SFINȚII BRÂNCOVENI, “mănunchiul” impreună-muceniciei și PUTEREA VIZIUNII – un destin sub semnul Crucii, transpus în ICOANE sublime, insuflate de Duh, “de mâna ELENEI MURARIU”: “Eu văd vremurile pe care le trăim acum foarte apropiate de perioada în care au trăit Brâncovenii” (si VIDEO)
- Vedeti si: MARTIRIUL SFINTILOR BRANCOVENI – 300 de ani de la nasterea in cer a Sfantului Voievod Constantin, a fiilor sai si a sfetnicului Ianache. VIATA SI PATIMIREA CELEI MAI EXEMPLARE FAMILII DOMNITOARE ROMANESTI (si VIDEO). Cum intelegem azi jertfa lor? “Ieri era Stambulul, astazi este Washingtonul. Doar atitudinea vizionara a voievodului este mai greu de regasit azi”
***
Mai jos poate fi vizionat filmul documentar PUTEREA VIZIUNII realizat de Marilena Rotaru [pentru TVR] dedicat proiectului dnei Elena Murariu inchinat Sfintilor Brancoveni:
***
Familia ortodoxa, nr. 8 (67)/ 2014:
Elena Murariu: Brâncoveanu
Privim, de multe ori, la Sfinți ca și cum ar fi departe – îi privim ca prin binoclu, și încă unul întors, păstrând cu „smerenie” distanța. E felul nostru ipocrit de-a ne asigura un trai lejer, cuminte, al celui care a dat cuvenita „zeciuială” (Luca 11:42) și cere de-acum să fie lăsat la odihnă, în pace (o „pace” însă care, de atâtea ori oare, nu-i ca o lepădare?).
La aniversarea celor trei sute de ani de la nașterea în ceruri a Brâncovenilor, vă oferim un dar mai aparte: vi-i oferim pe Sfinți aproape, prin mărturia unuia din cei mai însemnați iconari români astăzi – Elena Murariu. Ascultând-o, vom căpăta încredințarea că Sfinții sunt lângă noi, ne aleg și ne aleargă, ne vânează și ne modelează viețile prin contaminare cu pilda lor neclătinată. Un interviu ca o oglindă, în care să ne măsurăm, la rândul nostru, râvna, compromisurile, idealurile și dragostea, privindu-i, ochi în ochi, pe Brâncoveni. (A.S.)
– Doamnă Elena Murariu, unde şi cum v-aţi întâlnit prima oară cu Sfinţii Brâncoveni?
– Eram în perioada studiilor universitare, prin anii ’80, şi Ioan Alexandru ţinea un curs la noi, la Facultatea de Arte Plastice. Ioan Alexandru, aşa cum prea bine îl ştiţi, ca un proroc, ne tălmăcea din poezii şi din Scripturi, iar eu eram fascinată de tot ce spunea—vă daţi seama, lucrul acesta se petrecea într-o perioadă aridă, în timpul comunismului. Ardea când ne vorbea de Brâncoveni — şi era molipsitor!
De la el am început să scormonesc ca să aflu mai multe despre Brâncoveni. La un moment dat eram muzeograf la Bârlad (imediat după ce am terminat facultatea), şi Ioan Alexandru, având nişte acţiuni prin ţară, a ajuns şi la muzeul unde lucram. Şi acolo, la o asistenţă de vreo două sute de persoane, dacă nu şi mai mult, el a recitat „Imnul lui Brâncoveanu”, cu un patos extraordinar. Imaginaţi-vă – eu, care mă tot gândeam la Brâncoveanu şi visam să pictez o icoană pentru Brâncoveanu, ajung la Bârlad, şi Ioan Alexandru vine după mine! Cam aşa am perceput. Şi ce recită? Recită „Imnul lui Constantin Brâncoveanu“! Am simţit că mesajul îmi era adresat…
O altă întâlnire fundamentală a fost cea legată de Maica Mihaela de Ia Hurezi. La Hurezi veneam adesea, lucrând, ca studentă la restaurare, pe un şantier în zona Argeşului. Şi Maica ne ţinea adevărate lecţii de istorie, din care răzbătea o dragoste nebună de Brâncoveanu. M-a impresionat felul ei de a fi, foarte râvnitor în rugăciune şi în meditaţie — şi, în acelaşi timp, pragmatică, înţeleaptă, făcând compromisurile necesare, compromisuri pentni nevrednicii slujitori ai Cezarului, dar care nu o îngenuncheau, nu o umileau… Acel minim de compromis care îi aducea în mănăstire o oarecare independenţă, şi putea în felul acesta să-şi păstreze obştea.
Ne povestea cum plătea această libertate, la fel ca Brâncoveanu, prin covoare olteneşti. Brâncoveanu trimitea pungile de galbeni, caii, grâul şi toate cele la Stambul – aşa făcea şi Maica; trimitea covoare. Veneau secretarii de partid, şi plecau cu maşina încărcată. Era o continuare a politicii extraordinare dusă de Brâncoveanu, dar in mediul monahal! Pe mine m-a impresionat lucrul acesta, că sunt mişcată când întâlnesc oameni care nu pozează, care îti spun de-ale lor, din suflet, care nu încearcă să-şi pună masca „sfinţeniei”. Şi Maica Mihaela mi-era cu atât mai dragă prin sinceritatea ei… Şi era cu atât mai mare!
Apoi, o altă întâlnire a fost (prin lectură, de data aceasta) cu Înaltul Bartolomeu Anania şi scrierile lui din cartea „Cerurile Oltului”. Am pornit şi eu, asemenea înaltului Bartolomeu, să cutreier toată Oltenia – este fascinant cum povesteşte! Lucrând în zonă, aveam timp la sfârşitul săptămânii să fac astfel de călătorii. Şi aşa, căutându-l şi iar căutându-l pe Brâncoveanu, am ajuns la Govora, Polovragi, Dintr-un Lemn, Bistriţa, Arnota şi atâtea alte locuri minunate…
„Am făcut un legământ…”
Şi a venit şi anul canonizării Brâncovenilor! Profesorul meu, Dan Mohanu, coordonatorul echipei de restaurare de la Curtea de Argeş, primise comandă de la Preasfintitul Gherasim, episcopul Râmnicului, să picteze icoana de canonizare, şi mi-a propus să lucrăm împreună. Era prima invitaţie de a participa la ceva măreţ, era o ofertă înaltă! Lucrarea trebuia facută în câteva zile… A fost copleşitor pentru mine, dar în acelaşi timp şi foarte trist, pentru că n-am putut să răspund acestei chemări, în acea perioadă aveam altceva organizat în familie, de unde nu puteam lipsi. Alegând familia, pe moment m-am tulburat: pierdeam un tren, aşa mi se părea arunci. Acum, peste ani, mă bucur că am ales familia, şi bine am făcut că am ales-o – pentru că, în timp, familia s-a implicat cu totul în acest proiect şi, dacă aş fi făcut acea icoană atunci, probabil Brâncoveanu n-ar mai fi rămas în viaţa mea.
Şi m-am bucurat peste ani că lucrurile au luat asa o cale şi o amploare, încât i-am văzut pe toti din familie implicaţi în proiectul cu Brâncovenii: de la soţul meu, la părinţii mei din Moldova -tata care „vâna” lemnul de tei prin pădurile de la Zvoriştea – şi până la socrii mei, care aveau grijă de copii: „Mama are de lucru la atelier!”…
– Toţi „lucrau” la proiect!
-Toţi lucrau, cumva, cu ce putea fiecare. Acum mă bucur teribil că lucrurile s-au împlinit în felul acesta. Ceea ce credeam că am pierdut cândva, de fapt, n-a fost nici o pierdere – a fost o împlinire, o împlinire înzecită, după un lung şir de ani… Şi atunci, pe moment, m-am liniştit făcând un legământ că voi picta o icoană hagiografică, o voi picta pe îndelete, „cu vremea”, cum zicea Brâncoveanu. Imi spuneam că Brâncoveanu merită mai mult decât o icoană făcută in grabă, fără bucuria implicării totale. Mă îmbărbătam şi eu cum puteam!
icoana Maicii Domnului de la „Dintr-un Lemn”
„Deja flama dragostei se mărise puternic”
– Ce v-a atras, ce v-a marcat intr-atât încât a devenit una dintre cele mai importante teme de reflecţie iconografică din viaţa dumneavoastră până in momentul de faţă?
– Au fost, pe lângă aceste întâlniri despre care v-am vorbit deja, şi alte întâmplări, legate de lucrul în restaurare. Eu sunt născută în judeţul Suceava, deci într-o zonă cu foarte multe monumente. Am ajuns studentă la Restaurare absolut întâmplător, intrând la secţia de Artă Monumentală, care avea atunci şi o calificare suplimentară, Restaurarea. Nu ştiam nimic despre acest domeniu, iar cursurile de Restaurare la început mi s-au părut plictisitoare. Aşa a fost până în momentul când am ajuns în şantier şi am înţeles de ce era nevoie de toată teoria aceea, şi cât de benefică era, şi cât de importantă, când i-am văzut utilitatea. Având revelaţia restaurării de monumente, îmi proiectasem deja viaţa: restaurator undeva în nordul Moldovei… Întâmplarea a făcut că n-am ajuns restaurator în nordul Moldovei, oricât m-am străduit să ajung.
Da, aşa cum ne proiectăm visele, nu toate se implinesc — şi bine că nu se împlinesc toate, că avem uneori nişte bazaconii teribile în cap! – şi am ajuns, din Moldova, să lucrez în zona Vâlcei.
Dar Vâlcea se apropia cumva de Bucovina, semăna puţin geografic… Verdele mai puternic, dealurile mai împădurite, o arhitectură deosebită, biserici multe, foarte frumoase, apoi această stare de bunăstare care există în zona Vâlcei şi o găseşti şi în nordul Moldovei, toate erau şi aici. Cum mă învârteam între aceste monumente, Hureziul era ca o bornă, ca un laitmotiv. Reveneam la Hurezi, reveneam la Maica Mihaela, reveneam la Brâncoveni. Am ajuns să lucrez la bolniţa Bistriţei, zidirea Craioveştilor, strămoşi ai lui Brâncoveanu. Iar la bolniţă, în vremea lui Brâncoveanu, fusese zidit un pridvor – deci iarăşi întâlnire cu Brâncoveanu.
Apoi, mai târziu, am ajuns să lucrez la Mănăstirea „Dintr-un Lemn”. Deja flama dragostei se mărise puternic. Trăiam în locul unde trăise Brâncoveanu şi mă rugam în faţa icoanei la care se rugase Brâncoveanu — icoana Maicii Domnului de la „Dintr-un Lemn”, icoană în faţa căreia s-a rugat şi Doamna Păuna şi a avut vedenia muceniciei Brâncovenilor, chiar în ziua de 15 august, în timp ce ei erau decapitaţi. Era cutremurător, era locul în care s-au petrecut nişte drame cumplite.
După „Dintr-un lemn” am lucrat la alte locuri cu semne brâncoveneşti: Polovragi, Fundenii Doamnei, Gura Motrului…
„Prima treaptă a ţâşnirii spre mucenicie”
Unul din lucrurile care impresionează mult la Brâncoveanu este acest contrast frapant dintre viaţa lui până în momentul mazilirii şi tot ce a urmat după. Și, dacă stăm să analizăm mai atent aceste două perioade, găsim în realitate multe fire care le leagă. Toată viaţa lui Brâncoveanu a fost, de fapt, sub semnul Crucii! El urca de mult Golgota!
Momentul de la 9 martie, Sfinţii Patruzeci de Mucenici din Sevastia, îl consider ca fiind prima treaptă a ţâşnirii spre mucenicie a lui Brâncoveanu. De ce? Vorbim, aşadar, despre Sfinţii Patruzeci de Mucenici, o sărbătoare cu o conotaţie deosebită. În viaţa Sfinţilor Patruzeci de Mucenici există acel episod în care mama Sfântului Meliton îl ia pe fiul său, ultimul rămas, care n-ar fi intrat împreună cu ceilalţi în Împărăţie, şi-l duce ea ca ofrandă. Dacă ne gândim la ce s-a întâmplat cu Brâncoveanu şi cu fiul său Matei, atunci înţelegem că lucrurile sunt în legătură.
La câteva zile, Brâncoveanu a trimis o scrisoare către Hrisant Nottarà, duhovnicul lui. Şi povesteşte despre ce s-a întâmplat în acea zi, şi zice că după ziua sărbătorii s-au întâlnit cu toţii la masă, şi fiica lui cea mare, Stanca, „a mâncat, a băut împreună cu noi”, şi apoi s-a îmbolnăvit, ca în 15 martie să moară. Şi, continuă Brâncoveanu, „Domnul a dat, Domnul a luat şi cum Domnului I-a părut, aşa a şi făcut”.
Acest moment l-am numit „Ultima Cină a Sfinţilor Brâncoveni”. Reprezentarea este de felul acesta: Brâncovenii, băieţii şi tatăl, plasaţi ca în Cina cea de Taină, cu Sfetnicul în spatele Voievodului, Doamna Maria şi apoi fetele, înconjurând o masă rotundă, pe care sunt aşezaţi colăcei-mucenici. Ce au mâncat ei de Sfinţii Patruzeci de Mucenici? Evident că au avut mucenici pe masă. Deasupra scenei este icoana cu cei Patruzeci de Mucenici din Sevastia, iar în colţurile icoanei, două personaje care suflă în trâmbiţe.
Aceste trâmbiţe apar mai târziu în iconografia pridvoarelor bisericilor. Peste şase ani, după ce Brâncoveanu a fost martirizat și Doamna Maria îi aduce moaştele în ţară, pe pridvoarele din Țara Românească, Judecata de Apoi este schimbată cu Apocalipsa. Zugravii încep să picteze Apocalipsa, iar în mâinile Îngerilor sunt trâmbiţe de argint.
După mazilirea lui Brâncoveanu, a venit o perioadă foarte, foarte grea în țară – au fost molime teribile, au fost ani nerodnici, întâmplări care au sărăcit ţara, deja erau domniile fanariote… Era, deci, o dezlănţuire a răului, şi acest lucru a fost înregistrat în pictură de cei care înţeleseseră gravitatea momentului. Zugravii se lăsaseră atinşi de durerea vremilor. O mărturiseau. Astfel de reprezentări, care amintesc de acel moment, putem vedea la Schitul Ştefan sau la Biserica Kreţulescu.
„Nu poţi să nu te cutremuri şi să nu te înaripezi…”
În felul acesta se leagă lucrurile în reprezentările hagiografice. În scene aparent domestice se ascund lucruri duhovniceşti. Viaţa lui Brâncoveanu de până în martie 1714 are nenumărate semne care anunţă jertfa. Nu acelaşi lucru se întâmplă în reprezentările istorice sau în poezia populară. În poezie, contrastul dintre bogăţia lui Brâncoveanu şi sărăcia pe care a trăit-o apoi, cu pustiirea caselor sale – „în casele lui Brâncoveanu unde fată vacile, ouă gâştele” – sunt voit accentuate. Poeţii populari au separat aceste planuri foarte mult. Pe tărâmul icoanei însă se înmoaie contrastele, accentuându-se legăturile care ţin de lucrarea tainică a lui Dumnezeu – nu se face o separare cu o tăietură de bisturiu ascuţit între cele două graniţe. Chiar dacă Brâncoveanu a trăit în fast şi bogăţie, aceste lucruri nu l-au legat, nu l-au subjugat încât să uite de comorile cereşti. Fără această ancoră în cer, cum am putea să ne explicăm scrierile însetate de avânt mucenicesc ale feciorilor săi? Sau acea scrisoare trimisă la începutul domniei:
„Slujba mea este să îndur nevoile şi să rabd năpăştile şi chiar să-mi vărs sângele în Numele lui Hristos, al Domnului nostru Dumnezeu, pentru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”?
Scrisoarea aceasta, oricât ar urma, să spunem, retorica epocii, totuşi e trimisă de Anul Nou, în anul preluării domniei. Aceste cuvinte au fost puse la temelia lucrării sale!
Când ţi se dezvăluie astfel de legături, nu poţi să nu te cutremuri şi să nu te înaripezi în acelaşi timp, să nu ai acel fior care să te anime şi să-ţi doreşti să înţelegi şi să reprezinţi din ce în ce mai adevărat și să aprofundezi tema, să o cauţi, şi iarăşi să o cauţi, şi să o gândeşti, şi să o trăieşti… Nu poţi să te rupi de ea, nu poţi să o abandonezi şi să zici: „Am făcut icoana – aceasta este, de acum îmi văd de viaţa mea!”. După ce o pictezi, îţi rămâne o îndoială în suflet: „Parcă aici n-am prins nuanţa bine, aici s-ar mai fi putut adăuga ceva, sau scoate ceva, aici era un înţeles pe care nu l-am prins… Dar Sfinţii Brâncoveni sunt bucuroşi de icoana aceasta?”. Şi revii. Nu-ţi place, poate, culoarea, nu-ţi place compoziţia, poate este pe undeva un dezacord – şi revii, revii… Te străduieşti să frămânţi gândul, încerci să perfecţionezi ideea, să o şlefuieşti, să o subţiezi, să o transfigurezi…
– V-aţi luat o sarcină dificilă…
– Nu mi-am propus să o iau, am avut revelaţia, mi s-a dat să am bucuria să descopăr lucrurile acestea zăbovind asupra temei, aşa s-a întâmplat. Deci nu mi-am propus, m-am trezit cumva luată de val şi tot împinsă, şi tot împinsă… Parcă un alt val mă ducea, şi alt val, şi alt val…
Şi de la Sfinţii cei Patruzeci de Mucenici am ajuns la Sfinţii Macabei – o să vedeţi în expoziţia de la Mogoşoaia. Am pictat nişte hore ale Brâncovenilor pe cer sau în apă, aşa, împrejurul peştelui, IHTIS, în jurul lui Hristos. Acesta imagine am legat-o de una din scrierile Sfântului Ioan Gură-de-Aur la care m-a făcut atentă Nicoletta Isar. Sfinţii Macabei sunt văzuţi ca într-un dans, ca într-o horă: „În acest cerc nu există nici cel dintâi, nici al doilea, pentru că există o asemănare în faptele lor” – toţi sunt împreună şi toţi sunt egali. Aşa sunt şi Sfinţii Brâncoveni.
Ideile de creştere ale proiectului, paralelele pe care le fac vin din surse diverse: lecturi, alte icoane, gânduri minunate ale unor alţi iubitori ai sfinţilor, poezii… Stau la Liturghie şi-mi vin flash-uri şi, fiind profund conectată la temă, o raportez pe aceasta la ce se rosteşte atunci.
Şi aşa am ajuns la Sfinţii Patruzeci de Mucenici, la Sfinţii Macabei, la Avraam… Am făcut câteva lucrări cu sacrificiul lui Avraam şi Sfinţii Brâncoveni. O să le vedeţi şi pe acestea la Mogoşoaia.
„Mi-am dat seama că am foarte puţin timp…”
– Care ar fi diferenţa dintre felul în care se relaţionează un iconograf cu sfântul pe care ii pictează faţă de un alt sfânt, pentru care nu are o evlavie deosebită?
– Sincer, să vă răspund sincer… dacă răspund sincer, se supără iconarii pe mine! Eu vorbesc în numele meu. Pentru mine, lucrul acesta este fundamental. Nu pot să pictez un sfânt dacă nu îl simt, dacă nu simt să pictez lucrul acela. Pare o nebunie ce vă spun, şi un lux… Să vă dau un exemplu: am avut mai demult o perioadă, cam de doi ani, în care am pictat icoană la comandă – la comandă stringentă. Mi se cerea ceva şi de cele mai multe ori acceptam. Făceam o minimă selecţie, dar selecţia era mai curând la nivel estetic. Dacă-mi plăcea chipul, dacă era o icoană care să mă atragă plastic, eram mai bucuroasă să o pictez. Mărturisesc, făceam lucrul acesta cu o doză de superficialitate candidă, şi cu o doză de realism mercantil, trebuie şi asta să mărturisesc. In perioada aceea puteam să pictez aproape orice sfânt mi se cerea.
La o vreme am înţeles că, de fapt, n-am facut nimic – am pierdut doi ani! Şi mi-am dat seama că eu am foarte puţin timp, şi că ar fi mai bine să nu-l pierd cu nesincerităţi, şi să-l folosesc plenar, căutând roadă, fiind convinsă de ceea ce fac. Din momentul acela, am început să fiu mult mai selectivă în alegerile mele, cu comenzile pe care le accept. Şi am fost pusă în situaţia de a refuza o astfel de comandă, care venea, nici mai mult, nici mai puţin, de la o autoritate bisericească importantă. Era o icoană de canonizare şi era, iarăşi, o şansă pentru mine – şi, cu toaie acestea, n-am putut să răspund. De ce? Nu am reuşit să mă apropii de Sfântul Pahomie de la Gledin. Şi acum mă mustră cugetul, dar n-am putut! Eu nădăjduiesc că Sfântul mi-a înţeles neputinţa. Am încercat să citesc – există şi foarte putine date despre Sfântul Pahomie —, am stat la rugăciune, i-am rugat pe alţii să se roage, am încercat să vorbesc cu alte persoane, să mă sfătuiesc cum s-ar putea face: „Nu am nici un indiciu legat de chipul sfântului, cum să rezolv această situaţie?”. Nu găseam nici o pistă, nici obiectivă, nici subiectivă, nici un vis – al meu sau al altcuiva, o mărturie, ceva, un „fir” de la care să pornesc… Mă simţeam încolţită şi foarte tulburată, şi atunci am renunţat. Nu pot să pictez dacă nu văd chipul sfântului cu ochii minţii… ce să mai zic de tic-tacul inimii!
– Insă relaţia cu Brâncovenii, cum mi-aţi spus, a fost o relaţie „de viaţă”, adică s-a împletit cu biografia dumneavoastră..
– Da, în cazul acesta este o relaţie fericită între nişte sfinţi şi un iconar. Este ceva care pe mine mă copleşeşte de bucurie… Dar această întâmplare nu poate fi generalizată – Doamne fereşte!, nu poţi să faci din ea o regulă.
„Cum poţi să prinzi cele ale Duhului?”
– In truda aceasta a zugrăvirii chipului sfântului, ce rol are rugăciunea şi asceza zugravului?
– E esenţial pentru un iconar să aibă aceasta pregătire duhovnicească şi această stare de a picta, de apropiere, de rugăciune, de înfrânare… Evident că te straduieşti sa fii pe calea urcuşului duhovnicesc, că mergi în sensul acesta, că încerci să te ţii în această rânduială. Acum, nu vă imaginaţi că nu sunt căderi, nu sunt întâmplări care te umilesc şi-ţi vine să nu mai pui mâna pe pensulă şi să zici că viaţa ta, de fapt, este o mare impostură… Pe mine chiar mă întristează când aud formulările acestea exagerate şi stereotipe: „E făcut numai în duh, în post şi în rugăciune!”.
– Uneori e făcut şi în căderi, şi în ridicări…
– Da, da… Dar important e să fie această luptă spre lumină şi spre permanentă căutare şi tendinţă de revenire şi urcare… Aşa văd eu lucrurile, nu le văd în alb şi negru.
– Care e partea cea mai grea, mai delicată în pictarea unei icoane, din punct de vedere duhovnicesc?
– Apropierea de Sfântul. De la relaţia cu Sfântul porneşte şi înţelegerea tipului de sfinţenie, a contextului…Dacă aţi văzut, există o anumită şablonizare a sfinţilor in multe dintre bisericile pictate recent, pentru că iconarii nu ajung să aprofundeze temele. La ce mă refer? Să dau exemplul tot cu Sfinţii Brâncoveni. Reprezentarea Sfinţilor Brâncoveni, schema compoziţională a Sfinţilor Brâncoveni este schema sinaxei, a mănunchiului. Dacă îi punem pe Brâncoveni înşiraţi aşa, ca mărgelele pe aţă, deja greşim fundamental, chiar dacă chipurile sunt corect făcute. Această etalare, ca la paradă, în care fiecare stă separat – şi pe care aţi regăsit-o în multe icoane, cred — acest lucru arată o neînţelegere a acestor sfinţi, pentru că viaţa şi mucenicia lor a fost împreună.
Într-o icoană, şi latura artistică este la fel de importantă şi nu tocmai uşor de stăpânit. Cere mult studiu.Cum poţi, cu mijloacele materiale, lumeşti, cu mijloacele de limbaj plastic pe care, ca un meseriaş, trebuie să le stăpâneşti, cum poţi să prinzi cele ale Duhului? Aceasta este altă o mare dificultate. Să te gândeşti: „Cum reprezint ideea mănunchiului sau a împreună-pătimirii?”.
– Şi cum aţi reprezentat-o?
– Brâncoveanu în mijlocul lor, fiii aplecându-se împreună cu tatăl, lipiţi, trupuri din trupul tatălui, şi Sfetnicul Ianache împreună cu ei. Sunt în acelaşi ritm, cu toţii uşor aplecaţi, asemeni lanului de grau cand adie vantul. Ei sunt in fata Mantuitorului si se apleaca spre El. In grupul lor este o deplina armonie a gesturilor. Ianache continua ritmul grupului Brancovenilor, dar intre el si grup este un vag interval, menit sa sugereze raportul social si cel de rudenie pe care l-a avut pe pamant cu Brancovenii. Am vazut icoane in care Ianache nici nu mai apare, pentru ca de!, nu era ruda de sange, ceea ce este o prostie! Si eu am inteles greu lucrul acesta. Sa va dau exemplul meu.
Lucram la aceasta piesa, „Sase brazi dintr-o radacina”– brazii sunt suprapusi unul peste altul, la cei din spate vazandu-se doar varfurile. La inceput gandeam sa-l reprezint doar pe Brancoveanu si pe fiii sai, pe considerentul inrudirii de sange: „Dintr-un brad, din tulpina unui brad, inca patru fii”. Gandeam sa-l scot afara pe Ianache, fiindca nu-mi sustinea ideea. Da, vedeam lucrurile omeneste… Si m-am apucat sa cioplesc lemnul. Insemnasem aureolele, hotarasem unde sa le pun, facusem socoteli cum sa arate bine, distantele dintre ele, tot. Si am inceput sa lucrez – cand, la un moment dat, mi-am dat seama ca cioplisem o aureola in plus! Deci sase… Si am ramas asa, tulburata, in fata lemnului: stricasem lucrarea! Si atunci am avut revelatia ca nu eu o stricasem, mana mea fusese ghidata perfect sa o „stric” si atunci mi-am dat seama: „Stai putin, sase brazi dintr-o radacina – căci radacina este in Rai!”
– Prevazuserati doar Brancovenii si Sfantul Ianache si-a cerut locul!
– Da! Si atunci am inteles de ce. Trebuia sa vad ca sus era Raiul. Si ca este vorba de radacina spirituala, duhovniceasca…
Ca sa te poti gandi, ca sa vezi corect, iti trebuie timp pentru asta. Cand ai o biserica de 500 metri patrati de pictat în câteva luni, când faci fresca şi „trage peretele”, când se usucă varul, n-ai timp să mai stai şi să cugeti şi să vezi unde vine bradul, unde-i rădăcina! Dacă tu nu eşti copt în momentul când ai început, dacă nu ştii ce ai de pictat şi cauţi repede xeroxurile, atunci e clar că nu va fi loc de prea multă frumuseţe şi adevăr în lucrarea ta.
Ar fi bine ca mai mulţi iconari să pornească pe drumul căutărilor iconografice şi să existe astfel de mici „laboratoare” pentru sfinţii nou-canonizaţi, sfinţii care au nevoie de iconografie nouă. Mănăstirile ar putea să fie astfel de focare dedicate unor teme încă neconturate iconografic – le-ar aprofunda, şi după aceea le-ar trimite în lume şi i-ar ajuta pe cei care au puterea acţiunii. „Măriile” să rămână şi să cugete, şi „Martele” să se ducă să execute cu râvnă.
– Aţi primit ecouri privind efectul pe care icoanele dumneavoastră îl au în viaţa credincioşilor?
-Am pictat puţin…
– Eu vă mărturisesc că o icoană pe care am văzut-o la expoziţie mi-a deschis o portiţă de înţelegere şi m-a bucurat.
-Am avut „n” astfel de întâmplări. Intâmplări poate mărunte, dar din punctul meu de vedere, minunate! Să vă dau un exemplu: cu câteva zile în urmă a fost lansarea filmului cu Brâncovenii, „Puterea viziunii”. Şi am văzut că intră în sală o familie cu şase copii, care veneau de la Salonic. Această familie a venit şi anul trecut la expoziţie — expoziţia „Rădăcini Brâncoveneşti” -, pentru că sunt mişcaţi de lucrările acestea. Să faci în aşa fel încât să vii în ţară, cu şase copii, atunci când Elena Murariu deschide nişte expoziţii, mi se pare copleşitor! Sau merg în expoziţii şi mi se spune de la sală: „A venit doamna X de Ia Timişoara, îşi dorea să vadă lucrările dumneavoastră”. Sau primesc telefoane şi-mi spun: „Am fost la expoziţie, m-am regăsit în faţa icoanei…”. Sau mi se spune: „Privind lucrările acestea, înţeleg ceea ce căutam…”. Sunt mărturii copleşitoare! Şi acestea mă întăresc.
Acum câteva zile, când se urmărea filmul, la un moment dat am întors capul spre sală — eu stăteam în primul rând – şi mi-a venit să plâng, pentru că am văzut mai mulţi ochi înlăcrimaţi: oamenii erau emoţionaţi de Brâncoveanu. Poate erau emoţionaţi şi de lucrarea ieşită prin mâna mea şi toată această aranjare făcută de Dumnezeu. Se vedea emoţia! Bucuria a fost cu atât mai mare, cu cât în sală eram împreună cu familia, şi ai mei au văzut trăirea sălii, şi a fost pentru noi aşa, o reuşită extraordinară, că era o împreună-lucrare. Eram co-autori în toată jertfa asta de două decenii.
Ecouri minunate am avut şi în faţa caligrafiilor duhovniceşti, adică desenele acestea pregătitoare, izvoadele, care vorbesc de cele mai multe ori unor oameni care sunt obosiţi de un anumit gen de stereotipie şi ar căuta altceva, şi nu ştiu cum să fie acel altceva. Am primit multe asemenea mărturii de la astfel de oameni care sunt în căutarea celor duhovniceşti, în căutarea drumului lor. Pe mine mă bucură enorm când văd că alţii se regăsesc, se descoperă întru Hristos în ele. La ultima expoziţie cineva mi-a spus: „Lucrările dumneavoastră vorbesc despre ceea ce simţim noi!”. Şi este esenţial ca icoana să-ţi „vorbească”…
Am expus în urmă cu câţiva ani la Mogoşoaia o lucrare cu Fiul Risipitor şi, dacă mă ajută Dumnezeu, o să fac chiar o expoziţie pe tema pildelor din Evanghelie. Şi la această lucrare cu Fiul Risipitor am primit multe semnale pozitive, am primit telefoane de la oameni care mi-au spus că au fost emoţionaţi în faţa lucrării. Era împreună cu alte treizeci de lucrări ale mele şi s-a dovedit a fi singura „vorbitoare”… Mărturisesc că prin Fiul Risipitor îl văd pe omul contemporan — mă văd pe mine în Fiul Risipitor, şi alţii se văd pe ei.Cred că această temă este o oglindă extraordinară! Şi nu ne regăsim doar în Fiul Risipitor, ci şi în fratele mai mare, invidiosul! Parabola e foarte complexă, te îndeamnă la pocăinţă, dar îţi dă şi nădejde, căci ştim că Tatăl ne aşteaptă cu braţele deschise...
„Vremurile de acum sunt foarte apropiate de perioada în care au trăit Brâncovenii”
– Vorbiţi-ne despre actualitatea Sfinţilor Brâncoveni. Ce pildă vrednică de urmat pun ei în faţa lumii de astăzi, a omului contemporan?
– Sfinţii Brâncoveni ar putea să pună o astfel de oglindă în faţă – dar nu săracului, ci bogatului. Celui care are puţin mai mult decât îi trebuie. Şi ar putea să le vorbească şi celor mai puţin bogaţi, celor care au „două haine” Luca3:11,celor care aruncă pâinea uscată la coş şi nu o taie ca să o facă pesmet – până la urmă, aproape toţi avem o debara plină cu pantofi vechi şi jucării în exces pentru copiii noştri, jucării pe care copiii le ignoră, şi se joacă cu furculiţele şi cu cratiţele din bucătărie… Ce să mai vorbim de toate celelalte inutilităţi şi de puţinătatea lucrurilor esenţiale!
Totodată, Sfinţii Brâncoveni ar putea să fie o pildă pentru conducătorii ţării. Eu văd vremurile pe care le trăim acum foarte apropiate de perioada în care au trăit Brâncovenii. Putem să facem o paralelă în sensul ăsta. Atunci eram tot la răscruce de vânturi, între puterile Sultanului, austriecilor şi ruşilor – suflau vânturile din trei părţi, şi Brâncoveanu încerca să ţină un echilibru plecându-se ca o salcie, fără să se rupă.
Acum suntem tot la răscruce de vânturi – chiar dacă nouă, celor mici, ne este greu să înţelegem de unde bat aceste vânturi, şi ale cui sunt, le simţim din plin. Tot într-un moment greu suntem! Dacă însă Brâncoveanu, acum trei sute de ani, avea o viziune, continuând un gând al străbunilor lui, cizelat în zeci de ani, gând de modernizare a ţării, de ridicare a acesteia economic şi administrativ, cultural şi duhovniceşte, deci pe multiple planuri, acum, din păcate, observăm că această viziune pe termen lung parcă nu există. Dacă Brâncoveanu a investit în lucruri durabile pe pământ şi în Cer, acum se investeşte în tot ce poate fi mai trecător. Şi, din nefericire, majoritatea conducătorilor noştri, în faţa mai marilor lumii, se dovedesc a fi sălcii scoase din rădăcină… Brâncoveanu rămâne modelul fermităţii în raport cu lucrurile esenţiale. El, în momentul în care i s-a luat tot, inclusiv viaţa, a sa şi a fiilor săi, fiindcă adunase „şi în jitnitele cereşti”, a rămas tot bogat. Este o pildă de consecvenţă extraordinară!
– Pilda aceasta pe care o daţi prin icoană are vreo şansă să izbândească?
– Cei ce au urechi de auzit vor auzi. Eu atât pot să fac. Nădejdea-i la Domnul!
Interviu realizat de Mircea Stanciu
Icoane realizate de Elena Murariu
***
Contemporanul/ Luiza Barcan: „Mărgăritare brâncoveneşti – mărgăritare duhovniceşti”
Cât de rari mai sunt artiştii contemporani care nu se sfiiesc să-L mărturisească pe Dumnezeu! Chiar şi când e conştient de prezenţa Lui în lume şi în viaţa fiecăruia, artistul se lasă mai degrabă atras de cele pieritoare şi nu conteneşte să se exalte pe sine. Dar pentru că toate sunt rânduite, Atotputernicul îşi are în fiecare epocă, prin fiecare meşteşug sau ocupaţie, mărturisitorii. Puţini, poate, dar osârduitori.
N-aş putea începe altfel o cronică dedicată creaţiei Elenei Murariu, pictor resaturator de frescă şi artist plastic al României contemporane. Personalitate puternică, în ciuda unei aparenţe de fragilitate, în răspărul unui deja înrădăcinat fel de a te comporta ca artist într-o cultură devastată de teribilism şi impostură, Elena Murariu îşi urmează fără şovăire drumul şi menirea. Restauratoare a frescei unor importante monumente ecleziale dar şi plasticiană cu o creaţie personală deja intrată în conştiinţa publicului, artista nu trăieşte însă nici un fel de dedublare, ci mai curând reuşeşte să-şi pună în armonie şi conlucrare cele două tipuri de preocupări. Truda de restaurator nu cere doar o manualitate exersată în timp, ci şi multiple cunoştinţe dublate, obligatoriu, de conştientizarea responsabilităţii încredinţate. A privi şi a salva ani de-a rândul comori de pictură sacră medievală sunt acte care nu pot rămâne fără consecinţe în planul artei proprii.
Ce-i reuşeşte pe deplin Elenei Murariu este tocmai transferul acestui nepreţuit bagaj de informaţie iconografică în creaţia proprie, în pictura şi grafica ei, constituite, fără nici un fel de îndoială, în opere de artă contemporană. Artista rămâne ancorată în frumoasa tradiţie bizantină a reprezentării, căreia îi găseşte o expresie unică, dictată de libertate interioară şi de voinţa de a-L mărturisi pe Dumnezeu. Când aleg această cale, artiştii o pot urma în varii feluri. Elena Murariu s-a oprit, vreme de mai bine de douăzeci de ani asupra unei teme ce revine acum în stringentă actualitate: jertfa Brâncovenilor, acea jertfă pentru credinţă care i-a încununat pe voievod, pe fiii săi, pe sfetnicul Ianache şi pe Doamna Maria, cu nepieritoarea cunună a muceniciei.
De când îi ştiu eu lucrările, ea le semnează într-un fel grăitor pentru artistul care nu mai este iconarul anonim al evului de mijloc, dar care nici nu-şi potenţează orgoliul creator, închipuindu-se un demiurg contemporan. Şi aici, artista află cale de mijloc. „De mâna Elenei Murariu”, aşa sunt iscălite toate lucrările ei. Dacă ar fi peisaje, naturi statice, portrete ori compoziţii libere, desigur că felul acesta de a semna ar fi total neadecvat. Dar cum lucrările ei întruchipează cu smerenie chipurile sfinţilor, iată o iscălitură pe măsura gestului şi a trăirii.
„Mărgăritare brâncoveneşti” este numele expoziţiei personale deschise de Elena Murariu la începutul lunii iulie la sala „Gheorghe Focşa” a Muzeului Naţional al Satului din Bucureşti. O parte din cele câteva sute de lucrări de grafică şi pictură dedicate Sfinţilor Brâncoveni, executate de artistă de-a lungul timpului, au fost prezentate publicului. E a doua expoziţie a Elenei Murariu, după cea din 2013, deschise la Muzeul Ţăranului, pe tema sacrificiului pilduitor al lui Constantin Brâncoveanu şi al familiei sale. Ambele discursuri vizuale sunt parte a unui amplu proiect artistic în plină desfăşurare. Anul Comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni nu este pentru pictoriţă decât pretextul ieşirii pe simeze a unor lucrări dedicate Brâncovenilor, cât timp ei sunt de multă vreme protagoniştii compoziţiilor sale.
Expoziţia „Mărgăritare brâncoveneşti” s-a structurat inspirat pe teme, pe cicluri de lucrări, pe tipuri de suporturi folosite fie a evoca arta icoanei, fie pentru a obţine compoziţii situate la graniţa dintre grafică şi pictură. Suporturile sunt, fără îndoială, cele clasice însă uneori forma lor vine cu o viziune proprie, aptă să armonizeze raportul dintre tema aleasă şi materialul ori suportul menit să o găzduiască. Astfel, ideea de sacrificiu pentru credinţă îţi găseşte o expresie plastică simplă dar foarte expresivă şi pe panouri de lemn decupate în formă de arbore (brad sau chiparos) pictate, asemenea unor icoane, pe ambele feţe, respectând totodată şi tehnica icoanei pe lemn. Aceste panouri devin un fel de obiecte diafane, dispuse în centrul sălii de expoziţie prin ancorare de o tijă, ca posibil contrapunct la seria de lucrări bidimensionale expuse pe pereţi. Arborii Elenei Murariu sunt simboluri reinterpretate ale Arborelui Vieţii, ale Crucii, ale stâlpilor din pridvoarele caselor ţărăneşti sau ale bisericilor străbune, arbori ce poartă în vârful lor pasărea-suflet aşa de mult îndrăgită de Brâncuşi. Dar fructele acestor arbori-simbol nu sunt fructe obişnuite, ci chiar capetele retezate de sabie ale martirilor Brâncoveni, fructele credinţei mărturisite şi duse până la ultima consecinţă.
Nici icoana propriu-zisă nu lipseşte din expunere. Forma ei este a unei cruci amplu desfăşurate în scene ale martiriului Brâncovenilor. Această cruce ordonează întregul discurs vizual. În jurul ei sunt dispuse lucrările de grafică, desene realizate cu mare fineţe a liniei şi reţinere cromatică, cu o delicateţe a gestului ce împărtăşeşte inimii privitorului preaplinul trăirii artistei. Foiţa de aur dă strălucire imaginilor, conferindu-le acea aură de sacralitate pe care au, în genere, icoanele izvorâte din credinţă şi smerenie autentică.
Dar poate cel mai înalt palier al trăirii şi al înţelegerii la care ne invită să ajungem expoziţia „Mărgăritare brâncoveneşti” îl reprezintă o subtil articulată legătură vizuală şi teologică dintre anumite momente ori personaje sacre ale Vechiului Testament cu Noul Testament şi cu primele veacuri creştine. Această legătură, oricum existentă, se creează acum (şi) prin imaginile martiriului Sfinţilor Brâncoveni întruchipate de Elena Murariu. De exemplu, hora mucenicilor Macabei din jurul lui Hristos este pusă în analogie cu hora mucenicilor Brâncoveni, continuatori, asemenea tuturor sfinţilor, ai pildei de sacrificiu date de însuşi Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul prooroc, este pus, nu întâmplător, în relaţie directă cu Sfinţii Brâncoveni, fiindcă trupurile lor îşi află odihnă, după execuţia lor sângeroasă, la mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Insula Halki. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena vin şi ei în legătură imediată cu Brâncovenii datorită alegerii ctitorului ca mănăstirea Hurezi să-i aibă pe aceştia patroni şi ocrotitori. O imagine reluată în mai multe lucrări, cu totul plină de semnificaţie teologică, este aceea a trupurilor martirilor Brâncoveni, plutind în apele Bosforului. Ei au mâinile împreunate pe piept în jurul peştelui, simbol al creştinilor din primele veacuri, cele ale prigoanei împotriva lor. Alte lucrări poartă titluri pline de înţeles, precum: „Ultima cină a Sfinţilor Brâncoveni”, „Buna vestire a Sfinţilor Brâncoveni”, „Mironosiţa Maria Brâncoveanu”, „Batjocorirea capetelor Sfinţilor Brâncoveni”, „Golgota Mariei şi a lui Constantin Brâncoveanu”. Vechile simboluri creştine ca: peştele, păunul, arborele vieţii, hrisomoanele sunt corelate cu imaginile de martiriu.
O serie de lucrări realizate cu mare simplitate a desenului, de o puritate emoţionantă, sunt cele înfăţişând „Taina cununiei” lui Constantin Brâncoveanu cu Doamna Maria. Aici sunt inspirat înserate pasaje scrise de mână din „Cântarea Cântărilor”.
În esenţă, expoziţia face o trecere plină de substanţă prin istoria tragică a familiei domnitorului, începând cu momentul cununiei binecuvântate de Hristos cu unsprezece copii, şi sfârşind cu momentul în care, asemenea unei mironosiţe, Doamna Maria aduce în ţară şi înmormântează în taină moaştele lui Constantin Brâncoveanu, însemnând locul cu acea celebră de acum candelă din biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ce avea să descopere după două secole locul îngropării Brâncoveanului. Acestei istorii i se adaugă însă, aşa cum se întâmplă cu toţi mărturisitorii încununaţi ca sfinţi, o „post-istorie”, de fapt o proiectare a lor într-un prezent etern, semn al trecerii la viaţa veşnică.
Din punct de vedere teologic, şirul de lucrări ale Elenei Murariu, sugestiv început cu o scară a desăvârşirii, cu un urcuş duhovnicesc spre dobândirea nemuririi, vorbeşte despre nădejdea în Înviere şi în viaţa neîmbătrânitoare dăruită creştinilor prin însuşi sacrificiul pe cruce al Mântuitorului. De aceea, se poate spune fără reţinere că aceste „Mărgăritare brâncoveneşti” sunt, nu mai puţin, adevărate „mărgăritare duhovniceşti”.
***
Formula AS/ Cristian Grecu:
“Mă bucur că Dumnezeu a pus pe umerii mei crucea Brâncovenilor”
– Ani de zile, ELENA MURARIU a privit pictura bizantină cu detaşarea artistului format în tradiţia occidentală. Dar, într-o zi, paşii au purtat-o la Voroneţ, şi frescele de pe zidurile bisericii i-au schimbat radical viaţa. Aşa a ajuns să picteze icoane şi să restaureze ctitorii domneşti. Dintre toţi domnii noştri, s-a îndrăgostit iremediabil de Constantin Brâncoveanu, căruia i-a dedicat o serie de lucrări pictate de-a lungul a douăzeci de ani.
Atelierul doamnei Elena Murariu este un colţ de rai. De pe pereţii albi te înlănţuie vrejuri fantastice, arbori nemaivăzuţi, flori care încununează chipuri de sfinţi. Dar natura Elenei Murariu nu este cea pe care o poţi vedea în tablouri. Este Edenul biblic în care a trăit Adam, e natura străpunsă de Duh, o materie străvezie prin care ajungi să întrezăreşti splendoarea înfocată a luminii dumnezeieşti, o subţirime de forme, o plutire care te desprinde şi pe tine de pe pământ.
De mai bine de zece ani, Elena Murariu îi pictează, aproape în exclusivitate, pe Brâncoveni. Le-a luat viaţa la pas şi, liniştit, le-a aşternut-o pe lemnul icoanelor. A pictat nuntirea Sfântului Constantin cu soaţa sa, Maria, le-a pictat pruncii, le-a zugrăvit martiriul. Şi, pe nesimţite, aşa cum se întâmplă cu toţi iconarii adevăraţi, viaţa sfinţilor s-a mutat în viaţa ei. Aşa că acum vorbeşte despre ei cu duioşia unei mame şi evlavia unei credincioase.
[….]
Batista lacrimilor brâncoveneşti
– Cum aţi ajuns să lucraţi la suita de icoane închinate dinastiei Brâncovenilor?
– Eu m-am apropiat de voievodul nostru martir, prin intermediul poetului Ioan Alexandru. Era în timpul studenţiei, când el ţinea un curs de poezie cu tâlcuiri biblice la Institutul de Arte Plastice, unde eram studentă. Îmi amintesc că am fost foarte impresionată de modul în care cuvânta Ioan Alexandru, de modul în care diseca şi ne revela poezia. Reuşea să ne destupe sufletele, să ne facă să vedem ceea ce era opac, tern pentru noi. Era ca un proroc. Până să-l întâlnesc pe Ioan Alexandru şi să ajung în şantierele de restaurare, nu eram deschisă către Scriptură. Cum aţi spus dumneavoastră, “căzusem din Rai”. Ioan Alexandru a reuşit să-mi arate calea, să trezească în mine dragostea pentru poemele şi versetele biblice. În tot discursul lui revenea un subiect foarte drag – Brâncoveanu. Aceasta pe mine m-a marcat şi mă întrebam în acea vreme cum poate un om să iubească atât de mult un domnitor care a trăit în urmă cu 300 de ani. Aşa am început să mă interesez de Brâncoveanu, de la dragostea lui Ioan Alexandru pentru domnitorul martir. Apoi am citit cartea Cerurile Oltului, a Înalt Preasfinţitului Anania, şi, încet-încet, am fost la rându-mi uimită şi copleşită de acest subiect, care a ajuns să îmi marcheze viaţa. Destinul lui mucenicesc mi s-a părut ieşit din comun. Viaţa lui de domn aflat la cârma unei ţărişoare plasate la răscruce de vânturi, râvnită de toţi cei din jur, pe care el a reuşit să o ţină în libertate timp de 26 de ani, reprezintă o pagină de istorie glorioasă. Apoi, ctitoriile sale, de o frumuseţe desăvârşită, atârnă greu în balanţa faptelor acestui domn. În acea vreme, cu o deschidere mare spre modernitate, s-au luat hotărâri care au şi acum rezonanţă în viaţa noastră. A avut o deschidere extraordinară! Ce să mai vorbesc despre viaţa sa de domn creştin adevărat, şi de pătimirile sale, în urma cărora a ajuns în sinaxar. Ioan Alexandru îl socotea pe Brâncoveanu un sfânt încă din vremea dictaturii comuniste. Eu l-am perceput întâi ca pe un mare domnitor, un mare creator de cultură şi artă, iar ulterior, cunoscându-i martiriul şi ajungând să lucrez chiar şi în ctitorii de-ale sale, am început să-i simt sfinţenia. Straturile acestea de istorie care erau în mintea mea, straturile de artă, au căpătat o transparenţă prin care mi-a apărut un Brâncoveanu aureolat. Şi, pe măsură ce trecea timpul, am început să îmi doresc să fac ceva pentru acest voievod şi familia lui jertfitoare.
– Păreţi foarte apropiată sufleteşte de soţia domnitorului, Maria Brâncoveanu, pe care aţi ajuns să o pictaţi în icoane ca pe o sfântă. De ce?
– Încercând să conturez programul iconografic al vieţii sfinţilor Brâncoveni, m-am apropiat implicit şi de Maria Brâncoveanu. Maria a fost părtaşă la toată bucuria şi suferinţa Sfinţilor Brâncoveni. Dacă ei, după martiriul din 15 august 1714, şi-au curmat suferinţa ajungând la Domnul, durerea Mariei a continuat. Pentru ea a urmat surghiunul şi gustul amar al dezamăgirilor de tot felul. Ea a trăit suferinţa de a-şi vedea soţul, tată a unsprezece copii, decapitat alături de toţi cei patru fii ai lor. Martiriul ei cel cumplit nu a fost unul fizic, a fost unul interior, sufletesc. Un martiriu cutremurător, care nu este mai prejos de cel al trupului. Viaţa Mariei Brâncoveanu este un model jertfelnic, de aceea am îndrăznit să o reprezint alături de Brâncoveni, purtând mereu batista lacrimilor în mână.
– Proiectul pe care l-aţi început şi la care lucraţi de atâţia ani se va sfârşi vreodată?
– Ţinând cont că şi vieţile noastre au un început şi un sfârşit, cu siguranţă, da… Proiectul Brâncoveanu a început în preajma canonizării Sfinţilor Brâncoveni, dar cu toate că a trecut atât de mult timp şi a acumulat peste 200 de lucrări, eu continuu să zăbovesc asupra lui. Consider că el se desfăşoară într-un timp mesianic. Acum e Anul Brâncoveanu, dar în atelierul meu sunt încă zeci de lucrări nefinalizate şi altele încă îmi stau în suflet. Cred că acest proiect va rămâne pecetea fundamentală a muncii mele. Mă bucur că Dumnezeu a pus pe umerii mei această cruce. […]. Sper ca această lucrare închinată Brâncovenilor să fie ziditoare din punct de vedere cultural şi duhovnicesc.
***
Lumina din Icoană. Iconografia Sfinților Martiri Brâncoveni (31 05 2017):
***
Alte DOCUMENTARE TVR dedicate “Anului Brancoveanu”:
“Candela”, “Cadere… spre Cer”, “Aceasta poarta a crestinatatii…”:
Legaturi:
- “SFINTII MARTIRI BRÂNCOVENI – ICOANA VECHII LUMI ROMÂNEŞTI”
- SFANTUL CONSTANTIN BRANCOVEANU – domnitorul emblematic pentru lumea veche românească si ceasul Judecatii neamului. CUM S-A SFARSIT O LUME prin UCIGASA INVIDIE si TRADAREA DE FRATE. Cum cade si de ce moare un neam?
- REALISM BRÂNCOVENESC IN VREMURI DE CUMPLITE PRIMEJDII. Voda Constantin intre cei care “amageau numele crestinatatii” si “fiarele” turco-tatare
- De ce nu cinstim Martiriul SFINTILOR BRANCOVENI ca SARBATOARE NATIONALA? Ce inseamna a gandi si simti “romaneste”?
- FAMILIA DE MUCENICI A BRANCOVENILOR – KILOMETRUL 0 AL DEMNITATII ORTODOXE ROMANESTI
- Fericita Doamna Maria Brancoveanu – marturisitoarea si co-patimitoarea muceniciei, dupa chipul Maicii lui Dumnezeu
- MARIA BRANCOVEANU
- SFINTII BRANCOVENI – icoana jertfei zugravita in imnele poetului IOAN ALEXANDRU: “Am pierdut totul, sa nu ne pierdem si sufletul, fiii mei, Asta-i de-acum in grija noastra hotaratoarea lupta…”
- Sfintii Martiri Brancoveni: “Vreau sa mor crestin. Loveste!”
- Cuvant puternic al Inaltului Teofan la praznicul Sfintilor Martiri Brancoveni: AVEM NOI CURAJUL DE A URMA PILDA VIETII SI A MARTURISIRII VOIEVODULUI CONSTANTIN IN FATA TURCITILOR DE ASTAZI?
- Pastoralele Invierii (2014): SA NU EZITAM SA URMAM BRANCOVENILOR/ “Sa-L marturisim pe Hristos in aceste timpuri” (IPS Ciprian, IPS Irineu, IPS Pimen, IPS Laurentiu)
- Predica puternica (audio+text) de la PUTNA despre globalizare, DISTRUGEREA RADACINILOR si provocarea sfintilor români. “CAT COSTA UN SUFLET IN ZIUA DE AZI? NE VINDEM CREDINTA SI TARA PE CATIVA EURO”
- Sfintii Martiri Brancoveni si DREGATORII MAMONEI DE ASTAZI, CARE FATARNICESC CREDINTA
- AVEM PE BRANCOVEANU PILDA TARE…
- Moastele Sfantului Constantin Brancoveanu: DESHUMAREA VOIEVODULUI MARTIR pentru INCHINAREA LA MOASTELE SALE
- MARTIRIUL BRANCOVENILOR, placa de la Yedikule si gafa lui Ponta. Act ratat sau corectitudine politica?
Mazilirea lui Brancoveanu afost datorata tradarii acestuia de catre iezuitul Nicolo de Porta, care si-a informat superiorii asupra planului domnitorului e a chema in tara armata rusa a lui Petre cel Mare. Superiorii sai iezuiti i-au informat pe turci asupra acestui plan.
Nicolo de Porta s-a născut la Hios (Chios, n.n.), într-o familie veneţiană, şi a primit o educaţie aleasă, de vreme ce ajunsese să fie secretarul personal a lui Iacob Colyer, ambasadorul Ţărilor de Jos la Constantinopol.
Evident că chemarea sa în Moldova, de către Domnitorul Constantin Duca, a fost ,,opera” iezuitului Francesco Renzi.
Odată ajuns în Moldova, ,,a fost însărcinat” (fiind foarte bine plătit, se subînţelege) să intercepteze corespondenţa ambasadorului Franţei la Constantinopol , în tranzitul acesteia spre Polonia, Rusia şi Austria.
Iată ce ne spune, despre aceasta, cronicarul moldovean Ion Neculce:
,,Atunce au sosit ferman de la viziriul lui Dumitraşco-vodă, să încalece să meargă să prindză pe Brâncovanul-vodă (Deci, turcii ştiau de la veneţianul Nicolo da Porta, din corespondenţa cifrată, pe care Brâncoveanu i-o trimisese lui Petru cel Mare, că acesta-i chemase în Ţară pe moscali, spre a-l scăpa de păgâni şi de lăcomia lor fără de margini, n.n.).
Şi (turcii, n.n.) au scris cărţi şi la soltanul de Bugeag, să dé lui Dumitraşco-vodă oricâţi tătari i-ar trebui.
Atunce am ştiut şi eu c-au fost scris să vie moscalii (că Brâncoveanu le scrisese, aşadar, să vină în Ţară, n.n.), că eu tot gândiemu că om purcede în gios spre Huşi, precum sfătuisem. Iar dac-amu înţeles c-au sosit moscalii, mult, m-am mirat şi am dzis lui vodă să scrie, să îmtoarcă moscalii înapoi, şi să mergem, precum scrie veziriul, să prindem pe Brâncoveanul, şi să lasă de moscali (Aşadar, Dimitrie Cantemir-vodă era, ca şi Brâncoveanu, tot de partea moscalilor, n.n.), că poate să-i bată turcii, şi tătarii or robi ţara”.
http://www.gazetavalceana.ro/2016/08/02/istorie-vanzarea-lui-brancoveanu/
Doamne ajuta!!!!!Multumesc admini pentru tot…..ceea ce scrieti!