“NI SE CERE MĂRTURISIRE. Chiar dacă vin ideologii străine înspre noi, cei care le acceptă sau nu le acceptă suntem noi. PRIMUL PAS ESTE SĂ TRĂIM ALTFEL DECÂT TRĂIESC CEI MULȚI”. PS Benedict Bistrițeanul despre IUBIREA și URMAREA LUI HRISTOS, stând cu ochii ațintiți către El (VIDEO, TEXT)

PS Benedict Bistrițeanul: „Sfințenia, pedagogia Cerului” | Predică la Duminica I după Rusalii

Cuvântul de învățătură al Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit în Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinților), 27 iunie 2021, la Mănăstirea Strâmba, județul Bistrița-Năsăud, cu prilejul hramului de vară:

“Duminica I după Rusalii este închinată tuturor sfinţilor. Pentru că sfinţenia este rodul Duhului Sfânt în Biserică. Şi-mi vine să zic că sfântul este omul Rusaliilor. Ni se pune, aşadar, în faţă o cale şi, deopotrivă cu această cale, ni se propune o posibilitate de a alege. O alegere, pentru că sfinţenia, până la urmă, este o cale şi este o alegere. Şi pentru ca să ştim care este această cale şi să mai ştim şi ce trebuie să facem ni se dă astăzi, ni se pune în faţă – folosind exprimarea Sfântului Apostol Pavel în Epistola către Evrei din fragmentul pe care tocmai l-am ascultat – ni se pune în faţă un nor de mărturii. Un nor de mărturii al sfinţilor de până acum. Şi ultimele două versete din Apostolul de astăzi cred că pot să exprime pe înţelesul nostru şi în termeni generali care sunt primele două momente esenţiale în această cale, în această alegere pe care Biserica ni le pune în faţă, în mod special astăzi, în Duminica Tuturor Sfinţilor. Se spune acolo, îndemnându-ne pe noi, să lepădăm orice povară şi păcatul care ne împresoară.

Primul lucru pe care-l putem face în această lucrare a sfinţeniei este să trăim altfel decât trăiesc cei mulţi. Într-un alt fragment, tot Apostolul Pavel zicea: Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Primul moment, prima etapă în această lucrare este, aşadar, diferenţierea de cei care săvârşesc păcatul fără a fi conştienţi de acest lucru sau fără să-l numească păcat. Creştinii dintotdeauna s-au evidenţiat, au fost chiar admiraţi prin felul lor de a fi, prin modul în care lecturau viaţa şi, în consecinţă, prin modul în care îşi trăiau viaţa zi de zi. Nu se separau geografic de cei care nu credeau în Dumnezeu şi nu-I urmau Lui, ci trăiau în mijlocul lor, însă se separau prin prisma vieţuirii lor. Se separau prin această osebire, prin eliberarea de povara păcatului, aşa cum se exprimă Sfântul Apostol Pavel. E punctul de plecare fără de care nu putem să alegem calea sfinţeniei şi nu putem să păsim pe această cale pe care Biserica ne-o pune înainte.

Cea de-a doua etapă, exprimată tot în termeni generici, a fost scoasă în evidenţă de ultimul verset al Apostolului de astăzi. Era vorba acolo că, odată lepădând păcatul, osebindu-ne de cei care săvârşesc păcatul, să-I urmăm lui Hristos cu ochii aţintiţi la Iisus. Este foarte puternic verbul a urma, care are în vedere urmele. Când îi urmezi cuiva înseamnă că, în primul rând, mergi în spatele lui, mergi pe o cale bătătorită, validată în cursul istorei şi, în acelaşi timp, mergi pe o cale a siguranţei. Îmi place să fac această comparaţie: când eram mititei şi mergeam prin zăpadă mare sau pe un drum relativ periculos ne spunea tata: <Uită-te unde calc eu şi acolo să calci şi tu, ca să fii în siguranţă.> Aşadar, avem de-a face cu un drum verificat când vine vorba de a-I urma lui Hristos şi mai avem de-a face cu această siguranţă pe care o presupune a-I urma Celui pe Care Îl iubeşti. Oricât ar fi de greu în stânga şi în dreapta, mergând pe drum, e foarte important să fim cu ochii aţintiţi la Iisus, aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel. Dacă ne uităm în stânga şi în dreapta prea mult, riscăm să nu mai mergem mai departe pe drumul pe care ni-l propune Evanghelia, însă când avem ochii aţintiţi la Iisus cu siguranţă primim curaj şi mergem înainte pe acest drum, pe această cale a sfinţeniei.

Acum, un al doilea moment al cuvântului de învăţătură o să-l asociez cu textul Evangheliei pe care tocmai l-am ascultat şi care are rolul, într-un fel, de a aduce sfintenia la zi. Pentru noi. Cum putem noi, efectiv, uitându-ne cu atenţie la fragmentul Evangheliei de astăzi, să păşim pe această cale a sfinţeniei? Pentru că chemarea nu este făcută doar unora pe care noi îi considerăm mai deosebiţi, ci chemarea ne este făcută nouă, tuturor. Sfinţenia nu este doar o însuşire, o vocaţie, o chemare a unora foarte speciali, ci sfinţenia este vocaţia cea mai autentică, cea mai profundă a omului, mai înainte de a fi orice altceva în această lume. Aşadar, o lecţie de sfinţenie la zi în trei etape, în trei momente exprimate sub forma a trei condiţii esenţiale, inspirate din Evanghelia de azi.

Primul lucru: ni se cere mărturisire. Nu uităm că, atunci când Domnul S-a înălţat la ceruri, le-a spus Apostolilor: Voi sunteţi martorii Mei... Martor înseamnă să fii părtaş la anumite evenimente, să auzi anumite lucruri, să vezi anumite fapte şi, în consecinţă, dacă eşti martor, Domnul îi cheamă ca această mărturie să se transforme, să se suprapună peste viaţa lor şi să devină mărturisire. Şi această mărturisire poate să ajungă chiar până la martiriu, până la a-ţi da viaţa pentru Hristos. Şi în limba greacă acelaşi cuvânt exprimă toate aceste trei realităţi de martor, mărturisitor şi martir. Aşadar, ni se cere să mărturisim. Şi zice Domnul: Cine nu Mă va mărturisi în această lume, nici Eu nu-l voi mărturisi pe el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri. Şi cum ne cere să-L mărturisim? Prin viaţa noastră propriu-zisă, zilnică.

Şi extind lucrul acesta mai pe înţelesul nostru şi mai contextualizat. Foarte multe ideologii străine vin acum peste noi; străine şi ca geografie, străine şi de învăţătura noastră. Şi ne uităm aproape neputincioşi, ca şi cum vin asemeni unei forţe impersonale care ni se impune şi în faţa căreia noi nu mai putem să facem nimic. Şi poate ar trebui să avem o altă înţelegere, mai nuanţată. Mai şi putem face câte ceva! Fiindcă, chiar dacă vin ideologii străine înspre noi, cei care le acceptă sau nu le acceptă suntem noi. Cei care Dumnezeu a îngăduit să ocupe poziţii importante în ierarhia noastră socială şi politică şi bisericească. Suntem şi noi responsabili de prezent şi, mai ales, de viitor. Pentru că, până la urmă, a mărturisi nu este o chestiune privată sau doar privată, ci a mărturisi este o chestiune publică. E important să fim consecvenţi cu propriul nostru crez lăuntric şi atunci când situaţiile delicate ne-o cer. Şi în felul acesta să ne dovedim creştini în duhul cel mai fidel al Evangheliei, nu luptând cu armele, ci totuşi apărându-ne credinţa, modul nostru ortodox, frumos, românesc în care ne-am pomenit şi care ne-a ţinut ca neam şi credinţă până azi. Suntem, aşadar, responsabili şi fiecare suntem chemaţi să-L mărturisim pe Hristos şi Evanghelia Lui în locul în care ne-a pus Dumnezeu. Să nu ne fie ruşine, pentru că este parte din identitatea noastră.

Când renunţăm la propria noastră identitate nu mai ştim cine suntem şi devenim uşor manipulabili, suntem mişcaţi de colo-colo asemeni unui obiect uşor aflat la îndemâna vântului. Însă, atunci când ştim cine suntem, şi, din punct de vedere religios în primul rând şi apoi din punct de vedere etnic apartenenţa noastră românească şi ortodoxă, atunci suntem pe poziţie şi putem să dăm mărturie din toate punctele de vedere despre cine suntem şi să avem mândria cea bună de creştini şi de români deopotrivă. Aşadar, prima condiţie este a mărturisi acolo unde ne pune Dumnezeu prin viaţa noastră, fiind consecvenţi în tot parcursul existenţei noastre, atât în spaţiul privat, cât şi în cel public în care ne desfăşurăm activitatea.

A doua condiţie, care vine cumva în consecinţă şi aş tâlcui-o contextual: zice Domnul un cuvânt foarte greu: Cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine iubeşte pe mamă sau pe tată mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Se poate întâmpla ca atunci când mărturiseşti să nu fii plăcut în faţa celorlalţi. Şi când zic <mamă, tată, copil> ne referim la cele ale noastre, la propriul nostru bine, pentru că se referă la spaţiul privat, la confortul personal, de care ne putem bucura, e adevărat, în anumite condiţii. Şi atunci de foarte multe ori, când suntem puşi să mărturisim, condiţionăm această mărturisire de confortul nostru propriu. Ca să ne fie bine nouă facem unele lucruri care nu de puţine ori, din nefericire, sunt reprobabile. Tocmai pentru a ne păstra un confort personal, pentru ca cineva să nu ne lovească direct în ceea ce avem noi mai bun şi mai odihnitor şi anume viaţa noastră personală.

Zicând Domnul acest lucru, ne pune iar în faţa unei alegeri. Mărturisindu-L pe El şi Evanghelia, suntem dispuşi uneori să renunţăm la propriul nostru confort de dragul lui Dumnezeu şi a rânduielii Lui, pe care ne-o dorim în lume? Suntem noi dispuşi să renunţăm la confortul casnic, la binele nostru propriu, în faţa rânduielii lui Dumnezeu care ne face să fim şi să continuăm să fim ceea ce am fost până acum? Aşadar, ne aflăm din nou în faţa unei alegeri personale: fericirea confortului nostru propriu sau fericirea orientându-ne spre Cel de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit. Pentru că atunci când Domnul zice să-L iubim mai mult pe Dumnezeu, ne arată sursa binelui in lumea aceasta. Nicio ideologie nu poate să aducă binele pe care-l aduce Dumnezeu pentru că, vorba cuiva contemporan, ideologiile nu au mamă. Învăţătura noastră vine de la Dumnezeu şi e verificată de 2000 de ani. Ideologiile vin şi pleacă, se succed una pe cealaltă şi se contrazic una pe cealaltă în istorie şi lucrul acesta s-a văzut. Evanghelia a rămas, ieri, azi şi mâine, şi Biserica construită pe Evanghelie rămâne, pentru că porţile iadului nu o vor putea birui. Domnul este Cel Care ne încurajează în acest sens. Aşadar, în această a doua condiţie se întalneşte primatul dragostei lui Dumnezeu, ne orientăm înspre cele de sus, apoi pe cele de jos le lecturăm în această lumină a celor de sus ca sursă a dragostei, ca sursă a toată darea cea bună şi a tot darul desăvarşit, aşa cum spune Sfântul Apostol Iacov în Epistola sa (1, 17).

Şi apoi cea de-a treia condiţie, iarăşi zicem în consecinţă. Zice Domnul că e foarte important să-I urmăm Lui pe cruce, nu altfel: Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Pe aceeaşi linie, atunci când mărturisim nu avem neapărat de câştigat; noi nu venim în Biserică ca să ne meargă bine, noi nu venim în Biserică pentru a ne feri de suferinţe şi de greutăţi. Dimpotrivă, cei care sunt în Biserică uneori au mai multe suferinţe şi mai multe necazuri decât cei care stau în afara Bisericii şi se plasează acolo. Noi venim pentru altceva în Biserică. Venim ca să învăţăm ce este viaţa, venim ca să ştim să interpretăm şi suferinţa şi venim ca şi suferinţa şi moartea şi viaţa să le interpretăm în lumina Învierii lui Hristos, elementul care dă înţeles la tot ceea ce se întâmplă cu noi şi cu viaţa noastră. Altminteri, nici viaţa nu se poate înţelege, cu atât mai mult nici suferinţa şi cu atât mai mult nici moartea, dacă nu sunt înţelese în lumina Învierii.

E adevărat că în zilele noastre pare să fie mai multă cruce şi moarte şi mai puţină Înviere. Dar să nu uităm că ceea ce ne-a promis Hristos rămâne veşnic valid şi verificat. El ne-a promis viaţa cea veşnică dacă ascultăm de Cuvântul Lui şi credem în Cel Care L-a trimis pe El, în Tatăl Cel din ceruri. Aşadar, Învierea, chiar dacă este mai puţin vizibilă decât crucea, este rezolvarea întregilor probleme din această lume. Totul este bine când se termină cu Învierea.

Şi mai învăţăm ceva aici, din a-I urma lui Hristos urcându-ne pe cruce, anume că e foarte important ca şi noi, în Biserică, să avem o trăire smerită, nu triumfalistă. Biserica n-a fost puternică în timpurile triumfaliste, ci a fost puternică atunci când şi-a asumat smerenia lui Hristos, care se transformă în putere, în exprimarea evanghelică, şi Biserica devine puternică prin cruce. Şi mai ştim ceva: că prin cruce bucurie vine la toată lumea.

Aş numi tot ceea ce am exprimat până acum în cele trei etape, condiţii, aş numi acest parcurs drept o pedagogie a Cerului, altfel decât suntem noi de regulă obişnuiţi, şi exprimată ca o viziune inversă asupra lucrurilor. Noi, în general, gândim altfel. Dacă e vorba de mărturisire, mărturisim atât timp cât avem de câştigat din asta. Dacă e vorba de a ne iubi pe noi mai mult decât pe Dumnezeu… este vizibil şi acest lucru. Şi, în al treilea rând, toţi ne ferim de cruce, ne este frică de suferinţă. Şi de aceea am zis că acest parcurs pe care ni-l propune Evanghelia de astăzi drept cale a sfinţeniei înseamnă, într-un fel, o viziune inversată intenţionat, care exprimă pedagogia Cerului şi care ne pregăteşte, de fapt, pentru veşnicie. Nu ne propune un optimism fals care n-are fundament, ci ne propune o viaţă plină de nădejde ce vine din prezenţa lui Hristos în noi şi cu noi.

Oricât ar fi de greu în această lume, să nu uităm acest lucru pe care ni-l spune Hristos: Eu sunt cu voi! Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră. Amin.”

Legături: