PUBLICITATE SAU DISCRETIE? IMAGINE SAU TRAIRE? Cine are nevoie de Hristos? “In loc sa evanghelizeze lumea, Biserica risca sa fie secularizata de duhul lumii”

“Biserica ortodoxa nu a tinut sa-si faca o imagine placuta lumii. Rasa neagra (atunci cand nu este prea lucioasa si prea scumpa) si barba preotului (atunci cand nu este prea aranjata) au suport tocmai in reflexul disocierii Bisericii de chipul ferchezuit al lumii!”

&

“Ar fi absolut penibil sa luptam impotriva trufiei si a parerii de sine, cultivandu-ne in acelasi timp imaginea in fata lumii, dezvoltand, deci, propria trufie! Ar fi lamentabil si sa propovaduim ca solutie sacrificiul de sine, jertfa, crucea, construindu-ne copios imaginea, piedestalul, intarindu-ne edificiul vizibil, chipul vazut, la concurenta cu lumea!”

***

Evanghelia Invierii fiicei lui Iair:

Si iata a venit un barbat, al carui nume era Iair si care era mai-marele sinagogii. Si cazand la picioarele lui Iisus, Il ruga sa intre in casa lui, caci avea numai o fiica, ca de doisprezece ani, si ea era pe moarte. Si, pe cand se ducea El, multimile Il impresurau. Si o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sange si cheltuise cu doctorii toata averea ei, si de nici unul nu putuse sa fie vindecata, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui si indata s-a oprit curgerea sangelui ei. Si a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toti tagaduind, Petru si ceilalti care erau cu El, au zis: Invatatorule, multimile Te imbulzesc si Te stramtoreaza si Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Caci am simtit o putere care a iesit din Mine. Si, femeia, vazandu-se vadita, a venit tremurand si, cazand inaintea Lui, a spus de fata cu tot poporul din ce cauza s-a atins de El si cum s-a tamaduit indata. Iar El i-a zis: Indrazneste, fiica, credinta ta te-a mantuit. Mergi in pace. Si inca vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicand: A murit fiica ta. Nu mai supara pe Invatatorul. Dar Iisus, auzind, i-a raspuns: Nu te teme; crede numai si se va izbavi. Si venind in casa n-a lasat pe nimeni sa intre cu El, decat numai pe Petru si pe Ioan si pe Iacov si pe tatal copilei si pe mama. Si toti plangeau si se tanguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plangeti; n-a murit, ci doarme. Si radeau de El, stiind ca a murit. Iar El, scotand pe toti afara si apucand-o de mana, a strigat, zicand: Copila, scoala-te! Si duhul ei s-a intors si a inviat indata; si a poruncit El sa i se dea sa manance. Si au ramas uimiti parintii ei. Iar El le-a poruncit sa nu spuna nimanui ce s-a intamplat.

(Luca 8,41-56. Duminica a 24-a dupa Rusalii)

***

PARINTELE CONSTANTIN COMAN despre credinta si despre discretia credintei (fragment)

[…] R. Radulescu: Aceasta ii face pe unii sa spuna ca cresti­nismul este credinta sau modul de a fi al celor necajiti, al celor care au nevoie de un ajutor, pe care nu si-l pot da singuri? Unii chiar spun, la modul peiorativ, ca este credinta milogilor, al celor care cersesc ceva!

Pr. Coman: Au foarte mare dreptate. Asa este! Nu ma indoiesc de lucrul asta. Dumnezeu (si Biserica Lui) este pentru cei slabi, nu pentru cei puternici, pentru cei saraci, nu pentru cei bogati, pentru cei bolnavi, nu pentru cei sanatosi. Dumnezeu este pentru cei lipsiti. Asta nu inseamna ca Dumnezeu nu este pentru toti, ca discrimineaza! Dumnezeu este pentru toti oamenii pentru ca toti sunt, in fond, slabi si neputinciosi, lipsiti, numai ca unii dintre ei se amagesc cum ca nu ar fi! De fapt, nu sunt dansii primii care o spun. Mantuitorul Hristos Insusi spune ca nu a venit pentru cei sanatosi, ci pentru cei bolnavi

„caci nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit sa chem pe cei drepti ci pe pacatosi la pocainta.” (Matei 9,12)

Cuvintele acestea ale lui Iisus pot fi intelese la mai multe niveluri. Intai este logica bunului simt, comuna: este logic ca cineva care vrea sa faca bine sa se indrepte spre cei lipsiti, nu spre cei care nu duc lipsa de nimic! Nu te duci sa dai milostenie unui bogat, nici sa vindeci un om sanatos, nici sa ierti pe cineva care nu ti-a gresit! De aceea Evanghelia este o veste buna pentru cei saraci, bolnavi, napastuiti, pacatosi! Iar Mantuitorul Hristos este primit cu bucurie de acestia. Amintiti-va raspunsul pe care-l da Domnul Hristos ucenicilor lui Ioan, care L-au intrebat in numele invatatorului lor, daca este El ce va sa vina sau sa mai astepte:

„Si Iisus, raspunzand, le-a zis: Mergeti si spuneti lui Ioan cele ce auziti si vedeti: orbii isi capata vederea si schiopii umbla, leprosii se curata si surzii aud, mortii inviaza si saracilor li se binevesteste“. (Matei 11,4-5).

In al doilea rand, cuvintele lui Hristos sunt indreptate mustrator spre cei care carteau si-L acuzau ca petrece impreuna cu vamesii si cu pacatosii. Ele au in vedere constiinta „nepacatoseniei” dimpreuna cu suficienta de sine, care genereaza atitudinea de dispret fata de ceilalti. Ca si cand le-ar spune: „cand va veti da seama ca va amagiti crezand ca sunteti drepti, sau sanatosi, cand veti intelege ca de fapt si voi aveti probleme, voi veni si la voi.”

Sigur, Mantuitorul avea in vedere mai ales sanatatea duhovniceasca, sufleteasca, mult mai pretioasa decat cea trupeasca, dar mai putin evidenta ca aceasta. Le atragea atentia asupra ispitei parerii de sine si a suficientei de sine, asupra mandriei. De altfel, Mantuitorul Hristos pune in discutie, mai ales prin parabolele Sale, multe tipuri de oameni, din aceasta categorie (vezi: fariseul din parabola Vamesul si fariseul; fiul cel bun si drept din parabola Fiului risipitor, fariseul Simon din episodul cu femeia cea pacatoasa etc.). Paradoxal, cei sanatosi, cei care nu duc lipsa de nimic, cei drepti (cei care se considera drepti), ca si cei bogati, ca si cei culti (bogati in stiinta omeneasca), sunt, in lectura Evangheliei, bolnavi sufleteste si inca irecuperabili. Irecuperabili, pentru ca, neavand constiinta bolii, nu cauta vindecarea, pur si simplu. Nimeni nu este sanatos la nivel optim, dar sunt foarte multi dintre noi, care se amagesc cu aceasta iluzie! Nimeni nu este drept intru totul, dar ne place multora sa ne plasam in aceasta categorie, comparandu-ne nu cu standardul etalon, ci cu cei care comit nedreptati!

In fine, un al treilea nivel, poate cel mai important, are in vedere constiinta omului de faptura dependenta de Dumnezeu, Creatorul Sau. In starea lui normala, optimala, omul este dependent de Dumnezeu, mai intai de resursele naturale pe care le primeste cu generozitate din creatia lui Dumnezeu, apoi de resursele duhovnicesti, pe care le primeste numai daca le ravneste si se deschide pentru ele. Aceasta este lectura teologica, prin excelenta! Daca accepta ca este faptura a lui Dumnezeu, asa cum acceptau contemporanii Mantuitorului Hristos, omul trebuie sa-si constientizeze statutul de fiinta cu limite sau dependenta. Cea mai crunta amagire a omului este sa se iluzioneze ca-si este suficient siesi, ca nu are nevoie de nimeni si mai ales ca nu are nevoie de Dumnezeu. Te si minunezi cum o faptura atat de firava si de vulnerabila poate sa se amageasca cu un asemenea gand! Sa luam in calcul numai resursele naturale de care depinde continuu viata omului: aerul, de exemplu. La fel si daca ne referim la hrana sufleteasca, ce vine intotdeauna de la celalalt: iubirea, de exemplu, pentru a ne referi la cea mai importanta, care le si recapituleaza pe toate celelalte. Cine poate spune despre sine ca a ajuns la desavarsire, ca nu mai este loc de crestere?!

Sa vorbim numai de limitele capacitatii noastre de intelegere si de participare la evenimentul vietii ca atare. Un om la cincizeci-saizeci de ani, din categoria carora fac si eu parte, incepe sa se gandeasca in ce masura a participat el la evenimentul vietii ca atare, cat de constient a participat la viata. Iti dai seama atunci ca exista foarte multe limite si neputinte ale firii omenesti in a participa la evenimentul propriei vieti. Ti-ai dori sa participi mai constient, mai plenar, sa traiesti mai intens, sa fii simtitor la relatia ta cu cei din jur, la relatia cu sotul, cu sotia, cu copiii, cu prietenii, cu colegii, cu enoriasii, cu studentii si, mai ales, la relatia ta cu Dumnezeu. Ce te faci, atunci cand iti dai seama de toate acestea si esti neputincios in a spori, in a creste?! Te afli intr-un blocaj, intr-o impietrire la propriu. Starea aceasta nu este una de sanatate, ci este o stare de boala a sufletului, uneori chiar de moarte a sufletului. Daca ajungem sa constatam lucrul acesta, vom simti nevoia acuta a ajutorului lui Dumnezeu. Daca nu-l constatam, ni se pare ca suntem intr-o stare de normalitate si, desigur, nu avem nevoie de Dumnezeu.

Asadar, daca cei milogi, neputinciosi, bolnavi, saraci care au constiinta starii lor, au nevoie de Dumnezeu, si mai multa nevoie au cei care nu au constiinta starii de cadere de la oarecare normalitate! Sa nu ne amagim! Cei puternici sau cei care se cred puternici, cei invatati sau care se cred invatati, cei sanatosi sau cei care se cred sanatosi, se mint cum ca nu ar avea nevoie de Dumnezeu. Insa au mai multa nevoie decat ceilalti! Se amagesc, multumindu-se cu starea in care se afla, sunt suficienti lorusi, simt ca traiesc foarte bine la limitele propriei lor existente si la limitele propriei lor capacitati de a realiza existenta. Traiesc cu amagirea ca sunt sanatosi, buni, drepti. Lor li se adreseaza, in primul rand cuvintele Mantuitorului Hristos, spuse anticipat si de Sfantul Ioan Botezatorul: „Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia Cerurilor!” (Matei 3,2; 4,17).

Sfantul Ioan Botezatorul pare sa spuna: „Treziti-va, fiti vigilenti si dati-va seama ca S-a apropiat mult de voi Dumnezeu, si nu cumva sa pierdeti si sa ratati ocazia acestei intalniri, considerand ca sunteti bine! Dati-va seama de starea in care sunteti!” Daca cineva dintre semenii nostri se simte bine inlauntrul sau, se simte foarte multumit, ce sa-i spunem aceluia?! Evanghelia binevesteste saracilor, bolnavilor, neputinciosilor, slabilor, neinvatatilor, paraliticilor si asa mai departe. De aceea se si numeste Evanghelie, adica „veste buna”. Aduce mare bucurie neputinciosilor, celor slabi.

R. Radulescu: Mare bucurie a adus lui Iair invierea fiicei sale. Fiica lui Iair era moarta, invie dintr-o data, iar Iair este indemnat sa-i dea de mancare, ca sa se convinga ca este, intr-adevar, vie. Mantuitorul Hristos le spune celor care au fost de fata la invierea fiicei lui Iair, sa tainuiasca fapta, sa nu spuna nimanui. Mi se pare surprinzator ca Mantuitorul Hristos spune aceasta! Banuiesc ca oamenii nu au tainuit, nu L-au ascultat, dar de ce le spune, pentru ce le cere sa tina ascuns gestul Sau?

Pr. Coman: Este o atitudine pe care o intalnim adeseori la Mantuitorul Hristos, in alte situatii de acest gen. Mantuitorul le cere sa tainuiasca acest lucru pentru faptul ca, pe de o parte, vrea in jurul Sau o atitudine cuminte, smerita si neagitata, iar, pe de alta, stie foarte bine ca trambitarea faptelor minunate nu-i ajuta absolut cu nimic pe oameni. Adica nu le intareste in nici un fel credinta. Zgomotul exterior, in ciuda faptului ca noua ni se pare eficient, este, dimpotriva, nefolositor, mai cu seama in cele ce priveste raportarea omului la Dumnezeu, raportarea omului la lucrurile fundamentale. Aceasta chestiune se verifica in cazul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce se intampla cu martorii Mantuitorului Hristos, care uneori ajung la extaz, minunandu-se de faptul ca vad morti care invie, vad paralitici care umbla, vad surdo-muti care vorbesc si aud, vad leprosi care se curata?!

In ciuda acestui fapt, multimea entuziasta – si atunci ca si astazi, in astfel de situatii – va striga, cu acelasi entuziasm, rasturnat de data aceasta, „Rastigneste-L! Rastigneste-L!”.

Si inca un aspect, legat de aceasta problema a comunicarii! Parintii si teologii Bisericii, din veacul I si pana astazi, ne spun ca omul nu are nici o sansa sa descopere, sa inteleaga, sa perceapa ratiunile lucrurilor, si cu atat mai putin sa-L inteleaga pe Dumnezeu si cele dumnezeiesti, daca nu are Duhul lui Dumnezeu. Cei care nu-L au pe Dumnezeu mai rau se indarjesc ascultand eventualul zgomot publicitar in jurul Bisericii si al lui Hristos. Lucrarea esentiala a Bisericii este tocmai aceea de a impartasi oamenilor Duhul lui Dumnezeu. Cuvinte mari, veti exclama! Intr-adevar, cuvinte mari, care exprima, insa, realitati mari!

Intalnirea omului cu Dumnezeu, care este miezul evenimentului bisericesc, se intampla in inima omului, in adancul de nepatruns al fiintei lui, nu in afara. Adancul fiintei noastre, unde se intampla, in fond, totul – daca se intampla ceva! – de cele mai multe ori este inaccesibil si putin inefabil. Daca se intampla aceasta intalnire foarte tainica si foarte launtrica, pe care omul nu o poate marturisi, nu o poate spune in cuvinte, atunci se produce convertirea reala, atunci devine omul credincios cu adevarat.

Singura sansa ca vestea cea buna sau mesajul Evangheliei sa devina, cu adevarat, lucrator este experienta Duhului. Nici Apostolii nu au fost suficient de convinsi sau de capacitati de adevarul lui Hristos, ca sa-L marturiseasca pe Acesta inainte de Inviere si inainte de pogorarea Duhului Sfant. Au fugit, s-au ascuns, atunci cand Mantuitorul Hristos a fost prins si judecat. Nu au avut suportul necesar. Argumentatia lor era una exterioara. Fiinta lor nu fusese atinsa de dumnezeire. Cand este fiinta lor atinsa de dumnezeire? La pogorarea Duhului Sfant. Un eveniment crucial, cosmic, pe care Biserica il si reprezinta ca atare, cand se implineste fagaduinta lui Hristos si se pogoara peste ei Duhul Sfant si se umplu de putere de sus!

Cultura duhovniceasca sau bisericeasca, ca sa conclu­zionam, este o cultura a launtricului, a adancului fiintei, a omului duhovnicesc, a ochilor mintii, a ochilor inimii, a lumii launtrice, si nu a lumii exterioare, a zgomotului, a publicitatii. Este o mare tensiune intre cele doua, o foarte mare tensiune! Cred ca evenimentul din Evanghelia de astazi, prin sfatul Mantuitorului Hristos de a nu se face public, este un bun prilej sa meditam si noi asupra acestor lucruri”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)