“Eu sunt cel mai laudat de oameni, dar si cel mai hulit… Ma rog sa nu intre nimeni in iad din cauza mea”. PARINTELE ARSENIE BOCA, cel “aspru-bun”, in amintirea Parintelui GHELASIE ȚEPEȘ. Marturii despre minuni si invataturi (VIDEO): “Să fii îngăduitor cu neputinţa omenească!”

“Cel care stă în faţa ta eşti tu, preotule! Şi Cel care dezleagă e Hristos!”

(portret de Ioan Popa)

Vedeti si:

***

Parintele GHELASIE, staretul Manastirii Sf. Mc. Dimitrie, Sighisoara, despre PARINTELE ARSENIE BOCA, MINUNILE SI INVATATURILE SALE; despre NEJUDECAREA IERARHILOR,  si GREUTATEA DUHOVNICIEI

“Voi cu Voicu” – Parintele Ghelasie Tepes de la Man. Sighisoara – interviu de Mirela Voicu (august 2016)

***

Formula AS/aprilie 2015: Părintele GHELASIE ŢEPEŞ – stareţul Mânăstirii “Sf. Mucenic Dimitrie” de lângă Sighişoara – “Părintele Arsenie era aspru şi bun. La fel ca domnul Iisus”

[…]

– Dacă ar fi să vă spun în două cuvinte cum era părintele Arsenie, aş spune „aspru-bun”. De ce era părintele aspru? Pentru că viaţa lui era aspră. Securitatea era tot timpul după el, fusese în închisoare, era prigonit, dar în ciuda acuzelor permanente, el trebuia să fie bun. El era aspru cu duhurile necurate, cu strâmbătatea, cu păcatul, cu răuta­tea, dar cu semenii lui era bun. Şi Domnul Iisus era aspru şi bun. Cu duhurile necurate era aspru şi le pu­nea pe fugă, cu bolile era aspru şi le îndepărta, în schimb, pe om îl mân­gâia, şi toate minunile pe care le făcea erau ca să îl aducă pe om la normalitate. Dacă era paralizat, să umble, dacă era orb, să vadă, dacă era mut, să îl facă să vorbească. Că Dumnezeu aşa ne-a lăsat pe pământ, să umblăm, să vedem, să auzim, să ne bucurăm de toată frumuseţea lumii ăsteia, a Creaţiei Sale. Noi, oa­me­nii, suntem aşa de slabi în credinţă, însă Dumnezeu drăguţul aşa-i de milostiv şi de bun, încât ar vrea nici să nu-l laude prea tare omul. Că acuma îl laudă şi apoi mâine îl leapădă. Omu’ strigă astăzi „Osana celui dintru înălţime, bine este cuvântat cel ce vine în nu­me­le Dom­nului”, în duminica Floriilor, şi peste câteva zile, în Vinerea Mare, acelaşi om strigă: „Răstigneşte-l!”. Şi cine sunt cei care strigă? Ăla vindecat de paralizie, cel vindecat de orbire… De asta spun că şi părintele Arsenie era aspru (…) bun. Eu, de câte ori mă uitam la el, îl vedeam pe Dumnezeu. Unii cred că e ceva de nimic să fii slugă, dar să fii sluga lui Dumnezeu este ceva mare. Un frate la mânăstire a fost întrebat de părintele Arsenie: „Ia zi, mă, şi tu crezi că sunt aşa mare?”. „Păi, dacă toată lumea crede, cred şi eu pă­rinte, ce să fac?” „Mă, să nu confundaţi niciodată pe stăpân cu cioata!” Da, părintele se socotea o cioa­tă în faţa lui Dumnezeu.

– Cum a fost prima întâlnire cu părintele Arse­nie? Aţi simţit imediat că e un om puternic?

– Când m-am dus la părintele Arsenie prima dată eram cu fratele Modest. Eram rasofori amândoi, purtă­tori de rasă, nu eram călugăriţi. Era în timpul lui Ceau­şescu şi părintele stătea la biserica Drăgă­nescu, unde era urmărit de securitate. Din cauza asta, noi am plecat de la mânăstire, de la Sâmbăta, îmbrăcaţi în civil. Mulţi s-au mirat de mine că nu auzisem până atunci de părintele Arsenie, de slujbele lui, de sfaturi, de preziceri şi de minuni. Dar eu, în sătucul meu, încă nu auzisem de el. Aşa că atunci când am aflat, am şi pornit să îl cunosc. Când ne-am dus noi acolo, era plină biserica: trei-patru sute de oameni, nu aveai loc să arunci un ac. Părin­tele şedea pe un scaun, cu faţa către altar, şi cu spatele către uşa bisericii. Când am intrat în biserică, el vorbea cu oamenii. Ne-am apropiat lângă un stâlp, cam la un metru, aşa, să auzim şi noi ce le spune. Când, deodată, pă­rintele zice: „Măi, călugăraşilor, hai­daţi la mine!”. Lume multă, pă­rintele cu spatele, de unde să ne vadă? Noi nici nu eram îmbrăcaţi în călugări, eram în civil, aşa că ne-am pus jos, acolo, în genunchi, am zis că nu-i vorba de noi. Dar părintele ne-a strigat şi a doua oară: „Călugă­raşi­lor de la mânăstire, de la Sâmbăta! Veniţi!”. A treia oară ne-a strigat pe nume: „Gherasim, Modest, haidaţi la mine!”. A­tunci ne-am dus şi ne-am pus în genunchi în faţa părintelui şi tre­muram…

În biserică a venit primăvara

Şi părintele zice: „Hai­daţi, măi, că aşa mi-e dor de lo­curile alea, de la Sâmbăta! Şi de pietre, şi de bolovani, şi de lemne, de tot ce-i acolo mi-e dor!” Părin­tele fusese stareţ la Sâmbăta, dar comuniştii nu-i mai dădeau voie să meargă acolo… Şi ne-a luat pe după cap pe-amândoi, şi se plim­ba prin faţa oamenilor, pe acolo, cu noi, de drag. Apoi l-a întrebat pe fratele Modest: „Mă, tu ce eşti acolo, la Sâmbăta, găinarul mâ­năs­tirii?”. Bietul Modest a stat ca înlem­nit. Aşa era, el avea grijă de găinile gospo­dăriei. I-a mai zis pă­rintele: „Tu să te laşi condus toată viaţa de alţii, că singur nu poţi!”. Aşa a fost. Astăzi, Modest este un călu­găr bun al bisericii noastre, pentru că l-a ascultat pe părintele, să se lase condus. N-a râvnit la mai mult. Mă mai în­tâlnesc cu părintele Modest, sun­tem ca doi copii, deşi suntem deja bătrâni de-acuma. Da’ noi tot co­piii părin­telui Arsenie ne simţim. Copiii lui Dumnezeu. Şi pe urmă se uită pă­rintele şi la mine… Cum l-o măsurat pe fratele Modest, m-o măsurat şi pe mine. Şi zice: „Tu de ce nu te-ai dus la şcoală, mai depar­te?”. Eu n-am zis nimic, numa’ am gândit: E uşor să zici din gură, e mai greu să împlineşti. Poate mintea m-ar duce, da’ n-are cine să mă poarte la şcoli. Că noi eram opt copii, mama singură, tata în lagăr, după ani de război, şi stătea greutate mare pe familia noastră. Şi mă gândeam şi ziceam: „Cine să mă poarte în şcoli?” Pă­rintele se uită aşa, la mine, şi zice: „Cine să te poarte?”. Deci, ştia gândul omului! Asta nu e poveste, e ceea ce am trăit eu. Pe urmă, s-a uitat pătrunzător la mine şi-a zis: „Mă, când părintele stareţ al mânăstirii te va trimite la şcoală, să te duci, că dacă te împotri­veşti, te vei împotrivi voinţei lui Dumnezeu. Că altfel, trenul va trece şi tu vei rămâne”. Tremuram… Şi zice: „Da’ de ce tremuri aşa?” Zic: „Părinte, cum să nu tremur, dacă eu ştiu în faţa cui stau?”

Un mare trăitor

– Se vorbeşte mult despre faptul că părintele Arse­nie ştia gândul omului…

– Da, ştia gândul omului. Noi, în credinţa orto­doxă, spunem: că gândul omului îl ştie numa’ Dumne­zeu. De-asta, lumea credea că Arsenie e Dumnezeu. De asta părintele a zis să nu confundăm cioata cu stă­pânul, că el se consideră o cioată în faţa lui Dum­ne­zeu. Era un mare părinte trăitor! Arsenie avea trăire încă de când era student la Sibiu: se punea în timpul slujbei lângă un stâlp şi acolo înlemnea. Dacă se miş­ca stâlpul ăla, se mişca şi părintele. Aşa se ruga! Ve­deţi de ce primea darul lui Dumnezeu? El, când se ducea în biserică, nu se mai mişca, nici în stânga, nici în dreapta, îl pătrundea slujba în toată fiinţa lui. Aşa a primit darul său. Asta înseamnă omul trăitor. Pă­rin­tele Ieronim, care încă trăieşte (e diacon la mânăstire la Sâmbăta, are 70 de ani), l-a întrebat odată pe Părin­tele Arsenie: „Cum se face, părinte, că sfinţia ta cu­noşti omul, ştii cum îl cheamă, ştii ce necazuri are?”. Părintele s-a uitat cu drag la dânsul şi i-a zis: „Ce fac eu, toţi aţi putea face, că Dumnezeu dă darurile la toţi oamenii, nu are preferinţe. Noi, oamenii, suntem cu preferinţe. Toţi aţi putea să faceţi minuni, dacă aţi avea trăire. Dar trăirea îi foarte slabă, şi ea fiind slabă, nu ai nici darul”. Şi ca să vedeţi puterea lui, cât am mai stat atunci, în biserică, vine un tânăr la părintele şi zice: „Părinte, vreau să îmi spuneţi şi mie ceva”. „Ţie nu vreau să îţi spui nimic”, îi zice părin­tele, „tu du-te şi vezi-ţi de treaba ta”. Ăla se duce, se bagă printre oameni şi după aia iar vine, a doua oară, tot aşa: „Părinte, vă rog, cum aţi spus la toată lumea, spuneţi-mi şi mie”. „Mă, dacă ţi-am spus că ţie nu vreau să-ţi spui, du-te, mă!” Şi vine a treia oară să îl roage, şi când vine, părintele numa’ ce îi îndoaie gule­rul de la haină şi… avea microfon acolo: era un secu­rist. „Mă, n-am vrut să te arăt la nimenea, n-am vrut să te vădesc în faţa oamenilor. Da’ pentru că ai insistat de atâtea ori, am făcut lucrul ăsta, altfel nu îl fă­ceam”. Vedeţi, sfinţii nu îşi bat joc de nimeni, dar unde e obrăznicie, o dau pe faţă. Aşa şi părintele Arse­nie. O vădit până la urmă securistul în faţa oamenilor.

Chiliile şi curtea interioară

– S-a întâmplat să vedeţi puterea părintelui Arsenie şi în alte împrejurări?

– Am văzut odată o femeie venită la el de la ţară. Cu necazuri, cu greutăţi. Venise cu desagii cu pită, slă­nină, ardei, roşii, na, cu ce i-a dat Dumnezeu în ogra­dă. Îi zice părintele: „Tu, Ioană, tu, pune dăsagii jos”. I-o spus pe nume, dar femeia nu şi-a dat seama. Abia ajunsese, şi se tot văieta: „Vai, ce m-am ostenit!”. Curgea apa pe ea, de la drum şi oboseală. Şi spune către părintele: „Nici nu mai ştiu de ce-am vinit, of”. Şi părintele zice: „Hai, hodineşte oleacă, pune-te aici, jos, să îţi tragi sufletul, că îţi spui eu de ce ai venit”. Şi începe şi vorbeşte cu femeia. Şi cum se uita ea la el şi îl asculta, numa’ o auzeai: „Vai, da’ ghini zici!”. Mai stătea şi iar îl asculta şi zicea: „Da’ parcă mă cunoşti, părinte, de undeva!”. „Te cunosc mai bine decât te cunoşti tu.” Şi i-o spus cine e, de unde îi, ce o doare, de ce-o venit, i-o spus ce să facă şi s-a închi­nat femeia frumos, i-a sărutat mâna şi s-o dus acasă să facă ce i-o spus părintele. De-aia părintele vorbea atâta de deschis cu oamenii simpli, că ei nu veneau doar să îl vadă, veneau să îi asculte povaţa şi mergeau acasă să o împlinească.

Apa vie

– Martorii vieţii părintelui Arsenie Boca poves­tesc că făcea, încă înainte de moarte, minuni. S-a scris mult despre ele. Aveţi cunoştinţă des­pre o astfel de în­tâm­plare deosebită?

– E adevărat că făcea mari şi multe minuni părintele. Am avut bucuria să stau de vorbă sau să spo­ve­desc oameni care au fost martori la mi­nunile sale. Una din minuni a făcut-o la Sâmbăta. Un izvor. Părintele îşi săpase o chilie într-o stâncă şi nu era apă acolo, sus. Părintele a­dusese mun­citori să lucreze acolo şi, ca să-şi stin­gă setea, trebuiau să co­boare să aducă apă din vale, din râpă. Într-o zi, părintele s-a uitat la ei şi a zis: „Aşa-i că vi-i greu? Hai, să-l rugăm pe Dum­ne­zeu să ne deie apă aici, sus, în mun­te”. S-a pus părintele în ge­nunchi, şi cu el toată lumea, toţi de acolo s-or pus în ge­nunchi. Pă­rin­tele s-o rugat, o luat un lemn de jos şi o făcut o cruce pe stân­că. De-acolo a ţâşnit apa cât mâna! Şi izvorul e nesecat şi în ziua de azi. Ca Moise în pus­tie a dat Arsenie apă oamenilor! Asta mi-au povestit chiar cei care or lucrat acolo, muncitorii, cio­plitorii de-acolo. Veneau la mâ­năs­tire, la Sâm­băta, unde ajun­sesem şi eu călugăr şi se spo­vedeau. Cum îi ascultam! Mi-era mai mare dragul să îi spovedesc! „Mai spune omu­le, mai spune de părintele”, mă rugam de ei.

O altă mărturie am avut chiar de la colonelul care l-a arestat! O venit acolo, la mânăstire. „Părin­te, mă cu­noşti?”, m-a întrebat. „Nu te cu­nosc!” Zice: „Eu îs co­lonelul care l-a arestat pe părin­tele Arsenie”. „Hai, încoace, că ai să-mi spui multe”, i-am zis. Şi mi-o spus. Era un om credincios, de nu vă puteţi închipui! Mi-a zis că nu ştiu ce general a dat ordin să îl aresteze pe părin­tele Arsenie, că aduna prea multă lume. Când l-au arestat, au fost trei: el şi încă doi, tot din securitate. L-au luat pe părintele şi l-au dus la arestul din Braşov, într-un beci. Au folosit trei lacăte, fiecare dintre ei păs­trând câte o cheie, până a doua zi, când trebuia transferat de la securitate la închisoare. Numai că a doua zi, când au venit să îl ia, toţi trei au înmărmurit: celula era goală. Colonelul a intrat în panică, pentru că era respon­sabilitatea lui şi nu îşi putea explica ce s-a întâmplat. S-au urcat în maşină şi au plecat înapoi, la mânăstire, la Sâmbăta. Când au intrat în biserică, părintele Arsenie era în altar şi tocmai făcea Li­turghia. După ce s-a ter­minat sluj­ba, părin­tele s-a dus de bună­voie la secu­rişti şi le-a zis: „Mă întorceam şi singur, nu trebuia să veniţi după mine, dar a trebuit să ţin slujba, că nu avea cine altci­ne­va”. Colonelul mi-a mărtu­risit că după ce l-a ares­tat pe Ar­se­nie şi-a şi dat demisia din securi­tate şi a de­venit om al bise­ricii, om al crucii.

[…]

Obştea mânăstirii

Crucea ta să devie crucea Lui şi atunci alungă diavolul. Părin­tele Arsenie ne spunea: „Să aveţi mintea lui Hris­tos!”. Şi eu mă tot gândeam: „Mă, cum să ai mintea lui Hristos?!”. Păi, ca să ai mintea lui Hristos, trebuie să ai trăirea Lui! Şi pentru asta trebuie să înduri Golgota, să te scuipe, să te lovească şi tu să îi priveşti şi să spui: „Părinte, iartă pe ei, că nu ştiu ce fac”. Făcând aşa, Hristos e în tine. Pe tine te pot birui, da’ pe Hristos, care intră în tine, nu îl mai poate birui ni­meni. Aşa îi vom merita Învierea şi bucuria Sfin­telor Paşti.

 

Parintele Arsenie Boca, “Sfantul Ardealului”: Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor…

[…]

Maica Teodosia (Zorica Laţcu) şi Părintele Arsenie Boca

Părinte stareţ, o întrebare cât se poate de legitimă: De unde evlavia Sfinţiei Voastre, atât de profundă, faţă de Părintele Arsenie?Bănuiesc că aţi cunoscut şi alţi mari Părinţi. De ce tocmai la Părintele Arsenie aveţi atâta evlavie?

Da, am cunoscut şi alţi Părinţi, dar din auzite mai mult. Pe Părintele Arsenie însă l-am văzut. L-am văzut faţă către faţă! Când m-am dus la mănăstire…

La Mănăstirea Sâmbăta?

Da, la mănăstire la Sâmbăta. Eu m-am dus chiar când am terminat liceul. Am terminat şcoala şi m-am hotărât să mă duc la mănăstire. Mama mea era tare bolnavă şi, fiind bolnavă, pe pat, ispită mare pe mine, cu plecatul la mănăstire! În momentul acela, o zis mama: Bine, dragul mamei, mă laşi aici, a nimănui? Şi m-am zguduit, aşa, un pic, în suflet. Dar m-a întărit Dumnezeu şi mi-a dat o putere, de am zis: Dacă nu mă duc acum la mănăstire, nu mă mai duc poate niciodată!

Mă tot întrebam: S-o las eu pe mama aşa bolnavă, acolo, pe pat? Îi trebuiau lemne, trebuia să am grijă de ea… Na, opt copii o crescut. Eu eram al şaselea. Dar aşa mi-o venit în minte atunci, imediat, şi am zis: Mamă, cine vrei să aibă grijă de dumneata? Eu sau Dumnezeu? Şi atunci i-o dat o lacrimă, o plâns mama şi o zis: Da… Mai bine să aibă grijă Dumnezeu! Că nu mă lasă niciodată!

Ei, mama trăieşte de atunci. Trăieşte, are aproape nouăzeci de ani şi Dumnezeu are grijă de dumneaei, să ştiţi. E drept că fac şi eu ce pot, aşa, ca un copil…

Tot Dumnezeu face, prin dumneavoastră…

Da, Dumnezeu are grijă! Niciodată nu mi-am pus în minte că eu am grijă de mama, deşi fac lucrul acesta cu tot dragul. În mintea mea însă aşa mi-o rămas: că de mama mea are grijă Dumnezeu! Pentru că am plecat fără să mă uit măcar înapoi.

Aţi plecat la Sâmbăta, deci, la mănăstire?

M-am dus, de fapt, prima dată la Frăsinei. Acolo am plecat! La Mitropolitul Nicolae Mladin, la Sibiu, era o maică ce avea grijă de dânsul, Maica Marofta. Ei, maica asta m-o îndrumat aşa: Dacă vrei, măi, frate Gheorghe – că aşa îmi zicea –, dacă vrei să te duci la mănăstire, o mănăstire plăcută, şi cu viaţă, şi cu trăire, atunci du-te la mănăstirea Frăsinei. Şi acolo m-am dus! La Părintele Neonil, m-am dus la dânsul. Cine eşti? De unde eşti? Câţi ani ai? Ai făcut armata? Nu făcusem armata; eram înainte de armată. Nu primim, zice. La Frăsinei nu primim fraţi de mănăstire decât dintre cei care au armata făcută. Dar eu atunci voiam să mă duc în mănăstire, nu după un an, după doi! Dacă nu, nu mă mai duceam… Şi acolo, la Frăsinei, am auzit de mănăstirea Sâmbăta.

Şi aţi luat drumul Sâmbetei…

Da, m-am dus la mănăstirea Sâmbăta. Străin, n-am cunoscut pe nimeni, pe niciun vieţuitor de acolo. Părintele Veniamin, stareţul, mi-a dat o chilie acolo, deşi la început stăteam câte doi, trei fraţi într-o chilie. Şi apoi am stat, un an-doi, cu Părintele Modest, în aceeaşi chilie. Părintele Modest a stat mult la Athos… Nu ne potriveam deloc! Deloc nu ne potriveam! Eu, friguros; el, călduros! Lui nu-i trebuia foc, mie-mi trebuia; mă suiam cu picioarele pe sobă, din cauza frigului. Şi mama era la fel. Şi-acum, eu semăn tare mult în partea mamei. De-aici, de la brâu, aşa, în jos, sunt tot friguros. E un fel de reumatism, cred. Cred că-l şi moştenim de la părinţi. Şi-atunci, nu ne-am potrivit deloc, dar ne-am răbdat. Ne-am răbdat unul pe celălalt. Şi uite, şi-acum le spun la oameni: E tare greu să ierţi pe cineva! Dar să îngădui?… Nu-i chiar aşa de greu! Că şi-n Scriptură zice: Mai îngăduie şi-ţi voi plăti ţie toate! Pilda cu datornicul, ştiţi. Pe care îl sugruma de gât… Aşa zicea: Mai îngăduie şi-ţi voi plăti ţie toate! Şi-atunci, asta le cer şi credincioşilor acum, în ziua de astăzi. Dacă nu eşti în stare să ierţi, măcar îngăduie! Şi atâta să-ţi dea Dumnezeu putere să îngădui, până-ţi iese sufletul. E bună îngăduinţa asta! E tare bine primită înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă nu eşti în stare să ierţi.

Uite, v-am dat acum un exemplu: doi fraţi de mănăstire care n-aveau nici în clin, nici în mânecă unul cu celălalt. Unul, călduros, unul friguros. În aceeaşi cameră! Şi să ştiţi că aşa ne îndrumam, ne rugam împreună, răbdam, ne răbdam unul pe altul, ne ajutam, ne sprijineam.

În ce an aţi intrat în mănăstire?

În anul 1982, ca frate de mănăstire. Cred că era pe la sfârşitul lui ianuarie, începutul lui februarie. Frig… Când e frigul mai mare, atunci m-am dus la mănăstire!

Părintele Veniamin m-o primit în mănăstire până la urmă şi a hotărât să mă rânduiască la atelierul de pictură. Acolo lucra şi Părintele Modest, care era făcut deja rasofor.

No, m-o rânduit acolo, la Părintele Timotei, la icoane şi-mi dă ca să învăţ îndeletnicirea de a lucra icoane pe sticlă. Şi lucrez o zi, două, trei, o săptămână, două săptămâni… Nu făceam bine nimic! Tot ce făceam, ştergeam. Dar eu îmi dădeam toată silinţa. Şi, dacă am văzut în două săptămâni că nu fac nimic, că nu-mi produceam nici mâncarea pe care o mâncam, m-o prins, aşa, o disperare, o descurajare, o deznădejde din asta, mare. Cum să mai stau eu în mănăstire? Că eu nu produc, eu nu fac nimic! Pe acasă mai măturam, mai curăţam eu pe colo, dar acolo nu făceam nimic! Părintele Calinic, care e şi nănaşul meu de călugărie, şi el era acolo, la atelierul de icoane. Şi mă încuraja tare mult: Stai cuminte! Stai cuminte! Ai răbdare! Nu te grăbi! După două săptămâni, am plâns cât am putut eu! M-am dus în cameră, la icoana Maicii Domnului şi am zis: Maica Domnului, dacă vrei să mă ţii în mănăstire, să mă ţii. Dacă nu, să-mi dai drumul… Să-mi dai putere să pot să lucru icoană, să nu stau degeaba, să nu-mi produc nici mâncarea… Şi, dacă am plâns aşa tare şi m-am rugat cu foc, cu credinţă tare, a doua zi, când mă duc la atelier şi am început să fac icoana, vine Părintele Timotei şi-mi spune: No, asta rămâne! N-o mai şterge! Ooo, şi-atunci eu m-am gândit în mintea mea: Se vede că m-am rugat la Maica Domnului! Maica Domnului m-o ajutat, m-o sprijinit şi uite… Şi de atunci am început să lucrăm icoane pe sticlă. Trebuia să dăm producţie, că avea Părintele comenzi. Avea comenzi în Germania, în Austria, în America, ce ştiu eu pe unde…, în foarte multe ţări! Oamenii voiau icoane pe sticlă şi multe dintre ele trebuia să le lucrăm aşa cum erau acelea vechi, înainte. Aşa cereau cei din străinătate, de acolo, să lucrăm icoane vechi. Şi aşa lucram mai mult. Lucram şi din astea neo-bizantine, dar mai mult din acelea, pentru că aveam comenzi.

Ei, acolo, la atelierul ăsta de icoane pe sticlă, am cunoscut-o pe Maica Teodosia Laţcu. Maica Teodosia îl învăţa pe Părintele Calinic limba germană. Părintele mergea în Germania cu Părintele Timotei, cu Părintele Veniamin, stareţul, şi Maica Teodosia îl ajuta. Aşa o maică de înţeleaptă nu ştiu dacă am mai întâlnit vreodată! Aşa, dacă te uitai fizic la dumneaei, nu dădeai doi bani. Era strâmbă în toate părţile; şi cu gura, şi cu mâna, şi cu piciorul şi cum vreţi. Şi şi cuvintele le scotea greu din gură. Cel puţin, la început, nici nu înţelegeam… Abia dacă înţelegeam jumătate din ce vorbea. Apoi, cu timpul – că stătea cu lunile acolo, în atelier, acolo îl şi învăţa pe Părintele germană –, am învăţat şi eu ceva. Îi explica Părintelui timpul prezent, timpul trecut, imperfectul…, toate timpurile. Îi spunea şi multe cuvinte noi.

Maica mi-a făcut o poezie atunci. Şi-aşa-mi pare de rău, că am pierdut-o. Am pierdut-o! Numai câteva versuri mai ştiu şi eu acum…

Nu e publicată în cărţile ei, nu?

Nu este poezia asta în cărţile ei, ale măicuţei. Şi-mi pare rău…

No, dacă m-am dus la armată, camera o dat-o la altcineva, şi hârtia s-o pierdut. Şi păcat că s-a pierdut. Maica, cum scria ea, aşa, mai greu, o scris-o, şi pe urmă am transcris-o noi, am bătut-o la maşină şi am învăţat nişte versuri din ea. Eu mă pregăteam pe atunci să mă duc la armată, că, după un an de mănăstire, mi-a venit ordinul de încorporare.

De la mănăstire v-au luat în armată?

Da, acolo, la mănăstire, a venit ordinul de încorporare.

Şi poezia zicea aşa: Maică, Sfântă Mănăstire / Tu m-ai primit cu iubire, / Fiu al tău tu m-ai făcut, / M-ai primit sub al tău scut. // Mi-ai dat sfânta ascultare / Să-mi fie spre cer cărare / Acum, Maică Mănăstire / eu mă duc azi la oştire / Şi în loc de domn Părinte, / Căpraru’ îmi stă înainte…

Era frumoasă tare, dar n-am putut ţine eu mai mult minte.

Mai spuneţi-ne, vă rog, câte ceva despre Maica Teodosia.

Măicuţa Teodosia se temea tare mult de Părintele Veniamin, de Părintele stareţ. Nu voia să dea faţă în faţă cu dumnealui, că îi zicea: Mai du-te acasă, mai lasă-ne în pace, mai nu ştiu ce… Dar măicuţa venea cu atâta drag la Sâmbăta! Mai ales dacă mănăstirea lor, Vladimireşti, s-o desfiinţat. Suferea tare mult; ne spunea cum cântau Măicuţele acolo, cum slujeau, ce slujbe înălţătoare erau acolo. Spunea Măicuţa: Părinte, aveam toacă de argint şi clopot de argint la mănăstire! Şi, când începeau 318 maici să cânte „Ceea ce eşti mai cinstită”, în timpul Utreniei, aveai impresia că se deschid Cerurile! Când bătea toaca aia de argint şi trăgeau clopoţelul acela de argint pentru Maica Domnului, te înălţai cu totul! Şi ne spunea Maica şi plângea. Plângea! Ce trăiri avea acolo!

Sigur că măicuţa avea trăirile ei duhovniceşti şi ne împărtăşea din trăirile astea. Şi eu acolo, în atelier, de la maica Teodosia, am auzit pentru prima dată povestindu-se despre Părintele Arsenie Boca…

„Măi, călugăraşilor, haidaţi la mine!”

Oamenii lui Dumnezeu despre oameni ai lui Dumnezeu… Ce vă povestea maica Teodosia?

Am tot auzit de Părintele Arsenie şi despre câtă lume se duce la dânsul, cum îndruma oamenii, cum îndruma fraţii, călugării din mănăstire. Ei, dar tot auzind eu acolo povestindu-se aşa de frumos, cum povesteau părinţii, fraţii de mănăstire pe-acolo, m-o apucat un dor! Nici nu îl văzusem niciodată, dar aveam un dor lăuntric, aşa, de a mă întâlni cu Părintele.

No, şi dacă tot i-am auzit povestind aşa, cu drag, tot mai dor mi s-o făcut! Părinţii care au fost la el, când se întâlneau, povesteau: Vai, dar cum mi-o spus! Vai, dar cum ne-o vorbit cu gândul! Vai, dar eu nici nu aveam de gând să-i spun lucrul cutare, şi Părintele deja mi l-o zis! Ştiţi… eram şi curios! O stârnit în mine o curiozitate. Mă întrebam: Oare o fi aşa? Sau numai povestesc? Sau n-o fi chiar aşa?…

Ştiţi că, atunci când te duci la mănăstire, ca începător, mai vin ispite. Vin ispite, vin deznădejdi, vin tot felul de lucruri. Înaltpreasfinţitul Andrei avea o vorbă: Unde Dumnezeu Îşi face o lucrare, vine şi satana cu partea lui. Aşa şi noi, acolo… Era lucrarea lui Dumnezeu, dar mai venea şi urâtul, cum îi zice o mătuşă de-a mea, că nici nu-l pomeneşte. Deci vine urâtul şi pune şi el partea lui acolo, să-şi facă lucrarea lui.

Ei, atunci, la un moment dat, Părintele Modest, care mai fusese de câteva ori şi-l ştia pe Părintele, îmi zice: Uite, hai să ne cerem de la Părintele stareţ să ne lase să ne ducem la Părintele Arsenie. Asta se întâmpla vara. Era cald, verde peste tot. „Păi, unde o fi locul ăsta?” „Păi, la Drăgănescu.” „Şi unde o fi Drăgănescu?” „Lângă Bucureşti.”Vai! Trebuie să ne ducem în Bucureşti? M-am prins cu mâinile de cap! Noi nu ne descurcăm pe aici, cum să ne descurcăm noi pe acolo?! Dar zice Părintele Modest: Hai, că eu ştiu din Gara de Nord ce autobuz, ce troleu luăm, până unde mergem. De acolo luam alt autobuz şi mergem la Drăgănescu. No, aşa am făcut.

Dar asta era în timpul comunismului, în timpul lui Ceauşescu, în ’82, vara. Părinţii bătrâni din mănăstire ne spuneau: Să nu vă duceţi îmbrăcaţi călugări, că s-ar putea nici să nu vă primească! Pentru că-i urmărit de Securitate şi, cum are problemele astea cu Securitatea, s-ar putea nici să nu primească oameni îmbrăcaţi aşa. Duceţi-vă îmbrăcaţi civil!

Şi v-aţi dus îmbrăcaţi civil…

Ne-am dus îmbrăcaţi civil, în costum. Şi Părinţii bătrâni de pe acolo ne-au împrumutat nişte pălării de-ale lor. No, ne ducem… Ne suim şi noi în tren, ajungem în Gara de Nord, de-acolo luăm troleul… Ei, de-acolo, de la capătul drumului, când să luăm să ne ducem spre Drăgănescu, cred că jumătate de autobuz era plin de ţigani. În momentul când ne suim şi noi acolo, tot se uitau ţiganii la noi, noi la ei. Unul dintre ei însă zice: Lasă, bă, c-ăştia-s de-ai noştri! Semănam cu ei, cum eram îmbrăcaţi, cu pălării. Parcă am fi fost şi noi nişte ţigani.

Dar n-am rămas mustraţi de Dumnezeu numai atâta, că ne-am dus civili. Când ne întorceam de la Părintele, intrăm undeva, într-o biserică, în Bucureşti (uite că nu-mi aduc aminte biserica, dar cred că la Sfântul Spiridon). Şi pe trepte, acolo, era o maică ce vindea la pangar. S-o uitat maica aşa, după noi, şi ne-o zis: După cum vă văd eu, voi sunteţi călugări. De ce nu purtaţi voi haina călugărească? Ce, vă e ruşine de Hristos? De haina lui Hristos? Ne-o luat tare! Noi n-am zis nimic, am tăcut din gură, ne-am văzut de treburile noastre…

Aţi făcut ascultare de Părinţi…

Noi am făcut ascultare, ştiţi, numai n-am putut explica asta la toată lumea pe drum.

Părintele stareţ vă dădea, de obicei, binecuvântare să îl căutaţi pe Părintele Arsenie?

Da. Părintele Veniamin, de câte ori aveam ispite, ne dădea drumul şi zicea: Duceţi-vă la Părintele Arsenie. Dar nu ne dădea bilet de voie niciodată. Niciodată nu ne dădea bilet de voie! Părintele Arsenie, în schimb, când ajungeam acolo, ne întreba: Aveţi bilet de voie? Şi noi ne necăjeam… Ştiam că stareţul nu ne dă şi că, la dânsul, asta era prima întrebare. După care spunea: Dacă n-aveţi bilet de voie, nici nu stăm de vorbă!

Şi aţi ajuns la Drăgănescu. Cum a fost prima întâlnire cu Părintele Arsenie?

Da, pentru mine era prima întâlnire cu Părintele Arsenie. Nu îl văzusem niciodată!

Când am ajuns, biserica era plină. Şi am intrat în biserică, ne închinăm, civili, cu pălăriile în mână. Ne tragem undeva deoparte, pe lângă un stâlp de biserică. Părintele Arsenie era cu faţa către altar, încolo, şi primea oameni. Îi zicea care ce necaz avea; unii cu copiii, alţii cu sănătatea lor. Unul, de exemplu, îmi aduc acum aminte că era surd, nu auzea bine. Şi o zis: Părinte, să îmi fac operaţie? Că, uite, n-aud. Aud, dar tare rău aud. Şi Părintele i-o explicat aşa, băbeşte, să înţeleagă: Mă, timpanul tău e ca un fir de păr! Şi pe firul ăla de păr o crescut o bucată de carne. Ei, doctorii trebuie să taie carnea aia de pe firul ăla de păr. Ar fi imposibil să nu-l atingă. Şi dacă-l ating, tu nu vei mai auzi chiar deloc. Aşa mai auzi, de bine, de rău. Zbier la tine şi tot auzi ceva! Îl îndruma Părintele. Nu fă operaţie, că n-ai să mai auzi deloc! Îi zicea iarna cum să-şi tragă căciula bine pe urechi, cum să-şi ia fular la gât. Şi zice: Vei auzi rău, dar vei auzi toată viaţa ta.

Asta am auzit-o eu… Am auzit multe, dar nu le putem ţine minte chiar toate.

Şi cum stăteam noi acolo, aşa, Părintele o început să strige. L-am auzit cum o strigat: Măi, călugăraşilor, haidaţi la mine! Ne tot uitam şi noi printre oameni, pe acolo, să vedem dacă-i cineva îmbrăcat călugăr. Nimeni! Am stat mai liniştiţi, că doar nu ştia nimeni că noi suntem călugări acolo. Nimeni n-avea de unde să ştie! Şi iar o strigat Părintele, a doua oară. Şi când o strigat a doua oară, ne-o strigat pe nume! Eu nu fusesem niciodată la Părintele Arsenie… Părintele Modest mai fusese, o dată sau de două ori. Ne-o strigat pe nume! Când o zis: Modest şi cu Gherasim, haidaţi la mine!, mie îmi tremurau picioarele! No, şi ne-am dus în faţa Părintelui, că Părintele Modest mi-a zis: Hai, că ne strigă Părintele. Dar eu am spus: Da’ pe mine nu mă cunoaşte! Da’ pe mine nu m-o văzut niciodată!

Şi ne ia Părintele Arsenie, ne îmbrăţişează. Ne întreabă ce mai e pe la mănăstire şi zice: Mi-i dor, mă, de mănăstire! Mi-i dor! Şi zicea: Şi de pietrele alea de pe acolo mi-e dor! Şi, cum povestea Părintele cât e de frumos la mănăstire, ce viaţă frumoasă e în mănăstire, în ciuda ispitelor care erau pe noi, ni s-a aprins iarăşi, prin povestea Părintelui, dorul de mănăstire!

Şi să vedeţi cum ne-o luat pe amândoi. Îl ia pe Părintele Modest mai întâi: „Mă, tu câtă şcoală ai?”„Păi, Părinte, am făcut zece clase.” „O, puţin! Zece clase!…” Dar zice: „Mă, tu să ştii că n-ai să te poţi conduce singur niciodată!” Asta i-o zis Părintelui Modest: „Tu nu te vei putea conduce niciodată singur. Tu să asculţi totdeauna, să stai sub ascultare de părintele duhovnic şi de părintele stareţ, că tu, şi dacă ai vrea să te duci acasă, te căsătoreşti, tu singur nu te vei putea conduce…” No, probabil că Părintelui i-o intrat în cap lucrul ăsta şi o ascultat. Era un Părinte tare ascultător! Cred că din mănăstire, de acolo, de la noi, de la Sâmbăta, era cel mai ascultător Părinte! Asculta de toţi, nu numai de părintele stareţ şi de părintele duhovnic, ci de toţi fraţii de acolo, din mănăstire! Aşa era de ascultător! Toţi îl îndrăgeam tare mult!

Pe urmă mă ia pe mine: Mă, tu câtă şcoală ai făcut? No, eu acum eram mai fălos un pic, că făcusem doisprezece clase. Se uită Părintele la mine şi zice: O, e puţin, mă! Îi puţin! Vine vremea când cu două-trei facultăţi nu ai unde să te angajezi! Eu nu mai prind vremea aia, dar tu o prinzi! Mă gândeam eu atunci că, o, cine avea facultate pe timpul lui Ceauşescu era om mare! Dar nici prin minte nu mi-o trecut să fac facultate. Şi mai stă Părintele, se mai uită aşa, la mine şi zice: Uite care-i problema: tu să te duci mai departe la şcoală, să faci şcoală! Eu m-am gândit în mintea mea – numai în minte m-am gândit, că n-aveam curaj să zic şi din gură! – şcoală e mai greu să fac! E uşor să zici din gură, dar e mai greu să faci lucrul ăsta! Poate mintea m-ar duce, dar cine să mă poarte? Mama, bolnavă, ştiind cum am lăsat-o, cu opt copii săraci… Săraci! Necăjiţi! Aveam noi strictul necesar, dar nu eram de facultate, că acolo era cheltuială multă. În momentul când am gândit, am plecat capul jos – ştiţi cum e. Eram tânăr, aveam nouăsprezecepe ani. Am plecat eu capul în jos, dar mintea îmi umbla! Şi Părintele mă bate pe umăr: Ai dreptate, mă! Aşa-i, mă! Cine să te poarte? El o vorbit cu gândul meu! Cine să te poarte? Şi a mai zis: Să fii cuminte şi ascultător acolo, la mănăstire. Şi când te va da Părintele stareţ la şcoală, să te duci, să nu te împotriveşti! Că, dacă te vei împotrivi, te împotriveşti voii lui Dumnezeu şi nu se mai întoarce înapoi voia lui Dumnezeu. Atunci când hotărăşte Dumnezeu prin Părintele tău stareţ!…

M-am tot gândit eu… Să mă deie pe mine la şcoală Părintele?!

Dar să vedeţi cum vorbea Părintele Arsenie cu mine, ca şi cu un duhovnic! Deci de atunci vorbea Părintele cu mine ca şi cu un duhovnic, ca şi cu un stareţ. Şi mai stă Părintele, se mai uită la mine, că aşa măsura Părintele omul, de sus până jos, te fotografia, aşa, cu ochii ăia pătrunzători, albaştri, ca ai mei. Mi-era drag, tare drag, aşa, când vedeam că mă fotografiază! Şi zice Părintele: Mă, să fiţi îngăduitori cu neputinţa omenească! Asta s-o ai toată viaţa ta în mintea ta: să fii îngăduitor cu neputinţa omenească! Mi se adresa ca unui duhovnic, deşi eu eram abia rasofor. Numai rasofor eram! Aveam câteva luni de mănăstire, dar deja eram făcut rasofor.

Pe urmă, iară stă Părintele şi zice: Asta iar s-o ţii minte: ăla care vine şi se pune în genunchi în faţa ta eşti tu, preotule! Deja mi-o zis preot – fiţi atenţi numai! Cel care vine şi se pune în faţa ta în genunchi tu eşti, preotule! Şi Cel Care dezleagă e Hristos! Credeţi că mie mi-o mai ieşit de atunci din minte lucrul acesta? Cuvântul acessta mie nu mi-o mai ieşit din minte! Întotdeauna, de câte ori spovedesc pe cineva sau de câte ori vine cineva să-i dau un sfat, nu mă socotesc că aş fi eu acolo niciodată! No, asta e diferenţa poate între mine şi alţii. Că Părintele am impresia că, în momentul când mi-o spus-o, o şi imprimat-o în mine. Probabil de asta m-o şi fotografiat aşa bine-bine, m-o studiat bine.

Întorcându-ne la Sâmbăta, am mai stat o vreme în cameră cu Părintele Modest. Pe urmă, Părintele Veniamin mi-o dat o chilie. Şi nu chilie, apartament! Se făcuse o construcţie nouă acolo, unde erau chilii stil apartament – o cameră de dinainte, unde era geam, iar cea de dinapoi nu avea niciun geam. Era stil apartament! Acolo, la mănăstire, mai vine cineva, un băiat tinerel, care făcea doctoratul: fratele Nacu, Preasfinţitul Daniel de mai târziu. Apoi, tare mult am stat cu dânsul în chilie, că Părintele Veniamin, stareţul, nu prea primea la mănăstire studenţi. Avea o vorbă pentru astfel de persoane, adică pentru studenţii care voiau să rămână la mănătire: Vara n-avem loc, iarna n-avem foc. Asta zicea Părintele Veniamin, stareţul.

Dacă mi-o dat Dumnezeu chilie stil apartament, apoi în prima cameră am stat eu, şi în a doua, unde era întuneric tot timpul, acolo stătea fratele Nacu.

De unde apelativul de „fratele Nacu”?

Numele venea probabil de la Nelu, dar noi aşa îl ştiam toţi: Vine fratele Nacu! Ei, fratele Nacu stătea mai mult la Părintele Arsenie. Se ducea şi stătea câte două-trei luni la Părintele Arsenie! Sau poate şi patru-cinci luni, câteodată. Stătea acolo, în preajma Părintelui, în timpul cât făcea doctoratul. Pe urmă venea, stătea acolo, avea camera în Sâmbăta. Cântam la strană, pe urmă stăteam la discuţii. Ce povesteam cu Părintele! Închipuiţi-vă, în atâţia ani de zile, umblam şi eu la Părintele, dar el stătea mai mult!

De multe ori, ne prindea trei-patru dimineaţa povestind! Eu socoteam că e ca şi o priveghere. Poate mai mult ca o slujbă de priveghere, că, de multe ori, la slujbele de priveghere te mai apucă somnul, mai moţăi sau nu eşti atent, ori, când aveam discuţii din acestea, aşa, duhovniceşti, plăcute înaintea lui Dumnezeu cu fratele Nacu despre Părintele, nu ţi se făcea somn deloc! Şi fratele Nacu avea darul vorbirii, mă capta şi mă impresiona! Şi de multe ori îmi povestea, şi mie îmi dădeau lacrimile! Nu spunea poveşti pe care le-o citit undeva sau pe care le-o auzit de la cineva, ci spunea ceea ce vedea el la Părintele, ceea ce auzea el cu urechile lui! Înţelegeţi lucrul acesta? Or, să stai de vorbă cu cineva care, într-adevăr, îl cunoştea direct pe Părintele Arsenie – şi eu aşa l-am şi cunoscut şi aşa îl ştiu pe fratele Nacu, pe Preasfinţitul Daniel – e lucru minunat! Şi să ştiţi că, din când în când, ne mai sunăm şi vorbim împreună şi eu numai atât zic: Aici, Părintele Ghelasie. Şi Preasfinţitul zice: Aici fratele Nacu. Aşa ne prezentăm, la telefon. E smerit tare, în vorbire, în gândire, în trăire!

De asta spun că, atunci când trăieşti lângă nişte oameni deosebiţi, lângă Părintele Arsenie – părintele nostru spiritual, cu mare dar de la Dumnezeu –, nu poţi să nu creşti frumos. Noi doi îi eram ucenici, iar fratele Nacu era ucenicul mai mare şi mai înţelept şi mai trăitor poate decât mine. Să nu mai zicem că depinde şi din ce familie te tragi, din ce neam… Părintele cunoştea şi spiţa neamului. Dar să ştiţi că nu m-am dus niciodată să-i zic Părintelui că, uite, sunt prieten cu fratele Nacu… Nu, niciodată! Ce îmi zicea mie, era al meu. Ce îi zicea fratelui Nacu era al dânsului. Sau ce-i spunea Părintelui Modest…

Apropo de Părintele Modest. La un moment dat, Părintele Modest avea grijă şi de găini, la mănăstire. Ne ducem odată la Părintele Arsenie, împreună. Şi se uită Părintele la el şi zice: Mă, tu ce faci acolo, la mănăstire? Tu eşti găinarul mănăstirii? Când am văzut că-i zice găinarul mănăstirii, deşi aşa era, vai, aşa mi-o venit să râd! Ştiţi… copil tânăr, ce să mai zici?! Dar Părintele ştia exact ce faci în mănăstire, ce-i acolo…

Nu cred că era cineva să-l poată înşela. Nu se înşela niciodată! Eu nu cred să fi înşelat pe cineva măcar cât negru sub unghie. Nu cred lucrul acesta! Nici să-l ducă pe drum greşit, nu! Nu! Lucrul acesta nu-l făcea Părintele!

După cum l-am văzut şi l-am cunoscut pe Părintele, nu cu una, cu două îngăduia să-l biruieşti. Dacă vedea că eşti cuminte sau eşti naiv, cred că ne dădea pace în toanele noastre. Dar altfel să ştiţi că ne îndruma! Şi era destul de aspru la voce! Privirea blândă, iar vocea aspră. Mulţi mă tot întreabă: Părinte, ce fel de om era? Cum l-aţi simţit dumneavoastră? Eu l-am simţit pe Părintele un om aspru-bun. De ce zic aspru? Curăţa! Curăţa păcatele, curăţa relele, întunecimile, micimile de pe om le curăţa. Şi pe urmă te îndruma, îţi spunea ce să faci. Vedeţi că unii din ziua de astăzi sunt aspri şi atât. Dar bunătatea unde-i?…

[…]

Maica Teodora şi minunea din inima morţii

Tot acolo, la mănăstire, am avut o maică – Maica Teodora, Doamne, odihneşte-o în pace! Eu, când m-am dus la mănăstire, era bătrână măicuţa, peste şaptezeci de ani avea – cred că vreo şaptezeci şi cinci de ani avea. Şi-am prins-o acolo. Cât am stat eu acolo, cred că împlinise în jur de optzeci şi ceva de ani. Ei bine, maica Teodora îmi spunea cum o venit de la Râmnicu Vâlcea, de acolo de unde-i Sfântul Grigore, de la Bistriţa. De la Mănăstirea Bistriţa o venit…

Acolo le trimitea Părintele Arsenie mereu pe fetele ce voiau să intre în mănăstire.

Da, acolo probabil că le trimitea Părintele.

La „mama Olga”, aşa i se spunea maicii stareţe de la Mănăstirea Bistriţa. Şi ea le primea pe toate tinerele pe care i le trimitea Părintele Arsenie..

Mama Olga, da. Probabil că se cunoşteau foarte bine. Pe măicuţa Teodora o adus-o de acolo, de la Bistriţa, la mănăstire la Sâmbăta şi maica tot la bucătărie o lucrat. De când am intrat eu în mănăstire şi până i-o ieşit sufletul, maica Teodora o lucrat la bucătărie; curăţa cartofi, morcovi, ceapă, tot ce trebuia. Toate erau curăţate de mâna maicii Teodora!

Nu ştiu dacă mai ştia cineva din mănăstire, dar, la un moment dat, maica Teodora o început să-mi povestească despre Părintele Arsenie.

Zicea: Părinte Ghelasie, eu, maica Teodora, aşa cum mă vezi aşa, ştii că am auzit glas de îngeri? Şi când o început să spuie, o început să plângă. Maica se ducea mereu la slujbă; era nelipsită la slujbă. Prima! Se ducea cred că cu o jumătate de oră înainte să înceapă. Cred că o avut voce frumoasă în viaţa dumneaei, dar de când o venit la Sâmbăta, ea n-o mai cântat niciodată la strană. Era mănăstire de călugări, ea îşi vedea de ascultarea dumneaei.

Şi zicea: „Am venit odată la slujbă şi l-am văzut pe Părintele Arsenie că intră în biserică, se închină şi o stat vreo zece minute şi dă binecuvântare, că era timpul să înceapă slujba. Nu intrase niciun călugăr! Niciun călugăr n-o venit la slujbă până în momentul ăla! Şi Părintele nu s-o uitat şi o dat binecuvântarea”. Şi îmi zicea: „Părinte, o răspuns îngerul! Amin. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie! Împărate ceresc…” Vai! Zicea: „Eu n-am văzut niciun călugăr să treacă! În momentul când o început să zică rugăciunile începătoare, atunci o intrat un călugăr, s-o închinat, s-o dus la strană şi o luat rugăciunea şi s-o dus mai departe”. Zicea: „Călugărul nu cred că o văzut sau şi-o dat seama că, de fapt, ăla-i glas de înger! No… Nu era cine altcineva să fi răspuns”. Şi zicea: „Am auzit cu urechile mele! Nu era nimenea, nici într-o parte, nici în cealaltă! De văzut nu l-am văzut, dar de auzit i-am auzit glasul! Cum o spus rugăciunea începătoare…” Să audă Maica Teodora aşa!

No, acum, dacă m-o rânduit Dumnezeu de m-o călugărit, apoi, la mănăstire, m-au şi diaconit, m-au făcut preot… Eu aveam evlavie mare la maica Teodora. De ce? Pentru că Părintele Arsenie îi dăduse canon să înveţe pe de rost Paraclisul Maicii Domnului şi Acatistul Mântuitorului. Şi, de câte ori mă duceam la bucătărie, numai o întrebam: Maică, la ce condac eşti? Şi-apăi numai atâta îmi zicea: La şepte, la zece. Ştiţi? Sau la Paraclis, îmi zicea: La cântarea a treia, la a şaptea, la a opta. Atât! Dar nu ştiu dacă mai ştia cineva de pe acolo asta, că nici eu n-am mai zis-o la nimeni. Probabil că maica n-o vrut să ştie nimenea că ea are canon de la Părintele Arsenie să înveţe pe de rost Acatistul Mântuitorului şi Paraclisul Maicii Domnului. Se ruga mereu… O vedeam cum se ruga şi cum curăţa acolo, deşi n-o băga nimenea în seamă.

Ei, în momentul când am ajuns eu preot, când eram de rând, eu o împărtăşeam în fiecare zi pe maica Teodora. Încă o băgam în altar, aşa, în genunchi, într-un colţ, aşa, acolo, şi-i dădeam din potir. Cu atâta drag o împărtăşeam! Şi într-o zi, după ce am împărtăşit-o, că am fost de rând, mi-o venit în minte, cum eram cu patrafirul pe mine, şi am zis: Maică Teodora, vei pleca, că eşti bătrână – ea era conştientă că-i bătrână şi că trebuie să plece la Domnul – şi dacă vei pleca la Domnul şi te vei duce acolo şi te vei ruga acolo cu îngerii, să te rogi, te rog şi pentru mine. Să nu mă laşi din rugăciunile tale! Şi zice maica: Părinte Ghelasie, dacă a da Dumnezeu şi m-oi mântui, nu vă voi uita din rugăciune! Şi n-am să uit niciodată cu cât drag m-ai împărtăşit. Că mă chemai mereu… Am chemat-o, cu drag, să o împărtăşesc! Ea era la vârsta în care trebuie să fii ca îngerul din Ceruri, nu-i aşa? Am împărtăşit-o. Maica a plecat la chilie şi în două ore a fost moartă! A zburat în sânurile lui Avraam… Maica Teodora! Probabil i s-o fi făcut rău, o căzut într-un pârâu; am găsit-o moartă în pârâu, acolo, pe maica Teodora. Dar eu ştiam că ea e împărtăşită, că era din mâinile mele împărtăşită. Şi am zis: Maică Teodora, ai zburat! Asta am zis eu, în mintea mea, în gândul meu. Ai zburat la Cer! Ferice de sufletul Sfinţiei Tale, că eşti cu Hristos în suflet şi-n trup – nu-i aşa? – şi te duci în Împărăţia lui Dumnezeu. Roagă-te şi pentru mine! Şi, de atunci, nu contenesc, de câte ori fac Sfânta Proscomidie, să le pomenesc pe maica Teodora, pe maica Marofta, care m-o îndrumat să mă duc la mănăstire…

De asta spun că am trăit nişte momente cu adevărat deosebite.

„Transmiteţi-i Părintelui Serafim să steie jos la slujbă, că o să moară de durere de picioare!”

V-aş ruga să ne mai povestiţi anumite amintiri legate de Părintele Arsenie, petrecute cu astfel de oameni ai lui Dumnezeu, acolo, în Mănăstire, la Sâmbăta.

Câte n-am văzut acolo, în mănăstire!… Dar crezi că ţi le mai aduci aminte pe toate, în decurs de atâţia ani? Şaisprezece ani de zile am stat acolo, cu părinţi deosebiţi: Părintele Teofil, Părintele Paisie, Părintele Serafim Popescu…

Ne spuneţi câte ceva şi despre Părintele Serafim Popescu?

Pe Părintele Serafim Popescu l-am avut de duhovnic! Înger în trup! Nu numai că purta nume de înger, dar Sfinţia Sa în realitate era un înger! Ştiu că, de multe ori, Părintele Arsenie ne trimitea vorbă să-i transmitem Părintelui Serafim salutări. Ne întreba: Ce face Părintele Serafim? Şi zic: Cum îl ştiţi, Părinte! Primeşte lumea, e vesel. Râdea, râdea – atâta era de vesel şi de bucuros! Şi zicea Părintele Arsenie: Transmiteţi-i aşa Părintelui Serafim: să steie jos la slujbă, să nu mai steie în picioare, că o să moară de durere de picioare! No, noi când veneam de acolo, îi spuneam Părintelui Serafim ce i-o transmis Părintele Arsenie. Ştiţi, preoţii nu primesc sfat unul de la altul. Na, asta am observat eu acolo; cât erau de buni amândoi, Părintele Serafim nu voia să primească sfatul Părintelui Arsenie: Apăi Arsenie să-şi vadă el de ale lui! Lasă că-mi văd eu de ale mele! Dar nu cred că cu răutate zicea lucrul acesta.

Cert e însă că Părintele Serafim o murit de durere de picioare! Nu l-o ascultat pe Părintele Arsenie!… Nu stătea jos, să ştiţi! Părintele Serafim numai în picioare stătea la slujbă. Şi aşa o murit! S-o îmbolnăvit de durere de picioare, i s-or umflat picioarele de n-o mai putut! O venit salvarea după el, să-l interneze şi o zis Părintele Serafim: Măi, fraţilor, am slujit mănăstirea asta cincizeci de ani – atât a fost acolo preot şi duhovnic! Cincizeci de ani de mănăstire, o viaţă! Şi acum eu n-am să mor în mănăstire!… Am să mor undeva prin spital… Nu vă gândiţi? Lăsaţi-mă să mor în mănăstire! Vă rog eu frumos, daţi-mi voie să mor în mănăstire! Şi o murit în spital! No, acum, cine să-l lase să moare? Că noi am zis: Hai, că-l duce la spital, îi face tratament şi poate scapă de dureri… Şi-n noaptea aceea o murit Părintele Serafim! Şi am rămas, aşa, cu un gust amar… Mă tot gândeam: Doamne, de ce n-o ascultat Părintele Serafim de sfatul Părintelui Arsenie? No, eu, ca vieţuitor acolo şi fiind ucenicul dânsului, eram măcinat de asta. De ce n-o ascultat? Că ce sfat frumos i-o dat!… „Spuneţi-i să se puie jos la slujbă, că altfel moare de durere de picioare…”, ne spunea Părintele Arsenie să îi transmitem Părintelui Serafim. Şi aşa o murit Părintele, să ştiţi. Părintele Arsenie cunoştea lucrurile acestea, ştia de dinainte. Vedea Părintele de la Drăgănescu ceea ce e la Sâmbăta, acolo.

Ne duceam la spovedit la Părintele Serafim. Dar el, în ultimul timp, se mai pierdea, nu auzea bine, uita… Dar inima i-o rămas bună, conştiinţa şi trăirea, bune! Bune! De înger! De înger, nu de altceva! Şi, dacă te duceai la dânsul la spovedit, simţeai că eşti în faţa lui Dumnezeu. Da! Dacă, de exemplu, îi spuneam că uite cât îs de prăpădit şi cum greşesc şi cum cad, Părintele Serafim, deasupra mea, zicea: Nici eu nu-s mai bun, măi, frate! Numai că eu-s cu patrafirul la gât şi trebuie să te ascult! Aşa m-o pus Hristos, cu patrafirul la gât, aici, să te ascult şi să te dezleg de păcate, dar nici eu nu-s mai bun ca tine! Păi ne făcea să spunem tot ce-avem pe cuget!

Ştiu că era un frate în mănăstire, de prin Maramureş. Şi-l întreb: Măi, Mihai, unde te duci? Şi zice: Mă duc să-l spovedesc pe Părintele Serafim.

Îşi spuneau unul altuia nevoinţele…

Da! Vedeţi cât era de sincer în timpul spovedaniei?! Aveai impresia că se spovedeşte el la tine, nu că te spovedeşti tu părintelui. Eu am zis că şi acesta era un mare dar de la Dumnezeu, a unui Părinte şi duhovnic care avea cincizeci de ani de mănăstire şi de duhovnicie, care gândiţi-vă câtă experienţă a acumulat în timpul acela!

E paradigmatică această prietenie dintre Părintele Arsenie şi Părintele Serafim, tocmai prin nonconformismul şi părelnicele „disonanţe” dintre ei, înţelese însă în modul cel mai frumos duhovniceşte, în cheia unei preţuiri reciproce, de dincolo de cuvinte şi aparenţe.

Haideţi să vă mai spui… No, ne duceam la Părintele Serafim şi Părintele, cum se pierdea, mai şi aţipea. În timpul cât ne spovedea, aţipea. Şi o intrat o îndoială în sufletul nostru că nu mai e valabilă spovedania. No, şi în momentul când Părintele aţipea şi ştiam că se mai şi pierde, am zis că nu credem că mai e valabilă. Şi ne-am hotărât să ne ducem să-l întrebăm pe Părintele Arsenie dacă să ne mai spovedim, dacă mai e valabilă ori nu. Nici n-am apucat să-l întrebăm! Eram încă la uşă şi Părintele Arsenie ne zice: Îi valabilă, mă! Îi valabilă spovedania! Da, Părintele aţipeşte, da, Părintele uită, dar în spatele lui e Hristos! Să vă duceţi cu toată încrederea, că e valabilă spovedania! O, când am primit încredinţarea că e valabilă spovedania, nu mai puteam de bucurie! Că doar era duhovnicul nostru! Şi îndrăzneam, era părintele de suflet, căruia îndrăzneai să-i spui orice!

Părintele… Ha?

Părintele Timotei, fratele Părintelui Veniamin, stareţul, avea aparat în urechi, nu auzea bine. De câte ori ziceam câte ceva, trebuia să-i repetăm a doua oară, a treia oară. Punea mâna la urechi şi făcea: Ha? Ha? Ş-apoi noi ziceam că vine Părintele ha. Râdeam…, eram copii tineri! Aveam nouăsprezece- douăzeci de ani. Ce să aştepţi de la nişte copii? Nu prea multe lucruri…

Şi ne ducem la Părintele Arsenie odată. Şi noi, ăştia tineri, ajungem şi zicem aşa, mai sfios, ceva mai încet, ce aveam de zis. Dar Părintele, de acolo: Ha? Ha? Exact ca Părintele Timotei o făcut! Şi ne-o făcut aşa cu degetul şi o zis: Mă, să staţi cuminţi, că nici voi nu ştiţi ce ajungeţi! Vai, atâta mi-o fost de ruşine! M-o mâncat o ruşine, de n-am mai râs de Părintele Timotei niciodată! N-o mai existat aşa ceva! N-o mai existat să râdem noi de Părintele că nu aude!

A alungat-o cu mătura…

Dar gândiţi-vă ce tehnică pe Părintele Arsenie! Pe urmă, ne-o mai arătat Părintele model de răbdare şi de ascultare. Noi am stat, până s-o dus toţi oamenii. Ne-am zis: Hai, să stăm cuminţi, că poate ne mai transmite Părintele ceva. Şi să ascultăm. Sfaturile toate erau plăcute. Şi o intrat o femeie şi Părintele pune mâna pe o mătură şi… dă-i cu mătura! O bătut-o cu mătura şi o scos-o afară: Ieşi afară, că mi-ai făcut atâtea necazuri şi din cauza ta am suferit atâtea! Dă-i cu mătura şi o scos-o afară! Nu ştiu dacă o durat un minut şi femeia iară intră. Doamne! Intră, domnule! Şi Părintele nu-i zice nimic. Intră şi, de la uşă, numai în genunchi până la Părintele o mers! Îi săruta picioarele, domnule! Şi atâta numai o zis Părintele, uitându-se la noi: Aţi văzut, mă? Aşa trebuie să fie călugărul! Deci ne-o arătat modelul de călugăr, de iertare şi de întoarcere. Modelul şi de iertare, şi modelul şi de întoarcere! Cum trebuie să te întorci: în coate şi-n genunchi, dar să nu te laşi!

Pe urmă, după ce o îndrumat-o pe femeie, i-o dat drumul şi femeia s-o dus. Vedeţi? Nu cedau, domnule! Până nu le spunea ce avea Părintele de spus, nu plecau!

După ce iese femeia asta, vine o altă bătrânică. O femeie bătrânică, slăbuţă. Şi deschide uşa şi probabil că n-o văzut, n-o auzit şi o vrut să închidă înapoi, să se ducă. Probabil că nu l-o văzut pe Părintele. Dar Părintele o început să strige: Intră, că te cunosc! Şi i-o auzit glasul. Când i-o auzit glasul, o intrat înapoi. Aoleo, pe cine văzui! – probabil că era din partea locului, de acolo de undeva, de lângă Bucureşti. Aoleo, pe cine văzui! Şi o venit, şi s-o pus în genunchi şi îi săruta mâinile şi se închina Părintelui acolo. Şi-o zis Părintele: Nu vă smintiţi! Ne-o povestit cine e; că e o femeie care nu o putut să aibă copii şi cum s-o rugat Părintelui şi i-o dat copii. Şi o început acum Părintele să întrebe: Ce-ţi face feciorul cutare? Doi copii avea. Dar cutare ce face? Că pe ei nu-i mai ştia, pe fiecare. Şi femeia ne spunea acolo: Părintele mi-o spus că o să am copiii şi cum îi cheamă, şi cum să le pun numele şi la unul, şi la celălalt. Şi acum Părintele întreba, era familiar cu femeia. Ştia lucrurile perfect! Ce s-o bucurat că s-o întâlnit cu Părintele şi o întrebat-o de copii, şi o întrebat-o de sănătate! Era bătrână…

Ea nu venise că ştia că e Părintele acolo?

Nu! Venise aşa, din întâmplare. Numai deschisese uşa bisericii, acolo. Ce s-o bucurat că s-o întâlnit! Era de acolo de undeva, de pe lângă Drăgănescu, de prin apropiere. N-am întrebat, nici până astăzi nu ştiu exact cine o fost.

„No, sărută, că tu numai atât ai cerut!”

Pe urmă, mai ştiu iară o femeie din oraşul Victoria; nu-i mai ţin minte numele. Ştiu că Părintele i-a interzis femeii să mai meargă la el, că probabil îi ducea mulţi oameni, mulţi credincioşi. Şi i-ar zis: Tu, să nu-mi mai aduci pe nimenea, că, uite, îs urmărit de Securitate şi-mi faceţi necazuri. Mai abţineţi-vă acum, că, uite, îs urmărit iar şi vor să mă bage iar în puşcărie. Probabil că se mai ferea şi Părintele. Le zicea oamenilor: Mai staţi liniştiţi! Mai liniştiţi-vă! Acolo, la mănăstire, la Sâmbăta, femeia asta s-o întâlnit cu vreo trei femei care aveau necazuri mari, greutăţi şi nu ştia nimeni să le îndrume, să le scape de necazuri, de greutăţile lor. Şi s-o gândit femeia aia: Suntem ca oile fără păstor! Lasă că vă pun eu pe tren şi direct la Părintele! S-o dus, cu toate că i-o interzis. Când o ajuns acolo, în biserică, Părintele era sus, pe schelă. Era chiar la cupolă, sus. Când s-o uitat acolo, jos, o oftat o dată, aşa, tare, ca şi cum ar fi zis: Oare nu ţi-am spus? Şi o zis femeia aceea că numai o plecat capul în jos şi în mintea ei o zis: Părinte, să nu mă primeşti, nici să nu te uiţi la mine, dar primeşte femeile ăstea, că atâtea necazuri au şi greutăţi, că nu ştiu să iasă din ele! Că suntem ca oile fără păstor… Şi în momentul când o gândit ea asta, acolo, o mai zis: Mie îmi ajunge numai locul unde calcă picioarele Sfinţiei Tale să-l sărut. Şi femeia s-o tras într-un colţ de biserică şi s-o pus acolo. Femeile se închinau, se tot uitau în sus, la Părintele, aşteptându-l să coboare. Părintele coboară, le primeşte, le îndrumă, le spune ce să facă şi, după ce le-o îndrumat pe femei, s-o dus şi la femeia aceasta. Şi femeia povestea că i-o întins piciorul, arătându-i locul de pe jos, şi o zis: No, sărută, că tu numai atât ai cerut! No ziceţi… Cunoştea gândul omului, avea darul înainte vederii! Poate să zică cine ce vrea, degeaba! Noi, în credinţa noastră ortodoxă zicem aşa, că gândul omului nu-l ştie decât Dumnezeu. Dar iată că El îl descoperă şi aleşilor Săi!

Părintele Sebastian şi diavolul

Un Părinte – Părintele Sebastian de acolo, din mănăstire – îmi povestea cum o venit dânsul la mănăstire. El era din Ţara Moţilor. Şi zicea aşa: „Părinte, când am venit eu la mănăstire, nu eram orb! Eu am orbit în mănăstire”. Era al doilea orb din mănăstire, după Părintele Teofil. Şi-mi spunea: „La un moment dat, m-o primit Părintele – Părintele Arsenie era stareţ. Da’ m-o culcat în grajd, că n-o avut unde. Acolo, după iesle, la vaci. Noaptea o venit diavolul, Părinte, de era să mă omoare! M-o călcat pe picioare, mi-o pârâit oasele şi numai atât am putut să strig – m-am trezit şi atât am strigat: Părinte Arsenie, nu mă lăsa, că mă omoară diavolul. Şi în momentul când am strigat: Părinte Arsenie, nu mă lăsa!, gata, o dispărut! Nimic n-am mai simţit! Dar crezi c-am mai putut dormi? Nimic, toată noaptea numai m-am rugat şi-am făcut mătănii şi închinăciuni”. La cinci dimineaţa, la mănăstire, începea slujba. Şi-mi zicea: „Pe la patru, patru şi ceva, eu deja gata, am ieşit din grajd, m-am dus pe drum, că de la chilii până la biserică e aproape un kilometru – 800-900 de metri. Mult îi! Pe drum, când mă duc, no, mă întâlnesc cu Părintele Arsenie. Şi-mi zice – fără să-i zic eu nimic! – Măi, moţule, dacă nu mă strigai azi-noapte, să ştii că-ţi făcea capătul!” Auziţi? Părintele ştia şi fără să-l întrebi. Dar vedeţi că aştepta să-l chemi în ajutor? Vedeţi? Aştepta lucrul ăsta! Mă, moţule, dacă nu mă strigai azi noapte, să ştii că-ţi făcea capătul!…

„Mă, să nu confundaţi niciodată cioata cu Stăpânul!”

Tot în legătură cu gândurile oamenilor… S-o dus o veste pe acolo, prin mănăstire şi prin împrejurimile mănăstirii, că Părintele Arsenie e Domnul Hristos! Că doar cine ştie gândul omului, dacă nu Domnul Hristos? Îl cheamă Părintele Arsenie pe călugărul de la care a pornit gândul acesta şi-i zice: Mă, moţule, tu n-ai avut gânduri din ălea înalte despre mine? Şi el zice: Ba am avut, Preacuvioase! Părintele îi spune: Canon de la mine: două săptămâni nu te împărtăşeşti! Acesta o început să plângă: No, iertaţi-mă, Părinte! Dar ştiţi… că, no, dacă toată lumea vorbeşte, acu eu ce să zic? Eu ce să cred, dacă aşa crede toată lumea din jur? Şi povesteau părinţii din mănăstire că atâta de aspru i-o vorbit Părintele: Mă, să nu confundaţi niciodată cioata cu Stăpânul! Asta o fost vorba Părintelui: Să nu confundaţi niciodată cioata cu Stăpânul!

Eu, când auzeam lucrurile astea, aşa mă bucuram! Vedeţi ce dar de la Dumnezeu i-o dat Părintelui Arsenie? Darul înainte vederii! Darul gândului!

„În Numele lui Hristos, ieşi!”

Pe urmă, tot cineva de acolo, de la mănăstire, mi-o povestit că Părintele nu voia să se vadă când făcea minuni. Când făcea câte-o minune din asta, Părintele nu voia să-l vadă lumea. Zice că venea un autobuz, din ăsta, de la oraşul Victoria şi aducea multă lume la slujbă, acolo. Părintele ştia exact când vine autobuzul. Şi o zis Părintele acela că, la un moment dat, într-o duminică, numai îl vede pe Părintele Arsenie că iese afară din altar, să întâmpine oamenii care veneau de la Făgăraş. Şi se duce la o femeie şi numai i-o şoptit la ureche: În Numele lui Hristos, ieşi! Numai atâta i-o zis. Şi aşa o ţiuit, aşa de urât o făcut prin văzduh diavolul! Femeia era posedată de diavol. Şi Părintele Arsenie a vrut să nu scoată demonul în biserică. Fiindcă altfel făcea gălăgie în biserică, acolo. Ca să nu tulbure slujba, Părintele a ieşit din altar, s-o dus, i-o întâmpinat şi numai la ureche i-o zis: În Numele lui Hristos, ieşi! Ai văzut? Cine ştie cât de urât ar fi făcut pe acolo?!

„Marie, fă-ţi cruce!”

Tot Părinţii îmi povesteau cum, la un moment dat, o scos diavolul dintr-o sectară. Acolo le zice la sectari mucări. Numai în partea aceea a locului li se zice sectarilor mucări. Şi a venit o femeie trecută, probabil, de la ortodocşi, la mucări, acolo. Părintele stătea de vorbă cu oamenii în faţa altarului, cu spatele către oameni şi cu faţa către altar. Când o intrat sectăriţa asta în biserică, Părintele a strigat: Marie, fă-ţi cruce! Şi femeie o zis: Ce? Crucea? Chip cioplit! Crucea e aşa şi aşa… L-au răstignit pe Hristos pe ea. Ce să mă închin eu unui lemn de batjocură?! Atunci, Părintele a strigat a doua oară: Marie, fă-ţi cruce! Şi ea dă-i mai departe, cum strigă sectarii, cu citate din Scriptură – că doar se zice că diavolul ştie şi Scriptura, domnule! Şi citatele le ştie!

Atunci, Părintele o intrat în altar, a luat Crucea de pe Sfânta Masă şi numai atât o făcut: o cruce pe ea, pe femeie. Focul Crucii să te arză! Şi când o zis Focul Crucii să te arză, duhul acela a trântit-o jos, domnule, şi a ieşit din ea un câine negru! Asta o mărturisesc toţi care erau acolo, pentru că toţi au văzut! Asta ce vă spun eu probabil că va fi mărturisit de mai mulţi oameni care au fost acolo prezenţi. A ieşit un câine negru din ea şi atât de urât o făcut, aşa o explodat acolo, de o zguduit pereţii mănăstirii! Cine se duce şi vede biserica, poate vedea cum sunt crăpaţi şi acuma pereţii bisericii. Când o scos diavolul din sectăriţa aia, din mucăra aia, de acolo, atunci s-au crăpat zidul acela! Şi se ridică Maria de jos… Vai, s-o fi văzut cum se închina! Făcea cruce şi la icoane. Şi atunci, Părintele le-o spus la ceilalţi oameni: Vedeţi cine te opreşte să-ţi faci cruce şi te îndeamnă să vorbeşti aşa de urât la adresa icoanelor şi a Crucii? Ca să vadă lumea! Părintele nu pentru dânsul o făcut asta, ci ca să vadă oamenii cu ce duh au de-a face când e vorba de sectari!

[…]

„Mă, dacă m-ai chemat, lasă-mă să te ajut!”

Un alt om iar îmi povestea: „Părinte – zice –, când o început Părintele să facă mănăstirea aici, am venit, l-am ajutat. N-avea Părintele nici animale, nici maşină, nici nimic! Avea doar o sanie din aia mai mare. Şi-am venit să iau sania, să mă duc să-i aduc lemne Părintelui, să aibă în mănăstire. În momentul când m-am dus în pădure, am tăiat, am umplut-o cu lemne şi din greu trăgeam la ea. Părintele o ieşit de la stăreţia veche – că-i acolo un drum drept şi nu erau garduri, cum sunt acuma. Era drum drept, ca-n palmă – şi stătea şi se uita la mine, cu mâinile la spate. Şi eu m-am gândit în mintea mea: Părintele mai bine ar veni să împingă de sanie, că aşa-i de greu! Uite, vede doar că aduc lemne. Să nu steie să se uite la mine…” Dar Părintele l-o lăsat, l-o lăsat, până s-o apropiat de el. Când s-o apropiat de el, o început Părintele să împingă. Şi omul zice: Da’ lăsaţi, Părinte! Şi Părintele îi răspunde: Mă, dacă m-ai chemat, lasă-mă să te ajut! Ştia gândul! Asta nu e poveste numai aşa; la foarte multă lume le-o vorbit cu gândul. Deci ştia gândul lor!

Părintele era un munte, un vultur. Noi eram pui din aceia micuţi, care atunci poate primeam în cioc, ca să ne obişnuim şi noi să mergem mai departe. Vedeţi, noi eram puişorii cei micuţi. Dar ne primea cu mult drag Părintele! Şi să ştiţi că, şi dacă ne muştruluia, dacă ne mustra, mustra, de fapt, păcatul, gândul rău şi pe diavol. Eu asta am simţit tot timpul! Şi aşa le zic şi acum oamenilor: Să nu vă supăraţi când vă mustră câte un preot! Că şi eu mai mustru, dar nu te mustru pe tine. Mustru păcatul, patima aia din tine! Eu cu aceea mă lupt! Cu aceea mă lupt şi în mine, cu asta mă lupt şi faţă de tine, care vii la mine. Că, de fapt, mustrăm şi ne luptăm cu păcatul din noi, de care vrem să scăpăm. Eu asta simţeam când mergeam la Părintele! Ne uşura!

„Nu-ţi ajunge, mă? Nu te-ai mustrat tu destul pe drum?”

Haideţi să vă mai zic una… Bine că mi-am adus aminte, că e frumoasă şi asta! Am zis cândva: Gata, mă pregătesc! Mă pregătesc, postesc, ca să mă spovedească Părintele şi să mă pot împărtăşi şi eu. Părintele nu slujea, pe când era la Drăgănescu; slujea Părintele Bunescu. Şi zic: Las’ că mă împărtăşeşte Părintele acolo. Nu m-o spovedit Părintele, nici nu s-o uitat la mine! N-am zis nimic, că nu puteai… În faţa Părintelui, nu comentam, nu îndrăzneam. Ce, îmi tremurau picioarele!

Mă duc altădată…, nepregătit deloc. Cu păcatele pe mine! Atâta m-am mustrat pe drum!… Păi cum mă duc eu? Păi cum mă înfăţişez eu Părintelui? Păi cum?… Numai m-o chemat Părintele, m-o dezlegat şi gata! No, pentru noi acum, în ziua de astăzi, e ceva neobişnuit. Neobişnuit! Cum, domnule? Adică atunci când te pregăteşti – că vedeţi că toţi oamenii zic că se pregătesc, că se duc –, nu te bagă în seamă. Şi, când eşti pregătit, cred că nu eşti pregătit. Şi o zis Părintele: Nu-ţi ajunge, mă? Nu te-ai mustrat tu destul pe drum? Numai îţi trebuia dezlegarea şi atât! Vedeţi cum face omul legătura cu Dumnezeu?! Te spovedeşti lui Dumnezeu – să recunoşti înaintea lui Dumnezeu neputinţa ta, să te arăţi exact cum eşti! Şi când te-ai dus la Părintele, păi recunoşti starea în care eşti. Nu cum se duc acum unii pe la preoţi şi n-au ce mărturisi. Cum o păţit unul, un farmacist. Un farmacist din oraşul Victoria se duce la Părintele Teofil – îi prieten şi cu mine farmacistul – şi-mi zice: „Părinte Ghelasie, no, dacă mă tot duc în fiecare duminică şi mă spovedesc, la un moment dat nu mai aveam ce să mai zic. Mă tot gândeam: Ce să mai zic? Ce să mai mărturisesc? Şi mă întreabă Părintele Teofil: No, ce ai pe sufletul tău? Eu îi zic: Părinte, n-am nimic! Dar Părintele Teofil îmi zice: Îi hi vreun Sfânt!” Şi zicea omul acela: „Părinte, când mi-o zis că îi hi vreun Sfânt, toate păcatele mi-or venit în minte imediat!” Vedeţi? Îmi atrăgea atenţia şi farmacistul acesta: „Vezi, Părinte, să nu cumva să ne treacă prin minte că, vai, ce înaintaţi suntem noi! Sau: vai, ce aproape de Dumnezeu suntem! Nu! Nu! Suntem plini de patimi şi de păcate şi aşa te primeşte Dumnezeu, exact cum eşti!” Şi să ai să spui tot timpul ceva, nu-i aşa? Să vii să spui înaintea duhovnicului că eşti păcătos şi exact păcatul, şi exact patima, şi exact gândul. Nu numai: Am greşit şi eu… Păi spune exact ce ai greşit! Păi l-am supărat pe ăla… Păi spune exact cu ce l-ai supărat! Sau cu ce L-ai supărat pe Dumnezeu. Că exact de păcatul acela te dezleagă. De asta creştinii noştri, în ziua de astăzi, sunt tulburaţi. Creştini tulburaţi… N-au trăirea aceea care trebuie, n-au nici mărturisirea aceea corectă. Trebuie să aibă mărturisirea aceea corectă! Da, astăzi am gândit rău despre fratele meu! Uite, am gândit că e aşa, şi nu e aşa! Sau: Astăzi mi-o venit, uite, patima aceea şi mă luptă în mintea mea! Uite, acesta-i păcatul meu şi cu acesta mă lupt! El mă tulbură! Nu… Ei zic în general. Şi eu le spun: Nu! Numeşte-le! Spune-le pe nume, pentru ca patimile şi păcatele să fie dezlegate.

Ca la doctor… Trebuie să-i zici toate manifestările bolii, ca să îşi dea seama exact ce tratament să îţi recomande…

Ca să îţi dea tratamentul care trebuie, da!

Şi… am observat ceva! În ziua de astăzi, oamenilor le e frică să mărturisească păcatele. Şi vă spui de ce le e frică: le e frică pentru că se mântuiesc – asta-i prima frică! Le e frică pentru că se fac buni. Le e frică pentru că se sfinţesc! Vai de mine! Asta-i frica! Păi asta nu-i frică de la Dumnezeu! Nu-i bună! Să ai bucuria că ţi se iartă păcatele, bucuria că te întâlneşti cu Hristos! Or, omului, fiind plin de patimi şi de păcate, îi e frică atunci când se întâlneşte cu Hristos.

Mi-am adus aminte acum de Înaltpreasfinţitul Ioan de la Covasna. Înaltpreasfinţia Sa, de câte ori predică, are un obicei de a întreba oamenii. Ca să vedem creştinii noştri cât sunt de falşi – că avem şi creştini falşi –, mai procedăm uneori şi la o astfel de predică. Şi zice că întreabă Înaltpreasfinţitul: „Vai, nu vă place ce frumos e aici, unde suntem noi acum, la slujbă?” „Da!” „Nu v-ar plăcea să se deschidă cupola, să Se arate Domnul Hristos?” „Ba da!” „Să se arate Maica Domnului?” „Da!!!” „Şi să fie plin de îngeri aici?” „Da!!!” „Să ne ieie pe toţi, să ne ducă sus…” Însă nişte femei de acolo,  mai din spate, or zis: „Doamne, fereşte, Părinte!”

No, vedeţi? Vedeţi? Creştinismul fals… Răspunsul lor trebuia să fie tot Da!!! Că mai devreme, mai târziu, Doamne, ne ducem acolo şi cu Tine vrem să fim! Că şi aici, dacă trăim, cum cântăm la colindă? Îngeri şi oameni, îngeri şi oameni cântă împreună… Păi cântăm împreună cu îngerii, nu-i aşa? Atunci să nu fugim de îngeri! Nu fugim de darul lui Dumnezeu! Nu trebuie să ne fie frică să ne apropiem de Hristos. Ce frică e aia? Eu le mai zic oamenilor: Asta e frica cea diavolească sau gândirea cea drăcească. Sau ălor mei, în mănăstire, le zic: E scuza drăcească! Aşa se cheamă lucrul ăsta. Când au câte-o scuză din asta care nu e de la Dumnezeu: De ce nu te duci la slujbă? Păi, să vedeţi, că… Scuză drăcească!

Cine se scuză, se acuză, nu?…

Se acuză, da!

Vedeţi, Mântuitorul te cheamă la Cină. Femeie mi-am luat; boi mi-am luat; trebuie să mă duc… Vedeţi? Scuza drăcească! De aia Se supără Dumnezeu pe om! Vedeţi de ce creştinii sunt tulburaţi acum? Pentru că au scuze drăceşti. Or, dacă îţi pui nădejdea în scuza aia drăcească, te răstoarnă, domnule!

Îţi ţine amorţită conştiinţa…

Da, da! Şi te miri că eşti tulburat… Vai, de ce-s tulburat?

O venit o femeie din Braşov şi mi-a zis: „Părinte, îs tot bolnavă!” „De cât timp eşti bolnavă?” „De vreo treizeci de ani.” „Umbli la biserică?” „Umblu!” „Te rogi?” „Mă rog!” „Te spovedeşti?” „Mă spovedesc, Părinte. În fiecare lună aproape mă spovedesc.” O femeie cuminte, no… „Faci parastase pentru cei morţi?” „Fac, Părinte, toate rânduielile. Da’ îs bolnavă de numai nu-mi iese sufletul! Atâta-s de bolnavă!” Zic: „Dumneata greşeşti undeva înaintea lui Dumnezeu! Eu n-am de unde să ştiu, că nu-s Părintele Arsenie, dar, dacă-mi dai voie, hai să ne rugăm! Mă rog şi eu, şi dumneata, să ne arate Domnul Hristos unde greşeşti dumneata.” După un an de zile abia ne-am dat seama de unde vine necazul. Şi ştiţi de unde am aflat? Tot din mărturisirea dumneaei. Ea punea pe pomelnic spânzuraţi. Şi o întreb: „De cât timp pui dumneata spânzuraţii pe pomelnic?” „Păi de treizeci de ani de zile.” „De treizeci de ani de zile eşti tot bolnavă, vezi? Nu cumva să ai în minte că îi fi mai bună decât Hristos sau decât Dumnezeu!” Vedeţi? Aici e greşeala oamenilor! Eu le atrag atenţia şi acum, tot mereu le atrag atenţia: Aveţi grijă, să n-aveţi în minte că veţi fi cumva mai buni ca Hristos sau ca Dumnezeu. Niciodată! Dacă rânduiala Bisericii zice să nu-l pui pe pomelnic, păi nu-l pui! Că pui la urmă oricum cu tot neamul lor, şi acolo îl cuprinzi şi pe el, asta e altceva! Biserica e ca o mamă! Tot bună! Pe toţi îi cuprinde la slujbă. Păi da las-o aşa cum e lăsată de la Sfinţii Apostoli, de la Domnul Hristos încoace. De la Sfinţii Părinţi şi până în ziua de astăzi nu e modificat nimic! Noi ţinem rânduiala cum ne-au lăsat-o ei. Dar oamenii au impresia că or fi mai buni.

Sau am văzut acum cum unii au bucuria focului, domnule! Că tot se discută acum despre incinerare şi poziţia Bisericii referitor la aceasta. Care-i, domnule, bucuria focului, că eu n-o pot gândi niciodată? Ce bucurie să ai să te ardă focul?! Fie că eşti mort, fie că eşti viu. Care-i bucuria aceea? Care-i bucuria focului? Să mi-o spuie şi mie toţi cei care vor să ardă, pentru că eu n-o cunosc. Când noi ne rugăm acolo şi spunem: Unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit… În loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă… Păi cum să zic eu atunci acolo, la incinerare, dacă zice să-i fac slujbă? În loc cu foc? În locul unde-l arde? În loc cu jar? N-am slujbă pentru aşa ceva! Vedeţi? N-am rânduială!

Sau vine alt îngustat la minte şi-mi dă sicriul gol şi zice: „No, îngroapă, Părinte, sicriul ăsta…” „Păi cum să îngrop sicriul gol? Că nu se poate aşa ceva!” Nu există slujbă pentru sicriu gol! Cum nu există pentru sicriul cel gol, nu există nici pentru cel care se arde! Cum să zic: Odihneşte cenuşa asta? Sau focul ăsta? Sau cum?

Vedeţi, trăim nişte momente în care oamenii ar fi în stare să-I dea sfat lui Hristos.

Să fie Părintele Arsenie…, vai, ce i-ar mai muştrului! Ce i-ar mai mustra! Ce le-ar mai spune! Care-i bucuria ta, mă? Eu aş vrea să văd bucuria unuia – cât el trăieşte – care să se bage în foc şi să ne arate nouă, ăstorlalţi, care suntem neştiutori şi reduşi la minte, bucuria aceea a focului. Care e? Să-i zicem: Intră, dragă, în foc, arată-ne cum te arzi şi cum te bucuri când te arde. Să ne arate nouă lucrul acesta, şi-atunci vom crede! Până atunci, nu! Până atunci, nu cred că există bucuria focului. Eu nu cred lucrul acesta!

Dar iată că trăim momentele acestea, în ziua de astăzi. Şi unii zic că Biserica e aşa, Biserica e aşa… Dar Biserica e Hristos! Biserica nu e numai Patriarhul, mitropoliţii, episcopii, preoţii, călugării… Toţi împreună formăm Trupul tainic al lui Hristos. Că nu suntem toţi ochi sau toţi urechi, e adevărat… Dar să vie, domnule, el, care nu-i trăitor, şi să ne spună ce şi cum să facem?! Asta nu se poate!

Şi să vă mai spun ceva. Toţi laudă pe câte unul, la înmormântare, că a fost un bun creştin… Stai un pic… Un bun creştin nu face aşa ceva! Nu cere să fie incinerat. Asta-i în primul rând. Pe urmă, un bun creştin se lasă condus de Capul Bisericii, Hristos. Capul Bisericii e Hristos. Pe urmă, faci parte din corpul tainic al lui Hristos. Nu mai răspunzi tu de tine, ci răspunde Hristos de tine! Şi după moarte, Biserica. Biserica răspunde de tine! Îţi face înmormântare, îţi face parastasele, îţi face Liturghiile, dezlegările, toate. Vedeţi? Răspunde de tine, are grijă de tine, te asimilează.

Eu mă tot mir, aşa… Dacă ei tot vor să facă voia lor, în Tatăl nostru să nu mai zică de-acum facă-se voia Ta, ci să spună facă-se voia mea! Aşa să zică ei Tatăl nostru de acum încolo. Facă-se voia mea. Mântuitorul, Care-i Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, o plâns în Grădina Ghetsimani. Ce frumos o plâns! Şi o zis: Părinte, dacă-i cu putinţă, să treacă acest pahar de la Mine; dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu. Facă-se voia Ta! No, vedeţi? Fiul lui Dumnezeu o zis: facă-se voia Ta. Şi s-o făcut voia lui Dumnezeu, pentru că nu L-o izbăvit nici de Cruce, nici de durere. Şi ce bucurie pe atâta lume, de la Mântuitorul încoace, pentru că, prin suferinţa Mântuitorului şi durerea Lui, atâţia oameni au scăpat de dureri şi de suferinţe, nu-i aşa?! Şi câtă lume se mântuieşte!

Noi de unde să ştim că, prin durerile acestea ale noastre, nu ispăşim poate neamul nostru? Credinţa… Printre oamenii noştri, care vin în biserică, cine ştie câţi parşivi sunt, câţi hoţi, câţi tâlhari. Prin trăirea ta curată, de acolo, Dumnezeu îl scoate şi îl ridică şi pe acela! Păi tu să zici că e bun creştin, şi bunul ăla creştin, la moartea lui, nu mai vrea să asculte de Hristos?! Dar eu zic aşa: Acela nici cât o trăit n-o ascultat de Hristos! Dar el e un bun creştin… Păi, dacă acela e un bun creştin, atunci adevăratul bun creştin care-i?

De aceea îl vedem pe adevăratul bun creştin trăitor. Ne-o lăsat scrieri, ne-o lăsat îndrumări. Sfântul Vasile cel Mare e un bun creştin şi-un îndrumător! Sfântul Ioan Gură de Aur…, ce bun creştin şi îndrumător! Şi şade lângă tronul lui Dumnezeu! De nu-l vedem în rândul Sfinţilor, e pentru că se află chiar lângă tronul Mântuitorului. Aici sunt adevăraţii buni creştini, nu?! Atunci, de ce să nu mă uit eu la îndrumarea lui, la trăirea pe care mi-o dă Sfântul?

Vedem cum se tot înteţesc, în vremurile acestea, atacurile împotriva Bisericii. Şi nu numai că acuză Biserica, ci o fac în toate felurile. Ne zic şi nespălaţi, şi bărboşi, şi negri şi mai ştiu eu cum… Bun, domnule, suntem bărboşi şi negri şi cum zici tu! Dar nu suntem daţi focului! Asta nu suntem, gata! Adică până aici! Până aici! Focului nu mai suntem daţi. În pământ eşti şi în pământ te vei întoarce… Şi Fiul Omului, vede proorocul, cum porunceşte oaselor; nu porunceşte focului, nici cenuşei, ci le porunceşte oaselor! Ei ne acuză că ne închinăm la moaşte, că ne închinăm la oase. Dacă ei n-au trăire… Dacă n-au nicio trăire, cum să ştie cât sunt de valoroase sfintele moaşte pentru noi?! Omul acela, din viaţă, s-o umplut de Duh Sfânt, încât şi osul lui e plin de Duh Sfânt! Şi capul lui, şi mâinile lui, şi toate osişoarele care sunt acolo sunt pline de Duh Sfânt! Că Dumnezeu, dacă-ţi dă un lucru, nu ţi-l mai ia.

Părintelui Arsenie, dacă i-o dat darul, nu i l-o mai luat. Eu aşa zic!

Se împlineşte, din nou, cuvântul Părintelui Arsenie

Să ne întoarcem la Părintele Arsenie. Vreau să vă întreb de ascultarea aceea, de la Părintele Arsenie, să faceţi şcoală…

Exact. Da. Au trecut vreo opt ani de zile de când mi-a zis asta. Am şi uitat. Am şi uitat ce-o zis Părintele! După opt ani de zile, vine Părintele Veniamin, stareţul, şi îmi spune: Frate Gherasim, frate Gherasim, să te pregăteşti, că vreau să te dau la facultate. Mai erau două săptămâni până la examen! No, ce poţi să înveţi în două săptămâni, să te duci să dai examen la facultate, la teologie?

Examenul era, cu adevărat, examen, pe atunci…

Da! Dar mi-am adus aminte de cuvântul Părintelui. După opt ani de zile, mi-am adus aminte că mi-a zis: Când te dă, să nu te împotriveşti! Că te împotriveşti voinţei lui Dumnezeu! Şi m-am întâlnit cu un Părinte, inspector bisericesc, Părintele Bar, care era la Sibiu. Feciorul lui dăduse la teologie. Şi am zis: Părinte inspector, feciorul dumneavoastră o dat la teologie. Să-mi dea şi mie un pic caietele lui, după care o învăţat, să pot citi şi eu, să învăţ şi eu… Am învăţat câte o lecţie: o lecţie la dogmatică, una la liturgică, una la Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Câte o lecţie am învăţat! Şi am nimerit ca orbul Brăila! Exact alea le-au dat, pe care le-am învăţat eu!

Nu ştiu dacă o mai păţit cineva aşa ceva vreodată în viaţa lui… Dar am făcut ascultare de cuvintele Părintelui, care mi-a spus: Să nu te împotriveşti, că te împotriveşti voinţei lui Dumnezeu!

Când aţi început facultatea?

În 1990 am început şi în 1994 am terminat.

În momentul când m-am dus acolo, toţi învăţau alte lecţii pentru examen. Şi eu le tot ziceam: Eu alta am învăţat. Dacă îmi dă lecţia asta, e bine; dacă nu, nu. Eu alta nu mai ştiam! Nimic nu ştiam! Şi pe acelea mi le-au dat şi aşa am intrat.  Am fost foarte mulţi în an. Am fost prima generaţie în care am fost 220 de studenţi în clasă. Şi am terminat vreo 180. S-au mai mutat în alte părţi, dar 180 am terminat!

Am fost prima generaţie care am avut fete în an. Şi Părintele meu de liturgică, Mitropolitul Laurenţiu de acum, când m-am dus la un examen – hai să-ţi povestesc şi lucrul ăsta, că-i frumos –, băga câte zece odată. Unul ieşea, altul intra, unul ieşea, altul intra… Şi tot aşa. Mi-o venit rândul, am intrat eu şi în sală erau numai fete. Numai fete şi eu, preot, acolo. Şi zice mitropolitul: Hai să pun o întrebare: Cine binecuvântează în Biserica Ortodoxă? Toate fetele în cor au răspuns: Preotul! Părintele! Dar Înaltpreasfinţia Sa zice: O, bine că avem aici un Părinte – că ne cunoşteam bine. Părinte Ghelasie, cine binecuvântează în Biserica Ortodoxă? Zic: „Hristos!” „Păi vedeţi că nu sunteţi pe acelaşi cuvânt? Pe aceeaşi vorbă…”

Păi da, că noi aveam în curs Prelungirea mâinii lui Hristos în istorie. Deci, într-adevăr, prin mâna Părintelui, prin glasul Părintelui, prin ochii Părintelui binecuvântează Hristos. E mâna lui Hristos, gura lui Hristos, urechea lui Hristos! Vezi ce interesant e lucrul acesta?! Lucrarea lui Hristos…

Cel care stă în faţa ta eşti tu, preotule! Şi Cel care dezleagă e Hristos! De multe ori, unii mă acuză că vai, Părintele dezleagă prea uşor! Dragii mei, nu ştiu dacă-i uşor sau e greu, dar ştiu un singur lucru: că nu dezleg eu! Asta o ştiu! Pe urmă, ştiu că nu dau eu iertare, ci că Hristos e Cel Care o dăruieşte!

Şi-apoi, mai e ceva: mă pot pune eu în locul Stăpânului? Sau pot să am eu gândirea că aş fi eu cumva Stăpân? Nu pot să am gândirea aceasta niciodată şi întotdeauna mă gândesc că cel care vine la mine nu vine la mine, ci vine la Hristos. Asta e gândirea mea!

Mântuitorul zice aşa: Pe cel care vine la Mine, Eu nu-l voi da afară! No! Deci dacă o venit, n-o venit la mine, la Ghelasie, că eu ce să-i dau de la mine? Ce traistă am eu? Sau ce-am adunat eu în viaţa mea? Numai păcate, rele; da, am adunat destulă dezordine. Că fără Hristos nu-s nimic! Fără învăţătura Mântuitorului şi fără învăţăturile Sfinţilor şi ale Cuvioşilor şi ale Părinţilor noştri pe care-i pomenim tot timpul, apoi ce-aş fi eu? Păi dacă nu aş lua învăţătura lor şi trăirea lor, eu ce-aş fi? Nu-i aşa? Şi-atunci, ştiind lucrul acesta, că Hristos face toată lucrarea aceasta, păi eu mă las la îndemâna Lui. Şi mai zic ceva, în mintea mea. Nu ştiu dacă zic bine sau nu, dar dacă n-aş face bine, doar ar striga Hristos! Şi ar zice: Ghelasie, vezi că n-ai făcut bine! Nu-i aşa?

Sau, uite, să ştiţi că ce vă spun nu sunt poveşti. Mi-o trimis odată Înaltpreasfinţitul Andrei – eram stareţ la Lupşa – un seminarist şi o zis: Părinte stareţ, dacă pe ăsta îl mai ţii şi vezi că merită să se facă preot, dacă vezi că e cuminte şi ascultă şi se supune, îl mai ţin la şcoală. Dacă nu, îl dau afară! Că-i golan şi se poartă golăneşte… No, hai să vedem. Să încercăm! Eu nu mi-am pus nădejdea în mine niciodată, tot în Dumnezeu mi-am pus nădejdea şi-n Mântuitorul! No, l-am lăsat două-trei zile şi pe urmă l-am chemat la spovedit. Când îl spovedesc, îl întreb: Dar cutare păcat nu l-ai făcut? El zice: Nu! Oho, eu de acolo: Bine că te-o ferit Dumnezeu şi Măicuţa Domnului! No, şi ce-o mai fi zis el pe acolo, l-am dezlegat. L-am dezlegat la împărtăşit. Când să ajungă să se împărtăşească, aşa o zbierat, de gândeai că o luat foc când o ajuns la Potir. Părintele stareţ m-o întrebat dacă am făcut… – şi şi-o strigat păcatul tare, că nu s-o mai putut abţine. Şi l-am făcut şi nu mă pot împărtăşi! No, l-am luat, l-am băgat în altar şi i-am zis: Mă, prost ai fost! Ai văzut că am fost numai noi doi şi o fost Dumnezeu deasupra; nu puteai tu să mărturiseşti păcatul şi nu mai ştia nimeni? Aşa, te-o auzit o biserică întreagă! Că era duminică… Era plin de oameni acolo! Vezi cât e de viclean diavolul, cum te îndeamnă să faci păcatul şi nu-ţi dă voie să-l mărturiseşti?! Adică nu-ţi dă voie să te vindeci. Vezi? Nu-ţi dă voie să te vindeci. Eu l-am dezlegat şi de păcatul acela, să ştiţi. Dar el n-o mai avut linişte! N-au oamenii linişte din cauză că n-au sinceritate faţă de Hristos! Deşi Părintele te dezleagă… De ce te dezleagă Părintele? Pentru că eu cred că imprimă Dumnezeu mila Lui, acolo, în preotul acela. Lasă preotul, cu slăbiciunile omeneşti, acolo, ca să i se facă milă. Ştii de ce? Pentru că nici preotul nu-i înger! Îi om, purtător de trup, se luptă cu patimile, ca şi oricare altul. No! Şi-atunci, ştiind cât de greu te lupţi cu patima, cred că nici nu putea Dumnezeu mai bine să lase rânduiala aceasta, decât printr-un om. Cum zice: Cu asemănare chemăm pe cel asemenea. Vedeţi? În chipul nostru omenesc. Uitaţi-vă cum îi cheamă pe oameni acum, în chip omenesc. Nu în chip de duh, nu în chip de foc, nu ca să sperie pe cineva! Că eu le-am zis: De două mii de ani, Hristos tot vine continuu şi nu sperie pe nimeni! La fiecare Sfântă Liturghie vine şi nu se sperie nimeni când vine! Vedeţi? Cât de frumos vine! Nu supără pe nimeni! Cât de frumos cheamă, prin glasul preotului: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă, cu dragoste, apropiaţi-vă! Şi preotul e cu Hristos în mână! Părintele Ilie Moldovan zicea într-o predică: Duh surd şi mut, ieşi din om! Asta ar trebui să strigăm şi noi, acum, la oameni: Ieşi din om şi din oameni! Ieşiţi! Că-i duh surd şi mut, că nu mai aud oamenii… Au impresia că e un teatru acolo. Nu! E o Liturghie reală, unde vine Hristos şi la care participăm noi, împreună! Hristos vine, real! Şi eu sunt om, trup şi suflet, acolo. Şi mă împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Lui! Şi fug oamenii, domnule, fug de împărtăşanie că, vai de mine, că nu-s vrednic! Stai că m-oi împărtăşi peste o lună de zile sau peste doi ani sau nu ştiu cum au câte unii în cap… Că atunci ar fi mai vrednici. Nu ştiu ce-i face mai vrednici: timpul mai aproape sau mai departe sau dorinţa ta lăuntrică? Eu cred că dorinţa ta lăuntrică! Nu eşti vrednic, dar Cel Care te cheamă, te face vrednic! Acela te face vrednic, adică Hristos. Dacă El te cheamă, e glasul Lui, e Trupul şi Sângele Lui, apoi El şterge fărădelegea mea, cum zicem la Psalmul 50 şi, în momentul acela, te face vrednic. De ce te face vrednic? Dragostea Lui, bunătatea Lui, sfinţenia Lui te fac vrednic. Nu că aş fi eu vrednic… Şi, atunci, dacă Părintele Ghelasie vrea să ţi-L dea, să ţi-L dea pe Hristos, să ţi-L dea ţie, să te împărtăşeşti, păi bucură-te! Bucură-te că ţi-L dă pe Hristos, că şterge păcatele! Te bucuri! Pătrunde bucuria aceea în suflet de a-L avea pe Hristos acolo, în viaţa ta, în trăirea ta! Altcumva gândeşti! Eşti alt om! Altă trăire, altă gândire! Ei, tocmai asta vreau eu să le spun oamenilor: să fie altcumva.

Se zice că s-o dus unul la Părintele Teofil. Şi o zis că, uite, el fumează, bea şi înjură. Şi-apoi zice Părintele Teofil: Dar eu de ce nu beau? Eu de ce nu înjur? Iar omul acela i-a zis: Părinte, păi dumneavoastră sunteţi altfel. Şi Părintele i-o zis: Păi şi tu să fii altfel! Vedeţi? Să fii altfel! Or, oamenii nu doresc să fie altfel, nici să apuce pe altă cărare, pe alt drum. Cei trei magi s-au întâlnit Hristos, şi pe altă cărare s-au întors. Eu zic că orice om ce se întâlneşte cu Hristos, umblă pe altă cărare deja. Că te-ai întâlnit! Dar, dacă nu te întâlneşti cu Hristos, nici nu te schimbi. Deşi sunt mulţi care nu s-au întâlnit, dar se cred că sunt mari credincioşi, mari trăitori, dar nu umblă pe altă cărare… Apoi, eu nu cred că s-au întâlnit încă cu Hristos! Poate au, aşa, numai în mintea lor, impresia asta. Trebuie să te întâlneşti cu El real! Trup şi sânge! Trupul tău devine Trupul lui Hristos, şi prin sângele tău curge Sângele lui Hristos. Şi-atunci poţi să-l mai vorbeşti de rău pe cel de lângă tine? De ce-i cu trupul lui Trupul lui Hristos? Pentru că sângele lui e Sângele lui Hristos. Şi-atunci, eu pe Hristos Îl vorbesc de rău?

Trăirea asta o avea Părintele Arsenie!

[…]

„Nu mă opreşte pe mine Dumnezeu să vă ajut pe voi!”

Vă mai amintiţi când l-aţi mai văzut ultimele dăţi pe Părintele Arsenie?

Pe Părintele eu acolo, la Drăgănescu, l-am văzut ultima dată.

Pe urmă s-o îmbolnăvit, era urmărit şi ne atenţionau Părinţii să-l ferim de necazuri. Eu, acolo, la Drăgănescu l-am văzut. Odată era cu halat albastru, odată era cu halat alb, ca un doctor, ca brutarii. Noi mai lucram şi la brutăria mănăstirii, acolo, mai făceam pâine cu Părintele Modest. Şi într-un cuptor intrau câte şaptezeci-optzeci de pâini odată. Făceam câte cinci-şase cuptoare într-o zi. No, lucram… Şi ne îmbrăcam şi noi, aşa, în alb, cu halat, cu bonetă din aceea albă. Şi ştiu că odată numai vine Părintele  Arsenie îmbrăcat în alb şi zice: Cunoaşteţi îmbrăcămintea? Zic: O cunoaştem, Părinte!

Vedeţi, aveam o vorbire familiară cu Părintele. Ştiţi cum? Eram din aceeaşi familie… Deşi eram copiii lui neascultători, obraznici, îl mai supăram…, făceam parte din familie! Asta e foarte important! Şi acum, oamenii să creadă lucrul acesta! Deşi eşti rău, neascultător, fă parte din familie, din familia lui Hristos! Cum zicea Părintele Arsenie: Tatăl meu e-n Cer, Mama mea e-n Cer şi neamurile mele sunt în Cer! No, frumos, frumos! Adică e frumos când avem acelaşi Tată, avem aceeaşi Mamă şi avem aceleaşi neamuri. Şi zicea: Neamurile mele – Sfântul Nicolae, Sfântul Gheorghe, Sfântul Vasile… Ăstea-s neamurile mele! Ce frumos! Să ai acelaşi Tată, aceeaşi Mamă şi aceleaşi rude. Că rudeniile acestea de pe pământ…, ai văzut cum sunt. Tot le dai, nu le-ai dat; tot i-ai ajutat, nu i-ai ajutat; tot le-ai făcut, nu le-ai făcut niciodată! Acestea-s rudeniile de pe pământ, cu care multe necazuri ai! Şi, de fapt, nu acestea sunt rudeniile în Împărăţia lui Dumnezeu; înrudirea după duh sau după Sângele lui Hristos, după Trupul lui Hristos, aceasta e cea importantă. Vedeţi? Mâncăm Acelaşi Trup, bem Acelaşi Sânge, al lui Hristos. Şi-atunci, rudenia aceasta e o rudenie mare!

Neam împărătesc…

Neam împărătesc! Şi de ce-i zice neam împărătesc? Pentru că Hristos e Împărat! Pe urmă, noi zicem Ceasurile împărăteşti, pe care le facem la biserică. Ce frumos explica Părintele profesor Ică Jr. că la Ceasurile împărăteşti participa împăratul, cu toată suita. De asta le şi zice ceasuri împărăteşti. Şi slujba e împărătească, pentru că e a Împăratului Hristos! Participa toată suita acolo. Cu alte cuvinte, pe noi Hristos ne vrea împăraţi, nu robi. Să împărăţim peste toate. Şi omul să fie liber! Hristos ne vrea liberi! Nu liber cugetător, pentru că unii confundă libertatea cu libertinajul şi rânduiala cu dezordinea; ei au impresia că, dacă au voie să zică orice, au voie să facă orice, vai, ei sunt liberi. Nu-i adevărat! Libertatea e cu două tăişuri: pe o parte te poate ajuta, pe cealaltă te răstoarnă. Trebuie să ştii să-ţi foloseşti libertatea în folosul mântuirii tale şi a celor din jurul tău. Că dacă nu te foloseşti pe tine… Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Eu îi dau sfat omului: Posteşte, roagă-te, fă mătănii, dar eu nu fac nimic! Or, Părintele Arsenie ne atrăgea atenţia: Nu daţi canoane la oameni mai mult decât faceţi voi! Şi-apoi, de multe ori, când auzim oameni care postesc mai mult ca noi sau se roagă mai mult ca noi, nouă ni-i ruşine, domnule! Vedeţi? Şi-atunci, ne îndemnăm unul de la altul, să ne rugăm şi noi, să postim şi noi şi să fim exemplu viu în faţa omului. Nu-i uşor lucrul acesta! Degeaba zice cineva că vai, cât îi e de uşor Părintelui, că el numai zice… Nu-i uşor deloc! Că trebuie să fii exemplu, tu trebuie să dai exemplu de trăire.

Obişnuiţi să-i cereţi ajutor, în rugăciune, Părintelui Arsenie?

Da, da! Păi să nu creadă cineva că, dacă am umblat atâta timp acolo, am umblat degeaba! Sunt atâţia ani de zile de ajutor! Păi, Părintele ne zicea nouă, şi îmi zicea şi mie de atâtea ori: Mă, după ce plec din lumea asta, să mă chemaţi, că am să vă ajut mai mult! Pentru că acum avem oprelişte – nu ne-o zis cine şi cum. Numai o dat cu mâna şi-n stânga, şi-n dreapta. Avem oprelişte. Dar după ce plec în lumea cealaltă, nu mă mai opreşte nimeni! Că Dumnezeu nu mă opreşte să vă ajut pe voi! Acesta a fost cuvântul Părintelui: Nu mă opreşte pe mine Dumnezeu să vă ajut pe voi! Nu, Dumnezeu nu face oprelişti din acestea! Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu îi opreşte pe Sfinţi când îi chemăm noi în ajutor. Sfinţii şi trăitorii…, ei sunt acolo. Ei nu trăiesc numai pentru ei, personal. Ei trăiesc prin noi. Hristos nu trăieşte prin mine? Cum zice Mântuitorul? Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl. Noi zicem aşa acum: Cine vede un arhiereu sau un preot sau un trăitor, acela Îl vede pe Hristos! Îl vezi fizic. Pe urmă, cum îl mai vezi? Duhovniceşte – trăitor. Ai modelul! Uitaţi-vă cât se plâng ei toţi acum, netrăitorii şi vorbitorii mulţi. Uitaţi-vă cum se plâng acum: că n-au modele…

Veşnica problemă a crizelor de modele, da…

N-au modele că nu vor să aibă modele!

Haideţi să vă spun clar: în timpul cât Părintele Arsenie era modelul nostru, nu era persecutat de altcineva? Şi poate era persecutat şi din Biserică, şi poate era persecutat şi de lângă Biserică, şi de Securitate, şi de Miliţie, da! Dar avea trăitori şi în Biserică, avea trăitori şi în Miliţie, şi în Securitate şi peste tot avea Părintele trăitorii lui, călugării lui! Avea Părintele ascultătorii lui şi copiii lui; cum să le mai zici altcumva? Că eu, când mă întâlnesc cu câte unul care l-a cunoscut bine pe Părintele Arsenie şi mă uit aşa la el, îmi pare că mai-mai semănăm! Mai-mai că semănăm şi vedem, aşa, că avem trăsături comune, că Părintele imprima nişte trăsături aparte. În oamenii pe care i-o cunoscut şi-o imprimat ceva: şi învăţături, şi trăiri aparte. Eu zic învăţătura şi trăirea Părintelui. Iată, te întâlneşti cu fratele Nacu sau Preasfinţitul Daniel… Păi să vedeţi ce trăire e acolo, la Preasfinţia Sa! Şi aşa mi-i de drag! Na, o venit la mine, la mănăstire, când am sfinţit mănăstirea. L-am chemat, l-am invitat şi o venit cu drag. Şi-o ascuns engolpionul, să nu-l vadă nimeni şi se recomanda: Sunt rasoforul Daniel… Călugării mei, repede, s-au dus repede: Sărut dreapta! Blagosloviţi! Şi o zis: Părinte Ghelasie, da’ ce călugări ascultători ai aici! Uite, sărută mâna şi la rasofori! Vedeţi? Asta vreau să vă spun: Preasfinţitul nu era fals în lucrul acesta. Smerenia e ceva propriu unui trăitor. E proprie! E veşmântul lui, e haina lui, e hrana lui, a trăitorului! Smerenia e haina lui Dumnezeu sau, cum să zic eu, e Dumnezeu Însuşi!

Vremelnica despărţire de Părintele Ghelasie Ţepeş

Părintele Ghelasie Ţepeş a reuşit, pentru încă o seară, să facă posibilă, la modul extrem de primenitor, întâlnirea cu Părintele Arsenie. Aici, la Mănăstire, la Sighişoara, îl simţi pe Părintele Arsenie rostind cuvinte ale vieţii veşnice, sfătuindu-şi ucenicii, binecuvântând peregrinii către Împărăţia lui Dumnezeu.

E tare greu să te desparţi de Părintele Ghelasie… Atâta lumină, bucurie şi jovialitate cuminte în glas, atitudine, raportare la semeni! Coborând din cămăruţa luminoasă în care am zăbovit ore bune de istorisire, îl întreb pe Părintele Ghelasie cum a ajuns să facă această minune de mănăstire. „Eram necăjit pe Înaltpreasfinţitul, când m-o trimis să fac mănăstirea de aici!, îmi spune Părintele Ghelasie. Şi i-am şi zis: Ştiţi ceva, Înaltpreasfinţia Voastră? Eu nu mai fac nimic! Nicio mănăstire nu mai ridic! Mă pun şi numai mă culc şi mă odihnesc! Dar Înaltpreasfinţitul, om înţelept, blânduţ, cuminte, aşa, m-o văzut că-s necăjit şi o zis: Vai, ce fain ai zis! Numai să te culci, să te odihneşti, şi Dumnezeu îţi face El lucrarea! Stai tu numai cuminte acolo... Vă spun: am ajuns aici, de la Lupşa, m-am pus şi m-am culcat şi m-am odihnit. Două săptămâni numai asta am făcut! După două săptămâni, or început să mă doară oasele de atâta dormit şi de odihnă! Că de la Lupşa am venit obosit, că acolo am făcut mult. Am ridicat acolo foarte mult, la Lupşa. Şi după două săptămâni, am început să văd că piatra aia nu stătea bine, cealaltă nu era la locul ei… Şi în trei ani de zile am ridicat toată cetatea pe care o vedeţi! În trei ani de zile a fost ridicat tot, cu biserică, cu tot! Numai nu erau tencuite încă toate încăperile. Şi o venit Înaltpreasfinţitul la un hram şi, no, eram acolo, într-o sală amenajată, unde lucram şi o zis către mine: Părinte stareţ, îmi place unde te odihneşti! Fain o zis! Îmi place unde te odihneşti! Şi de atunci, cum ne vedeţi… Aici mă odihnesc! Odihna călugărului… Care e odihna călugărului? Să facă ce trebuie!”

În pragul uşii, îmi povesteşte o întâmplare uluitoare, prin simplitatea şi încărcătura ei duhovnicească. O pildă care ar putea rămâne, oricând, între pagini de pateric. Trecuse ceva vreme de când nu ajunsese, aşa cum obişnuia, la mama sa. Ascultările de zi cu zi i-au răpit vremea şi Părintele Ghelasie încerca, întotdeauna, să ajungă în cursul zilei să îşi revadă mama. Într-una din zile, întârziat din nou cu treburile, Părintele Ghelasie numai nu are linişte, se simte foarte tulburat, neliniştit. Deşi deja seară spre noapte, se duce la mama. Ajuns acasă, mama îl întâmpină bucuroasă şi serioasă, totodată: „Ştiam că ai să vii…” Părintele Ghelasie, copilărindu-se puţin, cu umoru-i specific, îi răspunde: „Ei, de unde să ştii?!… Ei fi văzătoare cu Duhul…” La care mama sa îl prinde de mână, se uită fix în ochii săi şi îi spune: „Nu, nu sunt văzătoare cu Duhul. Sunt mamă!”…

Numărând zilele, nopţile, bătrâneţile, văzând că Părintele întârzie, mama aleargă la Maica Domnului. Avea să îi povestească, de altfel, în acea seară despre asta. Şi, plângând cu durere de mamă, Maica Arsenie îi cere, înaintea candelei aprinse cu atâta drag şi preţuire, să îi trimită fiul acasă, să îl mai vadă, să îi mai audă glăsciorul, aşa cum îi plăcea ei să o spună Măicuţei lui Dumnezeu… Iar minunea nu întârzie să apară!…

O mamă, şi un fiu… Şi mulţime de ucenici…

Şi, da, într-adevăr, ucenicii Părintelui Arsenie seamănă izbitor de mult şi de frumos între ei!

(desen de Gabriela Mihaita David)

Va mai recomandam:

***

***