Comori duhovnicesti de mare pret din invataturile Cuviosilor din Gaza (6 februarie): SFANTUL VARSANUFIE, “Marele Batran”, si SFANTUL IOAN, “Prorocul”

6-02-2011 Sublinieri

“A persista în urcuşul spre Dumnezeu nu înseamnă a forţa în orice clipă împlinirea unei fapte pentru cineva sau a aştepta totdeauna rezultatul unei rugăciuni pentru acela. Dumnezeu vrea să ne obişnuiască şi cu răbdarea. Continuitatea urcuşului stă uneori în continuitatea rugăciunii pentru alţii şi în neslăbirea aşteptării rezultatului”.

*

Din Lumina de Duminica:

Sfântul Varsanufie cel Mare: Nimeni nu se mântuieşte singur“

de Ionuţ Suceveanu

Invataturi esentiale despre SMERENIE, RABDAREA NECAZURILOR, IERTARE SI COMUNIUNEA PRIN RUGACIUNILE UNORA PENTRU ALTII

Despre Scrierile lui Varsanufie şi Ioan, învăţatul monah din Muntele Athos Teoclit Dionisiatul scrie în “Cuvântul înainte” la a doua ediţie a textului grec original al acestei scrieri, tipărită la Volos, în 1960:

“Una din cărţile cele mai dulci şi mai pline de Duhul Sfânt ale Părinţilor prea sfintei Biserici a Răsăritului, dar în acelaşi timp din cele mai puţin cunoscute poporului drept credincios, este fără îndoială, “Cartea prea folositoare de suflet” a celor dintre sfinţi Părinţilor noştri Varsanufie cel Mare şi Ioan numit Proorocul, constatatoare din 836 Răspunsuri”.

Învăţăturile lor arată desluşit desăvârşirea duhovnicească şi dragostea lor pentru oameni.

Sfântul Varsanufie cel Mare, sau “Marele Bătrân”, şi Ioan Profetul au trăit în secolul al VI-lea, în timpul domniei împăratului Iustinian I (483-565). Ei au dus o viaţă ascetică în Mănăstirea Avvei Serid din Palestina, lângă oraşul Gaza.

Sfântul Ioan, discipol al Cuviosului Varsanufie, a locuit într-o chilie în afara Mănăstirii Avvei Serid timp de 18 ani până la moartea sa. Sfântul Ioan l-a imitat pe învăţătorul său în virtute, viaţă ascetică şi folosirea tăcerii. Datorită darului înaintevederii cu care era învrednicit, sfântul era numit “profetul”.

Nu ştim când a ajuns Cuviosul Varsanufie la Mănăstirea Avvei Serid şi nici nu ştim nimic despre casa şi familia Sfântului Ioan Profetul. Ascultând poveţele Sfântului Varsanufie, Ioan a atins culmile perfecţiunii, asemănându-i-se întru totul mentorului său. Din smerenie, Ioan îi îndruma spre avva Varsanufie pe cei care veneau să ceară cuvinte de folos de la el.

După ce a petrecut timp îndelungat în izolare, până la moartea Sfântul Ioan Profetul şi după aceasta, Sfântul Varsanufie s-a dedicat celor din jur, povăţuindu-i pe calea mântuirii, după cum mărturiseşte avva Dorotei. Cuviosul Varsanufie răspundea celor ce întrebau prin Sfântul Ioan, uneori cerându-i lui să dea răspunsuri. Alteori îl ajuta avva Serid, care-şi nota răspunsurile sfântului. În răspunsurile celor doi sfinţi, care erau îndrumători de viaţă spirituală nu numai pentru contemporani, ci şi pentru generaţiile următoare, se vede foarte clar înduhovnicirea lor crescândă, “din putere în putere”.

Sfântul Ioan a prevăzut şi a proorocit o mulţime de lucruri, până şi data morţii sale, la o săptămână de la moartea avvei Serid. Avva Elian, tânărul egumen al acestei mănăstiri, l-a implorat pe Ioan să rămână cu el încă două săptămâni ca să-l înveţe cum să conducă mănăstirea. Sfântul Ioan i-a îndeplinit rugămintea şi s-a stins din viaţă două săptămâni mai târziu.

Cuviosul Părintele nostru Varsanufie se spune că era unul din acei puţini pentru care ţinea Dumnezeu lumea în timpul său, fiind supranumit “Marele Bătrân”. A trecut la Domnul pe la anul 540, în chip minunat.

Aceşti doi sfinţi au lăsat moştenire una din prea frumoasele scrieri cu caracter duhovnicesc, cartea mântuitoare de suflete numită Îndreptar de viaţă duhovnicească: Răspunsuri la întrebările discipolilor de către Sfinţii Monahi Varsanufie şi Ioan, care a fost foarte cunoscută printre sfinţii, asceţii şi scriitorii generaţiilor următoare, după cum arată scrierile Sfântului Teodor Studitul şi Sfântului Simeon Noul Teolog. Teodor Studitul, redând o mărturie a patriarhului Tarasie, spune că în vremea sa (sfârşitul secolului al VIII-lea) exista chiar o icoană a lui Varsanufie în marea biserică din Constantinopol.

Există manuscrise cu date despre viaţa, faptele şi darurile cu care erau înzestraţi Sfinţii Varsanufie şi Ioan, care au fost traduse pe vremea Sfântului Paisie Velicicovschi în limbile română şi slavonă. “Scrisorile” acestea de răspuns la problemele creştinilor se găsesc în vol. 11 din Filocalia românească, în traducerea părintelui Dumitru Stăniloae.

Scrisorile – simfonia universală a iubirii

De fapt, ele sunt răspunsuri potrivite în orice timp la o mulţime de întrebări puse în parte de monahi, dar în parte şi de mireni, întrebări care, în forma pusă atunci sau în forme asemănătoare, preocupă pe orice creştin.

Cât priveşte conţinutul “Scrisorilor”, el este o aplicare concretă a doctrinei ce se cristalizase în spiritualitatea creştină din secolele anterioare asupra patimilor şi virtuţilor. Prin aceasta, conţinutul lor este înrudit cu cel al Patericului. Dar pe când în Pateric doctrina aceasta e concretizată în gesturi, fapte şi scurte sentinţe ale Bătrânilor, în “Scrisorile” acestea ea e concretizată în sfaturi date la întrebările unor oameni care se străduiau să aplice în diferite situaţii concrete ale vieţii lor această doctrină, în luptă cu tot felul de piedici, de ispite, de greutăţi. Ea este prin aceasta şi o aplicare a doctrinei din scrierile filocalice.

Sfaturile date în aceste “Scrisori” au o remarcabilă notă de realism. Ele ţin seama de nivelul spiritual al celor ce vin cu întrebări. De la cei mai progresaţi duhovniceşte se cer lucruri mai mari, de la cei mai puţin progresaţi se cer eforturi mai modeste, pe măsura lor. De aceea, cartea poate fi de un real folos nu numai pentru monahi, ci şi pentru mirenii credincioşi, dar îndeosebi pentru preoţii duhovnici.

“Ceea ce Apoftegmele Părinţilor (Patericul) ne lăsau doar să întrevedem în câteva luciri fugitive, în momente rare, aici se desfăşoară sub ochii noştri ca un film ce ne arată la lumina zilei aspectele cele mai ascunse ale vieţii obişnuite ale monahilor, care urmăresc zi de zi umilul lor efort de asceză şi de rugăciune, susţinut de sfaturile, învăţăturile şi încurajările Părinţilor lor în Dumnezeu. Nu ştim ce să admirăm mai mult – sfătuirea dată ucenicului, care îşi repetă fără încetare mărturisirile neputinţei şi aceleaşi cereri de sfat şi de ajutor, sau răbdarea învăţătorului care nu oboseşte să folosească toate darurile sale naturale şi supranaturale pentru a conduce spre desăvârşire pe fiii duhovniceşti încredinţaţi lui de Mântuitorul”.

E greu să se rezume în mod fidel marea bogăţie de sfaturi atât de nuanţate cuprinse în aceste “Scrisori“, potrivit cu marea felurime a situaţiilor celor ce le cer.

Smerenia, condiţia iubirii

Varsanufie şi Ioan urmăresc în sfaturile lor adresate celor care le cer îndrumarea spre smerenie, condiţia iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca supremă virtute şi realizare a omului. Numai cei ajunşi la ele s-au ridicat peste toate patimile.

Smereniei i se opune cu deosebire slava deşartă, care îl lasă pe om preocupat de sine în mod egoist. Această slavă deşartă poate lua nesfârşite şi foarte subtile forme, care pot înşela chiar şi pe cel ce e stăpânit de ele. Pentru a ajunge la smerenie e nevoie de o atenţie tot mai fină, tot mai pătrunzătoare la sinea proprie, pentru a surprinde diferitele mişcări ale slavei deşarte şi a curăţi de pe chipul adevărat al omului toate straturile de zgură mai groase sau mai subţiri cu care acoperă sau strâmbă cu viclenie mai vizibilă sau mai puţin vizibilă sinea reală a omului.

Instrumentul cu care se răzuieşte această zgură este în mod principal tăierea voii proprii, ascultarea şi supunerea faţă de autoritatea părintelui duhovnicesc, sau a stareţului mănăstirii. Căci slava deşartă, de care sunt legate şi celelalte patimi, poate strâmba sau falsifica fiinţa omului până a-i da acestuia impresia că tocmai această formă strâmbată, prefăcută este fiinţa lui adevărată şi voia de a o susţine e adevărata lui voie. De aceea, omul trebuie ajutat să se rupă de această voie a lui.

Prin smerenie, omul ajunge de vede sinea sa reală, curăţită de straturile de opacitate de întuneric, aşezate pe ea. Sinea astfel curăţită se descoperă ca o sine clar dependentă de Dumnezeu, s-ar putea spune străvezie pentru Dumnezeu, Care, prin sensul ce-l dă tuturor, aduce în om marea lumină. La această vedere a măreţiei luminoase a lui Dumnezeu nu poate ajunge decât cel ce vede micimea sa, lipsa de sens sau întunericul existenţei sale închise în ea însăşi. Căci această micime a sa recunoscută face inexplicabilă existenţa proprie fără Dumnezeu. Cu cât se simte omul redus la sine însuşi, mai gol, cu atât se vede pe sine mai clar că nu poate exista decât prin Dumnezeu, cu atât i se face mai simţită prezenţa lui Dumnezeu ca temelie a sa. Smerenia e susţinută în om chiar de faptul că, deşi îşi dă seama de limitele lumii şi ale sale prin trăirea a tot felul de imperfecţiuni ale lor (boli, moarte, incapacitatea lumii de a-l satisface cu adevărat şi definitiv pe om), totuşi el nu poate ajunge la marginea cosmosului şi nu poate ajunge niciodată la cunoaşterea de sine în mod desăvârşit.

De fapt, din moartea lui Hristos ca jertfă de Sine învăţăm şi luăm putere să ne pregătim spre moartea noastră ca ieşire dintr-o viaţă închisă în noi înşine, ca dărâmare a zăgazurilor ce ne împiedică de la o deplină comuniune.

Răbdarea necazurilor, medicament de vindecare a patimilor

Un mare rol în înaintarea omului spre chipul lui real îl are răbdarea necazurilor. Aceasta întăreşte pe om cu adevărat în spiritul lui, în vreme ce căutarea de a se sustrage de sub ele îl moleşeşte spiritual. Prin răbdarea necazurilor omul arată că tăria lui nu-i vine de la alipirea la lume, ci de la Dumnezeu cel atotputernic şi iubitor. Lumea alternează plăcerile ce le dă cu foarte multe necazuri. Însăşi robia şi slăbiciunile în care îl coboară pe om patimile ca alipiri excesive la lume arată incapacitatea ei de a-l desăvârşi, deci de a-l mântui.

Toate căutările de ocolire a necazurilor, de viaţă comodă prin cele ce i se oferă de către lume sunt împreunate cu egoismul care rupe pe om de om, care-l împiedică în înaintarea spre Împărăţia cerurilor, care e Împărăţia iubirii între el şi Dumnezeu şi între om şi om. De aceea, Varsanufie şi Ioan socotesc că nu există alt drum spre Împărăţia cerurilor decât suportarea cu răbdare a necazurilor. Ba săvârşirea oricărui bine, ei o socotesc împreunată cu suportarea vreunui necaz, căci trezeşte invidii văzute şi nevăzute.

Puterea răbdării necazurilor îi vine omului din legătura cu Hristos, Care, fiind Fiul lui Dumnezeu făcut om, a suportat crucea din iubire pentru noi, nelăsându-se covârşit de durerile ei. Tot aşa, toată puterea omului de a se smeri îi vine din chenoza sau din golirea benevolă de slavă a lui Hristos. Astfel, înaintarea omului spre adevăratul chip al său este o înaintare din puterea lui Hristos şi spre asemănarea cu Hristos ca om; ea are un temei şi o ţintă hristocentrică.

Numai răbdarea şi smerenia pot duce pe oameni la unirea iubitoare între ei, aşa cum a voit Hristos. Dar această unire n-o pot realiza ei decât în Hristos. Această unire cu Hristos ne desăvârşeşte şi prin faptul că odată cu ea realizăm şi unirea între noi. De altfel, în acest scop S-a făcut Fiul lui Dumnezeu om: ca să ne facem una cu El. Şi numai smerenia şi purtarea necazurilor cu răbdare ne duc spre iubirea care ne poate uni. Căci şi Hristos a realizat acest chip adevărat al omului prin chenoză (smerire) şi cruce.

În răbdarea necazurilor se manifestă o relativizare a legăturilor noastre cu cele ale lumii. Prin ea se face iarăşi transparent sau simţit planul vieţii spirituale superioare, caracterizată prin bunătate şi iubire în viaţa de veci. Acest simţ al relativităţii celor pămînteşti, care slăbeşte patimile noastre, dă omului o odihnă tot mai mare din partea grijilor pentru lucrurile lumii acesteia. De aceea, “odihna” este o altă importantă stare duhovnicească, accentuată stăruitor de Varsanufie şi Ioan. Prin aceasta se arată că lumea e făcută nu ca să ne robească spiritul, ci ca să fie transfigurată prin spiritul nostru unit cu Dumnezeu, ca să fie luată în stăpânire de spiritul nostru.

Sporind în această “odihnă” faţă de grijile şi necazurile produse de prea mare alipire la lume, care ne ţin într-o agitaţie chinuitoare, înaintăm spre marea şi netrecătoarea odihnă a vieţii viitoare, care nu e o încremenire, ci o bucurie netulburată de iubirea în care vom vieţui veşnic. Odihna veşnică la care ajung cei ce se întăresc de aici în răbdarea necazurilor are în ea şi o linişte a conştiinţei de a nu fi făcut rău altora, sau de a fi obţinut iertarea lor pentru relele ce le-au făcut. Iertarea lor ne vine şi prin rugăciunile lor după ce am trecut din această viaţă, dar şi prin rugăciunile tuturor celor ce fac parte din Biserică, şi îndeosebi a sfinţilor.

De aici, marea importanţă ce se acordă în aceste “Scrisori” iertării unora de către alţii şi rugăciunilor unora pentru alţii. Cererea de iertare înmoaie sufletul celui ce o cere, dar şi al celui căruia i se cere, cum îl înmoaie şi iertarea pe al celui ce iartă şi al celui iertat, făcând cu putinţă comunicarea reală de putere şi de viaţă de la unul la altul. Căci amândouă contribuie la înaintarea în smerenie şi la eliberarea de slavă deşartă.

Rugăciunea unuia pentru altul – expresie a iubirii întreolaltă a tuturor

Comuniunea e ajutată în mod deosebit de rugăciunile unora pentru alţii. Nimeni nu se mântuieşte singur, nimeni nu face bucurie lui Dumnezeu dacă se prezintă Lui numai cu rugăciunile pentru sine. El ne vrea uniţi întreolaltă, mai ales când vrem să ne prezentăm în faţa Lui, dat fiind că El este Dumnezeul iubirii şi vrea să ne adune pe toţi în Sine. De aceea, în această silinţă de a ne uni unii cu alţii, arătată mai ales în rugăciune, este El însuşi lucrător. Numai în iubirea faţă de altul arătată prin rugăciune ne desăvârşim fiecare. Căci numai cerând rugăciunea altora ne smerim, eliberându-ne de mândrie, precum în rugăciunea pentru altul ne eliberăm de invidia care nu se bucură de binele altuia. De aceea, numai rugându-ne unii pentru alţii, ne răspunde Dumnezeu cu împlinirea rugăciunilor noastre.

Credem că nu există altă carte duhovnicească din perioada Părinţilor bisericeşti care să vorbească atât de mult şi atât de concret despre importanţa rugăciunii unora pentru alţii, dar mai ales a rugăciunii sfinţilor. Se pune prin aceasta în relief întâlnirea tuturor în sobornicitatea rugăciunii. Toţi se întâlnesc între ei şi cu Dumnezeu în rugăciune. Fiecare se simte responsabil pentru mântuirea celorlalţi şi chemat să lucreze pentru ea prin rugăciune. Pe cât de relative sunt în viziunea “Scrisorilor” lucrurile, pe atât de importantă este persoana omenească: “Ce ar folosi omului de ar câştiga lumea toată, iar sufletul şi l-ar pierde”? Mă pot mântui fără lucruri, sau chiar mă mântuiesc mai uşor când nu caut să le adun cu lăcomie, defavorizând pe alţii. Dar nu pot să mă mântuiesc fără grija de a ajuta pe alţii să se mântuiască. E implicat în aceasta faptul că lucrurile n-au preţ decât pentru oameni, ca să fie folosite spre sporirea comuniunii dintre ei şi spre înaintarea la veşnica lor comuniune în viaţa viitoare.

Iertarea reciprocă, rugăciunea unora pentru alţii, smerenia, refuzul slavei deşarte sunt tot atâtea mijloace care pot duce spre chipul omului iubitor şi pot imprima raporturilor dintre oameni o nesfârşită dulceaţă şi delicateţe, ducându-i pe toţi spre Împărăţia cerului, care e Împărăţia iubirii desăvârşite.

Opera celor doi Bătrâni e o simfonie universală a iubirii, manifestată în rugăciunea auzită şi neauzită a tuturor pentru toţi, ca expesie a iubirii întreolaltă a tuturor, a iubirii în care toţi cred în valoarea şi existenţa eternă a tuturor ca persoane unice, neconfundate. “Scrisorile lui Varsanufie şi Ioan” descriu şlefuirea treptată a omului de tot ce l-a coborât din omenescul lui, care nu se poate realiza decât în comuniunea dintre oameni, alimentată din comuniunea lor cu Dumnezeu. Lucrarea aceasta de şlefuire o face nu numai Dumnezeu cu fiecare din ei şi fiecare cu sine, dar mereu ajutat de Dumnezeu şi de credincioşii mai progresaţi duhovniceşte.

Înaintăm împreună spre o viaţă de desăvârşită comuniune, în care fiecare creşte în tărie spirituală şi în iubire, în libertate de patimile proprii şi ale altora şi în comuniune spre Împărăţia lui Dumnezeu în Treime, a lui Dumnezeu al iubirii.

Legaturi:

*

*


Categorii

Filocalie, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Dumitru Staniloae, Razboiul nevazut, Sfantul Varsanufie cel Mare, Sfinti Parinti, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

31 Commentarii la “Comori duhovnicesti de mare pret din invataturile Cuviosilor din Gaza (6 februarie): SFANTUL VARSANUFIE, “Marele Batran”, si SFANTUL IOAN, “Prorocul”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: EXERCIȚII DE DRAGOSTE… ÎN PAROHIE ȘI ÎN FAMILIE, cu Părintele Ciprian Grădinaru, preot al Parohiei “Toți Sfinţii” din Belgia. CUM TREBUIE SĂ FIE UN PREOT ȘI UN DUHOVNIC? Riscul grav al derapajelor intelectualiste si psihologist
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate