DREGATORUL BOGAT SI PAZIREA PORUNCILOR. Radicalismul Evangheliei lui Hristos. Crestinismul nu este ceva comod (PS SEBASTIAN, PR. COMAN)

26-11-2011 Sublinieri

Şi L-a întrebat un dregător, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu. (Luca 18, 18-27, DUMINICA A XXX-A DUPĂ RUSALII).

DE LA PĂZIREA PORUNCILOR LA DESĂVÂRŞIRE

“Dreptmăritori creştini,

Evanghelia propusă spre meditaţie astăzi este cea a Dregătorului bogat, potrivit Sfântului Evanghelist Luca, sau a Tânărului bogat, potrivit textului paralel de la Sfântul Evanghelist Matei (19,16-26). Un bogat, aşadar, vine la Mântuitorul Hristos şi-I pune o întrebare lăudabilă, o întrebare care ar trebui să ne preocupe permanent şi pe noi: ce să fac să moştenesc viaţa de veci?” Numai că, bogatul acesta, deşi pune o întrebare bună, dovedeşte totuşi o dublă ignoranţă prin felul în care o formulează, ceea ce şi duce la amplificarea şi complicarea dialogului cu Hristos. Care este această dublă ignoranţă?

Întâia necunoaştere a bogatului constă în faptul că acesta nu ştia cu Cine vorbeşte! L-a numit pe Domnul „Învăţătorule bun“, dar îl considera un învăţător de lege oarecare. De aceea, Mântuitorul l-a întrebat: „De ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu“, iar acela nu a ripostat, să fi zis: „Dar, Doamne, eu asta am vrut să spun, că eşti Dumnezeu şi de aceea Te întreb…” Nu ştia, aşadar, cu Cine vorbeşte.

De ce mai este ignorant bogatul? Pentru felul în care cere „să moştenească viaţa de veci!” Aşa se exprimă el în textul de astăzi de la Sfântul Luca. Cum întreabă tânărul în textul de la Sfântul Evanghelist Matei? „Ce bine să fac, ca să am viata de veci?” Vedeţi? Acela cere „să aibă” viata de veci, iar cel de astăzi „să o moştenească“. I-a corectat, însă, Hristos, şi pe unul şi pe celălalt. Ce le-a răspuns El? De vrei să intri “în viaţănu dacă vreis-o ai“, şi nici dacă vrei s-o moşteneşti” —, păzeşte poruncile. Vedeţi cum tânărul gândea ca un bogat? A pus problema exact în felul în care gândesc bogaţii. A venit la Hristos conştient de multele sale bogăţii, cerând „să moştenească” şi „să aibă” viaţa de veci. Hristos însă a făcut distincţie şi a arătat că una este „să moşteneşti” ori „să ai“, şi alta „să intri în viaţa de veci“. De ce? Pentru că una este calea poruncilor, şi alta calea desăvârşirii, chiar dacă ambele duc în împărăţia lui Dumnezeu.

În viaţa de dincolo, vor fi unii care se vor mântui aşa, “cu mila şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni” ale Domnului, şi prea puţini „aleşi“, care vor ajunge „moştenitori” şi chiar “judecători” ai celorlalţi: „au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Cor. 6, 2). Iar despre Sfinţii Apostoli spune că vor şedea şi ei „pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” [Mt. 19,28]. Iată, aşadar, două categorii de „cetăţeni” ai împărăţiei Cerurilor: una, a celor mântuiţi, şi alta a celor desăvârşiţi, sau a sfinţilor.

Ei bine, văzând Hristos confuzia din mintea bogatului, i-a răspuns, afirmând mai întâi un Creştinism pe măsura priceperii lui şi a celor mai mulţi dintre noi. Ce a spus Domnul că trebuie să facă pentru ca să intre în viaţa de veci? „Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta“. Un Creştinism, vasăzică, simplu, comod, confortabil şi la îndemâna oricui, pentru că aduce de faţă numai poruncile prohibitive din Lege, şi anume doar pe acelea ce se referă strict la relaţia cu semenii. De aceea i s-a şi părut extrem de simplu bogatului, care a şi replicat: „Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele“. Atunci, aceasta îţi mai lipseşte, a adăugat Hristos: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor… şi vino de urmează Mie“. Ce a făcut atunci bogatul? I-a întors spatele şi a plecat…

Iubiţi credincioşi,

Ar fi fost foarte comod Creştinismul care doar ne-ar fi oprit să săvârşim adulter, să ucidem, să furăm, să mărturisim strâmb ori să ne necinstim părinţii! Ar fi fost, însă, doar un „Creştinism uman” sau „umanist” şi o „religie prohibitivă“… Hristos însă a promovat un „Creştinism pozitiv“, cerând de la noi şi angajament, devotament şi chiar jertfă, fapt ce nemulţumeşte pe foarte mulţi care, dezamă­giţi, repetă până astăzi gestul tânărului bogat, pun capul în jos şi pleacă „neputincioşi”. Ne-ar fi convenit, poate, un Creştinism în care să fie suficient „să nu ucizi, să nu furi, să nu faci desfrânare, să nu depui mărturie mincinoasă etc“. Dar, oare, Creştinismul aceasta este? O religie al lui „ce să nu facem“? Este un Creştinism prohibitiv? Dacă ar fi aşa, creştin ar fi tot cel ce nu săvârşeşte răul! Nu, însă! Evanghelia de astăzi ne atrage atenţia, chiar cu riscul de a-i întoarce şi noi spatele, că adevăratul Creştinism înseamnă mult mai mult decât atât…

Spun aceasta, pentru că se întâmplă şi astăzi să vină credincioşi la spovedanie şi să înceapă tot în felul bogatului: „Ştiţi, părinte, n-am făcut mare lucru… n-am furat, n-am dat în cap la nimeni, n-am făcut desfrânare şi… cam atât!. Şi atunci îi întrebăm; „Frate dragă, ai auzit de milostenie? Ai auzm de compasiune? De iertare? De slujirea celor aflaţi în nevoi? De iubirea aproapelui şi a lui Dumnezeu, căci Creştinismul înseamnă şi toate acestea”! Adevăratul Creştinism nu este doar fugă de păcat, ci este, deopotrivă, şi angajament cu toată fiinţa noastră în cultivarea virtuţilor. Este iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, chiar dacă acesta din urmă ne-ar fi vrăjmaş. Şi atunci, sigur că, dintr-odată Creştinismul nu mai pare atât de „convenabil”, „comod” şi la îndemâna oricui. Este şi motivul pentru care mulţi se limitează doar la atitudinea bogatului de astăzi — la Creştinismul acela al lui „ce nu trebuie să facem” şi „ce nu e bine să facem“. In momentul în care, însă, ni se spune că adevăratul Creştinism înseamnă şi post, şi rugăciune, şi milostenie, şi curăţie trupească şi sufletească, şi iubire şi, în scurte cuvinte, multă luptă cu noi înşine, dintr-odată îi întoarcem spatele, sau ne mulţumim doar cu „Creştinismul” acela „rudimentar” şi, de fapt, „insuficient”.

Fraţi creştini,

Bogatul din evanghelia de astăzi a făcut, fără să-şi propună, un lucru deosebit de valoros: L-a „provocat” pe Hristos să ridice ştacheta şi să vorbească despre Creştinismul celor „desăvârşiţi” sau al celor „aleşi”. Adică despre cei care, peste veacuri, nu s-au mulţumit doar cu păzirea poruncilor, ci au tins spre desăvârşire, şi este cazul sfinţilor în general, dar şi al monahilor, care au văzut întotdeauna în invitaţia lui Hristos „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri, apoi vino de urmează Mie” chemarea la votul desăvârşitei sărăcii. Ce a făcut acela? S-a întristat, pentru că avea multe bogăţii, iar acest lucru L-a determinat pe Domnul să spună ucenicilor un cuvânt teribil de greu, ce a căzut ca plumbul şi peste ei şi peste noi:

Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia cerurilor.

Un cuvânt greu şi absolut neconvenabil şi neconfortabil! Căci, acestui soi de devotament şi angajament nu numai bogatul de astăzi i-a întors spatele, plecând acasă întristat, ci şi foarte mulţi dintre noi.

Mulţi oameni întorc şi astăzi spatele Creştinismului, ori preferă un Creştinism doar al primei faze. Aceştia, poate, s-ar fi bucurat ca tânărul să nu-L fi provocat pe Hristos să ridice ştacheta atât de sus şi să arate ce vasăzică adevăratul Creştinism! Le-ar fi convenit de minune, probabil, un Creştinism prohibitiv şi care să privească doar relaţiile interumane! Hristos, însă, arată că adevăratul Creştinism nu ne cere doar să fugim de rău, ci să şi căutăm binele şi să-l săvârşim pe el cu toată fiinţa noastră. Mai mult decât atât, Hristos arată bogatului din evanghelie că, dacă voieşte să fie desăvârşit, trebuie să renunţe tocmai la ceea ce iubea el mai mult — avuţiile sale.

Ar putea părea unora că Mântuitorul are ceva cu bogăţia!… Atenţie, însă, care este învăţătura Lui cu privire la bogăţie şi sărăcie: nici bogăţia şi nici sărăcia nu pierd ori mântuiesc prin ele însele. Veţi vedea bogaţi la care avuţia naşte îngâmfare, mândrie, auto suficienţă, lăcomie, nemilostivire, împietrire, dar veţi vedea şi oameni cărora bogăţia nu le-a luat minţile şi nu le-a afectat credinţa ori dragostea faţă de Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte de dreptul Avraam care, deşi era cel mai bogat om de pe pământ, striga din mijlocul bogăţiei lui: „pulbere şi cenuşă sunt eu“! (Fc. 18, 27] Şi a iubit pe Dumnezeu atât de mult, încât a fost gata să-şi jertfească nu doar bogăţiile sale – ceea ce n-a făcut bogatul nostru de astăzi — ci pe propriul fiu, Isaac (Fc. cap. 22). Un alt exemplu, tot din Vechiul Testament, Dreptul Iov. Bogat, cu avuţii nenumărate, pierzându-le pe toate acestea prin îngăduinţa Domnului, L-a iubit totuşi pe El mai mult decât lucrurile cele pieritoare. Căci, deşi şi-a pierdut toată avuţia, a rămas, totuşi, credincios lui Dumnezeu şi răbdător în suferinţă (vezi cartea Iov). Un altul, Iosif din Arimatea: sfet­nic ales, bogat, dar mare admirator al Mântuitorului Hristos, I-a dăruit Domnului propriul său mormânt ca să fie îngropat în el (Mt. 27, 57-60). Şi mai sunt şi multe alte exemple de oameni pentru care bogăţia nu a fost numaidecât pierzare. Hristos nici nu a afirmat că este cu neputinţă bogatului să intre în împărăţia Cerurilor, ci a spus doar că-i va fi foarte, foarte greu să-L iubească pe Dumnezeu şi pe semenul său mai mult decât avuţiile sale…

Atenţie că nici sărăcia nu este virtute, dacă nu este dublată de „sărăcia cu duhul“! Sărăcia poate şi ea împietri, înrăi şi neferici, ducând la hoţie, la dorinţă de câştig urât, la invidie faţă de cei care au mai mult, ori la veşnică nemul­ţumire cu propria stare, lucruri care nu vor zidi niciodată duhovniceşte. Altundeva trebuie căutat înţelesul cu care Dumnezeu ne previne că bogăţia este periculoasă — şi anu­me că ne leagă inima de ea, ne răpeşte libertatea, făcându-ne robi ai ei. Or, Hristos nu-Şi doreşte în Împărăţia Sa robi. Aţi văzut cum bogatul a cerut “să moştenească” Împărăţia Cerurilor, adică să fie stăpân peste ea? Dar cum ar fi putut fi stăpân el, de vreme ce s-a arătat neputincios de a stăpâni peste sine şi a fost robit de propria avuţie, căci, având de ales între Hristos şi avere, a preferat-o pe aceasta din urmă? Nu i-a convenit acest soi de Creştinism care cere totul! Şi, de ce oare cere totul? Ei bine, cere totul pentru că numai atunci poţi iubi „pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu totul cugetul tău, din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta(Lc. 10, 27), când eşti gata să renunţi la toate pentru Dumnezeu. A vrut desăvârşire bogatul: iată calea desăvârşirii!

Dragii mei,

Evanghelia de astăzi ne arată tuturor că există un Creştinism simplu, comod, confortabil şi la îndemâna oricui, dar care abia dacă ne va mântui… Ce a cerut bogatul, însă? Abia aflat în pragul mântuirii, a dorit şi a râvnit la desăvârşire! De aceea i-a arătat Hristos că, dacă vrea să fie desăvârşit, atunci nu se mai poate mulţumi doar cu păzirea poruncilor, şi încă a celor mai simple… Evanghelia de astăzi nu aşteaptă de la noi, aşadar, doar să fugim de păcat, ci să ne şi agonisim virtuţile. Adică ne cere să arătăm angajament: să postim, să facem milostenie, să ne rugăm, să slujim lui Dumnezeu şi semenilor, să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele, căci acestea „cuprind toată Legea şi proorocii” (Mt. 22,40).

A iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele cu toată fiinţa noastră ne obligă să fim gata a renunţa la orice ne-ar putea împiedica de a alerga în urma Lui, iar bogatului de astăzi tocmai avuţiile îi stăteau în cale. De aceea pericopa evanghelică ne îndeamnă să iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice ne-ar tenta ori ne-ar putea distrage de la iubirea şi comuniunea cu El, dacă vrem să putem dialoga cu El cu adevărat. Să nu fim tânărul care şi-a plecat privirea şi n-a mai putut răspunde nimic lui Hristos; n-a mai putut rămâne în comuniune, n-a mai putut fi capabil să ţintească spre desăvârşire. S-a mulţumit cu poruncile prohibitive. S-a limitat doar la a nu săvârşi răul şi, pentru aceasta, s-a arătat incapabil să mai săvârşească binele. Iată ce ne cere pericopa de astăzi!

Nu este suficient, aşadar, un Creştinism definit doar prin fuga de păcat, ci este necesar un stil de viaţă creştin, un angajament şi devotament faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele prin iubire până la jertfă, căci abia acestea vor face din noi oameni capabili să putem intra în „dialog” şi să rămânem în comuniune deplină cu Hristos, fără a-I întoarce spatele pentru că a dus Creştinismul mai departe de respingerea păcatului, la virtute şi luptă pentru desăvârşire. Evanghelia de astăzi ne cere, prin urmare, angajament creştin, luptă, jertfă, dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, cu tot ce presupun acestea.

Să cerem, deci, Domnului să ne dăruiască această iubire, capabilă să ne facă să renunţăm la orice pentru El. Să-L punem, adică, pe El în centrul preocupărilor şi al vieţii noastre, iar nu celelalte lucruri — necesare şi acelea până la un punct — însă nu în aşa măsură încât să-I ia locul. Să-L iubim pe Dumnezeu, să-L slujim cu toată fiinţa noastră şi El ne va dărui moştenirea Împărăţiei de veci, Amin”.

(din: †  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

***

Iisus a privit cu drag

Dumnezeu nu ne-a creat pentru a fi mai buni decît alţii, ci pentru a fi dumnezei prin har. Orice altă ţintă în viaţa creştinilor este dezamăgitoare.

O vorbă din popor spune că nu iei nimic cu tine în groapă. Adică, indiferent de cîte averi sau bunuri ai acumulat în viaţă, la moarte le laşi pe toate aici, neputînd să treci dincolo nici măcar propriul trup, pe care îl lepezi ca pe o haină în mormîntul în care vei fi aşezat. A lua ceva cu noi dincolo, pe lumea cealaltă e tot atît de greu pe cît îi este unei cămile să treacă prin urechile unui ac, adică imposibil. Această comparaţie o face Domnul atunci cînd vorbeşte despre cît de greu le este celor ce-şi lipesc inima de averi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Locul îl găsim în fragmentul evanghelic ce se va citi mîine în biserici (Luca 18, 18-27).

Un dregător bogat îi cere lui Hristos să-i spună ce să facă pentru a moşteni viaţa de veci. După ce află că a împlinit toate poruncile pe care le-a dat Dumnezeu evreilor prin Moise, că avea deci o viaţă curată din punct de vedere moral, primeşte o “lovitură” neaşteptată: Învăţătorul Iisus îi spune că totuşi îi mai lipseşte un lucru, acela de a se lepăda de averile sale în folosul celor săraci. Lucru ce îl întristează pe tînărul dregător, “căci era foarte bogat”. Iar tradiţia consemnează faptul că a avut nevoie de un an de zile pentru a împlini această ultimă poruncă a Domnului, un an de zbatere şi frămîntare interioară, la capătul căruia a biruit gîndul de a asculta întrutotul de Cuvîntul lui Dumnezeu. A vîndut averile sale şi a împărţit banii săracilor, apoi s-a adăugat grupului de ucenici care îl urmau pe Iisus, iar mai tîrziu a devenit episcop undeva în Asia Mică. O poveste, ar spune omul tributar producţiilor cinematografice hollywoodiene, care are happy-end, chiar dacă după ceva suspans.

Cum se termină însă poveştile noastre de viaţă, ale celor care căutăm, precum acel dregător, viaţa cea veşnică? Există şi pe traseul nostru duhovnicesc un moment în care să ne întîlnim cu o poruncă divină ce ne întristează sufletul? Pe care simţim că nu sîntem în stare să o împlinim? Cu siguranţă, da. Desigur, nu tuturor li se cere să renunţe la toată averea şi la toate obligaţiile lumeşti şi să urmeze lui Iisus. Această chemare este adresată mai ales călugărilor. Dar pentru fiecare există ceva ca o barieră, ca un plafon pe care îl atinge şi de care, dacă ar avea curajul de a-l străpunge, ar ţîşni cu putere către Lumină.

Cei mai mulţi dintre credincioşii constanţi, practicanţi, împlinesc în general poruncile. Postesc, merg duminica la biserică, se roagă zilnic. Dar cei mai mulţi ajung la un nivel la care intervine un soi de automulţumire. Ceva cam în genul celeia pe care o încerca fariseul care arăta cu degetul către un vameş păcătos rostind cunoscutele cuvinte:

Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sînt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş(Luca 18, 11).

Comentînd situaţia vieţii duhovniceşti a creştinilor de astăzi, protoiereul Vladimir Vorobiev, rector al Universităţii Ortodoxe “Sf. Tihon” din Moscova, remarcă în volumul “Duhovnicul şi ucenicul” publicat de Editura Sophia în 2009:

“Însă ce este mult întristător în viaţa Bisericii noastre este faptul că poţi vedea venind la biserică oameni de un anumit nivel care însă, la un moment dat, se opresc şi nu mai pot să meargă mai departe. Iar nivelul la care s-au oprit nu este chiar aşa de înalt. De obicei, acesta este nivelul oamenilor care nu săvîrşesc păcate de moarte, nu desfrînează, nu beau, nu fură, nu practică magia, nu-şi bat părinţii, nu înjură, poate chiar nu fumează. Se împărtăşesc des, însă dacă iei aminte la ei, nu vei vedea vreun om care să sporească, care să meargă din putere în putere, care să se apropie de Hristos. Au terminat doar începutul lucrării, ceva pregătitor…” (pag. 117).

Dumnezei prin har

[…] Însă ceea ce se subliniază în finalul volumului “Duhovnicul şi ucenicul” este că însăşi preoţii nu mai îndeamnă, sistematic şi accentuat, pe credincioşi să urce pe treptele sfinţeniei. Ori pentru că ei înşişi nu se străduiesc să le străbată şi nu se pot face călăuze pentru alţii, ori pentru că se mulţumesc că-i văd pe oameni în biserică, departe de capcanele lumii, şi se mulţumesc şi cu atît, mai ales în contextul unei depravări morale tolerată de societate şi chiar legiferată, pe alocuri.

În această cheie putem şi noi decripta “păţania” tînărului bogat care credea că împlineşte toate poruncile, dar care n-avea linişte şi nu se mulţumea cu atît. Simţea că sufletul său este chemat la ceva mai înalt, că asta este doar o etapă. Şi noi avem în adîncul nostru această chemare către mai înalt, dar deseori ne mulţumim să ne eliberăm de patimi şi să avem o viaţă curată din punct de vedere moral. Stadiul curăţirii de patimi, al desăvîrşirii morale este doar prima dintre cele trei etape pe care le poate parcurge un creştin, celelalte două fiind luminarea şi îndumnezeirea. Un vas este curăţit şi pregătit nu pentru a rămîne aşa în proximitatea chiuvetei, ci pentru a fi umplut cu hrană. Tot aşa şi vasul trupului nostru nu este curăţit spre a sta gol, ci pentru a chema pe Dumnezeu să sălăşluiască într-însul din ce în ce mai deplin. Instalîndu-ne confortabil pe prima treaptă a unei scări şi închipuindu-ne că am ajuns deja în vîrf nu ne putem umple decît, eventual, de penibil.

Dumnezeu nu ne-a creat pentru a fi mai buni decît alţii, ci pentru a fi dumnezei prin har. Orice altă ţintă în viaţa creştinilor este dezamăgitoare. Că nu toţi reuşesc să străbată aceste etape, e la fel de adevărat. Dar toţi sînt chemaţi să încerce. Iar Dumnezeu, văzînd rîvna noastră, va face pogorămînt şi va coborî şi mai aproape de noi, cei care nu reuşim să urcăm. De aceea şi pe acel tînăr dregător Iisus “l-a privit cu drag” (Marcu 10, 21). Cu drag ne priveşte şi pe noi pentru că îndrăznim să credem că se poate mai mult pentru viaţa noastră, că nu trebuie să ne oprim într-un echilibru de ordin moral. Chiar şi dacă nu vom putea să ascultăm ce ne spune Domnul atunci şi ne vom întrista, cu siguranţă vom fi mai cîştigaţi mai tîrziu. Căci Dumnezeu îi iubeşte mult pe cei care îndrăznesc să-I ceară mai mult pentru ei, chiar dacă nu pot duce pe moment povara urcuşului“.

sursa: Doxologia

***

DESPRE BOGATIE

(fragmente)

“- Pr. Coman: Am mai spus acest lucru. Avuţia este cea mai mare piedică în calea omului spre Dumnezeu. De orice natură ar fi această avuţie.

Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona, ca să cităm pe Sfântul Luca (16,13)[1].

Mamona este un cuvânt de origine siriacă şi înseamnă bogăţie.

In viaţa omului, în inima omului, de fapt, bogăţia face cea mai mare concurenţă lui Dumnezeu. Şi nu numai lui Dumnezeu, ci şi semenilor. Bogăţia este un idol, adică un dumnezeu fals. Cine se închină bogăţiei se leapădă de Dumnezeul cel viu şi adevărat. Cine se alipeşte de avuţie, se converteşte la un mod de viaţă egoist, egocentric, deşi sistemul nostru existenţial este unul teocentric. Dacă Dumnezeu este Creatorul lumii şi al nostru, şi raţiunea pentru care ne-a creat este aceea de a-I fi parteneri într-o relaţie de dragoste deschisă veşniciei, atunci când întoarce spatele lui Dumnezeu, omul se înscrie pe o traiectorie existenţială greşită. Rămas cu faţa la Dumnezeu, el se află pe traiectoria împlinirii sale, a sensului şi a vocaţiei sale esenţiale, a raţiunii sale ultime de a fi. Omul este chemat să aleagă între Dumnezeul cel adevărat şi viu, duhovnicesc, al iubirii jertfelnice, al iubirii celuilalt şi zeul banului, Mamona, al iubirii de sine, al plăcerilor egoiste, al culturii materialiste, care slujeşte egoismul sinucigaş.

Mai este şi o explicaţie tehnică, să spun aşa, a faptului că în duminicile acestea revine atât de frecvent tema bogăţiei. In această perioadă se citesc fragmente din Evanghelia după Luca. Sfântul Evanghelist Luca este foarte preocupat de problema bogăţiei, ca de altfel şi de multe alte probleme sociale. Apropos, cei care se ocupă de problematica socială, politicienii noştri – pentru că ne aflăm într-o perioadă de campanie electorală – ar trebui să studieze foarte bine Evanghelia după Luca. Ar găsi aici o foarte complexă şi bogată perspectivă asupra problemelor sociale. Desigur, discursul biblic este un pic radical. Politicienii iubesc un discurs mai nuanţat, mai diplomatic. Diferenţa vine de la obiectivul pe care şi-l propune fiecare. Discursul biblic îşi propune să arate lumii adevărul, fără să urmărească să placă în vreun fel oamenilor, în timp ce limbajul politic caută cu preponderenţă să placă oamenilor.

– R. Rădulescu: La Mântuitorul Hristos vine, să zicem, un politician al vremii, un dregător, cum îi spune Evanghelia, care este preocupat şi de viaţa de veci. Il întreabă ce să facă? Mântuitorul îi răspunde dur, pentru că simte tonul linguşitor al dregătorului. Mi se pare că mesajul Evangheliei în legătură cu atitudinea omului faţă de ceea ce posedă, de ceea ce dobândeşte în lumea aceasta, puţin neluat în seamă, care se confruntă cu un eşec, constatăm în jurul nostru, că există preocupare doar pentru lucrurile materiale în viaţa aceasta, avem impresia chiar că ar fi ultimul scop. Toate eforturile noastre merg în direcţia câştigului cât mai mare, a unui serviciu bun, a unei vieţi confortabile. Cum să încadrăm mesajul Mântuitorului Hristos, în viaţa noastră plină de materialitate?

– Pr. Coman: Intâi de toate, va trebui să privim cu luciditate şi cu stăruinţă, să vedem dacă această cultură în care ne aflăm noi şi care este generalizată, pentru că suntem într-o epocă a mondializării, este o cultură convenabilă cu adevărat. Aşa cum aţi definit-o şi dumneavoastră, este o cultură a banului prin excelenţă, a confortului material, a folosului material, a consumului, a plăcerilor materiale şi aşa mai departe. Este o cultură materialistă prin excelenţă. Sunt puţini oamenii care şi-o asumă lucid, conştient, în urma unei îndelungi reflecţii. Toţi suntem prinşi ca intr-un iureş de modul acesta de viaţă şi nu ne mai întrebăm dacă, într-adevăr, este profitabil până la capăt. Deci, primul lucru pe care ar trebui să-l facă fiecare om este să se întrebe dacă este mulţumit în adâncul lui de acest mod de viaţă, dacă îl satisface pe deplin.

Să nu mai vorbim despre faptul că această civilizaţie materialistă, a consumului material, este susţinută de cei care beneficiază de pe urma ei, adică de cei care produc. In spatele diferitelor industrii se află o ideologie propagată pe toate canalele şi susţinută cu toate mijloacele posibile. Publicitatea s-a dezvoltat atât de mult, este atât de rafinată, încât strecoară în adâncul conştiinţei noastre motivaţiile unei astfel de vieţi. Ne face să alergăm după himere, pe care nu le prindem, dar ne consumăm viaţa întreagă, alergând după ele. Este o adevărată dramă. Oricine îşi poate da seama că nu averile nenumărate îi aduc bucuria, ci prezenţa unui suflet lângă el, a unui om, a mamei, a tatălui, a soţului, a soţiei, a copiilor, a vecinului, a prietenului. Un prieten nu-l poţi plăti cu toate averile din lume! Ori, banul este cel care ne strică aproape toate prieteniile. Averile sunt cele care sapă între oameni prăpăstii adânci, între semeni, între fraţi, între părinţi şi copii. Nu este nici o filozofie în a înţelege acest lucru! Şi totuşi, o lume întreagă aleargă după bani! Mă întrebaţi cum este posibil?! Ce să spun, pare o lume în derivă, purtată de vânt pe valurile istoriei, ca o turmă de necuvântătoare. Indrăznesc să spun lucrul acesta pentru că deseori mă simt pe mine şi pe cei din jurul meu făcând parte din această turmă.

Sunt lucruri atât de evidente. Mântuitorul Hristos le spune cu atâta simplitate, cu atâta claritate, cu atâta fermitate, sentenţios, încât nimeni nu poate comenta nimic, tocmai pentru faptul că lucrurile se pot certifica în propria existenţă.

Dacă ar fi cineva curios să facă un sondaj de opinie, în rândul celor bogaţi, la sfârşitul unei vieţi pline de bogăţie, şi dacă aceştia ar fi oneşti, am avea mărturia eşecului lor existenţial. Dar, la bătrâneţe, nu-i mai caută nimeni pe aceşti oameni, pentru că nu mai slujesc cultura şi ideologia bogăţiei, nu mai slujesc la altarul lui Mamona, ca să spunem lucrurilor pe nume.

(…)

Nu sunt de acord cu exegeţii contemporani nouă, care cred că numai în anumite condiţii bogăţia este piedică în calea omului şi a lui Dumnezeu. Nu, în toate condiţiile, bogăţia este o piedică. Omul bogat nu este milostiv, nu poate fi milostiv! Teoretic, desigur, dacă este înţelept şi foloseşte bogăţia pentru a face milostenie, atunci bogăţia nu este o piedică în relaţia lui cu Dumnezeu. Nu avem exemple nici în Evanghelii, nici în istorie. Poate, foarte rare exemple. Ca să vedem că nu există excepţii, să citim finalul Evangheliei de astăzi, unde Mântuitorul spune clar şi fără echivoc: „Mai uşor trece o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu!” Există vreun echivoc aici? Există vreo clauză? Apar circumstanţe atenuante, care să ofere vreo şansă bogatului? Eu nu văd niciuna!

Mântuitorul Hristos este foarte clar şi foarte radical. Aceasta este Evanghelia! Dacă rămâi agăţat şi de un capăt de aţă, de un lucru care pentru tine este mai preţios decât Dumnezeu, eşti un nefericit. Imi amintesc un film, care a circulat foarte mult pe CD-uri: Ostrov se numeşte. Un film extraordinar, în care un călugăr foarte înduhovnicit este perceput aproape ca nebun de ceilalţi, tocmai pentru că îşi asumase întru totul calea lepădării de lume. Acesta dă o lecţie stareţului său, care se ataşase de nişte ciubote, de o plapumă şi de o saltea, pe care le primise în dar. Intr-o noapte i le aruncă pe foc şi în mare şi-i spune: „Cât eşti de lipit de aceste cizme, atât eşti de departe şi de nealipit de Dumnezeu!”.

Avem mărturia celor care îl trăiesc pe Dumnezeu, Ii trăiesc apropierea, trăiesc darurile fantastice ale întâlnirii sau ale apropierii sau măcar ale simţirii de la distanţă a dumnezeirii. Ce pace, ce linişte, ce dulceaţă, ce bunătate, ce bucurie, ce prietenie, ce deschidere fantastică asupra omenirii, asupra lumii, ce ierarhie extraordinară a lucrurilor şi a valorilor când ai o mică, fie şi numai o mică percepţie la nivelul simţirii Dumnezeului celui adevărat! La acest nivel, oamenii nu pot judeca scolastic şi teoretic, conceptual.

Lucrurile nu se limpezesc la nivelul abordării teoretice sau al dezbaterii, ci la nivelul experienţei. Stă la îndemâna noastră, a tuturor, să experimentăm bogăţia? Să experimentăm un timp şi lepădarea totală de avuţie, sărăcia! Am experimentat bucatele bogate? Să experimentăm o lună şi bucatele sărace! Am experimentat dănţuirea cu bucurie lumească? Să experi­mentăm şi întristarea duhovnicească! Să le experimentăm, aşa cum spune Hristos, dând, măcar pentru un timp, ce este al nostru săracilor. Să observăm ce se naşte în noi! De altfel, ideologia despre care vorbeam ţine sus drapelul libertăţii individuale şi al dreptului de opţiune şi alegere. Nu sunt, oare, demne de luat în seamă cuvintele lui Hristos, măcar la nivel experimental?! Ar fi pătruns atât de mult în conştiinţa omenirii acest Personaj, care este Iisus Hristos, dacă vorbele Sale nu ar fi avut relevanţă în adevăr?

– R. Rădulescu: Se pare că este greu. Greu a fost şi pentru dregător. După ce Hristos îl îndeamnă pe dregătorul bogat să vândă tot, îi mai spune „…vino după Mine!” Vă întreb, ce înseamnă acest îndemn, la ce îl cheamă Mântuitorul Hristos pe dregătorul dornic de veşnicie?

– Pr. Coman: Urmarea lui Hristos este un concept evanghelic esenţial. A urma lui Dumnezeu, a urma calea lui Hristos este intrarea pe calea cea împlinitoare, pe traiectoria existenţială corectă şi sănătoasă. Care este calea lui Hristos, ne întrebăm? Calea lui Hristos este calea jertfirii de sine, calea crucii, a batjocoririi de către ceilalţi, a neînţelegerii şi a morţii. Aceasta este calea lui Hristos! Asta înseamnă „...vino după Mine!” Lasă calea confortului, a bunăstării, a aparentei mulţumiri şi împliniri şi vino pe calea renunţării, pe calea sacrificiului de sine. Eşti cinstit de lume, ţi se dau onoruri, eşti respectat, lăudat, ai un statut social pentru că eşti bogat?! Calea lui Hristos este să fii gata să renunţi la toate acestea şi să primeşti din partea semenilor dispreţul, batjocura, umilirea etc.

Paradoxal, aceasta este adevărata cale a împlinirii existenţiale şi a vieţii celei adevărate, dacă mai preocupă pe cineva împlinirea în această viaţă! Toţi suntem flămânzi după fericire şi după bucurie, şi le căutăm. Dar nimeni nu mai ia seama, nu se mai întreabă: „este aceasta calea care duce la bucurie? Sau, măcar, să-şi propună să verifice şi calea despre care vorbeşte Biserica, de două mii de ani, în numele lui Dumnezeu şi în numele lui Hristos. De aceea îndemn, experimentaţi! Ascultaţi un cuvânt la biserică sau citiţi Evanghelia, aplicaţi-l şi vedeţi! Veţi gusta bucuria pe care nu aţi avut-o niciodată! Dar noi nu reuşim nici măcar să testăm. Vom constata, dramatic, că există potrivnicii! Există înlăuntrul nostru un monstru care se împotriveşte acestor experimentări. Există o construcţie înlăuntrul şi în afara noastră, care se împotriveşte să ne recuperăm traiectoria sănătoasă spre Dumnezeu.

(…)

Este greu. Este greu de unul singur. Nu poate omul singur. Este, însă, posibil cu ajutorul lui Dumnezeu:Ceea ce la oameni nu este cu putinţă, este cu putinţă la Dumnezeu!”

Recuperăm, astfel, antropologia teologică, adică o înţelegere a omului, în care intră în calcul prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Omul, prin construcţie, prin structura sa psihosomatică şi prin vocaţia sa, nu este o fiinţă autonomă, suficientă sieşi. Adică, vine de undeva, fără voia lui, şi se duce undeva, dar nu ştie unde va ajunge. Mărturisim, prin descoperirile dumnezeieşti, că omul este o fiinţă în mâna lui Dumnezeu, nu numai la naştere şi după moarte, ci în fiecare clipă a existenţei sale. De aceea, recursul la Dumnezeu este necesar continuu, moment de moment. Poporul nostru are o vorbă: „Trăieşte cu Dumnezeu sau trăieşte fără Dumnezeu!” A trăi cu Dumnezeu, înseamnă a fi într-o raportare permanentă la Dumnezeu, cu simţul limitelor, cu implorarea şi invocarea ajutorului lui Dumnezeu. Când omul va ajunge la această măsură, desigur, biruindu-şi trufiile, atunci va înţelege ce înseamnă bucuria adevărată a fiinţei smerite, care este el însuşi!”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Vezi si:

Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam:


Categorii

Dregatorul bogat si Pazirea poruncilor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Constantin Coman, Pr. Constantin Sturzu, PS Sebastian

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

24 Commentarii la “DREGATORUL BOGAT SI PAZIREA PORUNCILOR. Radicalismul Evangheliei lui Hristos. Crestinismul nu este ceva comod (PS SEBASTIAN, PR. COMAN)

  1. O,bogăţie bogăţie,
    Cum furi din inimi darul sfânt
    Şi înrobeşti o lume’ntreagă
    Şi-o ţii în jug pân’lamormânt ?

    Cum ştergi din inimă şi suflet,
    Cel mai de preţ odor –iubirea-
    Şi-aduni, şi-aduni şi…, nu-ţi ajunge,
    (C’avră-i nemilostivirea).

    Puţini bogaţi au fost pe lume,
    Curaţi şi ne’nrobiţi de tine,
    (Când lumea era mai smerită
    Şi la tot pasul găseai bine).

    Şi’atunci erai mare ,,virtute’’
    Şi îndrăgită şi curtată,
    Dar azi conduci şi’nrobeşti lumea
    Cum n-ai făcut-o niciodată.

    Acum ai mijloace moderne,
    Şi’acoperiri desăvârşite
    Şi căi ce par în ochii lumii,
    Curate, demne şi cinstite.

    Ai calea nalt’a instruirii
    Ai bogăţia cunoştinţei,
    Şi–a informaţiei moderne
    Nu sărăcia nevoinţei.

    Acest bogat, din evanghelii,
    Nu ne’ndoim c-a fost cinstit,
    Dar tu nu i-ai permis sporirea,
    Şi de Hristos la-i despărţit.

    Cum vei putea permite astăzi,
    -Când pân la cer urcă mândria-
    Câd lăcomia n-are margini ?
    S’aduci bogaţii la Mesia ?

    Cum vom sluji oare credinţei
    (Nici nefăţarnic nici legaţi,
    De lanţurile lui Mamona)
    Când toţi ne vrem cât mai bogaţi ?

    Mamona şi-a găsit portiţa
    Şi a convins că-i cu putinţă
    Să îi slujim şi lui cu râvnă,
    Şi lui Hristos într-u credinţă.

    Se vinde azi orice pe piaţă.
    Copii, trupul, fecioria,
    Ţara, credinţa, libertatea,
    Când nu ni-i ţintă veşnicia.

    Se predică cultul unirii,
    Pentu o viaţă mai bogată,
    Pentru dreptate pământeană,
    Şi-o,, dragoste’’ unificată.

    Puţini ne sunt ambasadorii
    Şi diplomaţii cei cereşti,
    Ce luptă pentru veşnicia
    Şi’averile duhovniceşti.

    Maria-i tot cenuşăreasă,
    Tot acuzată că’n ce vrea,
    I’o oponentă și-o povară
    Și’azi Martei, (fanatică proastă și rea).

    Sfinţii părinţi spun cu tărie,
    Că bogăţia pământească,
    Unde-i prezentă şi stăpână
    I’absentă cea duhovnicească

    Dreptatea lumii-i tot coruptă
    Şi tot de partea celor mari,
    Bogaţii tot aceiaşi oameni
    Sau poate’acuma mai avari.

    Bogatul cel din evanghelii
    Era cinstit şi credincios,
    Dar câţi mai sunt ca el azi oare
    (Apreciaţi și de Hristos) ?

    Şi chiar deși’mplinise legea,
    A plecat singur şi mâhnit,
    Că n-a putut să îl urmeze,
    Fiindcă-l ţineai înlanţuit.

    Câţi oare plini de bogăţia
    Cuvântului duhovnicesc,
    Sunt robii tăi, (în mii de forme)
    Și înșelati, ţie-ţi slujesc?

  2. Pericopa apostolica: Coloseni 12-16

    12.Mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină.
    13.El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale,
    14.Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor;
    15.Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.
    16.Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El.

  3. Sf. Mare Mucenic Iacov Persul, cel ce întru tânguirea pocăinţei, a băut paharul pătimirii pentru a fi primit la masa cea cerească şi a se desfăta de paharul laudelor dumnezeieşti împreună cu cetele îngereşti în Împărăţia lui Hristos, să zugrăvească şi pe tăbliţa minţii noastre înţelegerile duhovniceşti ale chinurilor pentru dragostea Cuvântului spre a lua întărire în răbdarea muceniciei necazurilor, ca să ne învrednicim a aduce Stăpânului mărire neîncetată în lăcaşurile de sus împreună cu serafimii, cei ce pătimesc de focul iubirii dumnezeieşti.

    RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC IACOV

    http://poeziicrestin-ortodoxe.blogspot.com/2011/11/sfantul-mare-mucenic-iacov-persul.html

    http://poeziicrestin-ortodoxe.blogspot.com/2011/11/duminica-xxx-dupa-rusalii-dregatorul.html

  4. 27 Noiembrie 2011 – ora 18:00, Aula Magna a Facultății de Drept – Preot Profesor Gheorghe Holbea cu conferința: „Frumosul în literatura lui Dostoievski”

  5. Pingback: PAROHIA "SF.PROOROC ILIE TESVITEANUL ŞI SF. IERARH GRIGORIE PALAMA"-GIRONA » Blog Archive » BOGĂȚIA
  6. Pingback: FUGA IN EGIPT. Despre fuga de Dumnezeu si ostilitatea lumii, despre puterea lui Dumnezeu si puterea lumeasca cu PARINTELE COMAN
  7. Pingback: Iconomii bogatiei si pregatirea pentru viata vesnica. Din PREDICILE Parintelui ARSENIE BOCA si ale Mitropolitului AUGUSTIN la TANARUL DREGATOR BOGAT -
  8. Pingback: Dregatorul bogat – paza poruncilor. PREDICI AUDIO SI VIDEO: “Suntem robiti de cotidianul efemer, traim in aceasta alergatura bezmetica si nu mai reusim sa ne bucuram de ceea ce Dumnezeu ne-a daruit” -
  9. Pingback: HRISTOS SI IROZII DE IERI SI DE AZI. Pastorala de Craciun a PS Sebastian, Episcopul Slatinei: ULTIMA PERSECUTIE A CRESTINISMULUI -
  10. Pingback: HRISTOS SI MARELE INCHIZITOR. Pastorala de referinta a PS Sebastian la Nasterea Domnului. DUMNEZEU, PROFITABIL SAU INCOMOD? -
  11. Pingback: Predania ortodoxa, apostolica despre NECESITATEA LEPADARII DE LUME (de patimi) PENTRU TOTI CEI CARE CAUTA MANTUIREA: “Exista un singur crestinism, o singura invatatura crestina, care vine de la Domnul Insusi” -
  12. Pingback: INSELACIUNEA BOGATIEI CONSUMISTE SI BINELE DIN RAUL CRIZEI ECONOMICE. Cum sa ne raportam la criza? (II) Saracie si cugetare duhovniceasca -
  13. Pingback: INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (II): “Trebuie sa fii hotarat pen­tru Dumnezeu, iar nu sa faci pe plac cererilor necinstite ale oamenilor!” -
  14. Pingback: Predici (audio si text) ale Pr. Ciprian Negreanu la DUMINICA TUTUROR SFINTILOR. Ce sau cine sunt SFINTII, de fapt? Ce MARTURISIRE se cere oricarui crestin in fata oamenilor si impotriva duhului lumii -
  15. Pingback: PAZIREA PORUNCILOR: Ce este iubirea de Dumnezeu si ce inseamna cu adevarat iubirea fata de om? SFANTUL IUSTIN POPOVICI despre dragostea mincinoasa si ucigasa VS. iubirea izvorata din Hristos -
  16. Pingback: PREDICI AUDIO la Evanghelia dregatorului bogat (Arhim. Policarp si Nichifor): “Mantuitorul nu a venit sa asigure succesul in lume, nu a venit sa ne asigure pamanteste. SA NU CASTIGAM OBIECTE SI SA PIERDEM OMUL!” -
  17. Pingback: “PROVOCAREA” LUI HRISTOS şi ÎNTRISTAREA BOGATULUI “NEPREGĂTIT” DIN NOI: “Oamenii sunt foarte trişti când nu reuşesc în proiectele lor, în programele lor. Ei bine, această tristeţe vine tocmai pentru că OMUL NU CONC
  18. Off topic:
    Film rusesc nou (2015) pe tema avorturilor.
    Staretii athoniti impotriva avorturilor:
    https://www.youtube.com/watch?v=GRT8kPIIUEY

  19. Pingback: Blogul Schitului Darvari » Blog Archive » Această lume moare, iar voi vă purtați ca și cum navigați într-o croazieră captivantă
  20. Pingback: CUI NE DĂM INIMA? Păcatul suficienței de sine | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: DREGĂTORUL BOGAT ȘI PĂZIREA PORUNCILOR. Radicalismul Evangheliei lui Hristos. Creștinismul nu este ceva comod | Buciumul – Publicaţie de informaţie şi atitudine naţionalistă
  22. Pingback: PS MACARIE, în Sfântul Munte, despre diferența dintre MORALITATE și VIAȚA DUHOVNICEASCĂ bazată pe o RELAȚIE VIE CU HRISTOS. “Fără pocăință ne aflăm în mare risc să cădem în PĂRERE DE SINE, în ÎNȘELARE, să ne cufundăm într-o
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate