CUVIOSUL IOSIF DE LA VĂRATIC (†16 august): “Că nu ne este nouă de ajuns numai a ţine credinţa cea dreaptă, ci şi cu făptuirea cea bună a ne împodobi…”

16-08-2016 Sublinieri

137107_sfantul_iosif_varatec

“FAMILIA ORTODOXA”, nr. 8 (91)/ august 2016:

Cuviosul Iosif de la Văratic

– pustnicul cel cuvântător-de-Dumnezeu

†16 august

„Ieroschimonahul Iosif a strălucit în monahismul nostru ca o făclie de mult preţ, căci era sihastru şi dascăl iscusit al Rugăciunii lui Iisus, preot şi duhovnic vestit, părinte adevărat pentru mireni şi călugări”– aşa zugrăvea Arhimandritul Ioanichie (Bălan), în cunoscutul său „Pateric românesc” portretul duhovnicesc al celui ce astăzi este trecut în Sinaxar drept Cuviosul Iosif de la Mănăstirea Văratic. Unul din sfinţii de seamă ce s-au nevoit în ţinuturile noastre, ucenic al marelui Paisie de la Neamţ, Cuviosul Iosif – deşi prea puţin cunoscut şi cinstit în popor – este un chip aparte prin strălucita îngemănare a isihasmului cu cărturăria, mărturie a întregului de nedespărţit dintre trăirea tainică şi conştiinţa dogmatică.

Fără a încerca să stăruim prea mult asupra aspec­telor biografice, căci ne dorim să vă împărtăşim cu precădere din comoara cuvintelor Cuviosului Iosif, vom aminti doar că s-a născut la sfârşit de secol 18 în mult-pătimitorul Ardeal şi, asemeni multor altora, s-a refugiat din calea Uniaţiei îm­preună cu familia sa în Moldova. Înnoirea în Duh săvârşită de Cuviosul Paisie (Velicicovski) l-a adus în chip minunat şi pe tânărul Iosif la Mănăstirea Dragomirna, unde se afla pe atunci obştea paisiană, căreia i s-a alăturat şi i-a urmat apoi la Secu si Neamţ.

Cuviosul Iosif de la Văratic, dascălul cel iscusit al rugăciunii lui Iisus

08.16_sf._cuv._iosif_varatic-icoane1Dobândind Rugăciunea lui Iisus, se retrage ca ieromonah la unul dintre „lăcaşurile de liniştire” ale Mănăstirii Neamţ, Schitul Pocrov, apoi, adâncindu-se în lucrarea Rugăciunii, pleacă la pustie, în munţi, alături alţi doi monahi, Gherman şi Gherontie. „Locuinţa Cuviosului Iosif şi a ucenicilor săi era formată din trei chilii de lemn şi pământ, aşezate într-o poiană, alături de un mic paraclis. Bătrânul cobora din pustie foarte rar. Hrana şi-o procurau din fructele de pădure şi din legumele cultivate în jurul chiliilor. Şi astăzi se mai vădîn poiană urmele «Chiliilor lui Iosif», pârâul şi poiana care îi poartă numele şi câţiva pomi fructiferi”, ne spune Arhimandritul Ioanichie.

In 1785, urmând îndemnului Sfântului Paisie, întemeiază împreună cu Maicile Olimpiada şi Nazaria, ucenicele sale de taină, Mănăstirea Văratic, ca vatră isihastă pen­tru iubitoarele de Hristos din acele locuri. Pilduitor este faptul că, deşi un nevoitor al Rugăciunii, Cuviosul nu se ferea de osteneala trupească, căci, după mărturiile vremii, „în­tre anii 1790-1800, când s-a construit bise­rica Mănăstirii Văratec cu hramul «Adormirea Maicii Domnului», duhovnicul Iosif căra cu mâinile sale piatră, var, nisip şi apa şi le urca pe schelă”. In acelaşi timp, îşi continuă lu­crarea de povăţuitor, ca Părinte duhovni­cesc a numeroşi pustnici din Munţii Sihlei şi din pădurile Agapiei, stareţi şi monahi din Mănăstirile Sihăstria, Sihla, Pocrov şi Neamţ, dar şi prin scrierile sale niptice şi apologetice, ce respiră duhul filocalic al Sfinţilor Părinţi.

Unul dintre ucenicii Cuviosului a fost un alt monah isihast, întemeietorul Mănăstirii Horaiţa de la noi şi al paraclisului de pe Muntele Thabor din Ţara Sfântă, Arhimandritul Irinarh (Rosetti), de la care ni s-a păstrat această mărtu­rie indirectă asupra sfinţeniei Cuviosului Iosif:

„Şezând eu într-o noapte la rugăciune, la mie­zul nopţii, de năprasnă s-a luminat chilia unde şedeam şi m-a împresurat împrejur o văpaie de foc, dar nu mă ardea; şi am început în inima mea a striga tare: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!». Iar eu m-am înspăimântat şi m-am temut ca nu cumva să fie înşelăciune drăcească. A doua zi m-am dus la duhovnicul meu, Părintele Iosif, care avea Rugăciunea minţii şi făcea şi minuni, şi m-am spovedit lui. Iar el mi-a dat canon să nu dorm culcat pe pat, ci, şezând în scaun, să dorm numai un ceas în douăzeci şi patru de ceasuri. Intorcându-mă la chilia mea, m-am ispitit ca să urmez după porunca Părintelui Iosif”.

Dumnezeu l-a înzestrat pe Cuviosul său cu mari harisme duhovniceşti, după cum o mărturiseşte biograful său:

„Fiind inainte-văzător cu Duhul, Cuviosul Iosif, numai cât pri­vea pe cineva în faţă, înţelegea de ce patimi şi gânduri era luptat sau de ce boală suferea. De aceea, cunoscând pricina, vindeca pe toţi cu rugăciunile sale”.

Având dar prorocesc, Cuviosul a cunoscut dinainte marile tulburări din veacul al 19-lea, răscoala eteristă din 1821 şi apoi revoluţia de la 1848, în urma cărora s-au pustiit vetrele mănăstireşti ale Moldovei.

La 28 decembrie 1828, Cuviosul Iosif s-a săvârşit cu pace în mănăstirea pe care o întemeiase, înconjurat de iubitele sale ucenice şi fiice duhovniceşti, şi a fost îngropat în bise­rica pe care o zidise – ca unul ce fusese însuşi „lăcaş al Sfântului Duh”, biserică însufleţită a Iui Dumnezeu. Ca un adevărat următor al predaniei isihaste şi Părinte trezvitor, Cuviosul Iosif a aşternut in scris mărturia acelor realităţi dumnezeieşti veşnice pe care le trăise în chip tainic. Ni s-au păstrat de la el mai multe manuscrise, din care, pentru vremu­rile noastre (ce se zbuciumă între extremele laxităţii duhovniceşti şi zelotismului teologic, dar sunt mult prea sărace într-o adevărată conştiinţă dogmatică), am ales mai multe cu­vinte – pentru întâia oară publicate – mărtu­risitoare ale acestei conştiinţe şi totodată ale cugetului Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cuvinte aspre la coajă, dar dulci la miez, pline de însuflarea Duhului celui Sfânt.

„Învăţătura să fie până ce va veni omul în cunoştinţa zidirilor lui Dumnezeu”

Sfantul-Cuvios-Iosif-de-la-Varatec„După al şaptelea Sinod [Ecumenic], alt eres nu s-a mai ridicat asupra Bisericii noastre fără numai papistaşii, pentru care mulţi din Sfinţii Părinţi au scris cărţi împotriva lor.

Căci sunt daţi ei cu totul la rătăcirile ellineşti, şi nimic mai mult părându-li-se a fi decât cele ce se văd, şi luminare a lui Dumnezeu socotesc a fi singură fiinţa şi înţelepciunea şi priceperea care o au la făpturile cele văzute. Şi a şti mersul soarelui şi al lunii, şi începuturile, pe care le învaţă iscodirea cea nebună a înţelepciunilor celor din afară, «cunoştiinţă şi luminare» le zic a fi şi li se pare. Acestea toate însă se învaţă fără de curăţenia minţii, şi fără de grija faptei celei bune [a virtuţii], şi, învăţate fiind, nu curăţesc pe om de patimi.

Şi cei ce s-au legat cu toată inima lor de dragostea unor învăţături ca acestea, după moarte ce le folosesc lor unele ca acestea? Cu adevărat, nimic! Paza poruncilor Domnului, şi grija cea neîncetată pentru fapta cea bună, şi iscusinţa întru cele duhovniceşti, şi, în scurt, toată paza poruncilor Domnului – acestea fo­losesc după moarte. Iar acele învăţături din afara inimii nu ajută după moarte, şi ca cum nu ar mai fi fost, aşa se risipesc, şi toată oste­neala lor cea întru acestea, în viaţa aceasta, a rămas nefolositoare, şi bucuria lor cea mare, pe care o aveau că a câştigat acele părute prea-minunate învăţături, a rămas toată deşartă.

Şi ce trebuinţă este nouă a ne griji pen­tru zidiri? Fără numai de va vrea cineva să priceapă oareşice puţin, numai pentru mulţumirea şi slavoslovia lui Dumnezeu, precum este şi obiceiul Sfinţilor. Căci cel ce priveşte zidirea precum se cade este silit să aibă în încheierea vederii sale pe Cel Unul mai presus de lume.

Învăţătura să fie cu măsură, până ce va veni omul întru cunoştinţa zidirilor lui Dumnezeu, ca din zidiri să cunoască pe Ziditorul. Căci mintea omului, când va privi cu înţelegere făpturile, atunci cu multă dragoste se întoarce şi caută pe Făcătorul. Aşa este rânduiala minţii celei iubitoare de Dumnezeu şi de adevăr. Cunoscând adevă­rul, cum că pe acestea toate Unul este Cel ce le-a făcut, către acel Unul se întoarce min­tea, şi cu mare dragoste şi cu multă osârdie îl slăveşte pe Dânsul şi-L laudă. Şi, preaiubitoare fiind de Dumnezeu, nu suferă a rămâ­nea întru zidiri, ci cu multă râvnă năvăleşte la Ziditorul spre a se uni cu Dânsul, că întru nimic nu se odihneşte mintea fără numai în­tru Dumnezeu. Pe o minte ca aceasta se pune harul lui Dumnezeu, precum zice Domnul: «Eu şi Tatăl vom veni, şi lăcaş la dânsul vom face». Şi cele ce învaţă atunci omul, nu sunt vrednici mii de dascăli a-l învăţa.

Iar apusenii numai pe învăţătura cea de la oameni se reazemă, iar de învăţătura cea de la Dumnezeu nu au nici o grijă. Pentru aceea, prea lesne se pleacă spre a-l osândi pe aproa­pele. Iar învăţătura cea de la Dumnezeu este amestecată cu smerita-cugetare“.

…mai înainte au fost tot de o credinţă cu noi”

„Tot eresul de afară este adus. A fost blestema­tul Arie ce a adus hula lui asupra Domnului, nemaiauzită până atunci de cineva, şi adunându-se Sobor de trei sute de Sfinţi Părinţi, biruindu-l, l-au dat anathemei, şi nici un alt rău nu i-au făcut. Iar el, împreună cu uce­nicii lui, multă tulburare a făcut Bisericii lui Dumnezeu, mulţi ani, bătând pe creştini, şi dând la temniţă pe arhierei. Şi ziceau arhi­ereilor noştri: «Ce tulburaţi voi Biserica lui Dumnezeu? Tulburătorilor de oameni şi de Biserică!». Ei scorniseră hula aceea, şi tot ei tulburau Biserica şi pe norod, şi ne ziceau că noi tulburăm! Aşijderea toţi ereticii, până la al Şaptelea Sobor, multă supărare au făcut creştinilor, iar creştinii, şi când au avut pu­tere, nici un rău n-au făcut ereticilor. Aşijderea şi papistaşii: ei au izvodit hula aceea asupra Duhului Sfânt, şi s-au dezbinat şi s-au rupt de credinţa noastră, şi acum ei ne zic dezbinaţi şi dezbinatori.

Iar cum că au credinţa rea, auziţi pe însuşi Papa ce zice, la anul 872 – scrisoare a Papei Ioan al VIII-lea către Fotie, Patriarhul Constantinopolului: “Arătăm Cucerniciei tale că pentru articolul acesta, adică purcederea Duhului şi de la Fiul, pentru care s-au întâmplat smintelile între bisericile lui Dumnezeu, să ai deplin adeverire la noi că nu numai nu îl zicem, ci şi pe cei ce întâi au în­drăznit, cu semeţia lor, să facă aceasta, călcă­tori ai dumnezeieştilor cuvinte îi judecăm a fi, şi schimbători ai cuvântării de dumneze­ire a Stăpânului Hristos şi a Apostolilor şi a celorlalţi Părinţi, care, împreună adunându-se, au dat soborniceşte Sfântul Simbol. Şi să ştii că pe cei care zic a fi purcederea Duhului şi de la Fiul, împreună cu Iuda îi rânduim, căci de­opotrivă faptă cu a aceluia au îndrăznit a face – nu trupul Domnului dându-L la moarte, ci pe credincioşi, care sunt mădulare al Trupului Lui, rupându-i şi tăindu-i unii de la alţii. Dar socotim ca cunoaşte şi Sfinţia ta ceea ce este cu socoteală şi plină de înţelepciune, că nu cu puţină greutate ne cade ca şi pe ceilalţi episcopi ai noştri să-i plecăm aşa a cugeta».

Auzit-aţi că Papa acesta Ioan la adăugirea în Simbol îi zice că este hulă, şi făgăduieşte că-i va pleca pe latini să se lepede de hula şi de eresul acesta? Iar Papii cei de după Ioan nu numai că de hula şi de eresul acela nu s-au le­pădat, ci şi ucigaşi de oameni s-au făcut, pre­cum va arăta urmarea cuvântului. Şi bărbile şi-au ras, şi Liturghia au micşorat, şi a sluji cu azime au izvodit, şi a sluji un preot şi de două ori într-o zi, şi după ce mănâncă, şi în aceeaşi biserică; şi Botezul cu stropire a-l face; şi posturile au stricat, şi a posti Sâmbăta au aşezat, şi postul Miercurii şi Vinerii au lepă­dat; la biserici cu orgi au poruncit a se cânta, icoanele cu statuile le-au schimbat; fac pe Sfinţi oameni întregi, neobişnuit lucru la le­gea creştină; celor din lume le-au dat voie să se ia cu rudenie oricât de apropiată; de nimic au socotit canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfintelor Soboare, şi toată legea o au stricat. Lucru vrednic de jale, fiindcă mai înainte au fost tot de o credinţă cu noi”.

Ori să se închine Papei, ori să moară

La anul 1204 a ridicat Papa tot Apusul şi a adunat mulţime de oşti cu cuvânt să meargă la Ierusalim ca să-l scoată de la turci, iar cu lucrul să bată împărăţia grecilor, să-i robească şi să-i facă cu sila papistaşi. Şi au trimis înştiinţare în Constantinopol că pe acolo le este mai lesne a merge la Ierusalim. Grecii i-au lăsat să meargă şi, cum au intrat în Constantinopol – îndată, robie şi sabie! Şi au pus un împărat de-al lor, şi toată ţara grecească au luat-o. Şi a trimis Papa pe un mai-mare cu numele Pelaghie, şi în toate părţile îi munceau pe dreptslăvitorii creştini, umpleau temniţele de dreptslăvitori creştini. Din două, una: ori să se închine Papei, ori să moară. Le răpeau averile, călugării erau legaţi de cozile cailor şi târâţi pe uliţe, şi aruncaţi în temniţe şi necercetaţi cu lunile, şi morţi de foame. Şi, când îi scoteau, cu chinuri grele îi munceau, şi îi sileau măcar să zică că bine cred papistaşii – şi, dacă nu ziceau, îi omorau. Pe arhierei îi izgoneau de pe scaune şi îi puneau în temniţe, iar în loc puneau de-ai lor.

manastirea-kantara-4Şi au mărturisit Sfinţii călugări din Cipru, care au pătimit pentru că nu au primit a se împărtăşi cu dânşii, şi trei ani au fost ţinuţi închişi în temniţă. Şi tot chipul de chinuri aducându-le asupra, mai pe urmă, fiindcă nu s-au supus lor ca măcar cu gura să mărturisească că bine ţin papistaşii, înnebunind papistaşii, pe unii, legându-i de cozile cailor, prin locuri aspre şi rele târându-i, i-au omorât, iar pe cei mai aleşi dintre ei, preamare foc aprinzând, i-au ars. Iar igumenul acestora, care se chema Avva Ioan, în multă vreme era văzut de toţi stând în mijlocul văpăii şi rugându-se, dar tur­bând papistaşii, unul dintre acei cavaleri latini, azvârlind împotriva lui o măciucă şi lovindu-l în mijlocul văpăii, l-a aruncat jos. Şi aşa şi-a dat Cuviosul sfântul său suflet lui Dumnezeu. Iar după ce s-a stins focul acela şi s-au aflat moaştele întregi, adunând papistaşii oase de tot felul de dobitoace şi de fiare, le-au îngrămădit peste moaştele Sfinţilor, şi al doilea foc iarăşi aprinzând asupra acestora, au lăsat focul până în sfârşit, până ce le-au făcut cenuşă.

În Constantinopol, şi în Cipru, şi în Antiohia cea mare, şi în celelalte laturi pe care le-au stăpânit, îi prigoneau pe arhiereii dreptslăvitori, şi în locul lor făceau cardinali din cei de-ai lor. Şi nu numai aceasta, ci şi pe norod şi pe preoţi şi pe călugări îi sileau cu tiranie să se facă una cu dânşii. Şi pe câţi se supuneau dogmelor lor, cu aceia se pur­tau prieteneşte; iar pe câţi îi mustrau ca pe nişte eretici, şi nicidecum nu primeau a se împărtăşi cu ei, îi chinuiau la vedere, ca împăraţii şi tiranii cei vechi care-i chinuiau pe dreptslăvitorii creştinii. Şi strigau trimişii Papei: «Ereticii se cuvine a fi prigoniţi, a fi chinuiţi, a fi şterşi de pe faţa pământului, a fi omorâţi şi a fi arşi!». Şi adăugau: «Aşa hotă­răsc legile!». Care legi, mincinoşilor, cuvântă­torilor neruşinaţi şi clevetitorilor fără de uşă la gură? Care legi? Ale lui Dumnezeu? Dar când a poruncit Dumnezeu să-i omoare şi să-i ardă pe eretici? Numai Papa, dumnezeul vostru! Acestea lucrări de Patriarh sunt? Sau de creştin sunt? Au nici de păgâni?

O, nebunie a lumii acesteia! O, capete deşarte! Pentru zece-douăzeci de ani sau şi mai puţini ai vieţii lor, atâtea umflături, atâtea na­zuri şi, mai vârtos, stricare şi călcare a poruncii lui Dumnezeu – Care pe toate poruncile le cuprinde în cele două, adică a iubi pe Dumnezeu din toată tăria cugetului şi a trupului, şi a iubi pe aproapele său ca pe sine. Şi tu îl baţi pe aproa­pele tău şi, mai ales, pe fratele tău, cu care ai fost de o credinţă până la opt sute de ani? Pe acela îl legi şi-l pui în temniţă şi-l laşi cu anii necer­cetat şi neîngrijit, şi îl scoţi mai mort? Şi, dacă nu se pleacă credinţei tale celei rele, sau îl legi de cai şi-i târăsc până-l omoară, sau îl arzi în foc? De ştii ceva Scriptură, caută – găsi-vei undeva să omori pe închinătorii de idoli, dacă nu vor vrea să creadă în Dumnezeu, sau pe eretici dacă nu vor vrea să creadă drept? Nu, nicidecum.

Iată, acestea sunt legile voastre, ale papistaşilor. Acum să arătăm şi legile noastre, ale pravoslavnicilor: «Iată, Eu vă trimit pe voi ca oile în mijlocul lupilor, deci fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii. Şi să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar pe suflet nu pot să-l ucidă; ci să vă temeţi mai vârtos de cel ce poate să piardă şi trupul şi sufletul în Gheena. Şi vor pune peste voi mâinile lor, şi vă vor prigoni, dându-vă la adunări şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la domni pentru numele Meu, şi se va întâmpla vouă întru mărturisire. Puneţi dar întru inimile voastre: să nu gândiţi mai îna­inte că veţi fi răpuşi; că Eu voi da vouă gura şi înţelepciune, la care nu vor putea grăi, nici sta împotrivă toţi care se vor pune împotriva voas­tră. Şi veţi fi daţi de împăraţi, şi de rudenii, şi de fraţi, şi de prieteni, şi vor omorî dintre voi, şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu, şi păr din capul vostru nu va pieri. Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre».

Pentru aceea, să nu încetăm, fraţilor, a intra în orice chip prin uşa cea strâmtă a relei-pătimiri, ca nu cumva din turma cea mică îna­poi rămânând, cu cei mulţi să ne aflăm. Că nu ne este nouă de ajuns numai a ţine credinţa cea dreaptă, ci şi cu făptuirea cea bună a ne împodobi, cum ne dovedeşte Iacov, fratele lui Dumnezeu, zicând: «Credinţa fără fapte moartă este, că şi dracii cred şi se cutremură, iar a face rău nu încetează». Drept aceea, să ne silim a agonisi pe lângă buna-credinţă şi pe făptuirea cea bună, că aceasta este ceea ce numeşte la limba slavonească «blagocestia», adică buna credinţă cu fapta bună. Cu care şi noi îmbogăţindu-ne, ne vom putea mântui întru Hristos Iisus, Domnul nostru, a Căruia este slava împreună cu Cel fără-de-început al Său Părinte şi cu Preasfântul şi bunul şi de-viaţă-făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin”.

Radu Hagiu

 Sf Iosif de la Varatec - fresca de Ioan Popa - FO


Categorii

Catolicism si uniatie, Dogme/ erezii, Marturisirea Bisericii, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Sfintii romani

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate