CUVIOSUL PAISIE DESPRE TANARA GENERATIE: “Lipseste duhul de jertfa”

18-06-2010 Sublinieri

“Astăzi li se dă frâu liber copiilor în toate. Libertate! „Nu vă atingeţi de copii!“... Urmăresc să-i facă anarhişti, să nu-i vrea pe părinţi, să nu vrea dascăli, să nu vrea nimic, să nu asculte de nimeni. Iar aceasta îi ajută în scopul lor. Dacă nu-i vor face anarhişti, cum vor putea copiii să le facă pe toate bucăţi? Şi priveşte, sărmanii sunt aproape demonizaţi. (…) Şi, vezi, în timp ce ascultarea este libertate, diavolul din răutate o prezintă ca pe o sclavie şi copiii s-au otrăvit cu duhul răzvrătirii“.


Lipseşte duhul de jertfă

“Astăzi cei mai multi oameni nu au gustat bucuria jertfirii şi nu iubesc osteneala.. Au intrat în ei trândăvia, interesul personal şi multul confort. Lipseşte mărimea de suflet, jertfirea de sine. Consideră izbândă atunci când reuşesc ceva fără osteneală, când se aranjează materialiceşte, şi nu se bucură atunci când nu pot face aceasta. In timp ce, de ar fi înfruntat lucrurile duhovniceşte, ar fi trebuit atunci să se bucure, pentru că li se dă prilej de nevoinţă.

Acum toţi, mici şi mari, caută lucrul uşor. Oamenii duhovniceşti caută să se sfinţească cu mai putină osteneală. Mirenii cum să scoată cât mai multi bani fără să lucreze. Iar tinerii cum să treacă examenele fără să înveţe; cum să-şi ia diploma fără să plece de la cafenea. Şi dacă este cu putinţă, să telefoneze de la cafenea ca să afle rezultatele. Da, până acolo au ajuns. Multi tineri vin la Colibă şi îmi spun: “Fă rugăciune să trec examenele”. Nu invată şi spun: “Dumnezeu mă poate ajuta”. Invaţă, ii spun, si fa si rugaciune”. „De ce să învăţ, îmi spune, Dumnezeu nu ma poate ajuta si aşa?”. Adică Dumnezeu sa-i binecuvanteze lenea? Nu se poate aceasta. Daca copilul invata, dar nu prinde, atunci îl va ajuta Dumnezeu. Exista copii care nu tin minte sau nu înţeleg, dar se straduiesc. Pe acestia ii va ajuta Dumnezeu să devina foarte inteligenti.

Bine că există şi exceptii. Un copil din Halchidichi a dat examene la trei facultati si a reusit la toate trei; la una primul, la alta al doilea, dar el isi dorea mai mult să lucreze ca să-şi uşureze tatal care muncea la o mina. Aşadar n-a mers să studieze ci a inceput indata sa lucreze. Sufletul acesta este medicament pentru mine. Pentru astfel de copii as muri. Insa cei mai multi tineri au fost influenţaţi de duhul lumesc si s-au vatamat. Au învăţat să se intereseze numai de ei insisi; nu se gandesc deloc la semenul lor, ci numai la ei insisi. Si cu cât îi ajuţi mai mult, cu atat cad in mai multa lenevie.

Există astăzi nişte copii parca fierti in apa. Judeca una, se plictisesc de alta, desi inima nu se oboseste, nici nu îmbătrâneşte vreodata. Sa se faca monahi, li se pare greu. Să se casatoreasca, se tem. Cogeamite flăcăi vin şi iarăşi vin in Sfantul Munte…

“Ah, si calugar să te faci e greu, spun ei. In fiecare zi sa te scoli la miezul nopţii! Nu e numai o zi sau doua!…”.

Si se intorc în lume.

“Ce să fac in societatea aceasta? Daca ma voi însura, cu ce fel de suflet ma voi incurca? Este greu”,

spun iarăşi, şi vin din nou in Sfantul Munte. Stau putin aici şi spun iarăşi “e greu”…

Tinerii de astăzi seamana cu masinile noi ale caror uleiuri sunt îngheţate. Trebuie sa li se incalzeasca uleiurile ca să poată porni maşinile, altfel nu se poate. Vin la mine la Colibă copii plictisiţi şi mă întreabă:

“Ce să fac, Părinte? Cum să-mi petrec timpul? Mă cuprinde plictiseala”.

“Să găseşti ceva de lucru, măi copile”.

“Am bani, ce să fac cu serviciul?”, îmi răspunde.

“Dar Sfântul Apostol Pavel spune: «Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce». Trebuie să lucrezi ca să mănânci, deşi ai bani. Munca îl ajută pe om ca să i se dezgheţe uleiurile maşinii lui. Ea creează. Dă bucurie şi ia neliniştea şi plictiseala. Aşa, măi voinice, caută să găseşti ceva de lucru care să-ţi placă măcar cât de puţin. Incearcă şi vei vedea!”.

Şi vezi, unii copii se ostenesc şi se odihnesc prin osteneală. Vin unii tineri la Colibă şi stau, dar se obosesc stând, şi atunci mânaţi de multa lor mărime de suflet mă întreabă mereu:

“Ce să-ţi facem? Ce să-ţi aducem?”.

Nu le cer nimic niciodată. Seara, cu lanterna, îmi fac treburile: car lemne, aprind focul în cele două sobe iarna, fac ordine. Mulţi dintre vizitatori lasă multă dezordine; noroi, ciorapi uzi. Le dau ciorapii care îmi sunt trimişi şi ei îi aruncă pe ai lor. Le dau şerveţele ca să îi împacheteze, dar ei nu îi iau. De trei ori în viaţa mea am cerut să mi se facă ceva. Am spus odată unui tânăr: “Vreau două cutii de chibrituri de la Careia”, deşi aveam patru brichete, dar am făcut-o ca să-l bucur. A alergat bucuros, cu sufletul la gură ca să le aducă, dar oboseala l-a odihnit, pentru că a gustat bucuria jertfei. Iar un altul stătea şi s-a obosit stând.Ei cer să simtă bucurie, dar omul trebuie să se jertfească pentru ca să vină bucuria. Bucuria se naste din jertfa. Bucuria adevărată iese din marimea de suflet. Pentru cel care îşi va cultiva astfel marimea de suflet, este mereu sărbătoare. Chinul omului este egoismul, iubirea de sine. Şi aici se impiedica omul.

(…)

Odată au venit doi tineri la Colibă cu nişte plete până jos. Am luat foarfecele să-i tund, dar s-au împotrivit. Mă grăbeam şi eu şi de aceea numai i-am servit. Aveam şi un motan acolo. “Să-l iau?”, mă întreabă unul. “Ia-l”, îi spun. De la Colibă au mers la Iviron, o oră de mers, unul cu motanul în braţe – şi mai şi ploua. A cerut acolo să rămână cu motanul la arhondaric. “Nu se poate“, i-au spus, şi a rămas afară în ploaie toată noaptea. Dacă i-ai fi spus să facă de gardă o oră, ti-ar fi spus: „Nu, nu pot”, dar să stea o noapte afară cu motanul, poate.

Un altul a mers în armată şi a fugit. A venit după aceea la Colibă şi mi-a spus: “Vreau să mă fac monah”. “Să mergi să-ti faci serviciul militar!” ii spun. „Dar in armată nu e ca acasa”, imi spune. „Bine ca mi-ai spus aceasta, voinicule; n-am stiut, am s-o spun si la alţii!”. Intre timp ai lui il cautau de zor. Dupa cateva zile a trecut din nou pe la mine foarte de dimineata. Era Duminica Tomei. „Vreau sa-ti vorbesc”, imi spune. „Ce vrei? îl întreb. Ai fost la biserica?”. „Nu”, imi zice. “Astăzi, la Duminica Tomei manastirile fac priveghere şi tu nu ai fost? Şi mai vrei sa te faci si monah? Unde ai fost?”. “Am stat la hotel. Acolo a fost liniste. La manastiri este zgomot”. „Si acum ce vei face?”. „Ma gandesc să merg la Sinai, pentru ca vreau o viata aspra”. „Ai putină răbdare”, îi spun. Merg inauntru, iau un cozonac ce mi-l aduseseră si i-l dau. „Ia acest cozonac moale, ii spun, ca să duci o viata aspra si du-te!. Acestia sunt tinerii de astăzi. Nu stiu ce vor. Nu pot suporta putina strâmtorare. Cum se vor mai jertfi dupa aceea?

Imi aduc aminte ca in armata de cate ori aparea vreo nevoie, auzeai: „Domnule capitan, sa merg eu in locul aceluia; acela este casatorit, are copii; sa nu-i rămână copiii pe drum”. Il rugau pe capitan sa mearga ei în locul aceluia, in prima linie! Preferau sa moara ei, iar nu acela şi astfel sa-i ramana copiii pe drum. Cine să facă astăzi o astfel de jertfa? Lucru rar! Odata am rămas fără apă într-un loc. Capitanul a vazut pe harta că în cutare punct exista apa. Acolo insa erau răzvrătiţii. Atunci el ne spuse: „Aici aproape este apa, dar este foarte periculos. Cine merge sa umple cateva bidoane? Dar să nu aprindă nici o lumină“. Sare unul şi spune: “Voi merge eu, domnule căpitan”. Altul spune: „eu”; altul “eu”. Adică toţi cereau să meargă! Şi noaptea, fără lumină, frica este mare.Nu puteţi merge toţi”, le spuse căpitanul. Vreau să spun că nimeni nu s-a gândit la sine. nimeni n-a spus: “Domnule căpitan, mă doare piciorul”, sau: “mă doare capul”, sau: „sunt obosit”. Toţi voiam să mergem, deşi ne primejduiam viata.

Astăzi există un duh căldicel; deloc bărbăţie, deloc jertfă. Toate le-au prefăcut cu logica stricată de astăzi. Şi uită-te, în timp ce mai demult mergeau voluntari în armată, acum îşi iau certificate de nebuni ca să nu facă armată. Se gândesc cum să facă, să nu meargă militari. Unde era aceasta mai înainte? Avea un locotenent în vârstă de douăzeci şi trei de ani, foarte curajos. Odată, tatăl lui, care era ofiţer în rezerva, i-a telefonat şi i-a spus că se gândeşte să-l ajute ca să plece din prima linie, în spatele frontului. Atunci locotenentul a început să strige: “Ruşine, tată, să spui tu astfel de lucruri! Trântorii stau”. Avea sinceritate, cinste, multă bărbăţie, care îi uimea pe toţi; întotdeauna era primul. Mantaua îi era găurită de gloanţe, dar n-a murit. Când s-a eliberat a luat mantaua cu el, ca s-o aibă de amintire.

Dragostea fără discernământ ii netrebniceşte pe copii

Am băgat de seamă că în ziua de azi copiii, mai ales cei ce studiază, sunt vătămaţi de cei de acasă. Deşi sunt copii buni, se netrebnicesc. Nu gândesc corect; au o nesimţire jignitoare. Ii netrebnicesc si ii strică părinţii lor. Deoarece parintii au trecut prin ani grei, vor ca fiii lor să nu duca lipsa de nimic. Nu cultiva mărimea de suflet la copiii lor, ca sa se bucure atunci când sunt în lipsă. Fireste, o fac cu gand bun. Ca sa fie lipsiţi copiii de ceva făra ca ei sa inteleaga, acesta este un lucru barbar. Dar ca sa-i ajute sa dobandeasca conştiinţă monahală si ei insisi sa se bucure când le lipseşte ceva, acesta este un lucru foarte bun. Astăzi, cu bunătatea lor fara discernamant îi prostesc. Ii obişnuiesc să le vină toate de-a gata, chiar si apa, ca să învete şi să nu piarda timpul, si astfel ii fac netrebnici şi pe băieţi şi pe fete. Dupa aceea copiii le vor vrea pe toate în palmă, chiar si cand nu vor mai învăţa. Iar răul începe de la mame. „Tu, copilul meu, sa înveţi. Eu o să-ti aduc si ciorapii si o sa-ti spal si picioarele. Ia dulceaţa! Ia cafeaua!” Si copiii nu inteleg cât de obosită este mama facand aceasta, pentru ca ei nu se ostenesc. După aceea incep: farfurii de o singura folosinţă, haine de o singura folosinta, mananca numai pizza, pe care nu ştiu nici macar sa o inveleasca in hartie… In felul acesta ei devin niste oameni complet netrebnici. După aceea le este greu sa mai traiasca. Dacă li se desface şiretul spun: „Mama, leaga-mi siretul!”. Şi dacă nu vine mama sa il lege, merg asa impiedicându-se în el. Astfel de copii ce pricopseala sa faca? Nu sunt buni nici de casatorie, nici de calugărie. De aceea le spun mamelor: „Nu lasati copiii sa înveţe toată ziua. Citesc, citesc, pana ametesc. Sa faca un sfert, o jumătate de ora pauza, ca sa faca si vreo trebuşoară în casă, să se dezmeticeasca putin”.

Această obişnuinţă rea a tinerilor de astăzi se transmite şi în monahism. Şi uitaţi-vă că acum în mănăstire sunt şapte secretari – toţi culţi şi tineri – şi bătrânul cu ei. Mai demult era un singur secretar şi acesta nu avea nici măcar două clase de liceu şi făcea toată treaba. Acum însă sunt şapte şi se îneacă în lucru, neputându-şi face nici cele duhovniceşti ale lor. Ba încă îi mai ajută şi cel bătrân.


Aranjamente ale puterilor întunericului

Sărmanii copii se distrug astăzi cu diferite teorii. De aceea sunt răscoliţi şi ameţiţi. Una vor să facă ei, altceva le iese. Vor să meargă într-o parte, dar curentul epocii îi duce în altă parte. Mare propagandă se face de puterile întunericului, care dirijează pe copiii a căror minte nu merge prea bine. In şcoli unii profesori spun: “Ca să aveţi iniţiativă, nu respectaţi părinţii şi nu vă supuneţi lor“, şi astfel îi netrebnicesc. După aceea copiii nu mai ascultă nici de părinţi, nici de profesori. Şi sunt îndreptăţiţi, pentru că ei cred că aşa trebuie să facă. Ii susţine şi statul, le ţine isonul, apoi îi exploatează ceilalţi, pe care nu-i interesează nici de patrie, nici de familie, nici de nimic, ca să-şi realizeze planurile lor. Ei, aceasta a făcut mult rău tineretului de astăzi, un rău foarte mare, încât copiii ajung să aibă ca începător al lor pe diavolul cu coarne. Satanolatria s-a întins mult. In unele centre auzi toată noaptea cântând: “Satano, te ador. Nu vrem pe Hristos. Tu ne dai de toate”. Infricoşător! Ce vă dă şi ce vă ia, copii nenorociţi!

Copii mici, sălbatici, cu cafele şi ţigări… Unde să vezi o privire luminată ori harul lui Dumnezeu pe feţele lor! Avea dreptate un arhitect când a spus unui grup de copii pe care i-a adus în Sfântul Munte: “Ochii voştri sunt ca ochii peştelui stricat”. A venit în Sfântul Munte cu vreo zece copii, de la 18 până la 25 ani. Deoarece acesta făcuse o cotitură duhovnicească bună, îi părea rău de copiii ce trăiau o viaţă stricată. A reuşit ca pe unii să-i convingă şi luându-le bilete i-a adus în Sfântul Munte. Plecasem de la Colibă şi ne-am întâlnit pe drum. “Acum plec, le-am spus, dar să stăm puţin aici”, şi ne-am aşezat într-un loc. In clipa aceea veneau şi câţiva băieţi de la Atoniadă. “Staţi şi voi puţin aici”, le spun. Şi s-au aşezat şi aceia. După aceea arhitectul spune grupului lui: “Aţi observat ceva?”. Aceia au rămas miraţi. “Ia aruncaţi câte o privire unul altuia în faţă şi după aceea priviţi-i şi pe ceilalţi copii. Ia vedeţi ochii lor cum strălucesc, iar ochii voştri cum sunt ca ochii peştelui stricat”. Intr-adevăr, atunci am observat şi eu că aşa era: ochii peştilor stricaţi. Tulburi, schimbaţi... în timp ce ochii celorlalţi copii străluceau, deoarece la Atoniadă ei fac metanii, fac pravilă. Omul se oglindeşte în ochi. De aceea şi Hristos a spus: “Luminătorul trupului este ochiul. Câţi copii mici nu vin în Sfântul Munte sau merg în alte mănăstiri şi se fac monahi, deşi – cum să spun? – nu au bomboane în mănăstiri, au însă o bucurie care iradiază din faţa lor. In timp ce în lume au tot ce vor, dar trăiesc o viaţă de iad, sunt chinuiţi.

De peste tot ne-au venit diferite curente. Din părţile răsăritene hinduismul şi alte religii misterioase, din nord comunismul, de la Apus o grămadă de teorii, din sud, de la africani, vrăjitorii şi atâtea lucruri “canceroase”. Un copil lovit de astfel de curente a venit într-o zi la Colibă. Am înţeles că rugăciunile mamei lui l-au adus. După ce am vorbit destul, îi spun: „Caută, fiule, să afli un duhovnic să te spovedească şi să te însemneze cu Sfântul Mir, ca să fii ajutat acum, la început. Trebuie să fii miruit, pentru că te-ai lepădat de Hristos”. Plângea sărmanul. “Părinte, fă rugăciune, îmi spune, pentru că nu pot alunga cele ce mă chinuie. Mi-au spălat creierul. Imi dau seama că rugăciunile maicii mele m-au adus aici”. Cât de mult ajută rugăciunile mamei! Când îi înfăşoară aceste curente, îi netrebnicesc şi după aceea îi cuprind frica, neliniştea şi cad pradă drogurilor etc. Dintr-o prăpastie în alta. Dumnezeu să ajute!

– Părinte, este bine să li se spună că aceste lucruri sunt satanice?

– Cum să nu fie bine? Dar lucrul acesta trebuie făcut cu discernământ.

– Cum vor putea aceşti tineri să cunoască pe Hristos?

– Cum să-L cunoască pe Hristos dacă, înainte de a cunoaşte Ortodoxia, merg în India la guruşi, stau doi-trei ani, se ameţesc cu vrăjitoriile, învaţă acolo că în Ortodoxie există misticism, apoi vin aici şi cer să vadă lumini, să trăiască stări înalte etc. Şi dacă-i întrebi: „De câtă vreme nu te-ai împărtăşit?”, îţi răspund: “Nu-mi aduc aminte dacă mama m-a împărtăşit când eram mic”. “Te-ai mărturisit vreodată?”. „Nu mă preocupă acest subiect”. Ei, ce fel de pricopseală vor face aceşti copii? Nu ştiu nimic despre Ortodoxie.

– Părinte, dar cum vor putea fi ajutaţi?

– De vreme ce numesc Biserica “despotică”, cum să fie ajutaţi unii ca aceştia? Ţi-ai dat seama cât de bine ne putem înţelege! Insă tinerii care au intenţie bună pot fi ajutaţi să se apropie de Biserică.


„Nu vă atingeţi de copii”

– Părinte, cu copiii cei mici, care cresc acum fără rânduială, ce se va întâmpla?

– Au puţine circumstanţe atenuante. Părinţii care n-au înţeles rostul disciplinei îşi lasă acum copiii lor liberi şi-i fac cu desăvârşire haimanale. Le spui un cuvânt, îţi spun cinci, şi încă cu obrăznicie! Unii ca aceştia pot deveni şi criminali. Astăzi li se dă frâu liber copiilor în toate. Libertate! „Nu vă atingeţi de copii!“. Iar copiii spun: “Unde în altă parte vom găsi un astfel de statut?”. Urmăresc să-i facă anarhişti, să nu-i vrea pe părinţi, să nu vrea dascăli, să nu vrea nimic, să nu asculte de nimeni.Iar aceasta îi ajută în scopul lor. Dacă nu-i vor face anarhişti, cum vor putea copiii să le facă pe toate bucăţi? Şi priveşte, sărmanii sunt aproape demonizaţi.

Dacă libertatea nu s-a pus în valoare în viaţa duhovnicească, se va pune în cea lumească? Ce să faci cu o astfel de libertate? Este catastrofală. De aceea şi statul merge cum merge. Oamenii de astăzi pot pune în valoare libertatea ce li se dă? Libertatea este catastrofală atunci când oamenii nu sunt în stare s-o pună în valoare spre sporire. Progresul lumesc împreună cu această libertate păcătoasă a adus sclavia duhovnicească. Libertatea duhovnicească este supunere duhovnicească fată de voia lui Dumnezeu. Şi, vezi, în timp ce ascultarea este libertate, diavolul din răutate o prezintă ca pe o sclavie şi copiii s-au otrăvit cu duhul răzvrătirii. Fireşte, sunt obosiţi şi de diferitele sisteme ale secolului XX care, din păcate, mereu desfigurează frumoasa natură a lui Dumnezeu şi făpturile Lui, pe care le umplu de stres, depărtându-le de bucurie, de Dumnezeu.

Ştiţi cât am tras când ne-am eliberat din armată? Dacă ar fi fost atunci copiii de astăzi, pe toate le-ar fi făcut praf. Era în 1950 când s-a terminat războiul civil. Ne-am eliberat multe contingente deodată. Unul avea patru ani şi jumătate de război, altul patru, altul trei şi jumătate. Şi gândiţi-vă, după atâta chin, ajungem în Larisa, mergem la centrele de mobilizare şi le aflăm pline. Şi atunci am mers la hoteluri. Dar nici acolo nu ne-au primit. Ii auzeai: “Armata! Unde să-i punem? ne vor murdări paturile!'” – deşi am vrut să plătim. Era luna martie şi era frig. Din fericire un ofiţer ne-a ajutat. Să-i dea Dumnezeu bine. S-a dus şi a aflat când pleacă trenurile şi când fac manevre. S-a înţeles cu cei de acolo şi ne-a băgat în trenuri. „Noaptea vor face manevre, ne spune, nu vă temeţi. Dimineaţa, la ora cutare, vor pleca“. Şi toată noaptea s-au mişcat. In cele din urmă am ajuns la Tesalonic. Unii care erau de aici au mers la casele lor. Alţii au mers la centrele de mobilizare, dar erau pline. Mergem la hoteluri, dar nici aici nu ne primeau. La un hotel îi rog: “Daţi-mi un scaun ca să stau înăuntru şi o să vă plătesc dublu, ca pentru un pat!”. „Nu, nu se poate!” îmi răspund. Se temeau ca nu cumva să-i vadă cineva că ţin militari pe scaune şi să-i denunţe. Şi am stat afară, în picioare, sprijinit de perete ca să treacă noaptea. Şi vedeai pe sărmanii militari pe trotuare, lângă hoteluri, sprijiniţi de perete. Era armată pe toate trotuarele, ca şi cum ar fi defilat. Ai inţeles? Dacă ar fi fost tinerii de astăzi, ar fi ars Larisa şi toată Tesalia şi Macedonia. Astăzi, fără să întâmpine vreo greutate, ce nu fac? Răpiri, catastrofe… Şi acei sărmani tineri nici măcar nu aveau vreun gând rău. Desigur, simţeau o amărăciune, dar fără să aibă gândul să facă vreun rău, deşi s-au chinuit mult stând afară în zăpadă. Erau epuizaţi şi de război – ce jertfă, sărmanii, şi în cele din urmă ultimul “mulţumesc”‘ a fost să doarmă afară. Şi fac o comparaţie: cum erau tinerii atunci, şi unde se află astăzi… N-au trecut nici cincizeci de ani şi cât de mult s-a schimbat lumea!

Tineretul de astăzi seamănă cu viţelul care este legat în livadă şi dă cu copita. Trage mereu funia, scoate ţăruşul şi începe să alerge, dar se agaţă în ceva şi se încurcă rău, iar în cele din urmă îl sfâşie fiarele sălbatice. Frâna ajută atunci când copilul este mic. Il vezi, se urcă sus pe un zid fiind în primejdie să cadă. „Nu, nu”, strigi şi-i dai şi o palmă. După aceea nu se mai gândeşte că va cădea, ci se gândeşte să nu mai ia vreo palmă şi ia aminte. Astăzi nu există pedepse nici în şcoli, nici în armată.De aceea, cei tineri educă pe părinţi şi naţiunea. In armată, mai demult, cu cât erau mai severi comandanţii, cu atâta militarii arătau mai multă bărbăţie în luptă.

Tânărul are nevoie de un povăţuitor duhovnicesc, care să-l sfătuiască şi de care să asculte, ca să călătorească cu siguranţă duhovnicească, fără primejdii, fără frică şi fără să se împotmolească. Fiecare om, cu cât creşte, cu cât înaintează în vârstă, cu atât dobândeşte experienţă şi de la sine, şi de la alţii. Un tânăr nu are această experienţă. Unul în vârstă foloseşte experienţa dobândită de la sine şi de la alţii pentru a-l ajuta pe tânărul neexperimentat să nu facă gafe. Atunci când tânărul nu ascultă, face experienţe cu sine însuşi. In timp ce dacă ascultă, va avea câştig. Au venit la Colibă nişte tineri de la o organizaţie creştină şi strigau cu convingere: „Nu avem nevoie de nimeni. Vom găsi singuri drumul!”. Cine ştie? Or fi fost constrânşi şi de aceea s-au răzvrătit. Când au fost să plece, m-au întrebat pe unde să coboare să ajungă în drumul ce duce spre mănăstirea Iviru. “Pe unde să mergem?”, m-au întrebat. “Bine, măi băieţi, dar voi aţi spus că singuri veţi găsi drumul; nu aveţi nevoie de nimeni. N-aţi spus aşa mai înainte? Dacă veţi pierde acest drum, vă veţi chinui puţin, dar veţi afla pe cineva mai jos, care vă va spune: «Pe aici trebuie să mergeţi». Dar drumul celălalt, către cele de sus, către cer, oare cum îl veţi afla voi singuri, fără povăţuitor?“. Atunci unul dintre ei a spus: “S-ar putea să aibă dreptate Bătrânul”.


Tinerii să treacă examenele curăţiei

Astăzi au venit vreo două-trei studente şi mi-au spus: “Părinte, faceţi rugăciune să trecem la examene”. Iar eu le-am spus:

Mă voi ruga să treceţi la examenele curăţiei. Acesta este lucrul cel mai important. Toate celelalte se vor aranja după aceea“.

Nu le-am spus bine? Da, astăzi este mare lucru să vezi pe feţele tinerilor modestia, curăţia! Lucru foarte mare!

Vin unele tinere, sărmanele, cu inimile rănite. Trăiesc în neorînduială cu diferiţi tineri şi nu înţeleg că scopul acelora nu este curat şi se consumă: “Ce să fac. Părinte?”, mă întreabă. “Cârciumarul este prieten cu beţivul, dar nu-l ia de ginere pentru fata lui”.

“Să rupeţi legăturile. Dacă vă iubesc cu adevărat, vor preţui aceasta. Dar dacă vă vor lăsa, înseamnă că nu vă iubesc, iar voi veţi câştiga timp”.

Vicleanul exploatează vârsta tânără, care are pe deasupra şi aprinderea trupească, încercând să-i distrugă pe tineri în această perioadă dificilă prin care trec. Mintea nu este coaptă încă, există o mare lipsă de experienţă, iar depuneri duhovniceşti deloc. De aceea, la această vârstă critică, tânărul trebuie să simtă mereu nevoia sfaturilor celor mai mari, ca să nu alunece pe panta dulce a povârnişului lumesc, care după aceea îi va umple sufletul de nelinişte şi-l va depărta veşnic de Dumnezeu.

Inţeleg că pentru un copil normal nu este uşor să se afle încă din tânăra sa vârstă într-o astfel de stare duhovnicească, încât să nu facă distincţia: “nu mai este parte bărbătească şi femeiască” . De aceea Părinţii duhovniceşti recomandă să nu petreacă băieţii cu fetele, oricât de duhovniceşti ar fi, pentru că vârsta este aceea care nu ajută şi diavolul exploatează tinereţea. De aceea mai de folos este ca tânărul să fie considerat chiar şi prost de fete (sau fata de băieţi) pentru înţelepciunea şi curăţia lui duhovnicească, şi să ducă această cruce grea. Aşadar, în această Cruce se ascunde toată puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, şi atunci tânărul va fi mai puternic decât Samson şi mai înţelept decât Solomon. Iar atunci când merge pe stradă, este mai bine să se roage şi să nu privească la dreapta sau la stânga, chiar dacă ar fi luat în nume de rău de rudenii – că le dispreţuieşte, chipurile – şi nu le vorbeşte, decât să privească cu curiozitate şi să se vatăme, fiind luat astfel în nume de rău chiar şi de oamenii lumeşti, care gândesc numai cu vicleşug. De o mie de ori este mai bine să fugă ca o fiară sălbatică de oameni după terminarea slujbei Bisericii, ca să-şi păstreze curăţia sa duhovnicească şi tot ce a dobândit de la Biserică, decât să stea şi să caşte gura la haine de blană (sau tânăra la cravate) şi astfel să se sălbăticească duhovniceşte din pricina zgârieturilor ce i le va face cel viclean în inimă.

Este adevărat că lumea, din păcate, s-a stricat, căci ori pe unde ar trece un suflet care vrea să se păstreze curat se va murdări. Cu diferenţa că Dumnezeu nu va cere aceleaşi lucruri pe care le cerea în vremurile mai de demult de la un creştin care voia să se păstreze curat. Este nevoie de bărbăţie ca tânărul să se nevoiască spre a evita pricinile păcatului, iar de aici înainte Hristos va ajuta. Dacă se va sălăşui în sufletul lui, dragostea dumnezeiască este atât de fierbinte, încât are putere să ardă orice altă dorinţă şi imagine necurată. Când se va aprinde acest foc, atunci va simţi şi acele desfătări dumnezeieşti care nu se pot compara cu nici o altă plăcere. Când va gusta acea mană cerească, nu-l vor mai atrage roşcovele sălbatice. De aceea trebuie să ţină cu tărie cârma, să-şi facă semnul crucii şi să nu se teamă. Iar pentru mica lui nevoinţă va lua desfătarea cerească. In vremea ispitei este nevoie de bărbăţie, şi atunci Dumnezeu va ajuta în chip minunat.

Mi-a povestit bătrânul Augustin că a mers ca începător la o mănăstire din Rusia, care era patria sa. Acolo aproape toţi călugării erau bătrâni şi de aceea i-au dat ascultare să ajute pe un slujitor al mănăstirii la pescuit, pentru că mănăstirea se întreţinea din pescuit. Intr-o zi a venit fata slujitorului şi a spus tatălui ei să meargă repede acasă pentru o treabă urgentă, rămânând aceea să ajute. Dar ispititorul a aprins-o pe nenorocită şi, fără să se gândească, s-a repezit asupra fratelui cu intenţii păcătoase. In clipa aceea Antonie – acesta era numele lui de mirean – s-a pierdut, căci a fost luat prin surprindere. Şi-a făcut cruce şi a zis: “Hristoase al meu, mai bine să mă înec decât să păcătuiesc”, şi a sărit de pe mal în adâncul râului. Dar Bunul Dumnezeu, văzând marele eroism al tânărului curat, care a procedat ca un nou Martinian, ca să se păstreze curat, l-a ţinut deasupra apei şi nici măcar nu s-a udat. „Deşi am sărit cu capul în jos, mi-a spus, nu mi-am dat seama cum m-am aflat în picioare pe apă fără să mi se ude nici măcar hainele”. In clipa aceea a simţit şi o pace lăuntrică şi o dulceaţă nespusă, care au făcut să dispară cu totul orice gând păcătos şi orice iritare trupească pe care i le pricinuise fata mai înainte prin gesturile ei necuviincioase. Când fata a văzut după aceea pe Antonie în picioare deasupra apei, a fost mişcată de această mare minune şi a început să plângă, pocăindu-se pentru greşeala ei.

Hristos nu cere lucruri mari de la noi ca să ne ajute în nevoinţa noastră. El aşteaptă lucruri mici de la noi. Un tânăr mi-a spus că a mers la Patmos să se închine şi diavolul i-a întins acolo o cursă. Aşa cum mergea, o turistă s-a repezit la el şi l-a îmbrăţişat. Acela a îmbrâncit-o şi a spus: “Hristoase al meu, eu am venit să mă închin; n-am venit să fac dragoste!“, şi a fugit. Seara, la hotel, în vremea rugăciunii sale, L-a văzut pe Hristos în lumina necreată. Aţi văzut de ce s-a învrednicit pentru o îmbrâncitură? Altul se nevoieşte ani întregi şi face mare nevoinţa şi nu ştiu dacă se va învrednici de aşa ceva. Iar acesta a văzut pe Hristos numai pentru că s-a împotrivit ispitei. Fireşte, lucrul acesta l-a întărit foarte mult duhovniceşte. (…)

Vezi alţi tineri în ce stare ajung! Odată a venit aici la Colibă un tânăr cu unchiul său, care era mai în vârstă, şi mi-a spus: “Fă rugăciune pentru o fată. Şi-a rupt coloana vertebrală într-un accident. Conducea tatăl ei şi l-a furat somnul. Acela a murit, iar fata s-a lovit. Să-ţi dau şi o fotografie a ei”.Nu e nevoie”, îi spun. Acesta însă insista. Aşadar iau fotografia şi, ce să văd! Fata era întinsă jos şi o ţineau doi.Ce legătură are acesta cu ea?”, îl întreb pe tânăr. “Este un prieten”, îmi răspunde. “Dar o va lua de soţie?”. „Nu, sunt numai prieteni”, îmi spune. „Nu lua în nume de rău copiii, îmi spune unchiul tânărului, aşa sunt tinerii astăzi”. „Voi face rugăciune, mi-am spus în sinea mea, să se îndrepte nu coloana ei vertebrală, ci mintea ei şi a ta, omule nenorocit”. Unde este cuviinţa de altă dată? Pentru fapta aceasta unchiul lui trebuia să-l ocărască. Copii duhovniceşti… să aibă duhovnic şi să ajungă într-o astfel de stare. Chiar de ar fi luat-o, nu avea nici un motiv să stea întinsă aşa între amândoi. Iar acela insista să-mi arate fotografia şi nu se gândea că lucrul acesta nu este cuviincios. Pe mine nu mă deranjează, dar nu este corect. Ce familie vor întemeia aceşti copii? Dumnezeu să lumineze tineretul ca să-şi revină.

Odinioară, cu ce jertfă îşi păstrau fetele curăţia lor! Imi aduc aminte, în timpul războiului, nişte ţărani împreună cu animalele lor fuseseră blocaţi de zăpadă pe o înălţime în timp ce lucrau. Bărbaţii au făcut nişte adăposturi din crengi sub brazii încărcaţi de zăpadă, ca să se apere de frig. Iar femeile au fost adăpostite într-un loc mai călduros de consăteni. O tânără şi o bătrână ce erau dintr-un sat îndepărtat au fost nevoite să intre şi ele într-unul din aceste adăposturi de brad.

Dar, din păcate, sunt unii necredincioşi şi răi, care nu sunt mişcaţi sufleteşte nici în timp de război. Nu-i doare pentru cei de alături, care sunt răniţi sau mor, ci dacă află prilej, doresc chiar să şi păcătuiască, deoarece se tem ca nu cumva să fie ucişi şi să nu mai apuce să se desfăteze, în timp ce ar trebui să se pocăiască, cel puţin în ceasul primejdiei. Unul ca aceştia, care în timp de război, aşa cum am spus, nu se gândesc să se pocăiască, ci să păcătuiască, o necăjea atât de mult pe acea fată, încât ea a fost nevoită să plece. A preferat să îngheţe de frig, chiar să şi moară afară în frig, decât să-şi piardă cinstea. Sărmana bătrână, văzând că fata a plecat, a mers şi ea pe urmele ei şi a aflat-o – cale de jumătate de oră mai jos – sub o streaşină mică a unei bisericuţe a Sfântului Ioan Botezătorul. Cinstitul Inaintemergător s-a milostivit de tânăra cea curată şi a povăţuit-o la bisericuţa lui, pe care fata nu o ştia. Dar ce a făcut Cinstitul Inaintemergător în continuare? S-a arătat unui militar [militarul era insusi Cuviosul Paisie, in timpul razboiului civil, cand era militar, n.n.] în somn, şi i-a spus sa mearga la bisericuţa sa cât mai repede. Aşadar militarul se scoala şi porneşte noaptea prin zăpadă spre bisericuta, caci ştia cam pe unde se află. Dar ce să vadă? O bătrâna si o tânără cu picioarele în zăpadă până la genunchi, învineţite şi înlemnite de frig. Militarul a deschis indata bisericuţa, au intrat înăuntru şi şi-au revenii oarecum. Militarul n-a avut nimic să le dăruiască în afară de fular şi câte o mănuşă la fiecare, şi le-a spus sa-si încălzească mâinile cu ele. Apoi i-au povestit de ispita ce au înfruntat-o. “Bine, dar cum ai hotărat sa pleci noaptea prin zăpadă şi încă înspre un loc necunoscut?“, a întrebat-o militarul. “Eu numai aceasta puteam să fac, dar am crezut că Hristos o să ma ajute”, a răspuns aceea. Atunci militarul le-a spus aşa dintr-o dată, nu ca să le mângâie, ci durându-l pentru ele: „Vi s-au terminat durerile voastre. Mâine veţi fi la casele voastre”. S-au bucurat mult de cuvintele acestea, care le-au mai încălzit oarecum. Şi într-adevăr, Compania de Transporturi Montane a deschis drumul şi a doua zi dimineaţa maşinile de transport militare au fost acolo şi astfel sărmanele au mers la casele lor.

Astfel de tinere îmbrăcate cu harul dumnezeiesc – şi nu cele dezbrăcate de harul dumnezeiesc – trebuie admirate si lăudate. După aceea, dobitocul acela – Dumnezeu mă ierte – a mers şi a raportat comandantului ca militarul cutare a spart uşa bisericuţei şi a băgat inlauntru animalele de transport, adică catâri. Dar comandantul îi spuse: “Nu cred ca acela să facă aşa ceva!”. Şi în cele din urmă ticălosul a ajuns la închisoare.

Dragostea adevărată îi încredinţează lăuntric pe tineri

– Părinte, în tot cazul, cei care au vrut să distrugă societatea au atacat temeliile, rădăcinile, copiii; le-au distrus pe toate.

– Toate acestea nu vor sta în picioare. Răul se distruge singur pe sine. In Rusia au distrus totul şi cu toate acestea, după trei generaţii, vezi acum ce se întâmplă! Nu lasă Dumnezeu. Nici păcatele copiilor vremii de astăzi nu le va judeca la fel ca pe păcatele copiilor vremii noastre.

– Părinte, cum se întâmplă că unii copii care trăiesc o viaţă lumească dau totuşi răspunsuri corecte atunci când se pun subiecte de credinţă?

– Copiii aceştia au avut intenţie bună, dar nu s-au putut frâna pe ei înşişi şi au alunecat. De aceea dau răspunsul corect. Vreau să spun, de pildă, că unul vrea să meargă pe un drum; vrea, dar nu-l poate urma. Insă îl preţuieşte pe cel care-l urmează. Pe unii ca aceştia nu-i va lăsa Dumnezeu, pentru că n-au răutate. Va veni ceasul când vor avea puterea să meargă mai departe.

– Părinte, cum poate cineva să se apropie de tinerii care au apucat-o pe un drum greşit?

– Cu dragoste. Dacă există dragoste adevărată, nobilă, îndată tinerii sunt încredinţaţi lăuntric şi sunt dezarmaţi. Vin la Colibă tot felul de tineri cu diferite probleme. Ii întâmpin, îi cinstesc, le vorbesc şi peste puţin devenim prieteni. Işi deschid inimile şi primesc dragostea mea. Unii, sărmanii de ei, sunt atât de lipsiţi! Insetează de dragoste. Se vede îndată că n-au simţit dragoste nici de la mama, nici de la tatăl lor; nu se mai satură. Dacă îi compătimeşti, dacă-i iubeşti, uită şi problemele lor, chiar şi de droguri, se depărtează bolile, îşi lasă neorânduielile şi vin după aceea ca închinători evlavioşi în Sfântul Munte. Pentru că într-un anumit fel simt dragostea lui Dumnezeu. Şi văd că au o nobleţe ce îţi mişcă inima. Să nu primească nici un ajutor bănesc, deşi au nevoie, ci să se apuce de lucru ca să se descurce şi să meargă seara la şcoală!Aceşti tineri merită să fie ajutaţi. La Gara nouă din Tesalonic există nişte case unde locuiesc mulţi copii împreună, băieţi şi fete. Intr-un loc pentru trei stăteau cincisprezece. Sunt copii din familii dezmembrate; unii fură, alţii au mărime de suflet şi nu pot fura. De mulţi ani am spus multora să se apropie de ei şi să-i ajute. Am spus să facă şi o biserică, spre a-i aduna. Acum au făcut o bisericuţă în numele apărătorului lucrătorilor de la căile ferate, Sfântul Apostol şi Diacon Filip.

In orice caz, am înţeles că dacă cineva nu-şi pune in valoare de mic prilejurile ce i se oferă, de multe ori diavolul exploatează situaţia aceasta. Pentru că spune o vorbă din bătrâni: „Fierul, când este înroşit, se lipeşte”. Fierarii, atunci când voiau să lipească două bucăţi de fier – nu vă uitaţi că acum au sudură cu oxigen etc. – băgau fierul în foc, aruncau apă fierbinte şi borax şi de îndată ce îl scoteau înroşit, scoţând scântei, imediat se lipea. Iar dacă din întâmplare se răcea, nu se lipea. La fel vreau să spun şi despre tânăr, dacă i se dădeau ocazii dar nu le băga în seamă, după aceea începea să se ocupe de alţii, să judece, să osândească, îndepărtându-se astfel harul lui Dumnezeu de la el. In timp ce, atunci când are căldura dumnezeiască, dacă ia aminte, sporeşte. De aceea părinţii, pe cât pot, să ajute copiii atunci când sunt mici. Copiii sunt casete goale. Dacă se umplu cu Hristos, vor fi alături de El pentru totdeauna. Dacă nu, este foarte uşor să rătăcească atunci când vor fi mari. Dacă sunt ajutaţi de mici, chiar dacă mai târziu se vor depărta puţin, pe urmă iarăşi vor reveni. Dacă lemnul îl ungi cu untdelemn, nu putrezeşte. Dacă sunt adăpaţi puţin cu evlavia, cu frica de Dumnezeu, după aceea copiii vor fi în siguranţă”.

(in: Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Legaturi:


Categorii

Calugaria / viata monahala, Crestinul in lume, Curvia, Cuviosul Paisie Aghioritul, Egoismul, voia proprie, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Pentru tineri, Portile Iadului, Viata de familie, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

34 Commentarii la “CUVIOSUL PAISIE DESPRE TANARA GENERATIE: “Lipseste duhul de jertfa”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Cuviosul Paisie Aghioritul: INVATATURI PENTRU O FAMILIE ARMONIOASA (II): “Prin rabdare se mentine familia” -
  2. Pingback: EDUCATIA ORTODOXA si LUMEA CONTEMPORANA. Cum sa imunizam copiii pentru intrarea in “minunata lume noua”, anti-crestina, de astazi? | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL – CRAMPEIE DIN VIATA SI MINUNILE unuia dintre cei mai iubiti SFINTI ATHONITI ai vremurilor noastre | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: PARINTELE SAVATIE: “ZIUA INDRAGOSTITILOR” – una din “sarbatorile” finantate puternic pentru manipularea globala a tinerilor | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate