IADUL “BOGAT” AL IUBIRII DE SINE si “CIVILIZATIA” CARE INJOSESTE OMUL. Ce trebuie sa vindem si sa aruncam din viata noastra ca sa ne mantuim? (audio si text)

Arhimandrit Policarp Chitulescu:

Predica la Dregatorul bogat – Pazirea poruncilor (24 noiembrie 2013) – Manastirea Radu Voda (Bucuresti):

“[…]

“Vinde tot ce ai, imparte saracilor, si vei avea comoara in cer. Si apoi urmeaza Mie!”

Va sa zica urmarea Lui Hristos nu se intampla pana nu vindem tot ce avem, sau ceea ce credem noi ca avem. Si o sa spunem: “Bine, dar noi nu avem bogatii din acestea materiale pe care sa le vindem”. Va voi spune ca e mai usor sa renunti la lucrurile materiale uneori, decat la bogatia interioara, bogatia rea interioara pe care o avem. Pentru ca bogatia noastra inseamna ceea ce pretuim noi mai mult in sufletul nostru: dorintele noastre, gandurile noastre, micile noastre placeri, sau obiceiuri sau lucruri, obiecte. Si aceasta bogatie interioara, daca ne umple, nu mai lasa loc iubirii lui Dumnezeu si nu Ii mai lasa loc lui Hristos sa vina in noi. Si, evident ca, daca ne-am umplut cu asemenea lucruri, nu mai avem loc pentru ceilalti, nu mai putem iubi.

Si, nu intamplator, Apostolul de astazi se refera tocmai la – sau indeamna tocmai la – “a ne imbraca in iubire, pentru ca ea este legatura desavarsirii”. Deci desavarsirea este, de fapt, a invata sa iubim pe celalalt, sa descoperim pe Dumnezeu in celalalt, in omul de langa noi. Ar fi putut Mantuitorul sa ii ofere acestui om solutii mai practice intr-un fel, sa ii spuna sa construiasca spitale, scoli – despre care tot vuieste lumea astazi, ca si cum aceasta ar fi scopul final al existentei omului. Ei bine, Mantuitorul nu ii spune astfel de lucruri – si care as spune ca erau mai la indemana intr-un fel, chiar daca un bogat se desparte destul de greu de ceea ce are el. Dar nu ii cere Mantuitorul, pentru ca Mantuitorul nu a venit sa asigure succesul in lume, nu a venit sa ne asigure pamanteste, ci a venit sa spuna despre Imparatia Cerurilor.

Vrem – nu vrem, ne gandim sau nu ne gandim, tot in fata acestei realitati ne aflam in clipa in care murim, desi ar trebui sa o intalnim si sa o traim inca din lumea aceasta. Si, cu adevarat, cine intalneste Imparatia in lumea aceasta, cine se impartaseste cu Hristos in mod constient in lumea aceasta, Il va intalni si dincolo. Cine nu poate aici, nici dincolo nu va putea. Si iata ca Mantuitorul spune: “Vinde tot ce ai!” – renunta, desparte-te de tot ce te-ai legat, de legaturile, de robia in care te afli, de jugul care te apasa. Si robia aceasta este, de fapt, acest atasament patimas pe care noi il avem fata de lucruri sau obiecte. Sa stiti, iubiti crestini, ca e mai usor sa fii sarac material – sa n-ai bani, sa n-ai obiecte – decat sa fii sarac sufleteste [de patimi]: adica sa n-ai vicii, sa n-ai patimi, sa stii sa nu fii lipit de nimic din lumea aceasta.

Sunt unii care poate ca au obiecte, dar nu le pasa de ele, nu sunt lipiti de ele, ar renunta oricand, nu se mahnesc de pierderea lor, nu se framanta pentru inmultirea lor. Si sunt altii care sunt saraci material, dar care sunt si saraci sufleteste, pentru ca nu-L au pe Dumnezeu, sunt umpluti de alte lucruri care nu au legatura cu Dumnezeu – diferite rautati, patimi, lucruri urate. Si iata de ce: esti lipsit de bogatia materiala, dar asta nu inseamna ca esti mantuit, si trebuie sa te imbogatesti in Dumnezeu. Si iubirea nu costa bani. A iubi, a te jerti, a te rastigni pentru Hristos nu presupune cheltuieli; presupune – e adevarat – cheltuirea.. sinelui. Presupune aceasta rupere din sine in favoarea, in beneficiul celorlalti. Si viata ne pune, de multe ori, in situatia in care putem sa rupem din noi, sa ne rastignim atunci cand trebuie sa iertam pe cineva care ne-a suparat, cand trebuie sa cedam ceva. Cate case, cati familii, parinti, frati nu se dezbina pentru obiecte, pentru lucruri. Si atunci inseamna sa rupi ceva din tine, sa rastignesti, ca sa castigi iubirea, sa castigi omul. Nu sa castigam obiecte si sa pierdem omul de langa noi. Aceasta este cea mai mare tragedie si este, din pacate, probabil tara secolului nostru, cand oamenii se sfasie unii pe altii ca sa se “realizeze”. Aceasta iubire de sine este, de fapt, cea mai mare saracie sufleteasca, este – as spune – iadul trait inainte de iadul de dincolo, singuratatea vesnica.

Si, de asemenea, vedem ca Mantuitorul da acest raspuns care aproape i-a infricosat si pe Apostoli. Pentru ca, pana la urma, omul acela spunea ca implineste niste porunci, avea un statut – sa spunem – omenesc, implinise “statura umana”: nu fura, nu mintea, nu desfrana. Dar nu era cu Dumnezeu. Le implinise poate in litera legii, nu le inchinase desavarsirii. Si Apostolii s-au infricosat si au intrebat:

“Dar cine poate, atuncea, sa se mantuiasca?!”

Si Mantuitorul explica faptul ca nu trebuie sa consideram lucrurile acestea imposibile, sau nu trebuie sa le consideram utopice, ci spune:

“Ceea ce la oameni este cu neputinta, la Dumnezeu este cu putinta!”

De fapt aici intervine credinta. Atunci cand cred cu adevarat in Dumnezeu, in Hristos – Dumnezeu intrupat, atunci si fac, atunci chiar am incredere ca o sa reusesc orice mi-as propune (bun fiind); nu reusesc acum, voi reusi mai tarziu. Dar omul trebuie sa vanda aceasta bogatie a sa, acest sine al sau, sa se instraineze de sinele sau, sa ne lepadam de acest sine. Cum s-ar mai spune lepadare, sau vinde tot ce ai, cum s-ar mai spune?: Luarea crucii si urmarea lui Hristos. Nu este a renunta la sine sau rastignirea sinelui, nu inseamna sa imi iau crucea? Si ce mai inseamna? Sa fiu asemenea cu Dumnezeu. Nu este chemarea noastra pe care ne-a facut-o Dumnezeu la inceput? De ce l-a creat Dumnezeu pe om? Ca sa aiba bogatii pe pamant? Sa-si faca tot felul de lucruri si pe urma sa moara, cand ti-e lumea mai draga? Nu! Ar fi absurd, Dumnezeu S-ar fi contrazis pe Sine daca-l destina pe om unei astfel de “existente”. E absurd, n-are sens sa traim astfel. Dumnezeu l-a chemat pe om sa fie asemenea cu El, ca sa-l tina langa El in vesnicie.

Si iata, deci, mesajul Evangheliei de astazi este ca trebuie sa aruncam din viata noastra tot ce ne separa de Dumnezeu, tot ce ne instraineaza de Dumnezeu si de semenii nostri. Pentru ca, pana la a-L intalni pe Dumnezeu in mod personal, intr-o experienta personala, Il intalnim in cel de langa noi, care si el e creat – ca si noi – spre aceasta asemanare cu Dumnezeu. Deci, aceasta este asteptarea Mantuitorului, si spune ca este cu putinta! Este posibil! Se poate si in lumea de astazi.

Cred de asemenea ca, in lumea de astazi – in lumea pe care o consideram mai “civilizata”, sau mai “avansata” in ceea ce priveste progresul stiintei, al tehnicii – in lumea noastra este mai greu intr-un fel sa renunti, as spune, la bogatia sinelui, la sine, pentru ca totul in lumea de astazi se bazeaza pe principiul acesta al concurentei, al luptei – nu o numesc chiar de clasa – dar este o lupta care se da intre oameni, din nefericire. Si lupta aceasta este foarte paguboasa pentru ca ea, de fapt, ne face sa ne compromitem sufleteste, sa ne despartim de oameni, nu mai pretuim omul. Omul – culmea – in atat de proclamata “civilizatie a drepturilor omului”, de fapt omul este cel mai pagubit, omul este cel mai denigrat, omul este cel mai injurat, cel mai injosit in aceasta lume. Sigur ca totul e de fatada, aceste “beneficii” asa zise “pentru om si pentru civilizatie” – sunt in beneficiul unora, nu pentru cei multi.

Dar, de aceea, noi trebuie sa avem atentie sa nu-L pierdem pe Hristos, aceasta este tot ce conteaza in viata noastra, tot pentru ceea ce merita sa traim. NU merita sa traim pentru altceva! Pentru ca altceva nu stapanim.

Uitati-va cum o minte stralucita, atunci cand plesneste un vas de sange, s-a anulat in secunda urmatoare, s-a terminat. Cum inima noastra de multe ori vrem sa simta ceva si nu simte. […]”

Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam: