SFINȚII LEPĂDAȚI și DEMONIZAȚII ASCUNȘI… SÂNGEROS DE “CIVILIZAȚI”. Cum îi cinstim deplin pe sfinți? (VIDEO + TEXT)

3-06-2018 Sublinieri

(de mana Elenei Murariu)

Cititi/ascultati si:

Protos. Dosoftei – Predică la Duminica I după Rusalii (a Tuturor Sfinților)

– Mănăstirea Putna, 26 iunie 2016 –

Fragment transcris:

[…] Şi aşa cum Vieţile Sfinţilor uneori par foarte obişnuite, foarte banale, se desfăşoară în mijlocul societăţii, aşa şi vieţile persoanelor care ajung să fie stăpânite – căci, până la urmă, aşa se întâmplă, ajung să fie stăpânite de cel rău – pot părea foarte obişnuite şi greu de catalogat ca ceva cu totul şi cu totul potrivnic firii umane. Pentru că puţini din cei care ajung să aibă mintea stăpânită de cel rău se manifestă numaidecât şi fizic, în afară, ca să li se spună că sunt persoane demonizate. În general demonii încearcă mereu să apară ca îngeri de lumină şi Apostolul ne avertizează să încercăm să deosebim duhurile.

Aşa cum a ajuns societatea acum în diferite ideologii care străbat ţările şi trec graniţele şi trec peste diferite niveluri, inclusiv peste niveluri intelectuale, deci de la un strat intelectual la altul, este un duh al egalitarismului, care pune pe sfinţi şi pe cei aflaţi la polul opus sfinţilor pe aceeaşi treaptă, doar pentru că trăiesc în aceeaşi lume, în aceeaşi casă sau în acelaşi birou. Neghina şi grâul stau în acelaşi lan şi Mântuitorul a spus ca nu trebuie secerate până la sfârşitul lumii, dar nu a spus că sunt la fel. Sfinţii şi cei care urmează drumul răului sunt opuşi pentru că ei aleg să fie opuşi, pentru că viaţa şi faptele lor au consecinţe opuse şi, ca urmare, locurile unde ei merg sunt, bineînţeles, opuse şi acestea sunt Raiul şi iadul, complet diferite unul de altul.

După cum sfinţii îi unesc pe oameni cu Hristos pentru că ei sunt uniţi cu Hristos, luptătorii împotriva lui Hristos îi despart pe oameni de Hristos pentru că ei sunt despărţiţi de El. Sfinţii, în timpul vieţii lor, au o credinţă vie şi o răspândesc în lume, Ceilalţi sunt încremeniţi în necredinţă, mai precis în mândrie, şi le răspândesc pe acestea în lume. Cât sunt în această viaţă, sfinţii trăiesc dragostea lui Hristos, se împărtăşesc de ea şi, prin ea, iubesc lumea întreagă şi iradiază din ei acea dragoste, dragostea lui Dumnezeu şi dragostea lor. Cei potrivnici Duhului Sfânt s-au îmbibat de ura demonilor faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni şi trăiesc în această ură, deşi adesea în societate o maschează în diferite moduri pentru a părea că sunt neutri sau imparţiali. Sfinţii s-au împărtăşit de lumina cunoştinţei lui Hristos, lumina aceea care a fost la începutul creaţiei şi prin care, de exemplu, Adam a ştiut să pună nume lucrurilor. Împărtăşindu-se de această lumină, sfinţii au cunoscut firea lucrurilor şi au înţeles ce este bine şi ce este rău. Cei potrivnici Duhului Sfânt o refuză, refuză lumina lui Hristos şi-şi creează o altă lumină, a minţii lor, închisă faţă de Hristos, a sufletului lor fără Har, iar în lumina aceasta firea lucrurilor nu se mai poate vedea, binele şi răul nu se mai pot distinge. Şi, bineînţeles, faptele lor şi ale celor ce-i urmează sunt o confuzie între bine şi rău.

Sfinţii au cunoscut smerenia lui Hristos si aceasta le-a fost poate cel mai puternic îndemn pentru a se smeri si ei. Cei care-i urmează pe demoni urăsc aceasta smerenie, pentru că ea le vădeşte răutatea lăuntrică. Sfinţii şi-au îndemnat contemporanii spre bine şi cei care-i urmează pe aceştia îşi îndeamnă contemporanii spre binele duhovnicesc. Cei lipsiţi de Duhul Sfânt îşi îndeamnă contemporanii spre răul pe care ei îl fac. Oamenii cu viaţă după Dumnezeu ne vor sfătui mereu spre folosul nostru, cei potrivnici lui Dumnezeu ne vor sfătui, însă sfatul lor va fi spre distrugerea noastră. Sfinţii şi-au îndemnat contemporanii să aibă o viaţă şi instituţii care să sprijine drumul spre Dumnezeu, atât cât este posibil înfăptuirii omeneşti, pentru că relaţia cu Dumnezeu este una personală, dar cei potrivnici lui Hristos au îndemnat şi au creat practici şi instituţii care să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu. Sfinţii arată către rai şi cu dragoste cheamă pe acest drum; cei care nu au Duhul Sfânt, cei care sunt potrivnici lui Hristos ne atrag cu viclenie pe drumul spre iad. Modul lor de a vieţui este complet diferit, aşa cum este diferit un corp încălzit, despre care legile fizicii ne spun că creşte în volum, şi un corp care este pătruns de frig, care scade în volum. Sufletele sfinţilor au devenit din cei în ce mai largi, mai cuprinzătoare să iubească, să adăpostească în ele, să primească în ele alte persoane, dragostea altor persoane. Sufletele celor care-L resping pe Duhul Sfânt pentru că-L resping pe Hristos, devin din cei mai închise, mai opace şi mai însingurate. La capătul unui drum este raiul acesta al comuniunii tuturor, iar de partea cealaltă este iadul însingurării desăvârşite. Cu ochi de lumină şi cu inimi de Har, cu mintea sfântă, sfinţii se apropie de Dumnezeu, în smerenie, în ascultare şi în dragoste. Opus, cu ochi orbi, împietriţi la inimă şi cu minţi necurate, cei răi vor să-l stăpânească pe aproapele, dar vor să stăpânească şi pe Dumnezeu, din mândrie, din lipsă de dragoste şi din viclenie.

Şi în viaţa noastră concretă îi putem cunoaşte după rodul lor. Pentru că uneori e greu să cunoaştem lăuntrul. Pacea şi viaţa sunt rodul unui suflet ce merge pe drumul sfinţilor, uciderea şi moartea sunt rodul influenţei demonice.

Am făcut această comparaţie, şcolărească într-un fel, pe două coloane, pentru că într-un noian de informaţii, dar, mai ales, într-un noian de păreri, de multe ori este greu de pus în două cele ce se întâmplă în jurul nostru.

Secolul care s-a scurs, secolul al 20-lea, şi noi acum suntem într-o prelungire a lui, a fost, din punct de vedere al morţii, cel mai sângeros din toată istoria umanităţii. Deşi dpdv al tehnicii, al ştiinţei, al culturii, a fost cel mai civilizat. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Pentru că bunul simţ ne-ar spune că, cu cât omului i se dezvoltă mintea, are mai multe posibilităţi să facă binele şi să nu facă rău. Sunt multe cauze, aş spune una singură: atunci a fost dispreţuită sfinţenia. Şi a fost suficient. În locul sfinţilor, în locul modelului omului sfânt au fost puse diferite modele de oameni, înalţi dpdv a minţii ori a caracteristicilor de altă natură, fizice, şi atunci oamenii nu s-au mai îndreptat spre Hristos, avându-i călăuzitori şi borne sigure pe sfinţi, ci s-au luat după oameni capabili, dar care ei înşişi nu aveau lumina lui Hristos. Şi, după moartea sufletului, a urmat moartea raţiunii şi după aceea morţile trupeşti.

Atunci când sfinţii nu au mai fost modele, opusul lor a devenit o normă de viaţă, căci nu există o cale de mijloc. Dacă nu mai apreciezi smerenia, în mod obligatoriu, fără să-ţi propui, vei aprecia mândria. Dacă nu apreciezi curăţia, nu conteaza ca vrei sau ca nu vrei vei ajunge sa apreciezi desfrânarea, să o înalţi pe aceasta pe un piedestal ca pe un model. Dacă nu apreciezi cumpătarea, la fel, în mod obligatoriu, vei ajunge să apreciezi lăcomia şi să crezi că ea este de dorit. Negarea acestui model al sfinţilor nu i-a scăzut pe ei. Ei au rămas în Împărăţia lui Dumnezeu, au suferit, e greu să înţelegem cum, dar există o suferinţă a sfinţilor pentru păcatele noastre, care este o împărtăşire din suferinţa lui Hristos, Care în continuare Se jertfeşte pentru noi, pentru oameni. Negarea acestui model al sfinţilor ne-a scăzut pe noi. Din invidie, căci invidia pare că vrea să-l aducă pe cel de lângă noi la aceeaşi treaptă, nu reuşeşte. La fel, negarea sfinţeniei dumnezeieşti a sfinţilor nu ne-a înălţat pe noi, ci ne-a lăsat fără un model, fără posibilitatea de a apela la aceşti ajutători, şi ne lasă cu o ţintă a vieţuirii foarte joasă, care, în chip firesc, din treaptă în treaptă, în jos, devine mai jos decât vieţuirea animalelor.

Desigur, în această Duminică închinată sfinţilor ştim şi căutăm să-i cinstim pe sfinţi. Nu putem să-i cinstim pe sfinţi dacă nu-i cinstim şi nu-i urmăm pe cei care îi au pe sfinţi ca model. Sunt oamenii care au o viţă duhovnicească aleasă, nu ştii cum va fi sfârşitul lor, însă ei sunt o lumină, aşa cum au fost sfinţii în societatea lor o lumină. Şi am fi ipocriţi dacă i-am cinsti pe sfinţi şi nu am înţelege şi nu am recunoaşte calitățile celor care astăzi se nevoiesc duhovniceşte după Dumnezeu. Ştiţi că poporul evreu a fost mustrat că a ucis proorocii şi după aceea le-a ridicat piedestale. În acest păcat al cinstirii sfinţilor din Rai şi al neurmării lor, al neurmării celor care merg pe drumul lor în societatea noastră, putem să cădem şi noi. Şi dacă adevărata cinstire a lui Dumnezeu este şi adevărata cinstire a sfinţilor, atunci această adevărată cinstire a sfinţilor înseamnă si a-i cinsti, a-i asculta şi a-i urma pe cei care-i urmează pe sfinţi. Atunci când îl apreciem pe Sfântul Ştefan cel Mare a cărui viaţă de sfinţenie a fost închinată slujirii lui Hristos şi slujirii poporului lui şi, bunăoară, îi vedem luptele pe care le-a dus pentru a apăra identitatea creştină, desigur că ar trebui să ne punem şi noi problema ce facem în această privință pentru a-l cinsti cu fapta, nu numai cu buzele şi cu o fărâmă de dragoste pe care, poate, o avem, dar se cere sporită cu fapta.

Această urmare a sfinţilor va fi cea care-i va bucura şi care-i bucură cel mai mult. Pentru că aşa cum s-a spus despre cei cu o viaţă aleasă dinaintea de Venirea lui Hristos că au aşteptat pe cei care urmau să vină pentru ca să nu ia singuri răsplata, aşa şi sfinţii nu au încă parte de întreaga lor răsplată, ci aşteaptă până la sfârşitul lumii, la Judecata de Apoi, ca să se bucure împreună cu toţi oamenii care se vor mântui, inclusiv deci cu cei care încă nu s-au născut, să se bucure împreună în Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, cea mai deplină cinstire este urmarea lor. Aşa va fi bucuria lor deplină, când ne vor vedea şi pe noi mântuiţi împreună cu ei la sfârşitul lumii şi vor lua în deplinătate bucuria cea veşnică. De aceea le cerem noi ajutorul şi le cerem să mijlocească pentru noi, nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru bucuria lor, pentru că un frate mai mare niciodată nu începe să mănânce mâncarea pe care i-au pregătit-o părinţii decât după ce vin şi fraţii mai mici, pe care îi aşteaptă la masă sau chiar îi cheamă pentru a mânca împreună.

Cinstirea sfinţilor, este, aşadar, urmarea lor. Iar bucuria pe care noi o avem pentru că Dumnezeu i-a făcut, i-a sfinţit şi ni i-a dăruit nouă, ni i-a şi arătat – că putea să-i ţină tainic – acea bucurie se cuvine să o răsplătim recunoscător, urmându-le calea, pentru a fi împreună cu ei nu numai într-o rugăciune sau când ne închinăm la moaştele lor sau când le citim viaţa, ci pentru a fi împreună cu ei, alături de Maica Domnului şi de Preasfânta Treime în Împărăţia veşnică. Amin.

Pentru Duminica Tuturor Sfintilor, va mai recomandam:


Categorii

Duminica Tuturor Sfintilor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Dosoftei Dijmarescu, VIDEO

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “SFINȚII LEPĂDAȚI și DEMONIZAȚII ASCUNȘI… SÂNGEROS DE “CIVILIZAȚI”. Cum îi cinstim deplin pe sfinți? (VIDEO + TEXT)

  1. “La capătul unui drum este raiul acesta al comuniunii tuturor, iar de partea cealaltă este iadul însingurării desăvârşite.”

    Se refera la comuniunea sau insingurarea fata de Duhul Sfant, nu fata de societate. Raiul este centrul din care izvoraste lumina, adevarul si viata, iar iadul este “intunericul cel mai din afara”.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate