Cuviosul Paisie Aghioritul despre INFRICOSATOAREA INSELARE: Numai diavolul teatralizează

“Diavolul este viclean. Gâdilă puţin inima omului şi-l face să simtă o plăcere şi-l înşalâ, dându-i impresia că această plăcere este duhovnicească, dumnezeiască. Fură inima şi omul crede că merge bine. “Nu am simţit tulburare”, spune el. Da, dar ceea ce a simţit nu este bucuria cea adevărată, cea duhovnicească…“

***

“Cel înşelat afişează o falsă nepătimire exterioară. Se arată smerit şi blând, dar înlăuntrul său ascunde înalta părere ce o are despre sine. Dacă vă uitaţi în ochii lui, veţi vedea că îi vede pe ceilalţi oameni ca pe nişte biete furnici.Dar îti poţi da seama şi din cele ce le spune“.

***

“…Aceia au ajuns să se folosească de numele meu, chiar şi de fotografia mea, ca să dea lumii impresia că au legătură cu mine“.

(CUV. PAISIE AGHIORITUL)

Nevoinţă şi înşelare

– Părinte, mă tem de înşelare.

– Bine faci. Cel care se teme de înşelare nu se înşală, pentru că ia aminte şi-şi spune toate gândurile sale; nu ascunde nimic şi astfel se ajută pe sine.

– Părinte, ce este predispoziţia spre înşelare?

– Predispoziţia spre înşelare este să ai ideea că eşti ceva şi să arăţi celorlalţi că faci ceva. Să crezi că ai ajuns la măsuri duhovniceşti înalte deoarece faci, de pildă, oarecare nevoinţă, în timp ce alţii nu au prins încă sensul vieţii duhovniceşti, şi să te porţi cu mândrie. Faptul de a se zori cineva pe sine în mod egoist în nevoinţă ca să ajungă la măsurile unui Sfânt şi să-l admire ceilalţi, aceasta este începutul înşelării. Altceva este silirea şi altceva zorirea. Am spus cuiva: “Ia aminte să nu te înşeli cu tactica ce o urmezi; nu mergi bine”. “Eu să mă înşel? îmi spune. Eu nici carne nu mănânc”. Nu merge să se spovedească. Işi spune păcatele la icoană. “Eşti ortodox sau protestant? îl întreb. Unde ai găsit scris aceasta?”. “De ce? îmi spune. Hristos nu mă aude?”. Auzi răspuns!

– Părinte, nevoinţa trupească ajută în lupta împotriva patimilor?

– Dacă se foloseşte în scopul acesta, ajută. Trupul se smereşte şi carnea se supune duhului. Dar nevoinţa seacă[1] pricinuieşte simţămintele false deoarece cultivă patimile sufleteşti, umflă mândria, măreşte încrederea în sine şi duce la înşelare. Şi atunci unul ca acesta trage concluzii despre sporirea sa duhovnicească din nevoinţa ce o face. “Eu fac aceea şi aceea, în timp ce acela şchiopătează; l-am ajuns pe acel Sfânt, l-am întrecut pe celălalt”, şi dă-i la posturi şi privegheri. Dar toate se pierd, pentru că nu le face în scopul tăierii patimilor, ci ca să se satisfacă în chip egoist. Am cunoscut un monah care făcea nevoinţa din mândrie şi gândul îi spunea că este mare nevoitor. Ajunsese într-un hal fără de hal; nu mânca, nu se spăla deloc şi trăia într-o nespusă murdărie… Hainele i se rupseseră de murdare ce erau. I le-am luat să i le spăl, dar ce să speli?! Putreziseră. Odată mi-a spus: “L-am întrecut pe Sfântul Ioan Colibaşul”. “Bre, Sfântul loan Colibaşul s-a sfinţit pentru că nu s-a spălat?”, îi spun. După câteva zile a venit din nou şi mi-a spus: “L-am întrecut pe Cuviosul Maxim Capsocalivitul”. “Cum adică l-ai întrecut?”, îl întreb. “Iată, tot Sfântul Munte l-am înconjurat ca o sfârlează”. “Bre, Cuviosul Maxim a devenit imaterial şi zbura, nu umbla ca tine”. După aceea a început să practice pomenirea morţii anapoda şi-şi spunea în gând: “Acum sunt în iad”. Apoi, după puţină vreme, chi­purile ca să se smerească a început să spună: “Acum sunt diavol, satana, şi mă duc să-mi adun ucenici”, şi astfel a ajuns la înşelare.

Atenţie la imaginaţie

– Părinte, aţi spus că în vremea rugăciunii trebuie să evităm să aducem în mintea noastră diferite imagini din viaţa lui Hristos etc. De ce?

– Pentru ca să nu ne înşele diavolul cu închipuirile. Imaginaţia este bună, este o putere mare, dacă se pune în valoare. Unii oameni pot vedea, de pildă, un peisaj, şi după un an să-şi aducă aminte de el exact aşa cum este şi să-l zugrăvească. Aceasta este o aptitudine pe care Dumnezeu o dă omului, dar diavolul o exploatează. Cei care se înşală, orice văd sau citesc şi le închipuie cum vor ei şi după aceea această imagine închipuită o cred ca realitate. Ca să fie ajutaţi au nevoie, sărmanii, de multă supraveghere, pentru că diavolul mereu îi înşală.

De aceea, cel care are o imaginaţie bogată din fire trebuie să-şi facă probleme atunci când i se spune că nu gândeşte bine şi să-şi pună semne de întrebare gândului său. Am cunoscut o femeie simplă care se ruga mereu şi-L ruga pe Hristos să i Se arate în această viaţă, mai ales că nu-L va vedea, precum spunea ea, în cealaltă. Şi într-adevăr Hristos i S-a arătat în timpul împărtăşirii înlăuntrul Sfântului Potir ca un prunc, cu părul plin de sânge, după care a dispărut şi astfel a putut să se împărtăşească. După întâmplarea aceasta diavolul a început s-o chinuiască cu gândul că este ceva. Apoi a început s-o chinuiască cu închipuirea şi îi prezenta mereu filme cinematografice. Când am ieşit odată în lume, am găsit-o într-o casă şi am auzit închipuirile ei ce le spunea bărbaţilor şi femeilor care erau adunaţi acolo. Mult m-am chinuit s-o aduc la liman. Singura soluţie a fost să-i dau o scuturătură bună înaintea tuturor, ca să se facă cunoscute înşelările ei şi să se smerească.

-Toate acestea erau închipuiri de ale ei?

– Închipuire şi înşelare.

– Părinte, acestea nu le spunea duhovnicului ei?

– Ştii cum stau lucrurile? Satana îi înşală cu cele pe care le văd, nu îşi fac probleme şi nu se gândesc că trebuie să le spună la duhovnic. Diavolul este un mare maestru! Infricoşător! Dacă omul nu îşi păzeşte imaginaţia sa, ispititorul poate exploata şi un fapt simplu, firesc, şi îl poate înşela. La Mănăstirea Stomiu aprindeam soba iarna când citeam vecernia. Femeile care urcau câteodată la mănăstire observaseră că icoana Maicii Domnului din catapeteasmă făcea crac-crac în vremea vecerniei – eu nu observasem aceasta – şi îşi spuneau una celeilalte: în vreme ce călugărul citeşte vecernia, icoana Maicii Domnului face crac-crac. Când am auzit aceasta, am spus: “Ia să văd icoana care face crac-crac”. Nu pentru că nu cred în semne dumnezeieşti. Cred că Maica Domnului se arată şi vorbeşte şi o văd cei care au o stare duhovnicească, dar este trebuinţă de luare aminte. Ce se întâmplase? Icoana era veche şi avea trese[2] îngropate. Când ardea focul în sobă tresa se încălzea şi prin dilatare făcea crac-crac. I-am bătut un cui şi zgomotul s-a oprit. Apoi le-am întrebat pe femei: “Acum mai auziţi vreun zgomot?”. “Nu”, mi-au răspuns. “Ei, nu daţi importanţă”, le-am spus. Este trebuinţă de luare aminte, pentru că de se va cultiva încet-încet închipuirea, toată viaţa omului se pierde.

– Părinte, cum îşi dă seama cineva dacă un fapt este de la Dumnezeu sau dacă este de la diavolul?

– Aceasta se vede. Dacă nu este de la Dumnezeu, diavolul îi aduce gânduri de mândrie. Apoi toate cele pe care le face diavolul sunt grosolane; ajunge la lucruri de hulă. Odată a venit la Colibă un înşelat şi îndrăcit. I-am spus câteva lucruri şi l-am ajutat. Ştiţi ce mi-a spus? “Pentru prima dată le aud pe acestea! Nici în Evanghelie nu le-am citit!”. Adică mi-a spus cam aşa: “Le-ai spus mai bine decât Hristos”. Ai înţeles ce face diavolul ca să-ţi aducă gând de mândrie? In orice caz, dacă omul nu înţelege că nimic nu poate face cu propria sa putere, ci orice face le face puterea lui Hristos, chiar şi mii de diavoli de ar scoate din îndrăciţi, tot nimic nu face.

Diavolul se arată ca înger de lumină

Cel care nu a simţit o bucurie mai înaltă, paradisiacă, adică dacă nu are experienţe duhovniceşti, uşor se poate înşela dacă nu ia aminte. Diavolul este viclean. Gâdilă puţin inima omului şi-l face să simtă o plăcere şi-l înşala, dându-i impresia că această plăcere este duhovnicească, dumnezeiască. Fură inima şi omul crede că merge bine. “Nu am simţit tulburare“, spune el. Da, dar ceea ce a simţit nu este bucuria cea adevărată, cea duhovnicească. Bucuria duhovnicească este ceva ceresc.

Diavolul se poate arăta ca înger sau ca sfânt. Diavolul camuflat în înger sau în sfânt răspândeşte tulburare – ceea ce are el – în timp ce adevăratul înger sau sfânt întotdeauna răspândeşte bucurie paradisiacâ şi veselie cerească. Omul smerit şi curat, chiar şi fără experienţă de ar fi, îl deosebeşte pe îngerul lui Dumnezeu de diavolul care se arată în înger de lumină, pentru că are curăţie duhovnicească şi se înrudeşte cu îngerul. In timp ce acel egoist şi trupesc este uşor înşelat de diavolul cel viclean. Diavolul care se arată ca înger de lumină dispare atunci când omul îşi aduce un gând smerit. Intr-o noapte, la Mănăstirea Stomiu, după pavecernită, spuneam rugăciunea în chilie aşezat pe un scăunel. Deodată aud o muzică de instrumente într-o casă pentru străini ce era puţin mai încolo. M-am mirat. “Ce muzică este aceasta ce se aude atât de aproape!”, am zis. Hramul a trecut. Mă ridic de pe scăunel şi merg la fereastră să văd ce se întâmplă afară. Linişte peste tot. Atunci am înţeles că a fost de la cel viclean ca să întrerup rugăciunea. M-am întors şi mi-am continuat rugăciunea. Deodată o lumina puternică a umplut chilia. Tavanul dispăruse, acoperişul s-a desfăcut şi se vedea un stâlp de foc ce ajungea până la cer. In vârful acestui stâlp de foc se vedea chipul unui tânăr blond, cu păr lung şi barbă, care semăna cu Hristos. Deoarece vedeam numai o jumătate a fetei lui, m-am ridicat de pe scăunel ca s-o văd în întregime. Atunci am auzit o voce înăuntrul meu: “Te-ai învrednicit să-L vezi pe Hristos”. “Dar cine sunt eu, nevrednicul, ca să mă învrednicesc a-L vedea pe Hristos?”, am spus şi mi-am făcut semnul crucii. Imediat lumina şi presupusul Hristos au dispărut şi am văzut că tavanul se afla la locul lui.

Dacă omul nu-şi are capul său foarte bine încuiat, vicleanul îi poate băga gândul de mândrie şi îl poate înşela cu închipuiri şi lumini false, care nu suie la cer, ci prăpăstuiesc în haos.De aceea nu trebuie să ceri niciodată lumini sau harisme dumnezeieşti etc, ci pocăinţă. Pocăinţa va aduce smerenia şi după aceea Bunul Dumnezeu îi va da ceea ce îi este absolut necesar. Atunci când eram la Sinai, la peştera Sfintei Epistimia, aghiuţă a voit să mă… servească. Peştera avea trei-patru trepte. In timpul nopţilor luminate de strălucirea stelelor, mergeam pe la peşteri şi, ca sa cobor, aprindeam o brichetă. Odată coborând voiam să aprind bricheta, dar nu se aprindea. Deodată văd strălucind dintr-o stâncă o lumină ca dintr-un reflector. Paf, şi s-au luminat toate în jur. “Nu am nevoie de astfel de lumini”, am spus şi m-am întors înapoi. Imediat a dispărut lumina. Măi, diavolul nu a voit să luminez cu bricheta ca să cobor!” Nu este păcat să se chinuiască?”, spune el. “Să-i dau eu lumină”. Iată, cât de “binevoitor” este diavolul.

– Părinte, cum aţi înţeles că nu a fost de la Dumnezeu?

– Ei, aceasta se poate înţelege. Infricoşător!

Visele sunt înşelătoare

– Părinte, mă chinuiesc nişte vise urâte…

– Atunci când ai un vis urât, niciodată să nu cercetezi ce ai văzut, cum ai văzut, dacă eşti vinovat şi cât eşti de vinovat. Vicleanul vine noaptea deoarece nu a putut să te ispitească ziua. Dumnezeu îi îngăduie câteodată să ne ispitească în vis ca să vedem că încă nu a murit omul cel vechi. Alteori vrăjmaşul se apropie de om în somnul său şi-i arată diferite vise ca să se mâhnească atunci când se trezeşte. De aceea să nu le dai nici o importantă; să-ti faci semnul crucii peste tine, peste perină, şi să pui crucea şi vreo două icoane pe peretele de deasupra perinei pe care dormi şi să spui rugăciunea până ce te va lua somnul. Cu cât le dai importanţă, cu atât mai mult va veni vrăjmaşul să te ispitească. Şi aceasta nu este ceva care se întâmplă numai la cei mari, ci şi la cei mici. Chiar şi la copiii cei mici, cu toate că sunt îngeraşi, vrăjmaşul merge şi îi înfricoşează atunci când dorm, făcându-i să sară din somn şi să ţipe şi să alerge înfricoşaţi şi plângând în braţele mamei. Alteori se apropie de ei îngerii, iar ei, râzând în somn, se trezesc din pricina marii lor bucurii. Prin urmare visele pe care le aduce ispititorul sunt o înrâurire exterioară a sa asupra omului în timp ce doarme.

– Părinte, dar când simţi o apăsare în vreme ce dormi?

– Uneori asta se datorează unei stări de nelinişte pe care o trăieşte omul în timpul zilei sau a diferitelor temeri, bănuieli etc. Fireşte, aghiuţă le poate folosi pe toate acestea ca să facă o oarecare legătură şi să-l ameţească pe om. De multe ori somnul este atât de uşor, încât cel ce doarme crede că este treaz şi se roagă ca să scape de strânsoarea care îi ţine chiar şi respiraţia. Uneori diavolul poate lua chipul unui om sau al unui Sfânt şi să apară în somnul cuiva. Odată s-a arătat unui bolnav în chipul Sfântului Arsenie şi i-a spus: “Sunt Sfântul Arsenie. Am venit să-ţi spun că vei muri. Auzi? O să mori!”. Omul s-a cutremurat. Un Sfânt niciodată nu vorbeşte astfel unui bolnav. Şi chiar de ar fi să moară bolnavul, dacă i se arată un Sfânt ca să-l înştiinţeze despre moartea lui, i-o va spune însă cu bunătate: “Fiindcă Dumnezeu a văzut că te chinuieşti, de aceea te va lua din această viaţă. Dar caută să te pregăteşti”. Nu-i va spune: “Auzi? O să mori!”.

– Părinte, dar atunci când strigă cineva în somn?

– Este mai bine, căci se trezeşte… Multe vise sunt din pricina neliniştii. Atunci când omul se nelinişteşte sau este obosit, acestea se luptă înlăuntrul său şi le vede în vis. Eu de multe ori atunci când în timpul zilei mă confrunt cu diferitele probleme ale oamenilor, cu nedreptăţile ce se întâmplă etc, după aceea în somn mă cert cu celălalt: “Bre, eşti fără frică de Dumnezeu, eşti nesimţitor!”, strig şi din strigătele mele mă trezesc.

– Părinte, din vise poate prevedea cineva ce i se va întâmpla?

– Nu, nu daţi atenţie viselor. Fie plăcute, fie neplăcute de sunt, nu trebuie să credem în ele, pentru că există primejdia înşelării, nouăzeci şi cinci la sută din vise sunt înşelătoare. De aceea Sfinţii Părinţi spun să nu le dăm atenţie. Foarte puţine vise sunt de la Dumnezeu, dar şi acestea, ca să le explice cineva, trebuie să aibă curăţie şi alte calităţi, precum losif şi Daniil, care aveau harismă de la Dumnezeu. “Iţi voi spune, i-a spus Daniil Iui Nabucodonosor, şi ce vis ai văzut şi ce înseamnă”. Dar la ce stare ajunsese! Se afla în mijlocul leilor, dar aceia, cu toate că erau flămânzi, nu se atingeau de el. Avacum i-a dus de mâncare şi acela a spus: “Şi-a adus aminte de mine Dumnezeu?”. Dacă nu Şi-ar fi adus aminte Dumnezeu de prooroc, atunci de cine Şi-ar fi adus aminte?

– Părinte, unii oameni nu au vise.

– Mai bine că nu au. Nu cheltuiesc nici pe bilete, nici pe benzină. In vise vezi într-un minut ceva a cărui vizionare ar fi durat în realitate ceasuri, zile, pentru că se suprimă timpul. Iată, din aceasta poate pricepe oricine psalmul: “O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, sunt ca ziua de ieri, care a trecut”.

Atenţie la vedenii

– Părinte, atunci când oamenii ne povestesc vedenii sau că au văzut un Sfânt etc, ce să le spunem?

– Este bine să le spuneţi să fie rezervaţi. Aceasta este mai sigur, pentru că nu pot toţi să deosebească dacă o vedenie este de la Dumnezeu sau de la diavolul. Chiar de la Dumnezeu de ar fi vedenia, omul nu trebuie s-o primească. Dumnezeu este mişcat, într-un fel, atunci când vede că făptura Sa nu primeşte vedenia, deoarece aceasta arată că are smerenie. Dacă într-adevăr ar fi fost sfânt cel ce s-a arătat, Dumnezeu ştie, după aceea să înştiinţeze şi în alt mod sufletul şi să-l povăţuiască la ceea ce vrea. Este trebuinţă de atenţie, pentru că poate veni aghiuţă să apese butonul şi să pornească televizorul…

Am cunoscut un suflet care nu fusese ajutat de oameni şi de aceea i se justifica ajutorul dumnezeiesc. Dumnezeu i-a arătat ceva ca să-l ajute. După aceea însă diavolul i-a adus gânduri: “De vreme ce Dumnezeu te-a învrednicit să vezi această vedenie, se vede că -cine ştie? – te rânduieşte pentru ceva mai înalt”. Din clipa în care a crezut aşa ceva, diavolul a început să-şi facă treaba lui şi-i făcea comandă. Dar în cele din urmă lui Dumnezeu iarăşi I-a fost milă de sufletul acela. A avut o vedenie şi a auzit o voce spunându-i: “Să-i scrii Părintelui Paisie toate vedeniile ce le-ai avut”. Astfel mi-a scris o scrisoare cu toate vedeniile pe care le-a avut. Ispititorul o zăpăcise. Intr-adevăr avea vedenii, dar toate erau ale diavolului. Din toate vedeniile pecare le-a văzut numai prima şi ultima au fost de la Dumnezeu. Ultima a îngăduit-o Dumnezeu, ca s-o aducă la socoteală, s-o ajute să se slobozească de înşelare. In cele din urmă, sărmana aceea a ascultat ce i-am spus şi a scăpat.

Trăsăturile celui înşelat

–  Părinte, cum îţi poţi da seama dacă cineva este înşelat?

–  Chiar şi din înfăţişarea lui îţi poţi da seama. Cel înşelat afişează o falsă nepătimire exterioară. Se arată smerit şi blând, dar înlăuntrul său ascunde înalta părere ce o are despre sine. Dacă vă uitaţi în ochii lui, veţi vedea că îi vede pe ceilalţi oameni ca pe nişte biete furnici. Dar îti poţi da seama şi din cele ce le spune. Era un înşelat pe care multă lume îl avea de sfânt. Spunea că i s-a arătat Hristos călare pe un cal, ţinând în mână o ploscuţă cu vin, i-a dat să bea din ea şi de atunci a dobândit harisma mai înainte vederii. Odată, pe când vorbea lumii, cineva l-a întrebat: “De ce nu pot face şi eu minuni?”. “Pentru că tu ai făcut cutare şi cutare păcat…”, i-a răspuns acela. Sărmanul a intrat în panică şi a venit să-mi spună. “Bine, îi spun, oare Sfinţii teatralizează vreodată pe oameni? Numai diavolul teatralizează. Nu înţelegi că vorbeşte diavolul prin el?” Şi deşi sunt adevărate cele pe care le spune cel înşelat, totuşi sunt spuse de diavolul. O femeie mi-a spus că unii duseseră o îndrăcită la cineva despre care auziseră că scoate diavoli etc. Acesta i-a luat şi i-a dus la o bisericuţă părăginită. Indată ce au intrat în bisericuţă, acela a luat un epitrahil şi l-a pus la gât. Femeia a rămas uimită! Mirean şi să poarte epitrahil! “Eşti preot?”, l-a întrebat. “Ce înseamnă preot?!”, răspunse acela şi începu să-i judece pe preoţi. Astfel au înţeles sărmanii oameni înşelarea aceluia şi au plecat.

Înşelare şi nebunie

– Părinte, cel înşelat este şi nebun?

– Nu întotdeauna. Altceva este înşelarea şi altceva nebunia. Unii se înşală numai, iar alţii se înşală şi li se strică şi mintea. Am cunoscut în Sfântul Munte un monah care nu asculta de nimeni. Plecase de la mănăstirea lui şi umbla prin Munte. De patru-cinci ori se dusese, chipurile, să pustnicească şi l-am sfătuit să se întoarcă la metania lui. În cele din urmă a cumpărat o Colibă şi stătea singur. După şapte luni a venit şi la mine. “Să te întorci la mănăstirea ta“, i-am spus. “Acum am luat hârtia de slobozire de la mănăstire şi nu mă mai primesc acolo”. “Ia aminte, ia aminte bine, îi spun. Cel puţin caută să mergi la un bătrân, ca să faci ascultare şi să nu trăieşti după voia ta”. “Eu voi face ascultare de voia lui Dumnezeu”, îmi spune el. “Du-te la mănăstire”, îi spun. “Eu sunt pustnic acum, cum să mă mai întorc înapoi? Du-te tu”, îmi spune. “Să mă duc eu singur? Dacă vrei să merg cu tine, o voi face cu toată inima“, îi spun. “Ascultă aici, îmi spune, dacă ti s-a făcut greu la linişte şi vrei să mergi la mănăstire, du-te”. Când am văzut că se poartă astfel, cu obrăznicie, l-am lăsat şi eu. După puţin timp am aflat că s-a îndrăcit şi a şi înnebunit. I-a apărut diavolul în chipul Maicii Domnului şi i-a spus: “Fiul meu, dacă mi te vei închina, îti voi da cele şapte daruri ale Sfântului Duh”. Şi s-a gândit: “Voi lua acum şapte daruri şi-i voi da gata pe toţi“, apoi a căzut la pământ şi s-a închinat. De îndată ce s-a închinat, diavolul l-a zgâlţâit şi s-a îndrăcit. Prin zguduitura ce i-a făcut-o şi-a pierdut şi minţile. După aceea s-a dus la Sfânta Comunitate ca să se facă Protosul Sfântului Munte. I-a încuiat pe Părinţii ce erau acolo, a luat bastonul Protosului şi cobora cu fală scările. Cei de afară văd coborând un alt Protos!… L-au urmat cu tact câţiva cu o maşină şi mai jos l-au luat cu ei şi l-au dus la psihiatrie. Acum diavolul a dat înapoi, dar nebunia a rămas.

– Părinte, cel înşelat nu este într-un anumit fel şi îndrăcit?

– Ei, dar ce poate fi altceva? Şi se poate ca un înşelat să aibă mai mulţi diavoli decât un îndrăcit. Dar altceva este un înşelat şi altceva un îndrăcit.

Atenţie la cei înşelaţi

Sunt vreo doi-trei duhovnici care au putină evlavie împreună cu putină vătămare de minte şi încurcă lumea. Şi pe toţi îi categorisesc de demonizati. Nu ascultă de nimeni. “Sunt preot, spun ei, am stăpânire”. Dacă aflaţi despre astfel de cazuri, să spuneţi oamenilor să fie atenţi cu astfel de preoţi, pentru că unii ca aceştia fac rău Bisericii. Să le spuneţi: “Căutaţi un duhovnic bun şi mergeţi la el ca să vă folosiţi”. Aceia au ajuns să se folosească de numele meu, chiar şi de fotografia mea, ca să dea lumii impresia că au legătură cu mine.

Desigur, unii ca aceştia au circumstanţe atenuante pentru că sunt uşuratici. Dar există chiar şi unele elemente mârşave, care prezintă oţetul drept vin. Unul a fost contabil mai întâi, a lucrat undeva, iar acum umblă prin toată Grecia de Nord şi se prezintă ca ucenicul meu. Spune că i-am dat darul străvederii şi alte patru-cinci harisme şi astfel înşală lumea şi adună bani.

– Este cleric?

– Nu, mirean. M-a văzut odată în Dafni şi s-a ascuns, ca să nu-l văd, pentru că este… “fiu adevărat al meu”. Din fericire bea, miroase a rachiu, îl văd unii ameţit şi îşi mai fac probleme.

Câţi astfel de escroci nu există, care exploatează durerea lumii şi fac negustorie! Cineva a spus unei femei văduve: “O mână a bărbatului tău nu a putrezit pentru că sufletul lui are nevoie de rugăciune”. “Ce să fac acum? spuse nenorocita. Ia să-i dau bani, ca să se roage pentru sufletul bărbatului meu”. După ce i-a luat destui bani, peste puţin îi spune: “Iată, am scăpat de prima primejdie, acum este ceva mai bine…”. Şi dă-i şi dă-i bani, până ce i-a luat jumătate de avere ca să afle bărbatul ei “odihnă”.

Sunt unii înşelaţi care îi însemnează cu semnul crucii pe bolnavi, murmură ceva şi, chipurile, îi fac bine. Oamenii se înşală şi nu se duc să se spovedească, să-l cheme pe preot ca să facă un Sfântul Maslu sau să le citească vreo rugăciune, ci se duc la aceia. Dau şi o grămadă de bani. Mi s-a spus că într-un sat erau doi înşelaţi care aveau “bună” împreună-lucrare!… Diavolul dădea unui consătean de al lor, de pildă, o puternică durere de cap sau pricinuia o durere de mijloc, şi apoi se ducea la unul din înşelaţi şi îi spunea: “Cutare are o puternică durere de cap din cutare pricină”. Când se ivea vreo ocazie, cel înşelat îi spunea consăteanului său: Eu ştiu de ce te doare capul”, şi îi descoperea imediat pricina. “Adevărat, ce descoperire! spunea acela. Şi acum ce trebuie să fac pentru ca să-mi treacă?’. “Să te duci la cutare”, îi spunea, şi îl trimitea la celălalt înşelat. Aţi văzut ce a născocit diavolul ca să-i ţină pe oameni în înşelare? A pus pe doi înşelaţi să împreună-lucreze, unul să stabilească diagnosticul şi altul, chipurile, să vindece, ca astfel să ţină lumea departe de Biserică.

‘Harismele’ ieftine ale celor înşelaţi

– Părinte, de ce oamenii merg adeseori cu vreo problemă pe care o au la cei înşelaţi?

– Pentru că diavolul are ‘ harisme” ieftine şi oamenii le primesc cu uşurinţă. Cele pe care aceia le spun oamenilor ca să le facă nu sunt grele şi le odihnesc patimile lor. In loc să se pocăiască pentru păcatele ce le fac în lume şi să meargă la un duhovnic să se mărturisească, află nişte înşelaţi, adică pe diavolul, şi îi cer lui să le rezolve problema lor. După aceea se chinuiesc şi nu-şi dau seama că i-a legat diavolul şi le face comandă.

– Şi cum de se încred în ei, Părinte?

– Oamenii sunt ameţiţi. Câţi nu spun că îi povăţuiesc pe oameni pe drumul cel corect, în timp ce duc pe umerii lor un sac în care este ascuns diavolul! Bunul Dumnezeu însă nu-l lasă să se ascundă cu totul. Câteodată diavolul scoate vreun corn sau coada sa,oamenii le văd şi strigă înfricoşaţi: “Ce este aceasta? Corn? Coadă?”. “Nu, ce tot vorbiţi! Este o vânătă“, le spun aceia ca să-i înşele şi să le prezinte lucrurile diavoleşti ca bune şi folositoare.

Şi aici a venit într-o zi cineva înşelat însoţit de câţiva. Avea cu el vreo zece persoane şi făcea pe stareţul lor. Ii întreb: “Aparţineţi de vreo organizaţie?”. N-au răspuns. “De vreo asociaţie?”. N-au răspuns. “Aveţi vreun duhovnic?”. Nimic. Au început să facă metanii. I-a adus aici ca să-i înşele. Iar după aceea spune tuturor: “Am mers şi la Părintele Paisie şi este de acord cu noi!”. Ai înţeles? Nu trebuia nici să-l primesc, pentru că după aceea a exploatat aceasta. Se vedea că este sus­pect. Se vedea că ucenicii lui erau atraşi prin înşelăciune. Sărmanii au căzut în genunchi.

– Le-aţi spus ceva. Părinte?

– Le-am spus, dar vicleanul le spune altele când pleacă de aici. Ii învârte de ici dincolo şi îi duce tot la drumul lui.

– Părinte, cum se va putea păzi cineva de înşelaţi?

– Rămânând în staulul Bisericii noastre. Desigur, dacă cineva urmează pe un înşelat din neştiinţă, Dumnezeu nu-l va lăsa. Il va ajuta să-şi dea seama de greşeala sa şi să se întoarcă la adevăr.

Îndreptarea celui înşelat

– Părinte, ce ajută la revenirea unuia care are idei rătăcite?

– Să-şi simtă halul în care este, să nu creadă deloc în gândul său, să-şi mărturisească duhovnicului toate gândurile sale şi să facă ascultare în tot ceea ce îi spune acela. Să ceară mereu mila lui Dumnezeu, ca să vină din nou harul dumnezeiesc. Adică este nevoie să se smerească, pentru ca să-şi vină în fire şi să se mântuiască.

Şi iată, judecăţile lui Dumnezeu sunt abis. Măi, măi… dragostea Lui nu are margini! Un oarecare venea adeseori acolo, la Colibă, şi era cuprins în întregime de idei rătăcite. Câte nu i-am spus, dar nu asculta deloc. Pe toate le lua anapoda. Când ieşea din Sfântul Munte ţinea predici şi făcea mult rău. Spunea că a primit porunci de la mine şi-i încurca pe oameni. Chiar şi nişte cărţi, pe care i le-am dat cândva de binecu­vântare, le prezenta şi pe ele, ca să-l creadă oamenii că se sfătuieşte cu mine. Odată, în timp ce zicea multe, pentru o clipă l-a părăsit cu desăvârşire harul dumnezeiesc şi a început să ocărască urât pe Hristos şi pe Maica Domnului, aşa încât lumea s-a smintit şi s-a împrăştiat. Apoi l-au luat cu duba şi l-au închis la psihiatrie. Vedeţi până unde ajunge dragostea lui Dumnezeu! Îngăduie ca să se hulească numele Lui numai ca să fie ajutate şi să scape făpturile Lui!

– Părinte, dacă un înşelat îşi dă seama de starea sa şi se pocăieşte, oare se vor pocăi şi ucenicii lui?

– Dacă are pocăinţă adevărată, trebuie să se smerească şi să le spună că a greşit şi să încerce să-i readucă la drumul cel drept. Iar dacă se descoperă înşelăciunile unui înşelat şi el însuşi rămâne în înşelare, atunci este trebuinţă ca ucenicii lui să fie luminaţi cu discernământ. Fiindcă unii înşelaţi ajung să acţioneze înlăuntrul Bisericii, există primejdia ca ucenicii lor să se smintească şi să se dezrădăcineze din Biserică dacă află dintr-odată că toate cele ce le-au fost spuse au fost minciuni.

Nota:

1. Stareţul numeşte seacă nevoinţa ce se face ca scop în sine şi nu se foloseşte ca mijloc pentru curăţirea inimii şi pentru devârşirea în Hristos.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Legaturi: