BIBLIA IMPOTRIVA PROTESTANTISMULUI. Respingerea ereziilor protestante prin versete biblice (fragment)

23-01-2013 Sublinieri

Biblia, o chestiune „personală”

Conceptul protestant de Sola Scriptura insistă că interpretarea Bibliei este o chestiune personală. Aceasta este o atitudine care nu numai că implică o îndepărtare de ceea ce s-a crezut universal şi consecvent de Creştinism din vremea lui Hristos, dar care şi contrazice în mod direct chiar Biblia:

Aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia(II Petru 1, 20).

Această „dogmă” – „numai Scriptura” – a fost un produs al opoziţiei Reformei protestante faţă de abuzurile comise de Biserica Apuseană a Romei sub Papa Leon al X-lea, la începutul secolului al XVI-lea. Fiindcă criticile lui Martin Luther nu au dus la măsuri de îndreptare a neorânduielilor din Biserica Romei, reformatorii protestanţi nu au avut altă soluţie decât să renunţe la religia organizată şi la autoritatea Bisericii. Acesta a fost un itinerariu care i-a despărţit pe protestanţi de orice altă sprijinire a lor pe învăţătura apostolică, pe Biserică şi pe Sfinţii Părinţi.

A existat o altă alternativă la despărţirea de Roma. Reformatorii protestanţi ar fi putut să se întoarcă la Biserica întemeiată de Domnul Iisus Hristos în secolul întâi. Din nefericire, această cale nu a fost urmată şi, fără nici o altă legătură cu Biserica Noului Testament, Protestantismul s-a găsit aruncat în voia valurilor şi în dilema falsei soluţii „fiecare doar pentru sine”.

Biserica este călăuzită de Duhul Sfânt la tot adevărul (Ioan 14, 26; Ioan 16, 13), este locul în care sălăşluieşte Domnul în Duhul (Efeseni 2, 22) şi este stâlpul şi temelia adevărului (I Timotei 3, 15).

Prin urmare, Biserica slujeşte ca păzitoare şi depozitar al învăţăturii apostolice (care, parţial, implică Scriptura scrisă). Astfel, a ne îndepărta de Biserică determină, de asemenea, depărtarea de ceea ce Trupul lui Hristos a crezut dintotdeauna, o înlocuire a acelei credinţe comune cu opinia personală. Iar în schimb aceasta subminează autoritatea Bibliei din cauza faptului că, dacă omul nu se încrede în tradiţia care a produs-o, cu greu poate exista credinţă în Biblie.

Adunarea scrierilor Noului Testament într-o singură carte a fost răspunsul Bisericii şi al Părinţilor Bisericii din secolul al IV-lea la apariţia învăţăturilor false care pretindeau autoritate apostolică. Vom arunca acum o privire asupra a o parte din problemele ridicate de principiul Sola Scriptura care au avut cele mai mari consecinţe.

Problema protestantă

La Matei 7, 15-20 suntem astfel învăţaţi:

„Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte”.

Cercetând roadele care apar din principiul Sola Scriptura, eroarea acestuia, sau mai bine zis minciuna sa, devine foarte evidentă:

i. Teoria protestantă a siguranţei veşnice, „odată mântuit, totdeauna mântuit” (care va fi discutată într-un capitol ulterior), susţine că, după momentul iniţial al credinţei în Hristos, mântuirea nu poate fi pierdută. Oricum, Sinoadele Bisericii, ca răspuns la schismatici precum montaniştii (care întrebuinţau versete scripturistice precum Evrei 6, 4-6 ca să susţină că nu există întoarcere  [pocăinţă] de la apostazie)[1], a stabilit că cei care apostaziază se pot pocăi. Ideea este că Scriptura (Evrei 6, 4-6) şi Biserica (Sinodul din 314 de la Ancira) recunosc ambele posibilitatea apostazierii după ce iniţial s-a crezut în Mântuitorul.

ii. Cele mai multe denominaţiuni protestante refuză să accepte şi să recite Crezul de la Niceea probabil din cauza expresiei „Cred într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”. Oricare ar fi motivul, Crezul Niceean a fost alcătuit la Sinodul I Ecumenic, ţinut în 325 la Niceea, ca afirmaţie standard de credinţă, a credinţei Bisericii întemeiată de Hristos, iar a nesocoti acest Crez înseamnă o îndepărtare de „credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3).

iii. Ultimul Sinod ecumenic, ţinut în 787 d.Hr., a aprobat unanim folosirea şi venerarea icoanelor în timp ce Protestantismul condamnă ca „idolatrie” folosirea icoanelor.

Una din numeroasele probleme insurmontabile din cadrul Protestantismului o reprezintă dilema ce rezultă din afirmaţia că Duhul Sfânt oferă fiecărui credincios o interpretare exactă a Scripturii (temelia principiului Sola Scriptura). Totuşi, există nenumărate înţelegeri contradictorii ale aceloraşi versete. Să luăm, de exemplu, controversa despre botezul pruncilor sau faptul că, în ziua de azi, unele denominaţiuni protestante tolerează divorţul, iar altele nu; sau modul în care interpretează ele din punct de vedere biblic învăţăturile despre aşa numitele Vremuri de pe urmă. Apoi sunt învăţăturile despre consumul de alcool, fumatul, dansul despre care unii protestanţi spun că sunt păcate iar alţii nu, şi fiecare pretinde că deţine „texte doveditoare” din Scriptură. Lista neînţelegerilor este aproape fără de capăt iar aceasta în condiţiile în care nu ţinem cont de toate interpretările Bibliei făcute de către facţiunile „liberale” sau „conservatoare”. De exemplu, cât de „literală” este Scriptura? În cadrul Protestantismului niciodată nu există un răspuns definitiv, doar pretenţii de autoritate pentru multe mini-tradiţii.

Scriptura spune că

„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evrei 13, 8)

deci nu este posibil să existe două interpretări valide ale Scripturii. Ideea foarte greşită că Duhul Sfânt oferă milioane de diferite semnificaţii duce la o altă dilemă neverosimilă, anume, necesitatea de a susţine că, dacă există un singur Duh Sfânt şi o singură interpretare a Bibliei, atunci oricine contrazice semnificaţia susţinută de o denominaţiune sau de o persoană trebuie să fie considerat ca fiind ne-creştin(ă). O astfel de stare fragmentată cu siguranţă nu reprezintă trupul cel unu al lui Hristos. Fiindcă existenţa unui dezacord atât de mare asupra a ce spune Scriptura pune sub semnul îndoielii premiza principiului Sola Scriptura. Adică, în conformitate cu acest principiu este deplin acceptabilă fie existenţa a milioane de interpretări biblice contradictorii, fie a considera ca necreştin pe orice persoană sau grup care nu aderă la o anumită înţelegere a Scripturii, ceea ce este în mod clar contradictoriu.

O altă consecinţă ciudată a principiului Sola Scriptura este nesocotirea anumitor pasaje biblice în favoarea altora. Aceasta este alarmant în special fiindcă preceptul Sola Scriptura include controversa următoare: Scriptura este singura autoritate obligatorie şi totuşi există multe îndepărtări de versete biblice clare. Câteva exemple:

i. Denominaţiunile protestante nu acceptă în general faptul că Domnul nostru Iisus Hristos a dăruit ucenicilor Săi puterea de a ierta păcatele. Mântuitorul a spus:

„Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 23).

Tot Domnul Iisus Hristos a afirmat, de asemenea:

„Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei 16, 19; vezi, de asemenea, Matei 18, 18).

ii. Majoritatea protestanţilor insistă că pâinea şi vinul euharistic nu sunt Trupul şi Sângele real al lui Hristos, considerându-le în schimb drept o reamintire simbolică a tot ceea ce Iisus a împlinit pe cruce. Însă vedem că în Biblie Domnul Iisus zice:

„acesta este Trupul Meu… acesta este sângele Meu(Matei 26, 26-28).

De asemenea, Mântuitorul Iisus Hristos învaţă:

Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică… Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură” (Ioan 6, 53-55).

iii. Protestanţii susţin că, după actul de credinţă în Hristos făcut de persoană, se ataşează  de aceasta o mântuire care nu mai poate fi pierdută. Această teorie a  ”siguranţei veşnice” răstălmăceşte versete precum:

„Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39)

şi

„Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi” (Ioan 10, 28).

iv. Există şi un însoţitor sau un produs al siguranţei veşnice, interpetarea eronată a expresiei scripturistice

„dreptul din credinţă va fi viu(Romani 1, 17),

la care Martin Luther a adăugat „doar” pentru a sugera faptul că omul nu se mântuieşte decât prin credinţă. Cartea lui Iacov respinge hotărât această idee:

„Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 17)

şi din nou,

„credinţa fără de fapte moartă este (Iacov 2, 20).

De un interes deosebit, atunci când reflectăm asupra modului cum protestanţii susţin Sola Scriptura dar şi contrazic anumite versete din Scriptură, este faptul că aceste versete citate pentru a susţine Sola Scriptura sunt chiar ele însele în contradicţie cu principiul „numai Scriptura contează”. De exemplu:

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun(II Timotei 3, 16-17).

Evident, Sfântul Pavel se referea la Vechiul Testament. Aceasta înseamnă că, dacă acest verset ar fi interpretat precum o fac protestanţii, ca o invalidare a orice altceva în afara Scripturii, atunci Sfânta Tradiţie nu doar că ar trebui să fie abandonată, dar şi Noul Testament, de asemenea, ar trebui să fie îndepărtat, fiindcă nu fusese încă scris atunci când Sfântul Pavel rostea pasajul de mai sus.

În plus, în acelaşi capitol (II Timotei 3, 8) găsim un alt exemplu de tradiţie orală. Sunt menţionate numele Iannes şi Iambres, cei doi vrăjitori care s-au împotrivit lui Moise în Ieşire [Exod] (capitolele şapte şi opt), însă faptul că numele celor doi vrăjitori nu apar în Ieşire dar erau cunoscute de Apostolul Pavel, demonstrează pe de o parte că era întrebuinţată tradiţia orală şi, pe de altă parte, o validează ca autentică. Prin urmare, II Timotei nu slujeşte ca paragraf care fundamentează regula „numai Scriptura”, ci mai degrabă adevereşte faptul că Biblia este o componentă legitimă a Sfintei Tradiţii.

Scriptura condamnă fără echivoc starea de dezbinare spirituală în comunitatea de creştini:

„Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere” (I Corinteni 1, 10).

Versetele de la I Corinteni 11, 18 şi I Corinteni 12, 25 oferă un îndemn asemănător cu cel al Sfântului Clement,

„feriţi-vă de schisma cea nesfântă şi nesuferită”,

şi cu cel al Sfântului Ignatie:

„dacă cineva urmează pe vreun făcător de schismă, nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu[2].

Protestantismul pare să recunoască caracterul inadecvat al stării de dezbinare. De exemplu, au fost făcute încercări de minimalizare a deosebirilor dogmatice, susţinând că acestea nu au vreo importanţă reală. Sau conceptul de unitate creştină este minimalizat prin supoziţii precum imposibilitatea ca să existe o singură interpretare universală a Scripturii, sau o singură Credinţă, o poziţie care duce la aruncarea acuzaţiei de „legalişti” sau „lipsiţi de iubire creştină asupra celor care insistă că Biblia ne dezvăluie faptul că nu poate exista decât o singură Credinţă (cf. Romani 12, 5; Efeseni 4, 4). Astfel de idei au culminat în afirmaţii extravagante cum că singurul lucru de care este nevoie pentru a fi membru într-o „familie creştină” atotcuprinzătoare este „credinţa în Hristos”, iar nu părtăşia la o singură credinţă.

Dispreţuirea lui Iisus Hristos şi a Bisericii Sale

Alte consecinţe ale interpretării personale a Bibliei includ acceptarea lui Iisus Hristos ca Mântuitor, dar continuând cu dispreţuirea stăpânirilor pe care El le-a orânduit asupra noastră:

„Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor” (Evrei 13, 17)

şi

„supuneţi-vă preoţilor” (I Petru 5, 5).

În afară de dispreţuirea autorităţilor Bisericii există şi abandonarea, anterior abordată, a celorlalte trei componente ale Sfintei Tradiţii. Adică, interpretarea personală deviază de la ceea ce a fost crezut timp de două mii de ani; deviază de la interpretarea apostolilor,

„După Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, cea încredinţată mie” (I Timotei 1, 11),

şi a Părinţii Bisericii,

„Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă” (I Corinteni 11, 23)

şi

„Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit” (I Corinteni 15, 3).

Prin Sola Scriptura interpretarea şi învăţătura oferită de Apostoli şi Părinţii Bisericii a fost înlocuită de intelectul omenesc căzut al omului modern, cu siguranţă o încălcare a învăţăturii

„ţineţi predaniile cum vi le-am dat(I Corinteni 11, 2).

Credincioşii din primul veac creştin nu aveau Scriptura Noului Testament şi totuşi au trăit neîndoielnic în credinţa apostolică. Observăm o deviere de la Scriptură fiindcă mai degrabă decât să insiste că Biblia este singura călăuză pentru vieţuirea creştină, găsim în Scriptură menţiunea că creştinii credincioşi sunt un exemplu al vieţii în Hristos:

„Fraţilor, faceţi-vă urmăritorii mei şi uitaţi-vă la aceia care umblă astfel precum ne aveţi pildă pe noi” (Filipeni 3, 17).

„Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos” (I Corinteni 11, 1).

„ …Fă-te pildă credincioşilor” (I Timotei 4, 12), de asemenea, I Petru 5, 3: „ …pilde făcându-vă turmei”.

Protestantismul insistă pe calea numai-Scriptura, condamnă ca „făcute de om” şi străine scrierile Părinţilor Bisericii din secolele I şi II şi compune cărţi moderne despre „viaţa creştină” şi „interpretarea biblică”. Acesta se află în contrast izbitor cu ”mantra” citeşte-numai-Biblia. Nu doar că aici se găseşte o lipsă de consecvenţă dar este, de asemenea, incredibil de arogant ca cineva să se considere expertul şi autoritatea în locul apostolilor şi Părinţilor Bisericii.

Aroganţa protestantă

Modul individualist de raţionare şi interpretarea personală a individului protestant a înlocuit învăţătura celor care au învăţat direct de la Hristos, Apostolii, şi a celor care au decis care cărţi să facă parte din Biblie (Părinţii Bisericii). Îndepărtarea de celelalte trei componente ale Sfintei Tradiţii duce la nesocotirea anumitor părţi din Biblie. Ideile personale despre Credinţă şi Scriptură sunt nu doar nefolositoare, ci şi periculoase, iar urmarea lor în vieţile indivizilor este mai mult decât evidentă:

  • o credinţă care este fundamentată pe experienţa individuală şi pe opinia personală mai degrabă decât pe o viaţă trăită în Biserică.
  • autoritatea spirituală care depinde de o interpretare personală a Scripturii în locul învăţăturii apostolice.
  • individul îşi este propria biserică, propriul sinod ecumenic, propriul episcop, propriul povăţuitor duhovnicesc.
  • separaţia de Trupul lui Hristos şi de modelele de închinare oferite de Biserică; apariţia situaţiei dificile caracterizate de necesitatea de a improviza continuu.

În concluzie, trebuie menţionat din nou că Biblia contrazice principiul Sola Scriptura, vădindu-l a fi o învăţătură falsă:

„Aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia” (II Petru 1, 20).


[1] La Evrei 6, 4-6 citim: „Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură”.

[2] Epistola Sfântului Clement către Biserica din Corint, din anul 95, şi Epistola Sfântului Ignatie către Biserica dinPhilippi, din anul 107.

Legaturi:


Categorii

Dogme/ erezii, Teologie ortodoxa

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

33 Commentarii la “BIBLIA IMPOTRIVA PROTESTANTISMULUI. Respingerea ereziilor protestante prin versete biblice (fragment)

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. @Raluca

    Dar exista misionari ortodocsi. In ambele sensuri ale termenului. E adevarat ca nu exista agenti ai prozelitismului, adica oameni care fie pe o perioada de timp, fie permanent, se specializeaza pe evanghelizare in sens de predicare a unor invataturi, ci preoti sau monahi care fac misiune, de pilda, in zonele sarace ale Africii. Dar sa stiti ca si cei trei-patru preoti intr-o biserica tot misiune (trebuie sa) fac(a), pentru ca, de regula, in orase, acesti cativa ar trebui sa fie pastori peste cateva mii sau macar sute de credinciosi. Iar la noi e complicat, pentru ca nu e vorba doar de a vorbi despre Evanghelie (cateheza sau/si predica), nici doar de filantropie (actiune sociala), ci de spovedanii, ierurgii, din randuiala Bisericii si la solicitarea credinciosilor.

    Altfel, desigur, ispita fariseismului ne bantuie cu putere si pe noi, dar sa fim sinceri si sa recunoastem ca bate peste tot, nu doar la ortodocsi. Este un stereotip imaginea asta ca ortodocsii stau in palate de aur, iar crestinii de alte rituri, cei de la varf, desigur, se ostenesc desculti pe ulita. 🙂

    Hristos sigur ca a pus accentul pe fond, dar nu a fost nicidecum indiferent fata de intrebarea care este adevarata credinta. A se vedea dialogul cu Femeia Samarineanca.

    Doamne, ajuta!

  2. Raluca,
    eu va recomand sa cititi cartea “Maica Gavrilia, asceta iubirii”. Ea a facut misiune ortodoxa in jurul lumii. Si-a riscat viata ingrijind bolnavi intr-o colonie de leprosi (parca in India). http://www.librariasophia.ro/carti-Maica-Gavrilia-asceta-iubirii-*-*-*-so-11854.html
    Este un exemplu de admirat, ca de urmat nu prea poate fi vorba.
    Si in Biserica Ortodoxa Ortodoxa crestinii isi pun viata in pericol pentru a propovadui Evanghelia, dar ei se calauzesc dupa cuvantul Mantuitorului: “sa nu stie stanga ce face dreapta ta”, ca sa nu-si piarda plata de la Dumnezeu. Cel mai important lucru pentru un ortodox este discretia. Smerenia de fapt este cuvantul cel mai potrivit.

  3. Raluca,
    Biserica Ortodoxa are episcopi in Europa de Nord. Credeti dvs ca ei nu fac si misiune acolo? Am impresia ca suedezii, norvegienii si finlandezii au tot atata nevoie de Dumnezeu ca si africanii, daca nu chiar mai mult decat aceia.

    Imi cer scuze, mai sus am scris gresit. Maica este un exemplu de admirat, ca de urmat nu prea este la indemana oricui, asta am vrut sa spun.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate