CE CREDINTA, CE OAMENI, CE PARINTI… Din amintirile lui Virgil Maxim de dupa eliberare. “Noua Dumnezeu ne-a dat rabdare. Voi sa cereti sa va dea indurare”

In libertate: 1964-1989

Toata viata taranului roman este o procesiune pe drumul spre Imparatia lui Dumnezeu, cu opriri speciale, la raspantii de viata, in ingenuncheri de rugaciune spre imputernicire sau multumiri pentru binefaceri.

Suflete de parinti crestini

Primele doua saptamani am stat acasa. Impreuna cu tatal meu am lucrat in gradina din jurul casei ca sa intru in ritmul firesc al vietii. Noaptea scriam intr-un caiet poemele isihaste pe care le aveam in memorie, inca proaspete; angajarea in viata cotidiana ma va face sa uit poate o parte din ele. Peste ani, nu pe cele mai vechi le-am uitat, ci pe cele scrise mai tarziu. Asa o fi legea plasticitatii memoriei. In tinerete, imprimarea e mai profunda, la batranete mai superficiala. Si nu ma inselam.

Aveam sa aflu mai tarziu ca Securitatea isi dresase oamenii din sat pentru a ma supraveghea; ispite noi ma asteptau. Tata mi-a povestit cum a fost asaltat de cateva ori de reprezentantii partidului ca sa ma determine prin scrisori sau prin vorbitor sa renunt la trecutul meu ideologic, sa fac declaratii de atasament la noua ordine de stat; l-au lasat sa inteleaga ca asa voi fi eliberat si promovat in functii. Cu lacrimi in ochi mi-a marturisit:

– Inchipuie-ti, dragul meu, in ce situatie eram pus. Cum as fi putut sa-i cer fiului meu sa-si calce in picioare constiinta crestina si romaneasca, numai pentru a-l avea cu trupul langa mine, facandu-l sluga comunistilor, dar mort cu sufletul, si moartea sa i-o provoc tocmai eu. Tu stii icoana noastra (un tablou pe care-l socotea icoana) cu Constantin Brancoveanu, care asista la uciderea fiilor lui! Ma durea pentru tine ca si pentru ceilalti fii ai mei, dar ma gandeam ca mai bine sa murim cu totii marturisind pe Dumnezeu, decat sa ne intalnim cu totii in iad. Si plangea.

– Si ce le-ai spus tata?

– Sa ma lase sa ma gandesc, ca sa pot vorbi si cu maica-ta.

– Si mama ce-a zis?

– A zis si ea sa nu ma amestec in hotararile sufletului tau. Chiar a doua zi un ofiter de la Securitate a chemat-o la Primarie. M-am dus cu ea, dar pe mine nu m-a lasat sa intru.

– Si ce a intrebat-o?

– Daca a mai fost casatorita, inainte de a fi casatorita cu mine. A raspuns ca nu. Apoi, daca toti copiii sunt din aceasta casatorie. Ea i-a spus: “De vreme ce n-am mai fost casatorita cu alt barbat, vedeti bine ca toti copiii sunt din aceasta casatorie!”. I-a citit apoi o declaratie a verilor tai, Dudu, Pepe si Mieluta, care sustineau ca maica-ta a mai fost casatorita si ca voi sunteti din prima ei casatorie si purtati doar numele meu.

– Ce rost crezi ca avea, tata, aceasta declaratie?

– M-am gandit mult. Singura explicatie ar fi ca verii tai, pentru a putea intra la scoli, cand in autobiografii au scris de atitudini politice ale rudelor ce inselau vigilenta partidului, au declarat ca voi, din familia Maxim, n-ati fi rude bune cu ei. Este numai o presupunere a mea. Mai stiu si eu ce urmareau? Poate compromiterea morala? Dar satul stia cine suntem de cand ne luaseram.

– In final ce le-ai spus?

– Ca nu pot interveni in viata sufleteasca a copiilor mei, deoarece sunt maturi si pot sa-si dea seama singuri de ce trebuie si ce nu trebuie sa faca.

– Ca parintii orbului din evanghelie?

– Exact!

– Iti multumesc, tata. Inchipuie-ti ce durere ai fi provocat in sufletul meu. Mai mare decat aceea a suferintei indurate in anii de temnita, stiindu-te prabusit sufleteste si incercand, in disperarea dumitale, sa ma tarasti si pe mine in prapastia tagaduirii lui Dumnezeu!

– Tata era emotionat, iar eu nu-mi puteam stapani lacrimile, de bucurie ca putuse sa depaseasca dragostea lumeasca pentru cea dumnezeiasca:

“De va iubi cineva pe tatal sau, pe mama sa, pe fiul sau, mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine!”

– Mai greu mi-a fost cu maica-ta, caci nu puteam s-o mai aduc de la biserica. Lesina plangand in fata Icoanei Maicii Domnului; dadea tot din casa, si hainele de pe ea ar fi fost in stare sa le dea. Nu-i mai trebuie nimic din lumea asta. Du-te si acum in casa si te convingi ca o gasesti in rugaciune.

Tata, desi agronom, cu oarecare orizont, nu-si pervertise sufletul de taran razes, din Balabanestii Tutovei. Cand veneam acasa, in vacanta mare, doar trei zile ne lasa sa ne destindem, o leaca, cum zicea pe dulcea lui limba moldoveneasca. Apoi ne trimitea la munca sau ne lua cu ziua la ferma.

– Voi cititi printre cartile voastre de scoala ca taranul se duce la coasa si adie vantul, se duce la secera si se leagana spicele, dar nu scrie in carte cata sudoare i-a curs in ochi, in gura, pe sira spinarii, cate batai are in palme, cati ghimpi l-au intepat in calcaie, cate ploi l-au udat pana la piele sau cat zaduf a ars de i-a basicat fata…Asta nu scrie. Ei taica, sa stiti, poti sa-l intelegi si sa-l iubesti cu adevarat pe taran cand suferi alaturi de el. Si pentru toate el nu carteste, doar se uita spre cer si zice: “Doamne, ajuta-mi!”, facandu-si cruce. Isi iubeste si vitele si le baga viteii in casa daca se intampla sa fie fatati iarna sau pe vreme rea, pentru ca impreuna cu ele sufera toate greutatile jugului vietii.

La 14 ani mi-a pus coasa in mana, la 17 m-a trimis la incarcat snopi de dughie in caruta si la ridicat saci de cinci duble, la batoza.

– Munca te invata sa pretuiesti nu numai produsul tau, ci si avutul vecinului langa care ai muncit, si pe al strainului. Si te scuteste de multe greseli: de lene, de destrabalare, de obiceiuri proaste, de vorbea goale si fara rost, si-ti da si constiinta ca nu traiesti degeaba pe pamant ca un parazit.

Prin comportarea si sfaturile lui, era model si cenzor al intregului sat.

Episcopul Antim al Buzaului

Trebuia sa-mi gasesc de lucru. Am intrebat un militian cum sa procedez pentru obtinerea buletinului de identitate. La inceputul lunii septembrie intram in posesia buletinului si a livretului militar, soldat neinstruit. Voiam sa epuizez toate posibilitatile de a-mi inchina viata cinului calugaresc si m-am dus la Buzau, la Episcopie. Prea Sfintitul Antim m-a privit cu bucurie, dar totodata si cu putina teama. O zi intreaga am stat cu dansul de vorba, aratandu-i dorinta de a intra in viata de manastire. Dupa o lunga deliberare, Prea Sfintia Sa mi-a spus ca, de vreme ce din cei trei frati, deocamdata numai eu am venit acasa, iar parintii, batrani si bolnavi, nu au alt ajutor, am obligatia sa raman langa dansii, mai ales ca dispozitiile in vigoare nu-mi dadeau dreptul sa intru in manastire inainte de a implini 50 de ani. Era si putina timorare: la insistentele mele, Prea Sfintitul m-a intrebat in final:

– Si ce vrei sa faci in monahism? Ce ai de gand?

N-a fost raspunsul clasic: “Sa ma mantuiesc, parinte!”, stiind ca sunt si alte cai pentru mantuire, nu numai manastirea:

– As vrea, Prea Sfintite, sa realizam un crestinism viu, activ!

– O, fiule, in momentul de fata Biserica abia a iesit dintr-o prigoana grea din care inca nu suntem scapati. Cred ca nu e tactic sa provocam taurul la lupta. Eu te desleg de aceasta intentie si te rog sa-ti implinesti indatoririle crestineste in cadrul familiei. Ai facut vreo juruinta in privinta asta?

– Nu Prea Sfintite. Dorinta aceasta a mea, era numai in gand.

N-am mai fortat nota si, intelegand ca Dumnezeu pune stavila dorintei mele si ma trimite pe alt drum care, probabil, imi era mai accesibil, am plecat, multumindu-i.

(…)

***

Premoniţiile tatei

Trecuseră aproape patru ani de la decesul mamei. Era în primăvara lui 1983. Rămas singur, tata era ajutat şi de soţia mea care mergea cel puţin de două ori pe lună să-l îngrijească. Tata era un om judicios şi rezista cu multă bărbăţie şi la starea de vă­duvie. Dar în anul acela, pe la 20 martie, a venit la Ploieşti. Era o vreme rece, gheţoasă şi schimbătoare, ba lapoviţă, ba ploaie, ba polei şi vânt. Mirat de sosirea neaşteptată, l-am întrebat:

– Bine, tată, de ce-ai venit pe vremea asta? Doamne fereşte, aluneci, cazi, nu te poţi urca in tren…

– Ei, dragul meu, am venit să pun economiile mele la CEC pe numele vostru. (Avea vreo 7.000 de lei.)

–   Lasă tată, nu-i găseam noi?

–   Aşa am vrut eu…

A mâncat şi s-a odihnit puţin, apoi l-am dus la CEC. Vremea se înrăutăţise. La coborârea din autobuz era să cadă. Tremura şi de frig şi de emoţie.

– Vezi, măi tată, nu puteai să vii mai târziu, când se mai încălzea timpul, l-am mustrat supărat de cutezanţa lui.

– Care timp? Nu mai e timp, mi-a replicat accentuat şi sacadat.

Nu i-am răspuns ca să nu-l supăr. După ce i-am făcut CEC-ul şi dânsul a verificat personal suma înscrisă pe numele meu şi al soţiei s-a liniştit imediat şi ca şi cum nu i-ar fi fost frig niciodată-n viaţă, a zâmbit:

– Acum sunt liniştit, pot să mă întorc acasă.

Am vrut să-l reţin până s-o mai linişti vremea, dar n-a fost chip. Aşa a fost toată viaţa: îngăduitor cu alţii, şi le găsea chiar scuze, dar dacă el se angaja faţă de cineva sau trebuia să facă un lucru, nimeni şi nimic nu-l putea opri până nu o scotea la bun sfârşit. L-am dus la gară; întâlnind un consătean, l-am rugat să aibă grijă de dânsul la coborârea din tren.

Se apropiau Sfintele Paşti. Am plecat la Sălciile să facem curăţenie şi să-i mai du­cem tatii câte ceva. Pe terenul de lângă casă, 700 de metri pătraţi în folosinţă, semănasem chiar în ziua aceea porumbul. Locul fusese arat din toamnă. Eu dădeam cu colţul sapei, tata arunca boabele. Mi s-a părut că e puţin răcit. Sufla greu şi-şi tot trăgea nasul. Im­plinea 90 de ani peste trei luni. Seara trebuia să mă întorc la Ploieşti şi i-am spus sotiei:

– Fă-i, te rog, tatii un ceai şi-o baie sărată la picioare înainte de culcare, că parcă-i puţin răcit, şi-am plecat.

A doua zi, vineri, tata s-a sculat mai devreme, a altoit un cireş, se plimba prin grădină, tăia crengile uscate ale pomilor, în timp ce soţia mea deretica prin casă. Seara s-a culcat liniştit. Sâmbătă a ieşit iarăşi în grădină, a admirat ghioceii şi zambilele înflorite, până aproape de amiază. Atunci a intrat în casă şi i-a spus soţiei mele, la care ţinea foarte mult:

–   Ia, să vii şi să stai aici, lângă mine, să-ţi spun ceva până vine Gicu. Văd că el întârzie şi nu mai am timp.

–   Tată, vezi câtă treabă am, lasă că-mi spui altădată!

–   Altădată? Care altădată?

–   Mâine, poimâine, mai sunt zile, a spus sotia mea.

–   Nu, acum e ultima dată! Şi ca să ştii: că vă fac o nuntă!

–   Ce vorba-i asta, tată? a întrebat soţia mirată.

– Ei, ştiţi voi ce nuntă. Ia aprinde trei lumânări şi pune-le în vaza aia.

Soţia şi-a dat seama că nu aiurează şi, i-a împlinit dorinţa.

– Aşaaa, a zis el împăcat. Acum să stai aici, să-ţi povestesc viaţa mea, ca s-o ştiti şi voi, să nu vă fie vreodată ruşine cu părinţii voştri.

I-a povestit viaţa dânsului de la vârsta de 3-4 anişori: cum a rămas orfan, la o naştere grea pe care o avusese măicuţa lui, cum tatăl său s-a recăsătorit când avea dânsul 7-8 ani şi cum împreună cu un frate geamăn (unchiul Tudorel), au fugit de-acasă, la Bârlad, şi au intrat ucenici la un cizmar, iar el a fugit şi a dat examen la Şcoala de agronomie din Vaslui; cum a făcut armata şi războiul 1916-18, cum a refuzat gradul de invaliditate, căci putea să muncească; cum s-a căsătorit în Muntenia din dragoste pentru ideea de unire a tuturor românilor; cum a muncit, îmbogătind pe alţii şi cât a suferit de pe urma comuniştilor… Până seara târziu n-a lăsat-o pe sotia mea să mai facă altceva. Când am sosit, dânsul încă povestea, cu glas din ce în ce mai scăzut şi cu întreruperi, iar uneori cu incoerenţă. M-a recunoscut şi m-a rugat să chem vecinii, să-şi ia rămas bun de la ei.

– Poate am greşit unii faţă de alţii, a lăcrimat, şi e bine să plecăm iertaţi.

S-a îmbrăţişat cu toţi vecinii şi toţi plângeau. După ce au plecat vecinii, părea foarte obosit. Ne-a rugat, scuzându-se, să-l lăsăm să se odihnească, dar ne-a făcut semn spre cele trei lumânări. Am privegheat pe rând şi ne-am rugat la căpătâiul lui. Dormea ca un copil, doar respiraţia îi era puţin greoaie, duminică dimineaţa, 10 aprilie, s-a sculat, s-a spălat pe ochi şi s-a închinat:

– Astăzi la Biserică nu mă mai duc. M-am împărtăşit duminica trecută. Maică-ta m-o fi aşteptând. Ce o fi zicând: iar s-a dus prin sat şi nu mai vine. Ho, ho, că vin acu!

Tot timpul eram lângă dânsul, dar parcă nu ne vedea şi vorbea în şoaptă, ca pentru el. A coborât iarăşi în curte, s-a uitat la cer, la mugurii pomilor, apoi a intrat în casă, s-a aşezat pe pat şi ne-a făcut semn să ne apropiem. Abia a şoptit:

– O să mai aveţi necazuri! Nouă Dumnezeu ne-a dat răbdare. Voi să cereti să vă dea îndurare.

Apoi a respirat greu de câteva ori, a intrat într-o comă scurtă şi a murit. Nici eu, nici soţia nu puteam să plângem. Mi se părea că trebuie să mai spună ceva, să se scoa­le şi să-şi mai facă de lucru prin grădină. Ne-am dat seama, când clopotele sunau de liturghie, că mama îl aştepta la Biserica din Slavă. Aceeaşi primăvară, în care orice sămânţă învie cu un trup nestricăcios, parfumat de dorul nemuririi în veşnicie.

Doamne, dă-ne tuturor bucuria morţii creştineşti, ca să înviem întru Invierea Ta, întru Nemurirea Ta.

*

Trecerea liniştită, sfârşitul, cu conştiinţa datoriei împlinite, faţă de urmaşi şi faţă de societatea în care ai trăit, nu sunt rodul unei stări de ultimă clipă, a unei alarme de scăpare la repezeală, unde-o fi, în orice loc. Ci urmarea unor pregătiri din timp făcute, a urmăririi unei ţinte bine gândite şi definite, pe o cale sigură, trasată şi indicată de înaintaşii care nu s-au dezis şi n-au oscilat bătuţi de vântul părerilor lumeşti.

In Biserică, la Sfânta Liturghie, tata rostea Crezul şi citea Cazania. Când am sosit acasă din închisoare, invocând slăbirea dintilor care-i afecta dicţia, mi-a predat cinstea. Mulţi, foarte multi bărbaţi din sat îmi ziceau:

– Dom’ Costică ţi-a lăsat moştenire zicerea Crezului, dar după dumneata, eu îl voi spune!

Nu era dorinţa infatuării, ca fariseul în templu, ci dorinţa de a fi continuatori şi mărturisitori ai adevărurilor de credinţă in faţa lumii şi a lui Dumnezeu. Când le-am făcut propunerea să zicem cu toţii Crezul în Biserică, bucuria a fost nespusă. Intensitatea mărturisirii creştea în inimile lor şi dragostea dintre suflete se leaga şa mai tare: „Un Domn, o credinţă, un botez”, iubirea Tatălui revărsată peste comunitate.

Când s-a pus problema să strângem bani pentru biserica cea nouă, mare ca o catedrală, lucrare mereu întreruptă de vicisitudinile vremii: război, cutremure, secetă, comunism, începută de bunicul meu, preotul Petrache Scarlat, în anul 1925 (decedat in 1927), continuată de unchiul meu, preotul Ioachim Ghica (decedat în 1938) şi terminată de cumnatul meu de verişoară, preotul Gheorghe Vasilescu, împreună cu colegul său de apostolat, preotul Gheroghe Cazan, cei mai înstăriti au donat foarte mult, iar cei săraci au dat şi mai multe: multe văduve dând tot ce primeau pentru viaţa lor, pensioara de la colectiv, de 50 sau 100 de lei pe lună. Foarte puţini au fost cei care, cu ruşine, au întors spatele şi s-au eschivat în spatele altor nevoi cărora trebuiau să le facă faţă.

M-a impresionat în mod deosebit în comunitatea creştină a sălcienilor, păstrarea din vremuri primare a îmbrăţişării pe care şi-o dădeau unii altora în momentul liturgic când preotul chema „Să ne iubim unul pe altul, ca într-un gând să mărturisim”. Bărbaţii mai tineri sărutau mâna celor mai în vârstă zicând: „Iartă-ma, frate!” Aseme­nea şi femeile între ele. La sfârşitul slujbei femeile sărutau mâna bătrânilor şi a bărbaţilor care erau cunoscuţi ca exemple de demnitate morală în comună.

Pe la colţurile acoperişurilor, erau aşezate cruci lucrate din tabla sau turnate odată cu ţigla. Văzusem în copilărie şi în Ciorani şi în Sălciile, comune de ciobani transhumanti, şi aşa cred că era în toată tara, că oamenii nu ieşeau la câmp primăvara înainte de a face sfeştanie şi a boteza şi vitele, şi carul, şi plugul. Din grajd nu lipsea Icoana Sfanţului Nicolae; nu pleca ţăranul la drum fără să-şi facă semnul Sfintei Cruci. Imi arăta şi tata şi moş Codin Invalistul, cum i se zicea în sat în loc de invalidul, cum oile îşi fac cruce cu piciorul în locul unde se culcă, „Aducându-şi aminte că Domnul Hristos S-a culcat în ieslea din staulul lor”.

Am înţeles de mic că pentru ţăranul şi păstorul român toate lucrurile, toată creaţia e sfântă în Dumnezeu: El o iubeşte ca pe lucrarea Mâinilor Lui, peste care l-a pus pe om domn şi stăpân; şi are datoria să o iubească şi omul. Este cunoscută cucernicia ortodoxă românească: zidirea unei case, săparea unei fântâni, lucrarea unui pod, ieşitul la holdă începe cu o slujbă religioasă, specială; chiar actele de gospodărie curentă, fră­mântatul pâinii sau îmbăierea pruncilor se începe şi se sfârşeşte cu semnul Sfintei Cruci. Scularea de dimineaţă şi spălarea feţei este urmată de rugăciune, la fel înainte de culcare. In vremuri de izbelişte, de secetă sau ploi torenţiale, se scoteau Sfintele moaşte ale protectorilor: Sfânta Filofteia, Sfânta Paraschiva, Sfântul Nicolae, Sfântul Dimitrie, cu procesiuni de umilinţă prin sate. Crucile, troiţele de la răspântiile drumurilor din sate, de pe câmpii, sunt semne de oprire şi orientare spre un obiectiv ce nu trebuie scăpat din vedere sau ignorat în banalitatea lucrărilor lumeşti din veacul în care trăieşti.

Lângă orice fântână e sădit un pom şi sub pom înălţată Sfânta Cruce. Bei apă rece şi te odihneşti la umbră; îţi va fi iar sete şi soarele iar te va arde. Dar apa vie, izvo­râtă din coasta Răstignitului, de care înseta samarineanca, şi umbra harului îţi sunt puse înaintea ochilor sufleteşti ca să ştii să mulţumeşti şi să-l pomeneşti în mulţumirea ta pe cel ce a săpat fântâna în numele Domnului pentru drumeţii însetaţi. La un izvor amenajat cu uluce, din care să poată bea şi vitele, în coasta din hotarul Grădiştei (satul soţiei mele), era pusă alături o inscripţie: „Aceste izvoare le-am curăţit şi le întreţin eu, Lamba II, să fie spre lauda lui Dumnezeu”. Am întâlnit din întâmplare omul, chiar la unul din izvoare. Era primăvară şi omul refăcea jgheaburile şi curăţa gura izvorului de frunze putrede şi de alte gunoaie.

– Cine-i omul acesta, Lamba II?

– Suntem doi fraţi, a zis el, ca să ne deosebească lumea ne-a zis Lambă I şi mie, Lambă II. O poreclă.

– Şi de ce ai făcut dumneata treaba aceasta?

– Da’ asta-i întrebare? Că doar te văd că pari a fi om citit. Ce poţi să-i dai omului ori la orice vietate ca să trăiască? Este ceva mai de trebuinţă decât apa? Ştii dumneata ce a zis Hristos pe Cruce, în chinurile ale’ mai groaznice? A strigat: ,Mi-e sete!” Acu ai priceput mata de ce am îngrijit izvoarele? Să potolesc şi eu, nu cu oţet şi fiere, setea lui Hristos din fiecare vietate. Şi zic că mi-o potoli şi mie odată şi odată setea asta.

Am plecat biruit până la lacrimi de frumuseţea şi adâncimea cugetării acestui ţăran care ştia doar să scrie, şi îşi scria numele în ceruri cu fapta sfântă a iubirii de Dumnezeu, de aproapele şi de toată creaţia. Obiceiul de a aduce la Sfantul Altar, drept ofrande, primele roade ale pomilor, cerealelor, viilor şi chiar florilor, ce au motivaţii, pentru cercetători, şi în perioadele precreştine, au căpătat înţelesuri profunde şi reale în creştinism: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem…”.

Cei ce-au admis învăţături bolnave, sectare, sunt consideraţi spurcaţi, nu au atingere cu viaţa comunităţii şi sunt ţinuţi la distanţă. A nu te spovedi, a nu te împărtăşi, a nu-fi boteza copiii, a nu te cununa sau a nu face pentru morţi parastasele rânduite de Biserică, toate aceste neîmpliniri sunt considerate nelegiuiri şi atrag excluderea din comunitate, prin izolarea tacită, unanimă. Ţăranul şi păstorul ştiu mai multă teologie şi cunosc mai bine metodele de păstrare a sfinţeniei, decât orăşeanul şi intelectualul infatuat, plin de filosofia lumii înşelătoare. Viaţa ţăranului român este o procesiune pe drumul spre îm­părăţia lui Dumnezeu, cu opriri speciale la răspântii de viaţă, cu îngenuncheri de rugăciune spre împuternicire sau mulţumire pentru binefaceri.

(…)

Matur(itate)a spirituală

Una din problemele cărora le-am afectat mare parte în timpul detenţiei, mai ales după perioada ’50-’60, a fost Matur(itate)a spirituală. Cugetând la consecinţele învăţământului ateu asupra sufletelor celor ce, fără voia lor, au fost infestaţi cu morbul comunismului, am intuit că starea de pervertire spirituală va fi cea mai tragică moştenire a acestui regim. In învăţământ, în afară de aprofundarea cunoştinţelor elementare reli­gioase şi a deprinderilor cultice, e necesar un curs special, teologic, care să nu dureze mai mult de doi ani. Accentul în primul an să-l aibă cunoştinţele de istorie şi arheologie biblică, iar în al doilea dogmatica şi apologetica; concomitent cu viaţa de trăire creştină într-o comunitate (internat). Aşa s-ar edifica fiecare suflet şi-ar câştiga o mai bună orientare şi responsabilitate în viaţă, faţă de Dumnezeu, şi ar face să crească conştiinţa solidarităţii creştine în problemele social-istorice.

Realizasem o programă analitică pentru fiecare an şi obiect de studiu. Ca metode pedagogice pentru viaţa comunităţii, împărţită în unităţi pedagogice de 12-13 elevi, con­duse de câte un preot duhovnic (profesor), indicam: ascultarea şi disciplina, studiul şi meditaţia, rugăciunea şi cuminecarea. Elevului, trezindu-i conştiinţa nedesăvârşirii şi dorinţa de desăvârşire, pedagogului (preot, profesor şi duhovnic) incumbându-i conştiinţa răspunderii pentru cele predate ucenicului în vederea mântuirii. La ieşirea din închisoare o elaborasem în volum. O greşeală născută din teama de a nu fi rearestat şi a o pierde definitiv, m-a făcut să o încredinţez unui tânăr zidar din echipă; socoteam că o va păstra la ţară, până în momentul când ar fi predată Patriarhiei, în cazul rearestării mele.

M-a încredinţat că a pus-o bine. Când i-am cerut-o, prin anii ’80, nu şi-a mai adus aminte de ea; am înţeles de la copii lui, că adunaseră toată maculatura din casă, au vândut-o la deşeuri de hârtie şi au luat vreo 10 lei. M-am resemnat, gândindu-mă că Dumnezeu n-a socotit necesar un asemenea lucru având în vedere că Biserica se îngrijeşte de orice suflet, familia şi şcoala au datoria să edifice sufletele copiilor pe calea credinţei, iar în seminariile teologice şi facultăţile de teologie elevii pot aprofunda teologia şi nu este nevoie de încă o şcoală în acest sens.

Cugetările sistematizate au avut darul de a mă menţine în starea de atenţie asupra lucrărilor duhovniceşti şi a împărtăşi celor din jur subiecte de cugetare sfântă. Chiar dacă numai acesta a fost rostul lor, a fost suficient pentru sufletele noastre, cărora satan şi slujitorii lui încercau să le distragă atenţia de la cugetarea celor de sus, spre cele pământeşti. Duhul Dumnezeiesc ni se făcea hrană şi acoperământ împotriva frigului şi purtare de grijă dătătoare de speranţă.

„Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază şi prin curăţie se înalţă. Se luminează prin unimea Treimii, cu sfinţenie de taină. Prin Duhul Sfânt este bogăţia cunoştinţei de Dumnezeu, a gândirii la cele de sus şi a înţelepciunii. Căci întru Dânsul toate dogmele părinteşti le descoperă Cuvântul. Prin Duhul Sfânt izvorăsc râurile darurilor care adapă toată făptura, spre rodire de viaţa”.

Această cântare de laudă şi închinare de la Utrenie, o cânta inima mea in cinstea Duhului Sfânt, Purtătorul de grijă şi Mângâietorul nostru al tuturor.

„Nu vă voi lăsa singuri, vă voi trimite un Mângâietor, Duhul Adevărului pe care lumea nu-l cunoaşte, dar pe care voi il cunoaşteţi pentru că este cu voi şi rămâne în voi”.

Câteodată mă gândeam că ar fi fost bine dacă acel caiet ar fi rămas măcar ca document de viaţă al celor din închisorile comuniste. Dar am înţeles că Dumnezeu nu lucrează după planurile noastre, ci după planul Său. Noi, nu întotdeauna îl intuim sau înţe­legem; nu-I putem reproşa lui Dumnezeu că nu ne-a împlinit rugăciunea sau lucrarea, deşi am voit să facem ceea ce Ii era plăcut, după părerea noastră. Intenţia, gândul, strădania noastră, rămân înscrise în Cartea Atotştiinţei Lui, adăugându-se fiecăruia la bucuria sau întristarea finală, după obiectul slujirii căreia i-au fost dedicate toate actele vieţii noastre.

(in: Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtata)