Harismele minunate ale Cuviosului Paisie Aghioritul (4). “Eram alaturi de tine. Nu m-ai vazut?”
9. Deplasări minunate
Deşi nu pleca de la Coliba sa din Sfântul Munte, Stareţul adeseori se deplasa foarte departe pentru a ajuta pe cineva care se primejduia sau pentru un alt oarecare motiv. Uneori se arăta şi oamenii îl vedeau şi îl auzeau. Alteori urmărea fără să fie văzut ce se întâmplă unei oarecare persoane, unei familii sau într-o mănăstire.
Odată la Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul de la Suroti au tuns în grabă o oarecare monahie în vârstă, deoarece era aproape de moarte. Părintele Paisie nu fusese înştiinţat de acea călugărie, cu toate acestea, deşi se afla în Sfântul Munte, era de faţă şi urmărea înmormântarea, dar nu-şi putea da seama care este monahia pe care o înmormântează.
***
In perioada în care Stareţul a mers să se închine la Ierusalim a venit un grup de tineri la Coliba sa ca să-l vadă. Deşi lipsea de la «Panaguda», aceştia l-au aflat. Stareţul le-a deschis, le-a dat o trataţie, au discutat, după care tinerii au plecat bucuroşi. Au înnoptat la Mănăstirea Filoteu şi acolo au spus că au trecut pe la Stareţ si au vorbit cu el. Părinţii s-au mirat întrebându-se cum l-au aflat, de vreme ce lipsea. A doua zi un oarecare monah filoteit a mers la «Panaguda», dar nu l-a aflat pe Stareţ. A întrebat la chilia vecină, iar părinţii de acolo au confirmat absenta lui.
Despre faptul acesta a auzit şi portarul de atunci al Mănăstirii Kutlumuş, egumenul actual al Mănăstirii Vatopedu, arhimandritul Efrem şi alţi părinţi. Apoi acest fapt s-a făcut cunoscut în tot Sfântul Munte.
***
La 15 august 1987 trei monahii de la Mănăstirea Cinstitului Inaintemergător din Metamorfosi au mers la Mănăstirea Suroti. In timpul privegherii au cântat la strana dreaptă. De trei ori, la „Ceea ce eşti mai cinstită”, la Laude şi la Heruvic corul din dreapta l-a auzit pe Stareţ cântând în altar, deşi se afla în Sfântul Munte.
Părintele Grigorie de la mănăstirea mai sus amintită povesteşte:
„Intr-o zi când am mers la «Panaguda» Stareţul avea multă lume. După ce a terminat mi-a spus să rămân acolo la Colibă. Am mâncat ceva, după care am mers să ne odihnim, pentru că el era foarte obosit. Nu dormise de două nopţi. Dimineaţa când m-a chemat să citim slujba, mi-a spus:
– Nu m-au lăsat să dorm toată noaptea.
– Cine, Gheronda?
– S-a făcut priveghere afară[1]. A fost foarte frumos.
In timp ce se afla în Sfântul Munte, a participat la privegherea de toată noaptea ce se făcea la o Mănăstire din afara Sfântului Munte.”
Mărturia doamnei M.D.:
„Cu câţiva ani mai înainte, când încă trăia Părintele Paisie, m-am îmbolnăvit. Imi apăruse o tumoare canceroasă. Fiul meu a mers la Părintele Paisie, l-a întrebat ce să fac, iar acela i-a spus să merg la Teaghenio[2]. Aşa am şi făcut. M-au băgat la chirurgie şi, în urma biopsiei făcute, s-a dovedit că am cancer malign. După şase zile medicii mi-au spus că dacă până a doua zi nu se va opri sângele ce curgea din rană, va trebui să mă bage din nou la chirurgie. Fiul meu a mers din nou la Părintele Paisie, iar el i-a spus:
– Spune-i mamei tale să nu se mâhnească, deoarece nu are nimic. Medicii nu trebuiau să-i facă operaţie.
Apoi i-a dat o metanie spunându-i:
– Dă această metanie mamei tale şi spune-i că cu ea îi va lipi pe medici de perete.
In a şaptea zi, deşi se afla în Sfântul Munte, Părintele Paisie a venit şi la spital. L-am văzut lângă mine cum aranja furtunaşele ce scoteau sânge. Dar înainte de a apuca sa-i mulţumesc, a dispărut. Seara au venit medicii şi au constatat că sângele se oprise, rana se închisese, iar analizele pe care le-am făcut după aceea au ieşit foarte bune. Nu a mai fost nevoie nici de medicamente, nici de chimioterapie. Mai târziu l-am întâlnit pe Părintele Paisie la Mănăstirea Cinstitului Inaintemergător şi i-am mulţumit pentru că a venit la spital să mă viziteze. Iar el mi-a spus:
– Am venit, fiica mea, pentru că medicii te-au chinuit în zadar“.
***
Alteori unii îl vedeau pe Stareţ în vis. Aceasta nu este un lucru neobişnuit, ci minunat este faptul că însuşi Stareţul se arăta acestor persoane, iar atunci când le întâlnea, le aducea aminte de arătarea sa şi îi întreba dacă au făcut ceea ce le spusese în vis.
Mărturia părintelui Vasile Virliu, parohul Bisericii „Sfântul Luca” din Stavropoleos – Tesalonic:
„Intr-o vară de prin anii ’80 sănătatea mi se înrăutăţise mult. Toată luna iulie am fost bolnav. In prima noapte a Postului Maicii Domnului, în ameţeala insomniei de care am fost cuprins, mi-a venit un gând care-mi spunea că voi muri. In zorii zilei am dormit puţin şi l-am văzut pe Părintele Paisie spunându-mi: «Mă, prostule, nu mori!» La întrebarea: «Cum voi putea depăşi această problemă?» mi-a răspuns: «Smerenia o vindecă». Deodată am simţit o mare şi inexplicabilă bucurie lăuntrică şi o dorinţă puternică de a-l cerceta pe Stareţ. In aceeaşi zi am pornit spre Sfântul Munte luând cu mine drept ajutor un cunoscut de al meu. La Mănăstirea Cutlumuş am întrebat pe un oarecare monah dacă Stareţul se află la Colibă, dar acela mi-a spus: «Cu puţin mai înainte a plecat».
Atunci i-am spus cunoscutului meu să coborâm repede la «Panaguda» nădăjduind că îl vom găsi. Ajungând la Colibă l-am auzit spunându-mi:
– Ei, dascăle! (încă nu eram hirotonit). Vino pe aici, fiule! Pe tine te aşteptam. Cum aş fi putut pleca? Unde am întrerupt dimineaţă discuţia?
– La smerenie, Gheronda…“
10. Stareţul aude atunci când este chemat la rugăciune
O femeie evlavioasă l-a întâlnit pe Stareţ la o mănăstire şi l-a întrebat:
– Gheronda, mă auzi din Sfântul Munte când strig la Sfinţia Ta?
– Ce, crezi că sunt surd? a răspuns el.
Intr-adevăr, Stareţul auzea, dar într-un chip duhovnicesc, invocările şi rugăciunile unor creştini, care îl chemau de la sute de kilometri depărtare. Şi îi ajuta nevăzut prin rugăciunea sa sau trimitea răspuns în alt mod.
La 22 aprilie 1978 Stareţul scria:
„Odată, când am ieşit din Sfântul Munte, m-am întâlnit cu duhovnicul unei femei, pe care nu o văzusem niciodată. Aceea a urmărit de departe discuţia noastră, după care a redat-o întocmai duhovnicului ei. Această femeie mi-a trimis o scrisoare de trei pagini în care mi-a scris o «discuţie» pe care am avut-o cu ea, eu aflându-mă în Sfântul Munte, iar ea în lume. Aceste trei pagini dacă le-aş transcrie cu mâna mea şi le-aş trimite la Suroti, maicile nu vor bănui că nu sunt ale mele. Şi aceasta pentru că sunt cuvintele mele. Ca şi cum le-aş fi spus eu acelei femei. Nu pot să-i răspund nimic, ci las scrisoarea ei să se uite.
De multe ori simt că mă aflu într-o stare în care sunt pe deplin conştient, dar nu sunt treaz. Răspund la unele probleme ale unui suflet care mă cheamă şi pe care îl simt aproape de mine, dar în realitate mă adresez unui suflet care are o oarecare nevoie şi se află departe. Mi se întâmplă aceasta şi atunci când vin oameni aici la Colibă. Incep să spun lucruri care nu sunt ale mele. Şi aceasta pentru că oamenii vin la mine cu multă evlavie. Ei cred că sunt sfânt şi astfel Dumnezeu îi ajută.
Sunt oameni care pot primi harul Cinstitului Lemn chiar şi de la un buştean[3]. Şi sunt alţii care nici de la Cinstitul Lemn nu primesc deloc har dumnezeiesc. Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni, ci revarsă peste tot dragostea Sa. Este destul să existe smerenie, căci aceasta atrage harul lui Dumnezeu. Mă gândesc ce păcat mare este să se irosească cineva în lucruri neînsemnate, în timp ce ar putea ajuta într-o mare măsură pe oameni“.
***
O mamă evlavioasă avea două fiice călugăriţe la o mănăstire cunoscută lui. De aceea şi fiica ei cea mică dorea să devină monahie. Atunci acea mamă l-a chemat pe Stareţ în rugăciune. Acesta a văzut-o din Sfântul Munte cum a luat-o pe fiica ei în mâini şi i-a dăruit-o spunându-i: „Ia-o şi pe aceasta!”
Când a ieşit afară din Sfântul Munte şi a întâlnit-o, a spus: „Pe aceasta o cunosc“.
***
Odată, în Postul Mare, Stareţul a simţit din Sfântul Munte, cum doamna Elena Patera din Koniţa i-a dat o pâine caldă. A simţit mirosul şi căldura ei şi i s-a părut că s-a săturat. S-a gândit cât de mult îl iubeşte aceea, ca pe fiul ei adevărat. Se vede că doamna Patera scotea pâinea din cuptor şi se gândea cum ar putea să-i trimită o pâine caldă, aşa cum făcea atunci când era la Stomiu. Aceasta a simţit-o Stareţul şi i-a povestit-o mai târziu fiicei ei, Ecaterina.
***
Prin anul 1981 Stareţul l-a vizitat pe un fiu duhovnicesc de al său şi a înnoptat la Chilia aceluia. Dimineaţa Stareţul a povestit că în timpul nopţii a simţit că este chemat cu putere şi cu agonie de către obştea unei mănăstiri aghiorite, care trecea printr-o mare greutate. După aceea s-a făcut cunoscut în tot Sfântul Munte ce se întâmplase în acea mănăstire în acea noapte. Şi într-adevăr părinţii acelei mănăstiri îl invocau pe Stareţ cerându-i ajutorul, precum i-au spus mai târziu.
Părintele aghiorit H. povesteşte:
„Odată în ajunul Bunei Vestiri am mers mai devreme la Chilia ieromonahului Paisie pentru privegherea de hram, deoarece voiam să-l vedem pe Stareţ înainte de a veni şi alţi părinţi. Stareţul era singur în arhondaric. De îndată ce m-a văzut mi-a spus: «Chiar acum mi s-a arătat înaintea ochilor o femeie care cerea ajutor. Se vedea că era foarte bolnavă. Faţa ei era slabă şi galbenă ca lămâia. Era foarte îndurerată. De multe ori mi se arată oameni şi îmi cer ajutor»”.
Harilau…, vameş din Tesalonic, mărturiseşte:
„Odată l-au vizitat pe Părintele Paisie nişte închinători. Unuia dintre ei Stareţul i-a spus: «Să mergi la cutare adresă şi să-i dai această binecuvântare celui ce are magazin acolo.» Când acela a primit binecuvântarea a rămas uimit pentru că Stareţul nu-l cunoştea şi se mira cum de i-a trimis acel dar. Acest creştin în fiecare seară îl chema pe Stareţ în rugăciunea sa. Deşi se afla atât de departe el simţea aceasta, iar binecuvântarea pe care i-a trimis-o adevereşte acest lucru“.
Mărturia unei anonime:
„In anul 1993, la privegherea Sfântului Arsenie, am mers cu soţul meu la Suroti să-l vedem pe Stareţ. Eram mai mult de trei mii de persoane şi era foarte frig. Am aşteptat la rând de la 9 dimineaţa până la 5 după amiază. L-am văzut pe soţul meu că transpirase şi devenise alb la faţă şi m-am temut să nu păţească ceva, deoarece fusese operat de curând la inimă şi nu luasem cu noi nici medicamente, nici mâncare. «Ce să fac, Dumnezeul meu?», am spus în sinea mea. Deodată văd o maică ieşind afară şi strigând:
– Cine este domnul Aristide, care are probleme cu inima? Este îmbrăcat cu o canadiană bej. Să vină cu mine! îl cheamă Gheronda.
Atunci am înţeles că Stareţul a auzit rugăciunea mea şi ne-a văzut într-un alt chip. Am mers şi am luat binecuvântarea sa. Mi s-a părut că era înalt până la tavan. Zâmbea. I-a dat un sfat lui Aristide şi apoi l-a lovit cu multă dragoste pe spate.
– Iar tu? mă întrebă Stareţul.
– Eu, mai întâi, vreau binecuvântarea Sfinţiei Voastre. Apoi, vreau ca în fotografia pe care fiul meu v-a făcut-o pe ascuns în Sfântul Munte să se vadă limpede chipul Sfinţiei Voastre, iar dacă nu, să o rup.
Atunci m-a privit şi m-a întrebat:
– La ce îţi trebuie chipul meu, binecuvântato?
– Ştiţi, Sfinţia Voastră…
Când am ajuns acasă, m-am dus cu nerăbdare să văd fotografia. Atunci am văzut cu uimire că ceaţa din fotografie dispăruse, iar chipul Stareţului se vedea acum limpede. Ii mulţumesc”.
11. Cunoscător al stării celor adormiţi
Stareţul, ca unul ce avea mintea curată, s-a învrednicit, cu harul lui Dumnezeu, să vadă sufletele anumitor persoane în clipa în care părăseau pământul şi urcau la cer. De asemenea cunoştea în ce stare se aflau sufletele altor persoane adormite în Domnul. Atunci când era întrebat despre sufletul unui adormit, răspundea potrivit cu starea în care vedea că se află acel suflet. De pildă: „Pe mama ta a odihnit-o Dumnezeu” sau „Să faceţi milostenie pentru sufletul lui” sau „Să ne rugăm lui Dumnezeu să-l odihnească”.
***
Stareţul povestea:
„Odată am vrut să aflu în ce stare se află sufletul primei călugăriţe care a fost înmormântată în cimitirul Mănăstirii de la Suroti. Atunci mi-au adus sufletul ei şi mi l-au pus în braţe (Stareţul a arătat cu mâinile sale ca şi cum ar fi ţinut un prunc), şi mi-au spus: «Acesta este sufletul Magdalenei». Era într-o stare duhovnicească foarte bună, ajunsese la măsura unui pustnic cunoscut de al meu, care se nevoise mulţi ani.”
Altădată a văzut sufletul monahiei Xenia, care a vietuit în Mănăstirea Sfintei Treimi din Karapi, cum urca la cer ca un copil mic. Acest suflet binecuvântat a fost fiica generalului Marulis şi era foarte smerită şi virtuoasă.
Mărturia lui Anghel Harazidu, ofiţer de politie din Tesalonic:
„La 8 iunie 1986 îndeplinindu-mi serviciul lângă Spitalul Central din Tesalonic, am fost rănit de o bombă Molotov, care mi-a pricinuit arsuri grave. La Spitalul Hippocrate unde am fost transportat nu m-au băgat la urgentă considerând că moartea va veni foarte curând. Rămăsesem în viată, dar pierdusem orice contact cu mediul înconjurător. Din prima clipă când a aflat despre mine, Stareţul a spus: «Va suferi mult, dar va trăi». După câteva zile am redobândit un oarecare contact cu mediul. Intr-o zi însă am simţit că mor şi i-am spus infirmierei: «Soră, mor! Mor!»
Atunci am început să urc spre înălţime, să mă depărtez de pământ, să mă mişc printre stele şi apoi printre galaxii. Aşa am simţit în acele clipe. Urcam, urcam mereu, iar înaintea mea mergea o lumină, ceva ca o făclie aprinsă. Deodată călătoria s-a oprit şi am început să cobor până ce am ajuns iarăşi pe pământ. Când mi-am revenit am văzut că mă aflam în spital, iar în jurul meu mai mulţi medici care mă priveau.
După cinci luni l-am întâlnit pe Părintele Paisie la Suroti. M-a îmbrăţişat, m-a sărutat, iar eu am început să-i povestesc cum am murit. Dar m-a întrerupt spunându-mi: «Binecuvântatule, împreună am mers în cealaltă viaţă şi ne-am întors. Eram alături de tine. Nu m-ai văzut?» Atunci am înţeles cine a fost acea făclie pe care o vedeam înaintea mea.
—————————————————————————————-
[2] Spital de boli canceroase din Tesalonic
[3] Staretul se referea la el însuşi ca ar fi un astfel de buştean
(in: Ieromonahul Isaac, “Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, Editura Evanghelismos)
Partile anterioare:
- Harismele minunate ale Cuviosului Paisie Aghioritul (1)
- Harismele minunate ale Cuviosului Paisie Aghioritul (2): “FABRICA” DE RUGACIUNE SI DE MANGAIERE
- Harismele minunate ale Cuviosului Paisie Aghioritul (3). “Mireasma lui Hristos”.
- MINUNILE CUVIOSULUI PAISIE AGHIORITUL
- MARTURIA UNEI MAME DIN TESALONIC DESPRE UN AJUTOR MINUNAT AL CUVIOSULUI PAISIE
Doneaza pentru filmul "Scrum"
INTOARCEREA LA DUMNEZEU: DE PE PĂMÂNT LA CER
Bunul Dumnezeu a făcut pe îngeri, dar unii dintre ei, prin mândria lor, au devenit diavoli. După aceea Dumnezeu a plăsmuit pe om, ca să completeze căzuta tagmă îngerească, şi a lăsat şi pe diavoli liberi până la un punct şi până la o vreme, ca să ne ajute prin răutatea lor, adică să dăm examene pe pământ şi să trecem în viaţa cerească cea veşnică. Cât timp trăieşte omul are dreptul să dea examene duhovniceşti. Examinare, după nu există.
Aşadar, să ne nevoim, să luăm fie şi numai nota de trecere duhovnicească aşa fel ca să intrăm în rai. Amin.
Cel ce se nevoieşte duhovniceşte războieşte pe vrăjmaşul diavol şi firesc este să fie şi luptat de acela. Omul care va birui pe vrăjmaşul cel înţelegător, va fi încununat de Hristos.
Experienţa se dobândeşte din focurile diavolilor pe care le primeşte ostaşul lui Hristos în lupta duhovnicească, înainte ca vrăjmaşul să înceapă lupta, începe bombardarea cu gânduri. Rugăciunea lui Iisus este arma cea mai grea împotriva gândurilor vrăjmaşului.
Sporirea duhovnicească a nevoitorului nu va depinde de bunătatea părintelui duhovnicesc, ci de gândurile bune ale ucenicului.
Ucenicul care primeşte gând viclean împotriva stareţului său şi îşi pierde încrederea în el cade singur, precum se prăbuşeşte cupola când se ia cărămida centrală, cheia.
Ca să se curăţească mintea şi inima trebuie ca omul să nu primească gânduri viclene, şi nici el să nu gândească în mod viclean. Ci să lucreze simplu şi smerit şi să se nevoiasca cu mărime de suflet.
Gândurile curate au mai mare putere duhovnicească decât toată asceza, postul, privegherea, etc, pentru cei ce se nevoiesc să îşi păzească curăţia lor sufletească şi trupească.
Războiul trupesc firesc se retrage cu postul, privegherea, rugăciunea, când nu există mândrie.
Atunci când gândul viclean împreună lucrează cu omul vechi trupesc face îndoit rău în suflet. Precum când diavolul împreună – lucrează cu omul face îndoit rău în lume.
Gândurile de hulă sunt toate ale diavolului şi nu ale omului.
Cu gândurile de hulă diavolul chinuieşte de obicei pe oamenii sensibili, ca să-i mâhnească şi să-i aducă la deznădejde.
Gândurile de hulă sunt ca avioanele ce ne deranjează cu zgomotul lor, fără să vrem, dar nici nu le putem împiedica. Cea mai grea armă antiaeriană este psalmodia, pentru că este şi rugăciune la Hristos, dar şi dispreţuire a diavolului.
La începutul vieţii sale duhovniceşti nevoitorul alungă gândurile rele cu studiul duhovnicesc, cu rugăciunea neîncetată şi prin nevoinţa cu mărime de suflet. După aceea vin numai gânduri bune. Mai târziu se opresc şi gândurile bune şi nevoitorul simte o golire, după care vine iluminarea dumnezeiască în om.
Pe cel viclean îl cunoaşte omul lui Dumnezeu, în timp ce pe gândurile cele bune ale oamenilor vicleanul nu le cunoaşte.
Cea mai mare boală a epocii noastre o aduc gândurile deşarte ale oamenilor mireni, care aduc neliniştea. Vindecarea o dă numai Hristos prin pacea sufletească împreună cu veşnicia, numai omul să se pocăiască şi să se întoarcă la Hristos.
Cel mai mare păcătos are şi mult material pentru smerenie; iar multa smerenie atrage harul dumnezeiesc, numai omul să evite în continuare prilejurile, cauzele păcatului, ca să păstreze harul.
Pustia ajută mult la ştergerea patimilor sufleteşti deoarece în pustiul sterp pirul dispare, iar în mlaştină se face ca stuful.
Nu vă minunaţi de cei ce se apropie de lună, ci de cei se depărtează de duhul lumesc şi se apropie de Dumnezeu veselindu-se.
Omul care se îndepărtează de Dumnezeu nu află odihnă sufletească nici în viaţa aceasta vremelnică, dar nici în cea veşnică. Deoarece cel ce nu crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, cea veşnică rămâne nemângâiat şi în această viaţă, şi îşi osândeşte astfel sufletul pentru veşnicie.
Cu cât oamenii resping viaţa cea firească, simplă, şi înaintează spre lux, se măreşte neliniştea omenească. Şi cu cât înaintează în politeţea lumească, cu atât se pierde simplitatea, bucuria şi zâmbetul firesc al omului.
Dumnezeu este Mintea cea nesfârşită şi omul se înrudeşte cu Dumnezeu prin minte şi prin minte se apropie de El. Dumnezeu este Dragostea cea nesfârşită şi prin inimă curată omul îl trăieşte pe Dumnezeu. Dumnezeu este simplu şi omul prin simplitate crede, se nevoieşte smerit şi cu mărime de suflet şi trăieşte tainele lui Dumnezeu.
Anii trec, oamenii îmbătrânesc. Nu staţi la răscruce. Alegeţi o cruce potrivită cu mărimea voastră de suflet şi apucaţi-o pe un drum din. cele două ale Bisericii noastre şi urmaţi-L pe Hristos în Răstignire, dacă vreţi să vă bucuraţi de înviere.
Crucile omeneşti sunt nişte cruciuliţe ce ne ajută la mântuirea sufletului nostru. în timp ce a lui Hristos a fost foarte grea, deoarece pentru Sine n-a întrebuinţat puterea Sa dumnezeiască.
Cel mai bun medicament în orice încercare a noastră este încercarea cea mare prin care au trecut semenii noştri, numai să o aducem în mintea noastră.
Iisus este dulce şi cine îşi aduce amărăciunea durerii sale la Hristos, amărăciunea i se preface în sirop dulce.
Vrei ca rugăciunea ta să se facă din inimă şi să fie bine primită de Dumnezeu? Fă durerea semenului tău a ta. Chiar şi numai un suspin din inimă pentru aproapele tău aduce rezultate minunate. Vestirea dumnezeiască a rugăciunii bine primite este mângâierea dumnezeiască ce o simte omul după acea rugăciune.
Rugăciunea liniştită de noapte ajută mult cu tihna ei şi este mai eficace şi pentru sporirea noastră duhovnicească, precum şi ploaia de noapte liniştită ajută mult la dezvoltarea plantelor.
Mult ajută trupului somnul de după apusul soarelui. Dar şi privegherea de după apusul soarelui mult ajută sufletul prin rugăciunea cu trezvie.
Trageţi mereu de aţa metaniilor până ce se vor dezgheţa uleiurile duhovniceşti ca să poată porni maşina duhovnicească şi inima să lucreze singură rugăciunea.
Potrivit cu jertfa şi rugăciunea ce o face omul pentru sine sau pentru semenul său, va primi şi ajutorul dumnezeiesc.
Increderea în Dumnezeu pentru cele ce nu se fac omeneşte este o neîncetată rugăciune tainică având rezultate minunate.
Cel ce se încrede în Dumnezeu seamănă slavoslovie şi adună bucuria dumnezeiască şi binecuvântarea veşnică. Cel ce seamănă ticăloşie seceră ticăloşie şi înmagazinează nelinişte (stres).
Viaţa cea dulce nu o simt cei ce se bucură de ea în chip lumesc, ci cei ce trăiesc duhovniceşte şi primesc şi cele amare cu bucurie, ca buruieni tămăduitoare pentru sănătatea sufletului şi se hrănesc numai pentru întreţinerea trupului.
Dacă flămânzeşte aproapele tău, dă-i hrana ta. Dacă nu există om flămând, dă hrana ta animalelor flămânde, pentru că te vei folosi sufleteşte din post pentru rai; în timp ce sărmanele animale nu au rai; au însă şi binele că nu au nici iad.
Bucuria ce o simte omul când primeşte binecuvântare materială este bucurie omenească. în timp ce bucuria ce o simte omul când dă, este dumnezeiască. Cea dumnezeiască vine prin a da.
Schimbarea duhovnicească pe care o primeşte sufletul împreună cu veselia inimii chiar şi printr-o mică milostenie sau facere de bine faţă de semenul nostru, nu o poate da nici cel mai mare cardiolog, chiar dacă îi vei da un sac de dolari.
Cel ce se osteneşte pentru aproapele său din dragoste curată se odihneşte prin osteneală. în timp ce acela care se iubeşte pe sine şi trândăveşte se oboseşte şi când stă.
Omul râvnitor în orice fel de viaţă s-ar afla, fie monah, fie mirean, va spori duhovniceşte pentru că va lucra cu mărime de suflet. în timp ce omul care nu cultivă mărimea de suflet, ce i-a dăruit-o Dumnezeu, fără sporire va fi şi într-o viaţă şi în cealaltă.
Sarmanele animale sunt mai bune în maniere decât oamenii nesimţitori, deoarece fiind cumpărate şi de cei miloşi şi de cei nemilostivi se supun fără deosebire, lucrează din greu şi rabdă fără murmur şi fără de nici o plată. Prin urmare ele se întrec în neagoniseală, în răbdare şi în ascultare.
Mai mare este dragostea omului care ridică smerit greşeala aproapelui lui decât a aceluia ce ridică traista cea grea a împreună – călătorului său.
Primeşte nedreptatea ca binecuvântare mare, pentru că din asta îţi învistiereşti binecuvântare cerească. însă nu urmări anume să te nedreptăţească, pentru că asta ascunde o răutate politicoasă.
Când eşti nedreptăţit să nu spui: Să-i răsplătească Dumnezeu!”, pentru că atunci te blestemi singur cu politeţe.
Pe omul care îţi cere iertare sinceră când a greşit, să-1 ierţi cu bunătate de fiecare dată când greşeşte şi să-1 iubeşti şi de aproape. Iar pe cel viclean, ce îţi cere chipurile iertare, ca să-şi facă treaba lui şi mereu să te încurce în treburile lui, care vatămă sufleteşte şi pe alţi oameni, iartă-1 de şaptezeci de ori câte şapte şi în continuare să-1 iubeşti de departe şi să te rogi pentru el.
Primeşte nedreptatea cu bucurie, atunci când nu te vatămă sufleteşte. Cu cât omul este mai duhovnicesc cu atât mai puţine drepturi are în viaţa aceasta, deoarece drepturile celui drept le păzeşte Hristos în viaţa cea veşnică.
Cu cât se osteneşte trupul pentru Hristos, cu atât mai mult se veseleşte şi sufletul alături de El, şi prinosul omului faţă de semenii săi este mai eficace, deoarece atunci este duhovnicesc (prinosul).
Omul milos se pune în locul celui îndurerat, se roagă, mângâie, dar şi el este răsplătit de Hristos cu mângâiere dumnezeiască potrivit cu durerea lui. în timp ce acel nemilostiv, ce urmăreşte locul celuilalt, când îl ia în stăpânire, ia în stăpânire şi stresul (neliniştea) şi trăieşte o parte de iad încă din această viaţă.
Inlăuntrul dragostei faţă de aproapele nostru se ascunde dragostea noastră cea multă faţă de Hristos. înlăuntrul evlaviei noastre faţă de Maica Domnului şi faţă de Sfinţi se ascunde iarăşi multa noastră evlavie faţă de Hristos – de Dumnezeu în Treime.
Sfinţii îngeri slavoslovesc neîncetat pe Dumnezeu cu evlavie întraripată: Sfânt, Sfânt…”
Pentru ca omul să zboare îngereşte, trebuie să lepede toate patimile sale sufleteşti şi lucrurile sale materiale la săraci, deoarece acolo unde este bogăţie materială este sărăcie duhovnicească.
De omul sărac chiar şi tâlharul se milostiveşte şi-1 miluieşte, în timp ce pe cel bogat tâlharul îl face neagonisitor într-un chip neplăcut. Bine este ca omul să se facă neagonisitor singur, potrivit Sfintei Evanghelii a lui Hristos, ca să moştenească împărăţia Lui cea cerească.
Deoarece viaţa cerească a oamenilor va fi îngerească, unii tineri mari la suflet o încep încă din această viaţă, făcându-se monahi şi trăind în feciorie, neagoniseală şi ascultare.
Una este Schima îngerească a monahilor şi monahiilor. Nu este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni, 111,28).
Pentru a se dezvolta în inima noastră cugetul monahicesc trebuie ca întâi să moară cugetul nostru lumesc şi să se facă pământ roditor. Iar ca să moară patimile trebuie să te gândeşti la moarte, la judecată şi să pătimeşti şi tu cu mărime de suflet pentru Hristos, Care multe a suferit, până la moarte, ca să ne slobozească.
Bine este ca monahul să moară la metania sa, dar în metanoia (pocăinţă).
Cine cunoaşte marea vrednicie a Schimei îngereşti, nu urmăreşte alte vrednicii. Dacă te faci un monah bun, te vei bucura îngereşte şi pe pământ şi în cer. Altfel te vor batjocori oamenii lumeşti şi se vor mâhni îngerii.
Monahul care trăieşte lumeşte este chinuit şi nefericit în viaţa sa. Va fi greu şi pentru Hristos: cu cine să-1 rânduiască în cealaltă viaţă, cu monahii sau cu mirenii?
Monahul este lumină, far pe stânci, un felinar pentru lume.
Când monahul nu vede oameni pentru Hristos, atunci vede mulţi oameni şi ajută eficient cu rugăciunea în lucruri ce nu se fac omeneşte.
Monahii sunt telegrafiştii Bisericii noastre şi din pricina aceasta se depărtează de zgomotele lumeşti, ca să aibă legătură bună cu Hristos, prin rugăciune, şi astfel să ajute.
Dacă monahul se compară pe sine cu mirenii în chip mândru va cădea, va deveni mirean. Dacă cere cu smerenie mila lui Dumnezeu şi se nevoieşte, văzându-i pe toţi ceilalţi oameni buni şi sfinţi, atunci urmează pe sfinţi.
Pentru ca sufletul să învie duhovniceşte trebuie ca omul să se răstignească, să-i moară patimile cele sufleteşti, mai ales iubirea de sine, fiica cea răzvrătită a mândriei, care împiedică harul dumnezeiesc şi urâţeşte chipul omului.
Pentru ca monahul să sporească duhovniceşte trebuie să lase logica, să se smerească şi să lucreze cu inima. Iar ca să sporească monahia, trebuie să lase invidia, etc, să se îmbărbăteze duhovniceşte şi logica, să-i meargă înainte ca să-i înfrâneze inima.
Nu consideraţi timp pierdut lucrarea duhovnicească pentru voi înşivă, căci aceasta este o condiţie duhovnicească pentru voi, iar pentru semenii voştri un ajutor eficient.
Atenţie, nu vă faceţi nume bun, pentru că numele vostru va deveni după aceea cel mai mare vrăjmaş al liniştii voastre. Mai mare atenţie trebuie ca monahul să nu îşi scoată nume bun din viaţa lui duhovnicească atentă, deoarece îşi pierde ostenelile prin laudele omeneşti. în timp ce dintr-o viaţă neatentă, cel ce se pocăieşte îşi plăteşte şi ceva păcate, deoarece a decăzut în ochii oamenilor.
Binele făcut de om se pierde când îl face cunoscut şi acela se mândreşte; se osteneşte în zadar şi se osândeşte.
Monahii ce se ocupă mereu cu zidiri de prisos şi lucrări lumeşti, se vede că sunt pământeşti, cărămidă – lut, şi deloc minte dumnezeiască.
Clădirile simple şi obiectele smerite transpun gânditor pe monahi în peşteri şi în sihăstriile simple ale Sfinţilor Părinţilor noştri, şi astfel se folosesc duhovniceşte. în timp ce acele lumeşti aduc aminte de lume şi fac pe monahi lumeşti cu sufletul.
Sfinţii Atoniţi au fost oameni ca şi noi. Şi Athosul a fost munte sălbatec, ca şi ceilalţi munţi. Dar nevoindu-se Părinţii noştri cu mărime de suflet s-au sfinţit şi ei, au sfinţit şi muntele, numindu-se Sfântul Munte, iar noi acum ne umflam în pene că suntem aghioriţi.
Sfinţii noştri Părinţi au sfinţit pustia, au făcut-o petrecere duhovnicească; iar noi, din păcate, am făcut-o petrecere lumească
Orice rânduială lumească în monahism este şi o mare neorânduială duhovnicească.
Frate, să nu doreşti să adaptezi pustia cea liniştită la sinea ta lumească neliniştită, ci respectă pustia, ca să te ajute cu liniştea ei, ca să te pustieşti de patimile tale şi să fii dăruit cu har de Hristos.
Dacă vrei să te faci sihastru şi să rămâi în linişte, dobândeşte mai întâi liniştea ta lăuntrică în neliniştea dinafară prin gânduri bune.
Incepătorul care se desparte de obşte ca să se facă sihastru se aseamănă cu smochina necoaptă ce se rupe din smochin, care încă picură lapte. Aceasta dovedeşte că încă are nevoie de lapte.
Odinioară, când Marii Bătrâni erau mai mulţi, dobândeau şi tinerii sporire duhovnicească. în vremea noastră, când cei mai mulţi suntem numai bătrâni, ce să facă tinerii?
Odinioară, Părinţii noştri aveau duh de nevoinţă. Posteau mult şi preferau fierturile, de aceea dobândeau sfinţenie şi sănătate trupească. în vremea noastră, când fugim de nevoinţă şi fierturi, am devenit noi fierturi. Chiar şi găina, dacă şi-ar fi aruncat grăsimea ei, ar fi zburat şi n-ar fi prins-o uliul.
O traistă dacă duce cineva se în treabă când o va lăsa jos. Dar cum să poată căra continuu o greutate de prisos, care se adaugă prin lăcomie şi vatămă şi sănătatea!
Omul nevoitor îşi vede trupul său scheletic ca pe prietenul sufletului lui, care-1 ajută la sfinţirea lui. în timp ce acela bine hrănit îşi face trupul vrăjmaş al sufletului său, care îl luptă. Şi atunci cel viclean caută prilejul să-1 bombardeze cu gânduri necurate.
După post, pâinea este dulce. După priveghere şi somnul este dulce. Iar după osteneală şi piatra cea vârtoasă ne odihneşte mai bine decât fotoliul.
Cu cât se depărtează cineva de omeneasca mângâiere,cu atât se apropie de el cea dumnezeiască.
Dacă oamenii ar fi trăit simplu, evangheliceşte, aproape de Hristos, s-ar fi îndulcit duhovniceşte de Hristos şi nu i-ar fi înecat stresul lumesc, încât să se amărască cu psiho – medicamente şi să devină netrebnici.
Deoarece comodităţile lumeşti au depăşit limitele lor, s-au făcut împiedicări. Sau înmulţit maşinile, s-a mărit şi ispita, l-au făcut şi pe om maşină, iar acum maşinile şi fiarele comandă şi pe om, de aceea şi inimile oamenilor au devenit de fier.
Evoluţia lumească împreună cu libertatea păcătoasă au adus această sclavie duhovnicească. Supunerea duhovnicească la voia lui Dumnezeu este libertatea sufletească, şi înaintarea duhovnicească are siguranţă dumnezeiască.
Părintele duhovnicesc poartă răspunderea potrivit cu supunerea ucenicului.
Incepătorul este ca o casetă goală; răspunderea se va cere de la Stareţ.
Supunere nu este ca ucenicul să se supună la exterior, ci cu bucurie să fie supus cugetul lui la duhul Stareţului lui.
Cel ce îşi face voia sa, alungă voia lui Dumnezeu şi împiedică harul dumnezeiesc.
Omul smerit primeşte iluminarea dumnezeiască deoarece nu are voie şi iubire de sine. Şi deoarece primeşte şi sfaturile cu smerenie, se face şi filosof.
Ca să se supună cineva faţă de altul, trebuie să o facă sau din evlavie, sau din frică. Supunerea din evlavie este duhovnicească, iar cea din frică este disciplină militară.
Dacă nu se va îndrepta fiecare dintre noi, ca să se înmulţească binele, cum să poată stăpâni binele în chip bun?
Nu vă siliţi în mod egoist pe voi înşivă mai presus de puterile voastre, căci vă pricinuiţi stres. Hristos este Părinte iubitor şi nu tiran. Nevoinţa noastră cu mărime de suflet bucură pe Hristos.
Dacă nu ne putem nevoi mult, sau deloc, cel puţin să recunoaştem asta cu smerenie şi să cerem mila lui Dumnezeu. Dacă această smerită mărturisire nu ne-ar fi ajutat, Hristos nu ne-ar fi cerut-o.
Ca să audă cineva solia dumnezeiască a Cuvântului lui Dumnezeu şi ca să se schimbe, trebuie ca el însuşi saşi pună butonul său la aceeaşi frecvenţă pe care transmite Hristos prin Sfânta Sa Evanghelie, şi să pună în lucrare cu evlavie poruncile Sale dumnezeieşti.
Multumim, dar prea multe deodata, Magda! Si pune si ghilimele, si cartea din care ai scos, ca sa se inteleaga ca-s de la Cuviosul Paisie, nu de la tine. Unele sunt deja pe site, nu le relua.
Toţi oamenii primesc binecuvântările cele bogate ale lui Dumnezeu, dar puţini mulţumesc lui Dumnezeu şi sunt mulţumiţi şi bucuroşi lângă Hristos.
Mulţi oameni deşi le au pe toate, au deopotrivă şi mâhnirea, pentru că le lipseşte Hristos!
La Naşterea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, 8 septembrie 1980, Chilia Mănăstirii Cutlomuşi Panaguda “.
Sfântul Munte Athos, Monahul Paisie
Ma opresc! Imi cer mii de scuze!
Sunt luate de pe site-ul ‘sfaturi ortodoxe’.
Din comorile ce ni le-au lăsat sfinţii şi cuvioşii noştri părinţi, unele expresii sunt foarte personale. Spre exemplu ,,mânca-var Raiul’’ aparţinând părintelui Cleopa.Cuviosul Paisie este atât de apropiat nouă şi mai ales problemelor noastre, încât expresia sa ,, să avem mărime de suflet’’cred că spune totul -special- pentru noi, cei de azi. Sfinţia sa a arătat limpede şi ce înseamnă acest lucru prin viaţa şi cuvântul său. Am pus acest gând al meu din dragostea , ce personal o simt pentru sfinţia sa.
@Admin!
Din insasi afirmatiile Pr.Paisie de mai jos, ma tot framanta o intrebare chinuitoare: dupa Judecata viitoare, animalutele nu vor putea fi si ele in Rai?! Stiu! Pare copilareasca intrebarea mea dar…credeam/cred ca, la Parusie intreaga creatie va fi restaurata; asa cum, in gradina Edenului animalele impreuna cu omul (Adam si Eva) conlocuiau in deplina intelegere si armonie iar, dupa cadere atat omul cat si restul creatiei au capatat ‘haine de piele’, ele – animalele – n-au nici-o vina pentru caderea prin neascultare de Dumnezeu, nu? Apoi, de ce n-ar fi si ele printre noi in viata vesnica?! Pr.Paisie specifica clar ca, nu vor avea parte nici de Iad, nici de Rai – atunci…unde se duc sufletul lor dupa moarte?
“Dacă flămânzeşte aproapele tău, dă-i hrana ta. Dacă nu există om flămând, dă hrana ta animalelor flămânde, pentru că te vei folosi sufleteşte din post pentru rai; în timp ce sărmanele animale nu au rai; au însă şi binele că nu au nici iad.”
Indemn la smerenie,iubire fata de Dumnezeu si toata creatia Lui,sa ne supunem poruncilor date de Mantuitorul nostru, Iisus Hristos, sa-I urmam Lui in aceasta viata trecatoare, asa cum Parintele Paisie ne invata.Ajuta-ne, o, Doamne Sfinte ,sa facem voia Ta!
Apropos de ‘stiinta’ starii sufletului dupa moarte – una din harismele minunate a le Cuv.Paisie: aratarea la cerere a sufletului primei monahii, apoi vederea in momentul plecarii din viata asta a alteia sub forma unui prunc arata adevarul spuselor Mantuitorului ‘de nu veti fi ca unii dintre acestia mici (pruncii) nu veti intra in Imparatia Cerurilor’ adica atribute specifice varstei copilariei: curatie, nevinovatie – starea lui Adam dinainte de cadere dar…probata si lamurita in foc precum aurul in topitoare prin focul ispitelor, nevointelor in dobandirea Harului Sf.Duh si pastrarea Acestuia…minunat!
Iar luminita care l-a insotit pe politist: iesirea din straturile atmosferei Pamantului, galaxiile… arata iarasi fara putinta de tagada ridicarea sufletului la Cer! Pentru ‘luminita’ sfanta si duhovniceasca in scurtul drum din care s-a intors si a avut parte binecuvantatul…il ‘invidiez’!
Toate acestea ma duc cu gandul la momentul mortii si, la ceea ce a spus cineva: ‘in fata dragostei si-a mortii noi toti redevenim copii’ – adevarat, nu? Si in fata uneia si in fata celeilalte (mai ales in privinta ultimei…)te simti coplesit fiindca simti ca te afli in fata a ceva extraordinar din care strabate cu putere sentimentul unicitatii, ce te infioara… si in fata caruia te cuceresti, iti lasi deoparte egoismul, mandria, desertaciunile lumesti (functia, marirea, bunurile pamantesti); reciteam pe site ceea ce spunea Pr.Arsenie Papacioc ca, a vazut la viata lui destui in pragul mortii: unii fugeau, altii doreau si o zi sa mai petreaca pe pamant pentru a face pocainta, pentru a indrepta ceva…nu degeaba spune si Pr.Cleopa ca, daca am avea in fata pururea momentul iesirii din viata asta, altfel ne-am petrece zilele si, ne-ar intelepti mai mult decat toate cunostintele/filozofiile ferindu-ne de pacat ca unul ce ne va desparti in vesnicie de Dumnezeul nostru.
‘Cand un sarac iti intinde mana ,nu ti-o intinde ca sa-ti ceara,ci ca sa-ti dea IMPARATIA LUI DUMNEZEU;si tu ii dai cea mai mica moneda.Din cuvintele Parintelui Arsenie papacioc