ARMELE SI PUTERILE SFINTILOR – “EROII DUHULUI”: “Dacă eşti doar puternic, eşti în primejdie să tai capete fără discernământ şi să-i răneşti pe ceilalţi. Ai nevoie de Crucea Iubirii şi a Răbdării, dar şi de Sabia Duhului… Trebuie să fii foarte puternic – cu harul Sfantului Duh – pentru a rămâne până la sfârşit bun”

26-06-2016 Sublinieri

Duminica-tuturor-sfintilor-prel

Pentru Duminica Tuturor Sfintilor, va recomandam:

***

icoana_tuturorSF

Iubirea desăvârşită a Sfinţilor

Umaniştii se interesează de jumătate din planetă, adică de popoarele nedreptăţite, nedezvoltate şi sărmane. Sfântul se interesează de toată planeta, şi de cei care sunt nedreptăţiţi, dar şi de cei care nedreptăţesc. Și de cei săraci, dar şi de cei bogaţi. Şi asta pentru că, pe când primii sunt bolnavi la trup, cei din urmă sunt bolnavi la suflet. Prin urmare, doar Sfântul se îndurerează, se roagă şi se nevoieşte pentru întreaga lume. Aici au eşuat toate mişcările dezinteresate şi sincere care au lucrat în lume vreme de secole. N-au putut să îmbrăţişeze omul întreg. Nu s-au interesat şi nu le-a păsat de oamenii cu inima împietrită. De aceea, în cele din urmă, deşi ne tot luptăm pentru pace şi bunăstare, în esenţă nu realizăm nimic. De aceea au eşuat sistemele comuniste, oricât de bună ar fi fost aparent motivaţia lor. […]

20-06-2006

***

Războirea drepţilor

Aurul nu se murdăreşte în noroi. Ascuns in noroiul amorf este greu de găsit şi neatrăgător. De cel ce are inimă de aur nu se lipeşte nimic murdar. Oricâte vorbe murdare ar primi, nu-l vor putea înrâuri, nu-l vor putea strica, îl vor ataca doar la suprafaţă şi chiar îl vor proteja de momelile diavolului celui viclean. Adâncul inimii drepţilor rămâne neatins de atacurile celor necuvioşi. Acolo, în adâncul inimii, există tăcere şi pace, bogăţie duhovnicească, mărgăritare duhovniceşti. Vânturile cumplite tulbură doar suprafaţa mării. Adâncurile ei se păstrează mereu liniştite şi acolo se ascund frumuseţea negrăită şi bucuria nespusă.

2-08-2007

***

Omul bun şi omul puternic. Cumpătarea care excelează. Nenorocirea vremurilor noastre

Două „puteri” a dat Domnul ucenicilor Săi. Prima „putere” este de vindecare a răului provocat de lucrările demonice.

„Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă (Matei 10,1).

Cea de-a doua „putere” li s-a dat apostolilor cu puţin timp înainte de patimi, pe când se certau cine să fie primul în împărăţia lui Dumnezeu.

„Cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru (Marcu 10, 42-43).

Se referă la felul în care ne purtăm cu ceilalţi. Această „putere” trebuie să fie jertfelnică, slujitoare faţă de durerile lor. Apostolul Pavel spune despre Hristos:

„S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume. Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt, şi si mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 8-11).

Aşadar, o dublă putere: slujirea smerită a semenului şi puterea întru Duhul Sfânt asupra duhurilor necurate. Ne referim la două aripi, teoretică şi practică, pe care trebuie să le aibă orice om, pentru a putea zbura în sferele lui Dumnezeu, încât să tragă după sine şi lumea.

Părintele Porfirie, de mic copil lucra cu stăruinţă, asculta cu bunătate de toţi, îl iubea pe stăpânul lui, îi păsa de munca altuia, acoperea cu simplitate golurile altor funcţionari şi se încărca cu ore de muncă peste program. Şi Dumnezeu, prin evenimente dureroase, dar nu întâmplătoare, l-a condus în Sfântul Munte pentru a dobândi şi curăţia minţii, iluminarea inimii, înfrânarea, iluminarea dumnezeiască, discernământul, străvederea, înainte-vederea. Astfel, prin cele două aripi puternice, l-a scos în lume pentru a o ajuta substanţial. Era bun, adică practic, dar şi puternic, adică teoretic. In felul acesta, a lucrat cele două puteri pe care le-a oferit Hristos ucenicilor Săi.

Dacă eşti doar bun, rişti să te mănânce lupii ca pe o oaie blândă. Dacă eşti doar puternic, eşti în primejdie să tai capete fără discernământ şi să-i răneşti pe ceilalţi. Ai nevoie de Crucea Iubirii şi a Răbdării, dar şi de Sabia Duhului, pentru a „tăia răul din rădăcini”. Mulţi oameni puternici, întrucât nu au bunătate, devin severi şi brutali. Însă se întâmplă şi invers. Părintele Porfirie le spunea ucenicilor săi: „Iată, omul acesta odată era bun, dar acum nu mai este”. De ce oare? Trebuie să fii foarte puternic – cu harul Sfantului Duh – pentru a rămâne până la sfârşit bun. Dacă eşti bun fără să fii puternic, la urmă te vor jupui, te vor jumuli, sau, împotrivindu-te şi apărându-te, vei deveni brutal, violent, nervos. Cineva mi-a mărturisit: „Ştii, părinte, imediat după ce am fost hirotonit, eram ca un înger. Foarte ascultător, bun şi liniştit. Acum, în necazurile şi greutăţile vieţii, am devenit brutal şi nervos“. De unde să ştie, sărmanul, că, dacă s-ar fi aflat întru Duhul Sfânt, n-ar fi fost nervos. Problema lui nu erau ceilalţi, ci absența Sfântului Duh din viata sa.

Dacă cineva trăieşte o viaţă bisericească, dar nu are simplitate, mărinimie, bunăvoinţă, sensibilitate, râvnă, nerăutate, poate deveni un egoist grosolan. Pe de altă parte, dacă cineva are oarece bunătate în inima lui, dar nu trăieşte viaţa lui Hristos, poate deveni „încasator de palme”, poate ajunge ca vai de el, în mizerie, căci nu va cunoaşte adevărul şi va face multe gafe.

Măsura de aur a mântuirii şi a izbânzii: dispoziţia de a renunţa la confortul meu, pentru ca fratele meu să-şi găsească confortul şi odihna. În felul acesta, intri pe frecvenţa lui Dumnezeu. Desigur şi această renunţare presupune putere întru Duhul Sfânt, fiindcă, dacă renunţi încontinuu fără să primeşti întărire de la Dumnezeu, în cele din urmă vei ajunge ca un ceas dezacordat. Părintele Paisie povesteşte multe întâmplări minunate pe care le-a trăit în perioada războiului, când a scăpat de inamici pentru că a ales să intre în linia întâi, pentru a se jertfi el însuşi – care era necăsătorit – şi pentru a scăpa ceilalţi, care aveau familie. A făcut ca părintele Porfirie: de mic era bun, gata de a se jertfi – avea o aripă. În Sfântul Munte a dobândit-o şi pe cea de-a doua, puterea de la harul Sfântului Duh.

La fel se întâmplă şi în viaţa părintelui Iacov Tsalikis. De mic a învăţat de la mama lui să ofere mai întâi vizitatorilor şi străinilor şi după aceea, ce mai rămânea, îi revenea familiei lui. Apoi, la mănăstire, a dobândit puterea Sfântului Duh.

La fel i s-a întâmplat şi unui prieten monah din Sfântul Munte. De mic copil era mărinimos, se interesa mai întâi de ceilalţi, voia să-i mulţumească şi să-i bucure pe oameni, respecta libertatea fiecăruia. Din această pricină, l-a ales părintele Porfirie şi l-a trimis în Sfântul Munte, pentru a dobândi şi cea de-a doua aripă şi în felul acesta să ajungă să-i ajute şi să-i călăuzească pe oameni spre bine.

Acest monah aghiorit a avut odată un vis: în mâna dreaptă ţinea o cruce imensă, iar în cealaltă o sabie mare. Crucea închipuie răbdarea, smerenia, asceza, înfrânarea, rugăciunea, postul. Sabia închipuie agerimea, trezvia, înţelepciunea, prezenţa de spirit, discernământul şi puterea. Hristos, Care îi tămăduia pe bolnavi, n-a şovăit să ridice şi biciul şi să-i fugărească pe preoţii vicleni şi răpitori.

Oaia cea blândă, atunci când se află între lupi, este rănită, iar la urmă o vor mânca. E nevoie de toiag pentru a-i alunga pe lupi. Adică de inteligenţă, înţelepciune, agerime, isteţime, discernământ, pledoarie. De harul Sfântului Duh.

Astăzi avem nevoie şi de cruce şi de sabie. Poporul spune: „Cu crucea în mână merge acesta? N-o să facă nimic!”. Dacă eşti doar bun în lume, lumea te va jupui şi te va slăbi. Dacă eşti doar puternic, riştisă devii aspru şi să tai capete fără discernământ, dupa cum am spus. Ai nevoie de ambele aripi pentru a zbura. Să fii desăvârşit în cele practice, adică bun fata de ceilalţi, dar şi desăvârşit în cele teoretice, adică sa ai cunoaştere dumnezeiască, curăţie a minţii.

Din păcate, îndeosebi biserica apuseană – şi am putea să spunem, în general, creştinismul în vremea noastră – se sprijină doar pe o aripă, cea practică, si, în consecinţă, nu poate entuziasma şi stimula inimile oamenilor spre Dumnezeu. Însă nu asta e nenorocirea. Lipsa de înţelepciune se află în altă parte. Să crezi că ai două aripi, că eşti creştin desăvârşit, că păzesti poruncile lui Hristos, în vreme ce nici n-ai pus piatra de temelie.

Pentru a înţelege dacă eşti fotbalist bun sau rău trebuie să joci în cea mai bună echipă. Te făleşti într-o echipă de amatori, dar când te vei afla printre profesionişti, n-o să ştii unde să te ascunzi. Iar daca mai mergi şi într-o ţară străină, ca Brazilia, unde vei juca cu cei mai buni jucători din lume, atunci chiar si primul de ai fi în ţinuturile tale, iarăşi vei fi umilit.

Doar lângă Sfinţi vei putea conştientiza nivelul la care te afli şi faptul că bunătatea ta este abia la început. Domnul îi certa pe evrei nu pentru păcatele lor, ci pentru tăinuirea lor. Viclenia nu este păcat, ci tăinuirea ei, pentru a nu te smeri înaintea oamenilor. E o amăgire înfricoşătoare ca oamenii să admire hainele curate pe care le porţi, iar trupul tău să fie plin de mizerie. Dacă Dumnezeu vrea să te mântuiasca trebuie ca la un moment dat să-ţi arunce haina, pentru a vădi trupul tău murdar, pentru ca ceilalţi să te dispretuiască sau să te uiţi tu însuţi în oglindă şi să simti scârbă, încât să mergi să te speli.

Si Dumnezeu a aruncat de pe copilul Său iubit, Israel, haina lui curată (templul lui Solomon, jertfele, purificarea), pentru a se vădi împietrirea inimii lui, viclenia şi mizeria interioară. Din păcate însă, deşi astazi iudeii sunt dezbrăcaţi de harul lui Dumnezeu, nu vor să-şi vadă goliciunea şi încearcă să îmbrace şi lumea cu vicleniile lor.

8-06-2008

***

Cele două mari puteri

Două sunt marile puteri care există în viaţă: iubirea dezinteresată şi smerenia paşnică. Iubirea dezinteresată este proiectată de soarele dătător de viaţă, care se jertfeşte încontinuu pentru a oferi căldura şi lumina lui tuturor, fără excepţii, fără să spere şi să aştepte nimic. Cu smerenie paşnică funcţionează pământul nostru, care, deşi toţi îl călcăm şi aruncăm gunoaiele pe el, rămâne statornic şi ne oferă roadele lui curate şi bogăţiile sale preţioase. Dacă aceste două puteri ar dispărea, atunci omul ar pieri de pe faţa pământului.

Omul care a dobândit aceste două virtuţi a devenit universal, sobornicesc, mondial, mare binefăcător, sfânt.

25-07-2006

(din: Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Lucrari minunate ale harului – eroi contemporani ai duhului, Editura Egumenita, 2013)

arsenie-kotsopoulos-arhim-lucrari-minunate-ale-harului-eroi-contemporani-ai-duhului-10772

Legaturi:

– Îi inţelegeţi pe cei care nu cred in Dumnezeu?

– Da! Pentru că am trecut si eu prin starea asta, deci nu mi-e străină necredinţa.

– Ce fel de dialog aveţi cu ei?

– Incerc să am un dialog cât se poate de cald. Adică nu pot să îi acuz pe oameni, să spun: „Eu nu vorbesc cu tine, că tu eşti ateu!” Asta este o abordare absolut infantilă, sau, mă rog, necreştină... Pentru că noi nu urâm păcătoşii, urâm păcatul. Noi iubim oamenii — că-i ateu, că-i musulman, protestant, catolic — noi trebuie să îi iubim. Aşa că te apropii de el cu dragoste. Dacă tu nu-i arăţi dragoste, care-i deosebirea dintre tine si el? Cu ce eşti tu mai bun decât el? Tu esti ortodox?! Şi dacă esti ortodox, ce? Cum arăti lucrul ăsta? Cum trăieşti ortodoxia? Cum il trăieşti pe Hristos?

Că noi asta trebuie să arătăm, nu cum suntem noi mai grozavi că noi ţinem post si ăia nu ţin… Şi? Spune sfântul apostol Pavel că cel care posteşte, pentru Dumnezeu posteşte; cel care mănâncă, pentru Dumnezeu mănâncă...

– Spune Mântuitorul: unul pe altul.

– Da, exact, atât! N-a spus Mântuitorul altceva — să staţi in cap, să… Si dacă altul e catolic, si dacă altul e protestant, si dacă… A, că nu mărturisesc dogma lui, pentru că am discernământ, am calea mea, Îl urmez pe Hristos, Sfânta Tradiţie, Sfânta Biserică, sigur că da! Dar nu pot acuma să-l urăsc pe ăla pentru că el e de altă credinţă. Eu am cunoscut oameni excepţionali, care sunt de alte credinţe. Avem prieteni musulmani care ne ajută la mănăstire, ce să vă spun? Păi, cum să nu ţin la omul ăla? Eu mi-aş dori să fie si el ortodox, sigur că da! Dar nu-l poţi forţa. Are conştiinţa lui, are libertatea lui. Nu pot să mă bag peste el că nici Dumnezeu nu-l fortează! Cum să-I fortez eu? Dar el, ca om, e de toată isprava! Bine, intr-o anumită cultură, intr-o anumită tradiţie. Nu poţi schimba in om lucrurile aşa, nu le poţi forţa. Dar arăt că sunt mai bun decât el sunt in stare?

– Si dacă intră o maică catolică in mănăstire… o vezi si incepi să strigi: Huo, satana!

– Doamne fereşte! Doamne fereşte! Eu am spus si in biserică, la o predică – cel care face aşa ceva nu este creştin.

– In acelaşi timp, nu trebuie condamnat cel care huiduie.

– Nu-l condamn, da ii spun: „Soro, frate, uşurel, stai aşa, ca nu se cuvine!” Dar el este preot si tu eşti o femeie care ai intrat in biserică… Ferească Dumnezeu! Nu, cum să faci aşa ceva?

– Atunci, ce faci? Iei atitudine?

– Nu poţi, că amplifici scandalul. Zici in gând, te rogi: „Doamne, iartă-ne pe toţi, pe ei!” Că numai Dumnezeu poate. Că dacă mai intră incă unul si incă unul… deja, în situaţia aia nu mai poţi să faci nimic, că explodează totul si ce se intâmplă? Intri intr-o polemică. Noi nu trebuie să intrăm in polemică. Să vă feriţi de polemici, indiferent pe ce subiect. Noi trebuie să căutăm intotdeauna pacea şi armonia.

Raportul intre pace si dreptate este de 4 la 1, adică cu pacea câştigi 4 şi pierzi 1, cu dreptatea câştigi unul si pierzi patru. Deci intotdeauna să mergi după pace, nu după dreptate. Si când declanşezi un război, nu mai construieşti nimic, dărâmi totul. Dacă intri in polemici, ce să mai… n-are rost… A, pot să-mi spun părerea. Dacă n-a acceptat-o, imi pare rău, la revedere, mă ierţi, asta e părerea mea. Te opreşti. Nu mergi mai departe, să-ncepi faci pe ăla cu ou si cu oţet — n-are rost. Eu imi afirm identitatea mea — dar frumos şi smerit, nu că sunt eu acuma… cu o mândrie din asta care deja imi anulează toată credinţa mea, toată mărturisirea mea. Nu, nu se poate. Păi, hai să vă mai spun ceva: gândiţi-vă la Sfintele Evanghelii, că acolo avem pe Mântuitorul, Care vine intr-o lume plină de păcătoşi. Câţi mai erau credincioşi? Era lumea păcatului. Mântuitorul ce era să facă? Sa-i ia pe toţi să-i certe? Că erau toţi nişte păcătoşi. Nu, îi ia cu frumosul… Când cu femeia păcătoasă, ce a zis? Cine crede că e fără de păcat să arunce primul piatra. Adică iubeşte-i pe vrăjmaşi! A vorbit urât numai de invăţătorii de lege, de ce? Pentru că…

– …nici tu nu te mântuieşti, nici pe ceilalţi nu-i laşi.

– Exact, exact!… nu-i lăsau pe ceilalţi… ăsta e singurul motiv pentru care s-a luat de ei aşa de urât, dar faţă de ceilalţi. Deci, ăsta e exemplul nostru de atitudine. Eu, când mă comport aşa — unde am văzut eu la Hristos un astfel de comportament? Din păcate, noi nu inţelegem că viaţa noastră trebuie sâ fie hristocentrică. Nu inţelegem că singurul model este Hristos! N-avem altul. Orice alt model este un model omenesc, deci este un model care, mai mult sau mai puţin, este afectat de patimile noastre. Ce inseamnă să-L mărturiseşti pe Hristos? Că asta inseamnă a fi creştin: să-L mărturiseşti pe Hristos. Si cum il mărturiseşti pe Hristos? Spui: „Sunt creştin”? Cum spune Mântuitorul: „Nu oricine-mi spune «Doamne, Doamne» va intra in impărăţia lui Dumnezeu.” Nu, nu-i suficient să zici: „Doamne, Doamne!” Si ce dacă zici? Trebuie să trăieşti, deci „să-ţi iei crucea si să-Mi urmezi Mie, să te lepezi de sine”. Este foarte clar cum se face asta. Din păcate, suntem foarte departe. Si lucrurile astea le vedem peste tot, si la cei care sunt apropiaţi de biserică, şi la cei care sunt departe de biserică. Sigur că sfinţii părinţi aveau o atitudine foarte tranşantă faţă de latini — catolici. Dar tot in sensul ăsta, al invăţăturii, nu al omului.


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Duminica Tuturor Sfintilor, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “ARMELE SI PUTERILE SFINTILOR – “EROII DUHULUI”: “Dacă eşti doar puternic, eşti în primejdie să tai capete fără discernământ şi să-i răneşti pe ceilalţi. Ai nevoie de Crucea Iubirii şi a Răbdării, dar şi de Sabia Duhului… Trebuie să fii foarte puternic – cu harul Sfantului Duh – pentru a rămâne până la sfârşit bun”

  1. Mulţumesc frumos pentru articol! Foarte interesant. Se spun lucruri importante.
    In zilele noastre, insa, exista o tendinta aproape generalizata care se strecoară foarte uşor şi cu mare repeziciune, aceea de a-l vorbi de rău pe aproapele nostru.

    Foarte mulţi se grăbesc să contabilizeze păcatele aproapelui, şi să le facă cunoscute la cât mai multă lume, însă în realitate nici unora dintre aceştia nu le le-ar comveni ca păcatele lor (spovedite sau nespovedite) să ajungă publice şi cunoscute la cât mai mulţi semeni. Nu întâmplător ne-a fost lăsată taina spovedaniei.
    Însă şi aici apar probleme fiindcă în zilele noastre tot mai mulţi credincioşi divulgă taina spovedaniei. În special la noi în ţară, pentru unii, acest obicei pare a fi unul cât se poate de normal. Acestea, se pare, că sunt sechelele moştenite de pe vremea securităţii comuniste, când spovedania penitentului devenea adesea notă informativă. Într-adevăr sunt şi mulţi oameni, care, din egoism nu suferă să li se facă observaţie însă şi aici există nuanţe.

    Personal, admir claritatea cu care Sf. Cuvios Paisie Aghioritul surprinde aceste aspecte.

    “Unii sufera de egoism cand li se fac observatii. Insa nu toti cei care sufera cand li se fac observatii au si egoism, ci multi din multa filotimie si mare sensibilitate isi maresc greselile lor si din pricina greutatii in plus ce o ridica (fiind sensibili) se incovoaie. De aceea e necesar sa luam aminte la sufletele sensibile, care au multa filotimie, sa nu le nedreptatim (socotind ca ar avea chipurile mult egoism), ca sa nu le ranim si sa le facem netrebnice“.

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/07/12/cuvinte-parintesti-datatoare-de-mangaiere-si-de-nadejde-pentru-sufletele-sensibile-si-ispitite-de-deznadejde-1/

    Foarte frumos surprinde şi Sf. Ioan Gură de Aur:

    Defăimătorul, într-adevăr, sfâşie şi mănâncă pe aproapele său. Despre aceasta vorbeşte Pavel, când zice: „Iară de vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, căutaţi să nu vă mistuiţi unul de către altul” (Gal. 5, 15). Deşi nu ai înfipt dinţii tăi în carnea, nici în trupul aproapelui tău, dar ai muşcat sufletul lui cu clevetirea ta, l-ai rănit cu bănuiala ta cea rea, ţi-ai pricinuit ţie însuţi, lui şi multor altora înmiite daune. Căci tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău pe cel ce te-a ascultat; de este el un păcătos, acum va fi mai îndrăzneţ, căci cunoaşte un tovarăş al păcatului său; de este el un drept, acum uşor se va amăgi întru mândrie şi prin păcatul altora va-ti împins a cugeta lucruri înalte despre sine. Tu eşti vinovat încă şi prin aceea că numele lui Dumnezeu se huleşte; căci precum prin vederea faptelor celor bune numele lui Dumnezeu se cinsteşte, aşa prin descoperirea păcatelor El se defăima şi se necinsteşte. Pe lângă aceasta, pe omul pe care îl defaimi, prin defăimarea ta l-ai făcut mai fără de ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta.

    Să nu-mi zică nimeni că numai când ar vorbi cineva neadevărul despre aproapele său, atunci l-ar defăima, iară nu când vorbeşte adevărul. Nu, nu este aşa; căci si aceea este o călcare de lege, când cineva vorbeşte asupra aproapelui ceva de rau, care este adevărat. Fără îndoială şi fariseul acela numai adevăr a vorbit despre vameşul, şi totuşi aceasta nu i-a ajutat, iar toate faptele lui cele bune au fost zadarnice. Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-l îndeosebi, povăţuieşte-l, mângâie-l.

    Arată păcătosului că tu îl iubeşti, dovedeşte-i că numai din îngrijire pentru dânsul si pentru că voieşti binele lui, iară nu spre a-l ruşina, pomeneşti păcatele lui.

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/03/30/mananca-carnea-fratelui-ioan-gura-de-aur-parintele-tanase-post-clevetire-vorbire-de-rau/

    Părintele Arsenie Papacioc, de asemenea, surprinde şi el acest aspect:

    Adevaratul post este sufletesc: retinerea cu orice chip de la a nu mai judeca, a nu mai vorbi de rau – un lucru atat de grav si care se face atat de usor. Am indraznit sa afirm ca cei mai multi in iad sunt cei care vorbesc de rau… Biserica ii incadreaza la UCIDERE MORALA. A desfiintat un om pe care Hristos l-a restaurat prin sange…

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/08/03/arsenie-papacioc-post/

    O altă patimă foarte primejdioasă, care se strecoară atât de uşor şi pare a se motiva mereu şi îşi face loc imediat între toţi este vorbirea de rău. Sunt convins că cei mai mulţi care îşi pierd sufletele, şi le pierd pentru această neînfrânare împătimită a limbii. Nu ştii să vindeci, dar ştii să deschizi, ca orice ucigaş, rana! Suprema poruncă – iubirea – este propovăduită, întărită şi trăită de Mântuitorul, ca o arvună a luminii şi frumuseţii Împărăţiei cerurilor. Că iubire şi milă este întreg Creştinismul!

    Dar această nemuritoare iubire este urmărită de răutatea – mică sau mare – a vorbirii de rău, viermele neadormit care îţi roade tainic inima şi zilele mântuirii tale. Acest vierme al urii ucide-l, iubite frate călugăr sau creştine, şi iubeşte tare pe Hristos, Care te aşteaptă în inima fratelui tău pe care îl săgetezi mereu.

    Patima vorbirii de rău destramă unitatea mânăstirească şi societatea creştină şi se face vinovat de moarte cel ce atacă ce a întemeiat Hristos pe cea mai trainică temelie – Iubirea şi Credinţa. „Un bărbat sfânt, spune în Patericul vechi, a văzut pe oarecine păcătuind şi, lăcrimând cu amar, a zis: Acesta a greşit astăzi, iar eu voi greşi mâine, negreşit. Apoi acesta se va pocăi cu adevărat, iar eu nu mă voi pocăi niciodată!” Deşi l-a văzut chiar păcătuind, s-a osândit pe sine, iar pe acela l-a văzut îndreptat.

    http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/marele-pacat-al-vorbirii-de-rau

    7. Dar cei ce voiesc sa se mantuiasca nu tin seama de scaderile aproapelui, ci totdeauna numai de ale lor: si prin aceasta ei sporesc. Asa a facut acela care, vazand pe fratele sau pacatuind, suspinand a zis: “Vai mie, ca astazi a gresit el, iar maine negresit voi pacatui eu”. Vezi cum se intreste (se asigura)? Vezi cum isi pregateste sufletul? Vezi cum a stiut sa se fereasca indata de a judeca pe fratele sau? Caci spunand: “Maine negresit voi pacatui si eu”, si-a sadit siesi frica si grija pentru pacatele ce avea, chipurile, sa le savarseasca si el. Si asa s-a ferit de a judeca pe aproapele. Si nu s-a indestulat numai cu atata, ci s-a pus pe sine mai prejos decat acela, zicand: “Acesta se pocaieste pentru pacatul lui, iar eu negresit ca nu ma pocaiesc, negresit nu voi ajunge (sa ma pocaiesc), negresit, nu ma voi pocai”. Vezi luminarea acestui suflet dumnezeiesc, ca nu numai ca a putut sa se fereasca sa judece pe altul, ci s-a pus si pe sine mai prejos de acela? Iar noi, neneorocitii, il judecam cu nepasare, ne scarbim de el, il dispretuim pentru orice vedem sau auzim, sau banuim in privinta lui. Si ceea ce e mai cumplit e ca nu ne oprim numai la vatamarea noastra, ci, intalnind pe un alt frate, ii spunem indata si acestuia: “S-a intamplat aceasta is aceasta”. Si-l vatamam si pe acesta, aruncand si in inima lui pacatul. Si nu ne temem de cel ce a zis: “Vai celui ce adapa pe aproapele sau cu bautura tulbure” (Avac. 2, 15), ci facem lucrul dracilor si nu ne pasa. Caci ce altceva are de facut dracul decat sa tulbure si sa vatame? Si ne aflam lucrand impreuna cu dracii la pieirea noastra si a aproapelui. Caci cel ce vatama un suflet ajuta dracilor si lucreaza impreuna cu ei, precum cel ce foloseste pe acela e impreuna-lurator al sfintilor ingeri. 8. Dar din ce pricina patimim acestea, daca nu pentru ca nu avem iubire? Caci daca am avea iubire impreunata cu mila si cu durerea, nu ne-am ingriji sa vedem scaderile aproapelui. Caci zice: “Dragostea acopera multime de pacate” (1 Petru 4,8); “Dragostea nu socoteste raul, toate le acopera” si celelalte (1 Cor. 13, 5). Deci si noi, cum am zis, de am avea dragostea, insasi dragostea ar acoperi orice greseala, precum si sfintii fac asa, vazand zdrobirea oamenilor. Caci nu sunt orbi sfintii. Si totusi nu vad pacatele lor (8). Pe de alta parte, cine uraste asa de mult pacatul, ca sfintii? Dar nu urasc pe pacatos, nici nu-l judeca, nici nu-l ocolesc, ci impreuna patimesc cu acela, il sfatuiesc, il mangaie, il slujesc, il tamaduiesc ca pe un madular bolnav; tote le fac ca sa-l mantuiasca. (9)

    http://corortodox.blogspot.com/2012/10/pagini-filocalice-de-la-avva-dorotei.html

  2. Pingback: DEMNITATE sau MANDRIE? SMERENIE sau NAIVITATE? Un raspuns al Parintelui Pantelimon din conferinta de la Bucuresti | Cuvântul Ortodox
  3. Religia emoțională si harul ieftin

    În cartea Homespun Gospel: The Triumph of Sentimentality in Contemporary American Evangelicalism, istoricul Todd M. Brenneman apreciază că religia emoțională este o marcă definitorie pentru identitatea ramurii evanghelice a creștinismului american. Și că această caracteristică defavorizează gândirea critică, în detrimentul dezvoltării creștinului. „Emoția a devenit o cheie pentru relația creștinului cu Dumnezeu”, scrie Brenneman, apreciind totodată că această emoție ar putea fi mai corect definită drept „sentimentalism”. Sentimentalismul evanghelicilor le-a influențat semnificativ universul credinței, până într-acolo încât a subminat până la eludare doctrina. Iar rezultatul acestei influențe este, spune Brenneman, o religie „hipocognitivă”.

    Religia sentimentală convertește prin promisiunea că va rezolva problemele emoționale ale adepților, devenind un fel de psihoterapie religioasă. Iar ceea ce îi reproșează Brenneman aceste religii nu este caracterul ei curativ, ci faptul că promovează un narcisism religios, în care individul se vede drept centru al Universului, și chiar al atenției lui Dumnezeu. Sentimentalismul [religios] este o abandonare a teologiei și a introspecției critice”, rezumă Brenneman, o stare care a fost anticipată de mai mulți autori creștini, încă de la începuturile dezvoltării mișcării evanghelice în America și înglobată de expresia „har ieftin”.

    Teologul german Dietrich Bonhoeffer scria în The Cost of Discipleship că „harul ieftin este predicarea iertării fără cerința pocăinței, botezul fără disciplina bisericii, sfânta împărtășanie fără mărturisirea păcatului, dezlegarea de păcat fără recunoașterea lui. Harul ieftin este un har fără ucenicie, un har fără cruce, un har fără Iisus Christos cel viu și întrupat”.
    http://semneletimpului.ro/religie/misiune/evanghelizare/abandonul-religiei-pentru-sentiment.html

  4. Pingback: CAND DUHUL SE STINGE si sporim doar in cunoasterea rationala, lumeasca… “UNDE SA AFLAM HARUL IN VREMURILE NOASTRE COMODE? Harul iubeşte truda jertfei, pe când epoca noastră iubeşte confortul” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: “Când ne predăm lui Hristos…” – SFÂNTUL PORFIRIE KAVSOKALIVITUL despre ÎNCREDINȚAREA ÎN MÂINILE LUI DUMNEZEU ÎN BOLI ȘI SUFERINȚĂ: “Doamne, fie orice va vrea iubirea Ta…” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate