Doua predici ziditoare de ascultat si de… urmat

7-10-2009 Sublinieri

p. Holbea

Pentru ca precedentele articole continand inspiratele si profundele cuvinte de invatatura si de managaiere ale unuia dintre dascalii cei mai iubiti de catre studentii teologi si nu numai de ei – l-am numit pe parintele profesor Gheorghe Holbea – s-au bucurat de o receptare foarte buna si pentru ca am primit din partea unor credinciosi alte doua predici recente, deosebit de frumoase, ale parintelui, ne-am gandit sa vi le oferim spre bucurie, intarire si zidire duhovniceasca:

DESPRE IUBIRE – in Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci (2009)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

CUVANT LA DUMINICA TANARULUI BOGAT (2009)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

pr_Holbea


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Gheorghe Holbea, Tanarul bogat

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “Doua predici ziditoare de ascultat si de… urmat

  1. O adevarata bucurie pentru toti cei ce-l cunosc sau i-au fost studenti, stiind adancimea cuvantului sau si caldura duhului ce-l insoteste. Doamne ajuta!

  2. Dumnezeu sa-i dea sanatate Parintelui Holbea si sa-l intareasca in slujirea sa facuta cu iubire si smerenie, asa cum adanc a talcuit in prima sa predica postata de dumneavoastra. Multumesc celor ce v-au pus la dispozitie cuvantul acestui sfintit discipol al Parintelui Staniloae, pentru dragostea caruia nu-mi pare rau de anii petrecuti la Teologie. A fost bucuria de la Domnul a acelor ani, mangaierea in amaraciunile inerente locului si intarirea in urmarea pe calea aleasa. Prin prezenta sa la cursuri si seminarii am cunoscut pe viu “bucuria iubirii, singura bucurie adevarată a vieţii”. Dumnezeu sa-l aiba in purtarea sa de grija! Fericiti studentii si enoriasii sai!


  3. Pr. Viorel Gheorghe Holbea – Putna 3 aug 2008

  4. Multumim parintelui Holbea pentru frumoasele predici si redactiei acestui Site, care a descoperit acest izvor de credinta si il aseaza la locul cuvenit. Pe cand eram in Seminarul din Buzau, am vizitat impreuna cu parintele Holbea aceasta distinsa familie de preot Staniloaie, chiar cu un an inainte de a pleca la Dumnezeu. Nu voi uita niciodata imaginea unui om patruns de Dumnezeu, a unui preot care a insamantat Cuvantul Domnului in sufletele credinciosilor si a slujitorilor Lui Dumnezeu.
    Bunul Dumnezeu sa inmulteasca jertfa si lucrarea acestor slujitori!
    Doamne ajuta!

  5. De curiozitate, la ce biserica slujeste Pr Gheorghe Holbea? Ca tare frumos mai vorbeste!

  6. Am inregistrat pe TV Trinitas cateva emisiuni cu parintele Holbea – le am in format DivX5 – se pot tranforma in mp3-uri.
    Daca va intereseaza vi le dau sa vedeti ce merita pastrat. Doua le-am gasit foarte interesante, legate de Sf Grigore Palama – in principiu TV se adreseaza celor fara studii aprofundate, deci nu tot ce se spune este de mare profunzime; este vorba mai mult de notiuni introductive.

    Daca vreti sa va dau adresa romeo2110@gmail.com unde putem stabili modul de a vi le da. Am cont si pe DC++ / Appex DC++ / ODC. Daca va faceti un cont va dau share si le puteti descarca. (300-400 MB fisierul)

  7. multumesc admin.

  8. Pingback: Război întru Cuvânt » Aduse cu posta electronica (3): PR. GHEORGHE HOLBEA: CUNOASTEREA DUHOVNICEASCA SE DA PE MASURA POCAINTEI. Si o “traversare” duhovniceasca aplicata la viata noastra a Canonului celui Mare al Sfantului Andrei Crite
  9. DESPRE CULTURA IUBIRII – în Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (2009)
    O predică deosebită a unui părinte deosebit. Am transcris-o pentru că mi s-a părut foarte frumoasă:

    În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!
    Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară şi să aibă viaţă veşnică.
    Iubiţi credincioşi, Sfânta Evanghelie de astăzi care se citeşte în duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, pecetluieşte ceea ce noi am putea să numim cultura iubirii şi a comuniunii. Cultura iubirii şi a comuniunii pentru că cea mai mare jertfă pe care poate să o aducă un părinte este să-l jertfească pe unicul său fiu. Închipuiţi-vă o mamă căreia i se cere să jertfească pe unicul său fiu? Câtă profunzime este în această jertfire şi avem în Vechiul Testament acea scenă în care Dumnezeu îi cere lui Avraam să-l jertfească pe unicul său fiu, pe Isaac, să-l jertfească pe unicul său fiu prin care aveau să se împlinească toate profeţiile. Şi tot ceea ce Dumnezeu îi promisese lui Avraam trebuia să împlinească prin unicul său fiu Isaac dobândit din Sara la bătrâneţe. Şi în momentul în care Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-l jertfească pe unicul său fiu, Avraam nu şi-a mai pus din punct de vedere raţional, intelectual problema că de fapt prin Isaac se poate înmulţi neamul omenesc, se poate binecuvânta neamul omenesc. Pentru că Dumnezeu îi făgăduieşte lui Avraam atunci când îl scoate afară şi îi arată spunându-i: priveşte la cer şi numără stelele cerului dacă le poţi număra, atât de mulţi vor fi urmaşii tăi. Urmaşii tăi vor fi mulţi ca stelele cerului şi ca pulberea pământului. Şi atunci se pune întrebarea din punct de vedere intelectual şi raţional: cum putea să se împlinească această binecuvântare a lui Dumnezeu deoarece Isaac este cerut spre jertfă? Şi după cum ne arată Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, nu a căutat Avraam să socotească el cu mintea sa cum poate să aducă jertfă pe unicul său fiu Isaac cel dobândit cu multă aşteptare, răbdare şi stăruinţă, cu atât mai mult cu cât logic vorbind, prin această jertfă s-ar fi dezis chiar şi Dumnezeu de făgăduinţa Sa. Şi totuşi Avraam nu calculează, nu analizează raţional, ci pur şi simplu după raţionalitatea aceasta elementară, logică – logica elementară – aduce jertfă pe fiul său Isaac, adică porneşte spre jertfă, pentru ca pe muntele Moria Dumnezeu să-i descopere pe oaia de jertfă, şi fiul său Isaac să fie cruţat, şi în acelaşi timp el să primească din nou binecuvântarea de la Dumneeu pentru marea sa credinţă. De data aceasta nu mai este vorba doar despre o încercare a credinţei. De data aceasta însuşi Dumnezeu în calitatea Sa de părinte pune la temelia lumii acesteia, şi pune la temelia răscumpărării neamului omenesc pe însuşi Fiul Său. Pentru că aceste cuvinte: Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară şi să aibă viaţă veşnică, este cea mai profundă cultură pe care poate să o dobândească omul pe acest pământ. Să înţeleagă faptul cum din iubire pentru oameni şi pentru întregul cosmos şi pentru întreaga lume, Dumnezeu Îl jertfeşte pe unicul Său Fiu.
    Iubiţi credincioşi, Sfânta Evanghelie de astăzi care este de fapt un fragment din convorbirea Mântuitorului Iisus Hristos cu Nicodim, o convorbire care a avut loc într-un ceas de taină, ne arată mai întâi un lucru care trebuie să-l conştientizăm, şi anume că distanţa dintre cer şi pământ nu este incomensurabilă, şi nu este pe atât de mare pe cât ni se pare la un moment dat. Dar această distanţă dintre cer şi pământ nu este pe atât de mare decât numai în măsura în care noi înţelegem iubirea lui Dumnezeu. Dacă vreţi o icoană în Vechiul Testament, ne amintim atunci când Iacob mergând în Mesopotamia are vedenia aceea: o scară care uneşte cerul cu pământul o scară în capătul căreia se află Dumnezeu, iar jos se află Iacob, cel care este de fapt părintele Patriarhilor Vechiului Testament, al celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi scara asta care are un dinamism al ei, pentru că pe această scară coboară îngerii şi urcă îngerii lui Dumnezeu, această scară care va fi la plinirea vremii însăşi Sfânta Fecioară Maria, această scară face ca să se unească cerul cu pământul. Această scară ne arată cât de aproape de noi este Dumnezeu, şi cât de aproape de noi este Împărăţia cerurilor, în care noi prin credinţă şi prin iubire trăim încă din această clipă, şi încă din acest veac. (Pentru) că Împărăţia cerurilor nu este atât de departe pe cât credem noi, şi (pentru) că Dumnezeu nu este atât de departe pe cât credem noi, şi (pentru) că fiecare clipă a vieţii noastre pe care o primim ca dar de la Dumnezeu este de fapt un ritm al iubirii lui Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre noi.
    Iubiţi credincioşi, cuvântul acesta iubire este pentru unii prilej de filozofare, dar pentru noi este de fapt prilej de a ne confrtunta cu viaţa noastră, cu moartea noastă, pentru că de fapt suprema dimensiune a iubirii lui Dumnezeu – după ce Dumnezeu din iubire spune Sfânta Evanghelie, Sfânta Scriptură şi spun Sfinţii Părinţi, a creeat lumea şi întreg neamul omenesc – după ce Dumnezeu a răscumpărat neamul omenesc, iată jertfa este singura dimensiune a iubirii pe care trebuie noi să o avem în vedere atunci cîând vorbim despre iubire. De ce? Pentru că prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos, mai precis prin Crucea Sa cea care uneşte cerul cu pământul, cea prin care Dumnezeu coboară pe pământ, prin Emanuel, adică prin Dumnezeu este cu noi, şi cea prin care Dumnezeu ne îmbrăţişează pe toţi, cele două dimensiuni: dimensiunea verticală şi dimensiunea orizontală, adică cerul care coboară pe pământ şi în acelaşi timp îmbrăţişarea pe care Dumnezeu Tatăl ne-o dăruieşte nouă, ne îmbrăţişează cu cele două mâini ale sale cum spun Sfinţii Părinţi, adică prin Fiul care se jertfeşte şi prin Duhul Sfânt care strigă înlăuntrul nostru, şi care ne mângâie înlăuntrul nostru cu mângâierea părintească a lui Dumnezeu Tatăl. Această mare taină iubiţi credincioşi este întemeiată pe ceea ce noi am putea să numim cultura iubirii. Pentru că nu există în lumea aceasta, nu există o altă putere decât puterea iubirii. N există o putere mai mare decât puterea iubirii. Aşa cum am spus, Dumnezeu din iubire a creeat lumea, din iubire Dumnezeu a creeat viaţa pe acest pământ, din iubire Dumnezeu ne-a răscumpărat pe fiecare dintre noi, din iubire Dumnezeu prin Fiul Său, Fiul Său Iisus Hristos S-a jertfit pentru fiecare dintre noi, din iubire Dumnezeu prin Fiul Său ne-a arătat că moartea trebuie să fie biruită şi este biruită, şi că moartea şi fiecare eveniment care la un moment dat devine prilej de cădere, iată că prin iubirea dumnezeiască devine prilej de sfinţire şi de îndumnezeire. Pentru că semnul Sfintei Cruci care era prilej de batjocură în Vechiul Testament, semnul Sfintei Cruci care era de fapt semnul acestei repudieri în afara cetăţii – pentru că toţi cei răstigniţi, erau răstigniţi în afara cetăţii, ei nu se bucurau nici măcar de statutul de oameni – semnul acesta al batjocurei şi al suferinţei, iată este transformat de Mântuitorului Iisus Hristos prin jertfa Sa în semn al biruinţei şi al puterii. De asemenea moartea care este o consecinţă a păcatului cum spune Sf. Apostol Pavel în Epistola către Romani – plata păcatului este moartea – iată moartea este transformată de Mântuitorul Iisus Hristos în prilej de trecere, în prilej de punte spre viaţă veşnică. Moartea spre viaţa veşnică. Noi murim spre viaţa veşnică, şi iată spune Sf. Apostol Pavel la I Corinteni, atunci când exclamă: unde-ţi este moarte boldul, unde-ţi este iadule biruinţa ta! – iată moartea este transformată în poartă, în punte, este transformată în trecere, este transformată în pasca. Pasca înseamnă trecere de la viaţa de aici viaţa vremelnică, la viaţa veşnică. Deci iată că Dumnezeu atunci cînd se apropie de tot ceea ce pentru noi pare ocară şi batjocură, Dumnezeu îndumnezeieşte, Dumnezeu dă tărie vieţii, şi acest lucru se întâmplă numai prin cultura Învierii, prin cultura iubirii care duce din moarte la înviere. Ceea ce este minunat este faptul că această putere, puterea iubirii dumnezeieşti, ni se dăruieşte nouă fiecăruia dintre noi, de aceea vedem pe Sf. Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni, capitolul al 13-lea unde ne arată că toate cele pe care le dobândim: de aşi grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor iar dragoste nu am făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător, de aşi avea darul proorociei şi tainele toate le-aşi cunoaşte, şi orice ştiinţă, şi de aşi arăta credinţă încât să mut şi munţii iar dragoste nu am, nimic nu sunt, şi de aşi împărţi toată avuţia mea şi de aşi da trupul meu să fie ars iar dragoste nu am nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă, dragostea e binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedrepate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă, dragostea nu cade niciodată.
    Iubiţi credincioşi aceste cuvinte minunate ale Sf. Apostol Pavel care ne arată că la temelia vieţii fiecăruia dintre noi se află dragostea lui Dumnezeu, şi nu orice fel de dragoste, aşa cum ne arată şi Sfânta Scriptură, dar ne arată şi Sfinţii Părinţi. Dragostea lui Dumnezeu nu este o euforie care ne cuprinde uneori. Dragostea lui Dumnezeu, ca să devină intr-adevăr entuziasm al vieţii, este o dragoste răstignită, şi am putea să dăm un exemplu elementar: în relaţiile noastre cu aproapele nostru dacă nu avem această capacitate de a ne jertfi unul celuilalt, niciodată nu vom putea să-l iubim cu adevărat, decât vom ajunge doar să iubim propria noastră imagine în celălalt, pentru că de fapt noi prin egoismul nostru şi prin lipsa noastră de dragoste nu facem altceva decât îi transformăm pe ceilalţi după chipul şi asemănarea noastră. Ori dragostea lui Dumnezeu este aceea prin care noi ajungem să-l iubim pe celălalt nu pentru ce am vrea noi să fie, ci pentru ceea ce Dumnezeu a lăsat în fiecare dintre noi, şi cum spun Sfinţii Părinţi, Sfântul Maxim Mărturisitorul în special şi după aceea părintele Dumitru Stăniloae în secolul al XX-lea, noi ajungem să iubim în celălalt ceea ce este unic şi irepetabil, ceea ce este unic, ceea ce este numai al lui. Ceea ce este unic iubim în celălalt, şi prin aceasta înţelegem că-l iubim pe celălalt nu numai pentru faptul că este o sumă de calităţi, pentru că persoana unană nu este o sumă a calităţilor indiferent cât de frumos eşti, cât de deştept sau cât de iscusit eşti în cele lumeşti, totuşi aceasta nu dă adevărata dimensiune a personalităţii tale, ci adevărata dimensiune a personalităţii tale o dă Dumnezeu prin faptul că eşti unic şi irepetabil, şi prin faptul că nimeni niciodată nu se va mai naşte cum eşti tu. Nu vei putea fi substituit, şi aici, tocmai punând la bază această dimensiune a iubirii Dumnezeieşti, ne arată că fiecare persoană este unică şi că nu este nicidecum vorba despre reîncarnări, (despre) şirul reîncarnărilor, şi aşa mai departe, metempsihoza, care din păcate la ora actuală este la modă, şi mai ales în lumea intelectualilor sunt foarte mulţi care chiar vin şi la biserică şi care cred în reîncarnare. Adică sufletul se reîncarnează, se reîntrupează, în alte şi în alte epoci, adică există acest ciclu al reîncarnărilor. Ori Mântuitorul Iisus Hristos ne descoperă această iubire dumnezeiască prin care fiecare persoană – aceasta este de fapt dimensiunea copleşitoare a iubirii dumnezeieşti – fiecare persoană este unică, şi în virtutea iubirii dumnezeieşti fiecare persoană se întâlneşte cu Dumnezeu în unicitatea sa. Adică întâlnirea mea cu Dumnezeu are o nuanţă aparte faţă de întâlnirea ta cu Dumnezeu, deşi fiecare dintre noi alcătuim o armonie dumnezeiască. Şi mai mult decât atât cum spune părintele Stăniloae, în cunoaşterea din împrejurările concrete ale vieţii, Dumnezeu are o grijă specială faţă de fiecare dintre noi, pentru că pe fiecare dintre noi ne iubeşte cu aceeaşi măsură, adică în virtutea unicităţii noastre. Iubiţi credincioşi, cultura iubirii şi a comuniunii pe care Dumezeu ne-o descoperă şi pe care Sfânta Evanghelie de astăzi o subliniază, auziţi: atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unicul său Fiu L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică, această iubire ne face să înţeţegem ce dimensiune negrăită este în fiecare dintre noi. Vedeţi, dumneavoastră vă întrebaţi poate atunci când preotul trece prin dreptul fiecăruia dintre dumneavoastră şi cădeşte, vă întrebaţi de ce oare se întâmplă acest lucru? Oare ce cădeşte preotul, pentru că de obicei ne înclinăm şi cădim în faţa lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor. De fapt preotul cădeşte în fiecare persoană chipul lui Dumnezeu din fiecare, taina dumnezeiască din fiecare, aceasta este preamărită de către preot atunci când trece şi cădeşte pe fiecare şi se înclină fiecăruia, pentru că se înclină de fapt în faţa a ceea ce este nobil în fiecare dintre noi. De aceea iubiţi credincioşi să nu trecem prin această viaţă cumva dispreţuitori, să nu trecem cumva prin această viaţă indiferenţi faţă de necazul celuilalt, … pentru că ne arată şi Sfântul Apostol Pavel, şi Sfântul Apostol Iacob, şi cei care au alcătuit Epistolele Sobornieşti, cel care spune că pe Dumnezeu îl iubeşte iar pe fratele său îl urăşte, acela este un mincinos, pentru că, dacă nu-l iubeşte pe aproapele său pe care îl vede, atunci pe Dumnezeu pe care nu-l vede cum poate să-l iubească? Cu alte cuvinte iubirea noastră faţă de Dumnezeu trece întotdeauna prin inima aproapelui nostru. Şi atunci noi înţelegem că nu trebuie vreodată să cădem în aceasă mreajă a lumii de astăzi, o lume care are cultul succesului, o lume care are cultul meritocraţiei. Ce înseamnă meritocraţia? Adică eu am mai multe merite decît celălalt. Eu am mai multe merite sau merit mai mult decât celălalt, şi întotdeauna suntem nemulţumiţi că ni se pare că nu suntem aşezaţi într-o ierarhie care ar trebui să fie. Însă Dumnezeu nu ne chiamă să ne aşezăm pe noi creştinii într-o ierarhie lumeacă, pentru că niciodată ierarhia lumească nu se întemeiază pe criteriul de valoare, şi cea care dă valoare este iubirea, mai precis este cultura iubirii. În Biserica lui Dumnezeu, în conştiiţa creştinilor nu există merit – eu merit mai mult decât celălalt – ci există doar această conştiinţă că tot ceea ce noi facem pentru ceilalţi nu facem decât pentru noi înşine, că de fapt cultivând iubirea faţă de ceilalţi, nu ne îmbogăţim decât pe noi înşine, pentru că aşa face Dumnezeu, ca dăruind altora să ne îmbogăţim pe noi înşine, şi darul nostru – fiind noi în starea de dăruire, după cum ar spune părintele Nicolae Steinhardt, că dăruind vei dobândi – darul nostu să facă în noi să dospească aceasă bucurie a iubirii, singura bucurie adevărată pe care o putem numi bucuria vieţii. De aceea iubiţi credincioşi spune Sfântul Ioan Gură de Aur un cuvânt pe care foarte greu îl înţelegem unii dintre noi, şi anume spune că în biserica creştină, în Biserica Mântuitorului Iisus Hristos, nu există stăpâni aroganţi şi nici scalvi sau stăpâniţi slugarnici … Smerenia nu este niciodată o smerenie slugarnică, ci este o smerenie plină de demnitate. Nu există stăpâni aroganţi, nu există nici stăpâniţi, nici sclavi slugarnici, ci există doar cei care au conştiinţa aceasta că sunt fiecare după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi că acest chip al lui Dumnezeu trebuie apărat şi în noi înşine dar şi în fiecare dintre cei cu care Dumnezeu îngăduieşte să ne întâlnim, cei care alcătuiesc de fapt această noţiune de aproape al noastru. Aşadar iubiţi credincioşi în biserică nu există ranguri. Nu există ranguri lumeşti. Există doar trepte ierarhice de slujire, în care fiecare este slujitorul celuilalt, şi vă spuneam şi altădată şi repet şi acum, un creştin adevărat atunci când i se solicită o slujire sau mai bine zis acolo la locul său nu este niciodată arogant, ci are conştiinţa slujirii. Nu se întâmplă ceea ce se întâmplă de fiecare dată atunci când mergem la un funcţionar şi atunci el ne priveşte cu aroganţă şi chiar ne amână şi apoi ştiu eu chiar ne jigneşte sau ne înjoseşte pentru că noi avem nevoie de slujba lui, de slujirea lui. În Biserica Mântuitorului Iisus Hristos spune iarăşi Sfânta Evanghelie, cel care va vrea să fie mai mare între voi să fie tuturor slugă. De ce? Pentru că sluga slugilor lui Dumnezeu este însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, este robul lui Dumnezeu cum spune Profetul Isaia in Capitolul 53: ca un miel spre înjunghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde aşa nu şi-a deschis gura sa, întru smerenia lui judecata lui s-a ridicat, iar neamul lui cine-l va spune. Întru această supremă smerenie Dumnezeu a învins mândria păcatului, întru această supremă smerenie care este de fapt dimensiunea profundă a iubirii Mântuitorul Iisus Hristos, ne învaţă pe fiecare dintre noi că nu suntem mai presus decât ceilalţi, şi (în) chiar aceste trepte ale ierarhie bisericeşti, cel mai mare este de fapt mai jos, pentru că are o mai mare arie de slujire, şi Mântuitorul Iisus Hristos este la baza tuturor, aşa cum ne arată El însuşi în momentul în care ne spală picioarele. Dumnezeu prin Mântuitorul Iisus Hristos Fiul Său ne spală picioarele atunci când le spune ucenicilor: înţelegeţi voi ce am făcut vouă? Voi mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi că sânt, deci dacă Eu Învăţătorul şi Domnul v-am spălat vouă picioarele, cu atât mai mult sunteţi datori voi unii altora. Adică cel care vrea să fie domn în Împărăţia lui Dumnezeu, să fie domn al iubirii şi domn al slujirii. Cel care vrea să înţeleagă ce este de fapt demnitatea în Împărăţia lui Dumnezeu, ce înseamnă puterea în Împărăţia lui Dumnezeu, va trebui să înţeleagă puterea iubirii prin această jertfă a crucii. Nu există aşa cum spuneam o putere mai mare decât puterea iubirii, iubirea lui Dumnezeu. Dar în acelaşi timp această putere a iubirii devine concretă şi devine viabilă prin jertfa crucii. Adică să fim capabili noi creştinii să-l primim pe celălalt aşa cum este el, şi prin puterea lui Dumnezeu, nu prin puterea noastră, să încercăm să-l chemăm spre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi nu spre chipul şi asemănarea noastră. Să trezim noi prin iubirea noastră în celălalt, să trezim iubirea lui Dumnezeu, să trezim ceea ce este luminos, aşa cum ne arată Mântuitorul Iisus Hristos în Predica de pe Munte: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri. Aşadar iubiţi credincioşi … Biserica pune în valoare talantul fiecăruia, unul care are cinci talanţi şi altul care are doi talanţi, dat talantul fiecăruia are valoare numai în măsura în care este pus în slujba aproapelui nostru, pentru că în zadar suntem noi savanţi dacă în inima noastră zace o răceală diabolică. În zadar suntem savanţi dacă noi credem că prin aceste merite care credem că sunt ale noastre noi ne deosebim de ceilalţi … Trăim din păcate acest cult al succesului, acest cult al meritocraţiei, cum spuneam, prin care copii noştri în loc să se apropie unii de alţii, se îndepărtează unii de alţii pentru că vor să fie ei deasupra celorlalţi. Ori Mântuitorul Iisus Hristos prin această iubire care este o iubire a crucii, răstoarnă logica lumii acesteia şi spune: cel care va vrea să fie mai mare între voi să fie tuturor slugă, să fie tuturor slujitor. Este aceasta iubiţi credincioşi cea mai profundă cultură pe care noi creştinii trebuie să o dobândim în această viaţă. Este cultura iubirii, este cultura pe care se întemeiază însăşi viaţa noastră. Fără iubire viaţa noastră este întuneric. Fără iubire viaţa noastră este vânare de vânt. Fără iubire viaţa noastră este înstrăinare de noi înşine şi înstrăinare de ceilalţi. Fără iubire viaţa noastră este înstrăinare de părinţii noştri, de strămoşii noştri, de moşii noştri, este înstrăinare de tradiţie, este înstrăinare de spaţiu. Fără iubire totul este uscăciune şi totul este de fapt deşertăciunea deşertăciunilor. Aşadar iubiţi credincioşi, în această zi, în această duminică în care se citeşte această Sfântă Evanghelie, să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne descopere această cultură a iubirii, prin care noi ne împărtăşim de Mântuitorul Iisus Hristos cum spunem în Sfânta Liturghie. Să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne ajute să înţelegem ce cântăm, ce mărturisim. Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Amin!

  10. Pingback: TANARUL BOGAT. Predica Sfantului Luca al Crimeei despre cei bogati si despre saracii care ravnesc la placeri si averi. CE VREA DE LA NOI HRISTOS? -
  11. Pingback: Interviu de suflet cu PARINTELE GHEORGHE HOLBEA despre modelele sale formative si duhovnicii sai, INTALNIREA CU PARINTELE STANILOAE si criza tinerilor traitori in “societatea relativismului absolut” -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate