Protos. Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa): LUCRAREA POCAINTEI IN VIATA NOASTRA (audio + text): “Dumnezeu e stiutorul inimilor si asta e o mangaiere mai ales pentru sufletul pacatos, pentru ca Dumnezeu intelege pe om…”

1-04-2014 Sublinieri

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca

***

parintele Melhisedec staret Lupsa - lucrarea pocaintei - CD

Parintele Melchisedec Ungureanu – INTERVIU PENTRU RADIO REINTREGIREA (Alba-Iulia) – realizat de Pr. Sabin Voda (2009):

PRIMA PARTE A INTERVIULUI

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Lucrarea pocaintei in viata noastra

– Parinte Melhisedec, ne bucuram in primul rand ca ati raspuns invitatiei noastre de a veni in studioul radioului “Reintregirea” si va spunem: Bine ati venit!

– Bine v-am gasit.

– Va propun si propun si ascultatorilor nostri sa vorbim despre lucrarea lui Dumnezeu in sufletul nostru, in ceea ce noi numim: lucrarea pocaintei. Stim ca Domnul Hristos Si-a inceput propovaduirea cu acest indemn la pocainta: “Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!”. Ce este, parinte, pocainta, si care este rostul ei in viata crestinului?

–  Nu stiu daca sunt in stare sa dau o definitie a pocaintei si nici nu stiu daca asta e chemarea mea de la Domnul. Ceea ce as dori sa impartasesc cu fratii mei care ma aud este putina experienta si putina raza de lumina care am inteles-o cautand si eu sa inteleg acest cuvant despre care ai pomenit, cuvant cu care Hristos, de fapt, Si-a inceput predica: Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!”.

La un anumit nivel, indraznesc sa spun ca Hristos a preluat cuvantul asta de la Sf. Ioan Botezatorul deoarece cu acelasi cuvant Sf. Ioan Botezatorul a pregatit poporul ca sa-L primeasca pe Hristos. Si nu numai ca l-a preluat, dar l-a si dus la desavarsire, pentru ca una este acest cuvant rostit de cel mai mare om nascut din femeie si cu totul alta – adica alta este dimensiunea ontologica a cuvantului „Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!” – cand este rostit de Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu. Si cred ca acest cuvant, „Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!” este o cheie de intelegere duhovniceasca pentru noi a sensului vietii crestinesti. Hristos putea sa inceapa cu o multime de alte cuvinte predica si chemarea de a ne impartasi de dragostea lui Dumnezeu, si totusi, ca Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, a ales acest cuvant: „Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!”.

Primul gand care imi vine vis-a-vis de acest lucru este ca, de fapt, pocainta este insasi structura noastra, a vietii noastre duhovnicesti de dupa caderea lui Adam in pacat. Adica, o viata in care noi ne intoarcem mereu si mereu cu fata catre Dumnezeu, ne intoarcem si ne deschidem harului lui Dumnezeu, ca Dumnezeu sa poata sa-Si savarseasca lucrarea de mantuire in sufletele noastre.

Daca la Sf. Ioan Botezatorul, „Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!” – cel putin eu asa o inteleg ca – este la un nivel… – nu stiu cum sa pun in cuvinte sa fiu mai limpede – la un nivel… spatial sa zic asa, care tine de o distanta (apropiere-distantare)… Hristos, Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat, S-a apropiat de noi (noi eram despartiti de Dumnezeu, eram departati de Dumnezeu) si iata ca Hristos a luat trupul nostru, asemanarea noastra intru totul, afara de pacat, si S-a apropiat de noi. Ca sa nu ne sperie a luat infatisarea noastra, si asta este tema propovaduirii Sf. Ioan Botezatorul: Pocaiti-va fratilor, ca s-a apropiat! Uite, este printre noi… Ca misiunea mea este ca eu sa arat pe Mieluselul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii, pe care Duhul Sfant l-a deslusit lui Ioan Botezatorul atunci cand L-a botezat pe Hristos.

Cuvantul „Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!” in gura lui Hristos are o alta calitate. Daca asta tinea de “distanta”, de apropiere-departare, in gura lui Hristos cuvantul prinde o caracteristica fiintiala. El a luat asupra-Si intreaga noastra fire si, cum zice Sfantul Nicolae Cabasila – un cuvant care mie mi-e tare drag – „prin intrupare, Hristos S-a apropiat mai mult de noi decat este carnea de oasele noastre”.

De aceea indraznesc sa spun ca pocainta este insasi structura vietii noastre duhovnicesti de dupa cadere. Parintele Rafail spunea ca este dinamica spre viata vesnica, intru viata vesnica. Adica, parintele, in viziunea larga pe care a avut-o si atotcuprinzatoare, a incercat sa surprinda orice crampei, orice zvacnire a omului spre Dumnezeu, integrand-o in pocainta. De aceea spuneam ca nu este in masura mea sa dau o definitie a pocaintei.

– Dar cum se manifesta in mod concret pentru un crestin preocupat de viata duhovniceasca, pocainta? Ce inseamna pentru un crestin ca trebuie sa traiasca in pocainta?

– Nu stiu daca…, iarta-ma parinte, dar eu ma poticnesc de cuvantul “trebuie”. Imi aduc aminte de parintele Emilianos care spunea ca unde apare cuvantul “trebuie”, mai ales in viata duhovniceasca, este falimentul. Cand imi zic deja: “trebuie sa traiesc in pocainta” spovedeste faptul ca eu nu sunt in pocainta, nu traiesc cu Dumnezeu. Hristos ne aduce caracteristica asta fiintiala a pocaintei. lumanare aprinsaZice undeva Hristos in Evanghelie: Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as voi sa fie aprins”. E un foc. E un foc care mistuie, care linisteste. Cum zice parintele Paisie Aghioritul: “nelinistea cea buna” pe care o are omul in suflet, adica, “nelinistea cea buna”, in sensul asta, ca omul nu e multumit cu lumea asta si cu tot ce ofera lumea asta si undeva are o intuitie, intuitie care daca ramane consecvent cu ea se transforma intr-o vedere duhovniceasca, ca realitatea, adevarata viata nu este in lumea aceasta si atunci se intoarce – ca “metanoia” in limba greaca inseamna o “intoarcere a vietii”. Isi intoarce mintea lui de la lumea asta, de la contemplarea lumii acesteia catre Dumnezeu sau trece dincolo de lumea aceasta si incepe sa-L descopere pe Dumnezeu.

– Si unde Il poate descoperi mai intai si mai de toate omul pe Dumnezeu?

Zice Hristos in Evanghelie ca “Imparatia Cerurilor este inlauntrul vostru”. Nu trebuie sa ne luam un telescop sa-L cotrobaim prin constelatii sau prin alte galaxii. E vorba de inima omului si de capacitatea pe care Dumnezeu a sadit-o in inima noastra de a-L iubi pe Dumnezeu si de a-l iubi pe aproapele, pentru ca in momentul in care Hristos ne-a dat aceasta porunca, El de fapt ce face acolo? Cauta sa actualizeze un potential care este sadit de El ca Dumnezeu in inima noastra. Care sa se actualizeze si sa ne duca la asemanarea cu El, care iubeste pe om si din dragoste a creat pe om si toata minunatia lumii acesteia. Deci nu trebuie decat sa caute omul in inima lui, dar vezi ca in societatea in care traim omul este asa de instrainat de sine si isi traieste intr-un fel ratacirea si indepartarea de sine ca si fiul risipitor din Evanghelie cand s-a dus in tara indepartata. Fiul risipitor cauta sa-si umple un gol fiintial cu placeri ale lumii acesteia si n-a ajuns decat sa isi amplifice o saracire a duhului lui si o saracie care l-a apropiat de hotarele mortii.

– Totusi, fiul risipitor nu s-a oprit la acea saracie si putem, parinte Melhisedec, sa consideram aceasta indepartare ca uneori o sansa sa ne dam seama cine suntem si cum suntem fara Dumnezeu si sa ne putem intoarce, pentru ca pana la urma fiul risipitor “si-a revenit intru sine”, spune Evanghelia.

ApropierePrinDepartareFR– Asa e, parinte draga. Vezi ca eu de multe ori zic ca fiul risipitor este un caz fericit. Un caz fericit pentru ca nu si-a incheiat calatoria sufletului lui decat atunci cand a ajuns inapoi in sanurile Tatalui, cum imi place sa zic. Dar de multe ori noi suntem fii risipitori care pribegim si nu reusim sa ne venim in noi insine si sa constientizam dragostea lui Dumnezeu. Nu stiu, parca in psihologie asta este o apropiere prin indepartare, care, de fapt, inaintea lui Dumnezeu este, pe de o parte, manifestarea libertatii pe care Dumnezeu a daruit-o omului, iar pe de alta parte, manifestarea dragostei dumnezeiesti care il cinsteste pe om si care preface moartea in inviere, preface departarea in apropiere, preface pacatul in viata vesnica. Daca omul incepe sa isi vina in sine si sa constientizeze: cati argati are Tatal meu care traiesc bine mersi, au un acoperis, au o paine calda pe masa si eu stau aici intre dobitoacele astea necuvantatoare si m-as bucura sa mananc mancarea lor dar nici de aia nu ma satur…

PARTEA A DOUA A INTERVIULUI

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

– Cum se petrece, parinte, aceasta constientizare a saraciei noastre sufletesti si, mai profund, a saraciei noastre duhovnicesti? Faptul ca nu avem ceea ce trebuie sa avem, Duhul lui Dumnezeu…

– Pai, cred ca asta este calea fiecaruia. Adica, fiecare om are anumite sensibilitati, fiecare om are anumite intuitii, fiecare om are anumite cautari. Si in functie de cautarile lui, de sensibilitatile lui, de lucrurile pe care le intelege, i se deschide o cale in care constientizeaza incet, incet. Constientizarea e un proces lent, nu se produce peste noapte, numai daca harul lui Dumnezeu vine cu putere peste suflet si lumineaza acel suflet, probabil. Aici nu stiu sa spun pentru ca nu vorbesc din experienta, dar din cate am intrezarit din vietile sfintilor pe care le-am mai citit si care m-au indulcit, mi-au facut pofta sa zic asa de experienta aia duhovniceasca pe care inca eu n-am trait-o – sa dea Domnul s-o traim fiecare dintre noi – , numai atunci probabil ca o constientizare se face mult mai intensa intr-un timp scurt si mult mai profunda; cum a fost, de exemplu, constientizarea Mariei Egipteanca, Maria Egipteancacand puterea cea nevazuta a tinut-o si a incercat o data, de doua, de trei ori si dupa aceea si-a venit in sine si-a dat seama ca nevrednicia ei a fost cea care o tinea afara din biserica si nevrednicia ei o facea sa nu poata sa intre si sa sa se inchine Preacinstitei si de Viata Facatoarei Cruci si constientizarea asta a starnit in ea acea rugaciune minunata pe care a facut-o catre Maica Domnului, rugaciunea de pocainta.

– Parinte, nu-i o taina asta cum, iata, omul care oricat ar fi de indepartat de Dumnezeu, intr-o clipa doar, daca isi da seama unde este, e umplut de putere dumnezeiasca si de ravna. Cum se petrece lucrarea asta a lui Dumnezeu in om si de ce credeti ca vine aceasta putere de Sus in om?

– Parinte, sfintia ta spuneai ca e o taina si intr-adevar este o taina. Si daca e taina, eu cred ca trebuie traita ca si taina, inaintea careia sufletul omului sa se uimeasca si sa se copleseasca de dragostea lui Dumnezeu. Vezi, dragostea lui Dumnezeu ne-a facut pe noi din nefiinta, ne-a adus din nimic in lumea asta. Dragostea lui Dumnezeu preface toate si incet, incet, daca omul incepe sa inteleaga dragostea chemarii lui Dumnezeu, pe masura aia si incepe sa raspunda acelei dragoste pe care Dumnezeu voieste sa o impartaseasca cu omul. Dar cum se naste in suflet e greu de spus, cum vine si cum pleaca harul lui Dumnezeu, cum povatuieste harul lui Dumnezeu sufletul omului. Astea sunt niste taine care in parte le-au descoperit sfintii parinti in Filocalie si in celelalte carti duhovnicesti in care au aratat cate ceva, dar nici ei n-au deslusit deplin. Adica n-au ucis taina, au lasat-o, au aratat numai niste jaloane dupa care sufletul sa se calauzeasca in lupta cu patimile, in primirea harului, in felul in care harul transforma constiinta. In faptul ca ei au pomenit despre lucrurile acestea, ne sunt niste criterii, niste stele calauzitoare noua care inca n-am avut acele experiente adanci si profunde. Totusi, eu sunt convins ca la un anumit nivel fiecare suflet care e in biserica a avut cel putin o data in viata o indulcire a harului, o bucurie cand s-a rugat, bucurie neasteptata. Te pui sa faci o rugaciune si te trezesti ca te ridici altfel de la rugaciune, iti vine sa zbori sau sa strangi pe toata lumea in brate sau fel si fel de manifestari…

– Si aceasta este lucrarea pocaintei din om?

SfSiluanOP– Asta este o marturie. Cum in muzica psaltica, la glasuri din cand in cand se dau marturii, ca si repere prin care cantaretul sa-si dea seama ca inca este in muzica, in glas, asa sunt… si Domnul da marturii ale sufletului si lucrul asta trebuie inteles de fiecare la masura lui. Uite, Sf. Siluan Athonitul spune acolo cand a avut experienta lui cea mai profunda – “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”  spune am inceput sa fac cum Domnul m-a invatat, mintea mi s-a curatit si Duhul dadea in inima marturie de mantuire a sufletului”. Si eu cred ca lucrul asta e ca o structura a vietii duhovnicesti. Nu este vorba de un lucru punctual pe care l-a trait numai Sfantul Siluan. Sfantul Siluan a trait cred ca intr-un mod plenar, pentru ca el a atins in trairea inimii lui vesnicia iadului si atunci si trairea, marturia duhului de mantuire a sufletului a fost mult mai plenara. Dar cred ca undeva, la un anumit nivel, mult mai mic, la o stare mult mai redusa dar asemanator ca si un grafic, sa spunem, redus in proportii, pastrandu-se totusi proportiile, cu fiecare suflet se intampla. Domnul da, de multe ori cand esti mai amarat, cand esti mai intristat, cand esti mai deznadajduit, o mangaiere care nu stii de unde vine si daca ai vrea s-o tii, te trezesti ca a si plecat. Dar ceea ce e important din toate lucrurile astea pe care cred ca orice suflet le traieste, orice suflet care cauta pe Dumnezeu, important e sa incepem sa le intelegem ca marturii ale dragostei lui Dumnezeu in viata mea, concreta, pentru mine. Ala a fost un moment in care harul lui Dumnezeu m-a cercetat intr-o masura redusa, dar m-a cercetat pe mine pacatosul, nevrednica faptura a lui Dumnezeu.

– Parinte, ca ati amintit de sfantul Siluan…, in scrierile sale despre pocainta spune asa: “Slava Domnului ca ne-a dat pocainta. Iar prin pocainta noi toti ne mantuim, fara exceptie. Nu se mantuiesc numai cei ce nu vor sa se pocaiasca. Si in aceasta vad deznadejdea lor si plang mult, fiindu-mi mila de ei. Ei nu cunosc prin Duhul Sfant cat de mare e milostivirea lui Dumnezeu. Dar daca fiecare suflet ar cunoaste pe Domnul si ar sti cat de mult ne iubeste, atunci nimeni n-ar mai deznadajdui si nici n-ar mai murmura vreodata.” Prin pocainta…, spune sfantul Siluan, noi toti ne mantuim, fara exceptie. Dar, parinte, ce e mantuirea?

– Vezi, iarasi sunt la o limita a unei definiri…, dar Domnul sa ne defineasca ce e mantuirea, pentru ca mantuirea – cum spunea parintele [Rafail] odata – are doua aspecte: un aspect este dinamic in viata aceasta si un aspect este al deplinatatii in imparatia lui Dumnezeu. Si Sfantul Siluan plangea pentru cei care nu se pocaiau, adica traiau in viata aceasta fara acea cautare la masura lor si la nivelul lor al dragostei lui Dumnezeu.

– Dumnezeu ne iubeste pe toti la fel, dar raspunsul nostru la dragostea lui Dumnezeu e… diferit.

– E diferit, e la masura in care cred ca fiecare percepe si se uimeste si se copleseste frumusetea dragostei dumnezeiesti. Ca, vezi, m-a mangaiat ceea ce mi-ai citit din Cuviosul Siluan, pentru ca eu indrazneam sa zic ca pocainta este structura vietii noastre duhovnicesti mai ales dupa cadere si el zice ca toti ne mantuim prin pocainta. Oarecum, e ca o marturie ca nu zic minciuni, stii? Dar mantuirea ce este pana la urma? Mantuirea este trairea omului cu Dumnezeu. Daca Hristos ne-a adus mantuirea, ca vorbeam de cuvantul Sf Ioan Botezatorul “Pocaiti-va ca s-a apropiat…”, deci la nivelul asta spatial, care tine de distanta, Hristos s-a apropiat de noi si ne-a adus mantuirea, ne-a impartasit-o. Tot Sf. Siluan zice undeva in alt loc ca “El ne-a dat Trupul Lui si Sangele Lui ca noi sa traim vesnic cu El”, impartasindu-ne cu Trupul si Sangele, mancand Trupul si Sangele Lui sa traim vesnic cu El. Si de fapt asta este mantuirea, eu asa inteleg mantuirea. Nu-mi aduc acum aminte definitii din Catehism sau din manualele de dogmatica ce-am invatat pe la scoala, dar cel putin asta inteleg ca avea cumva si Sfantul Siluan, si cand omul in cautarile lui nu-si impleteste trairile cu Dumnezeu, in acea masura omul nu se mantuieste. In momentul acesta daca eu n-am nicio perspectiva si toate cautarile mele sunt total potrivnice lui Dumnezeu, asta pentru mine, este un moment in care daca as muri – Doamne miluieste, sa nu mor! – , nu m-as mantui. Si Sfantul Siluan plangea cu lacrimi si se ruga pentru astfel de situatii, ca oamenii sa nu moara in momente din acestea in care nu s-ar mantui.

– De altfel, iertati-ma parinte, sfintii ne invata ca Dumnezeu ne da viata, ne trezeste a doua zi de dimineata tocmai pentru a mai avea inca vreme de pocainta.

– Da, si dragostea lui Dumnezeu asa de mare este ca ne ia din lumea aceasta la punctul maxim de pocainta pe care as fi eu capabil sa-l fac. Daca vede Dumnezeu ca nu sunt in stare…

– Asta, oricum, pentru un om care e preocupat de viata vesnica.

– Da, dar si pentru un om care nu e preocupat de viata vesnica. Daca Dumnezeu vede ca merg din rau in mai rau, si pana la sfarsitul vietii numai imi adun osanda…

– Nu ma lasa sa ajung pana la cele mai de jos…

– …pana la cele mai de dedesubt ale pamantului si sa ma aseman intru totul dracului, si iconomiseste printr-o suferinta, prin ceva, ca sa scurteze viata, “ca rautatea sa nu atinga inima lor i-a luat de pe pamant”, zice undeva in Pilde lucrul acesta. Eh, si asa cu pocainta… Domnul sa ne dea sa intelegem ca, de fapt, e insasi structura vietii noastre. Daca simt nevoia sa fac o rugaciune, aia e o miscare a pocaintei, daca simt nevoia sa ma port frumos cu fratele meu ca sa plinesc porunca Dumnezeului meu, aia e o miscare a pocaintei. Simt nevoia sa postesc astazi ca e miercuri sau vineri, sau e Postul Craciunului, sau Postul Pastilor, sau Postul Adormirii Maicii Domnului, toate lucrurile acestea sunt miscari ale pocaintei, si pentru mine a fost mangaietor cuvantul acesta pe care l-a spus atunci parintele Rafail in conferinta Criza Bisericii, in care zicea ca pocainta este dinamica intru viata vesnica. Adica, – el zicea acolo – nu este o miorlaiala pentru niste boroboate pe care le-am facut, este dinamica intru viata vesnica. Va spun sincer, parinte, ca ma gandeam atunci si nu prea intelegeam ce voia sa spuna parintele prin “dinamica intru viata vesnica”, o miscare, o schimbare de sens cumva, dar acum cred ca inteleg ceva in sensul acesta, ca orice miscare, orice reactie, orice crampei care indreapta fiinta mea spre Dumnezeu, este o miscare a pocaintei in om.

– Ca ati amintit de parintele Rafail, cred ca in ultimele cuvinte pe care le-am auzit aici sau la Ramet, nu mai stiu, spunea ca inceputul pocaintei este a-si vedea omul pacatele.

– Da, pai parintele Sofronie spunea intr-o carte, ca inceputul contemplatiei crestine este vederea pacatului, si parintele Rafail pe linia asta merge, ca ala nu-i moment sa deznadajduiesti.

– Cand vezi ca esti tot mai rau, cand te vezi pe tine tot mai rau, nu ca esti tot mai rau, sau poate chiar esti mai rau.

Cred ca toate lucrurile acestea sunt miscari ale dragostei lui Dumnezeu care incearca sa ne ajute pe noi sa ne smerim inima, cei care se smeresc inaintea Domnului capata har, si capatand har, omul poate sa vada si sa-si asume mult mai usor ceea ce ii arata Dumnezeu. Ca la un anumit nivel, Dumnezeu in dragostea lui, gingaseste cu noi si ne menajeaza, desi “menajeaza” e un cuvant psihologic, dar cauta sa ne micsoreze suferinta, si atunci ne arata numai un crampei a unei viziuni, pe care, poate daca ne-ar arata-o toata ne-ar ingrozi de moarte, si daca acel crampei smereste inima mea si incep sa zic: “Doamne, curateste inima mea ca vad ca este curvie in ea, ca vad ca este mandrie in ea, ca vad ca este slava desarta”, acea smerenie atrage har de la Dumnezeu si harul acela lumineaza mai mult sufletul si aceasta nu face decat sa-mi vadeasca mai mult pacatul si asa, incet, incet, lucreaza dragostea lui Dumnezeu in inima omului.

A TREIA PARTE A INTERVIULUI

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

– Parinte, ce trebuie sa faca omul atunci cand constientizeaza ca are un pacat?

– Mai multe lucruri, dar poate ca prima reactie ar fi sa-si indrepte privirea catre Dumnezeu si sa-si ceara iertare, in inima lui. Dar, bineinteles, lucrul acesta nu este suficient, si atunci, Dumnezeu a randuit in Biserica, taina marturisirii. Si Sfantul Apostol Iacob zice: “Marturisiti-va unii altora pacatele ca sa va vindecati”. De multe ori stateam si ma gandeam, de ce este importanta marturisirea pacatului si inaintea omului.

– Adica, Domnul care stie toate, care ne stie pe noi si toate ale noastre, nu stie si pacatul meu?

pokayanie_2– Ba da, il stie si il stie mai bine decat il stiu eu, si il poarta mai mult decat as fi capabil sa mi-l port eu. Dar, problema care se pune e urmatoarea: in momentul in care omul incepe sa vada pacatul si sa-l marturiseasca la un anumit nivel, pacatul se obiectiveaza, incepe sa devina altceva decat este el in toata fiinta lui, si ceea ce zice apostolul Pavel: Ceea ce este lumina se invedereaza in noi, punandu-l in lumina incepi sa vezi mai cu adevarat, nefiinta pacatului, pana la urma. Vorbeam despre faptul ca noi trebuie, – nu trebuie, dar sa ne ajute Domnul sa se smereasca un pic inima noastra ca sa capete mai mult har, si capatand mai mult har sa poata sa se adanceasca lumina lui Dumnezeu in inima noastra. Faptul ca incep sa marturisesc altuia pacatul e tot un moment al smereniei, pe de-o parte, si pe de alta parte, e si un moment al unei hotarari, al unei taieri, si prin acea taiere se face desprinderea si obiectivarea pacatului din mine. Cu Dumnezeu nu stiu cum sa spun, sufletul omului e mai intim cu Dumnezeu, si inaintea lui Dumnezeu poti sa fiu… De multe ori ne ascundem, ca stii, Dumnezeu ma intelege mai bine, tu nu ma intelegi ca tu esti om, dar Dumnezeu ma intelege mai bine, si “exploatam” dragostea lui Dumnezeu si atotintelegerea lui Dumnezeu, si atunci, Dumnezeu a iconomisit ca omul sa nu vicleneasca pe linia asta, ca omul sa se marturiseasca omului. Pe de-o parte, cel care primeste spovedania, el insusi e un pacatos, intelege si compatimeste la un anumit nivel cu cel care se marturiseste, dar pe de alta parte, insusi faptul asta al marturisirii inaintea omului, “Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu”, si Hristos este de fata, de fapt, Hristos este Cel care primeste spovedania si marturisirea, dar totusi, se face prin om lucrarea asta, cat de mult cinsteste Dumnezeu pe om…

– Parinte, am ajuns la taina spovedaniei, la taina marturisirii. Cum sa vina omul, omul care, cum spuneam inainte, isi da seama ca a gresit in fata lui Dumnezeu si in fata aporoapelui sau, cu ce incredintare trebuie sa vina si cum trebuie sa fie sufletul lui in fata duhovnicului ca sa poata sa primeasca si sa simta ca iese de acolo cu adevarat iertat, pentru ca, e o taina mare pe care ne-a lasat-o Domnul Hristos, si a lasat-o mai intai apostolilor si prin prin apostoli slujitorilor, aceasta putere, de Sus, de a ierata si de a dezlega pacatele oamenilor?

Stii cum imi vine sa zic ca trebuie sa vina omul? Asa cum se vede. In momentul in care incepe sa-si dea seama ca ceva nu merge bine, ca ceva nu e in regula, acela este un moment al lucrarii harului lui Dumnezeu. Si “cand Duhul va veni, va vadi lumea de pacat”, zice Sf. Evanghelie de la Ioan. Si daca Duhul lui Dumnezeu ma cerceteaza si ma vadeste de pacat, asa cum ma vad, asa trebuie sa ma duc. E foarta importanta simplitatea inimii inaintea lui Dumnezeu, pentru ca noi foarte mult ne complexam si nu ne mai traim firesc deschiderea si pocainta.

– Asta e o problema, parinte, foarte delicata. Eu sunt sincer dar imi vine gandul: “Dar daca parintele nu ma intelege?”, “Dar daca totusi nu e bine cum ii spun, sau ce-i spun?”

spovedanie_19_0– Dumnezeu e stiutorul inimilor si asta e o mangaiere pentru orice suflet si mai ales pentru sufletul pacatos, pentru ca Dumnezeu intelege pe om si il primeste pe om asa cum este. E foarte important – Domnul sa ne dea sa intelegem lucrul asta – e foarte important sa intelegem ca noi ne marturisim lui Hristos, si la un anumit nivel nici nu-i important sa ne inteleaga omul, adica in masura in care eu nu caut intelegerea omului, in masura aia eu treiesc la un nivel mai adanc, mai drept, mai duhovniceste spovedania si nu la un nivel psihologic. La nivel psihologic, in chip firesc, omul cauta intelegerea celuilalt, si ingaduinta si compasiunea sa, dar in momentul cand harul lumineaza inima omului si omul traieste o pocainta mai adanca, si depaseste cu mult planul psihologic al trairilor sufletesti, atunci pocainta si marturisirea, spovedania, se traieste pur si simplu inaintea lui Dumnezeu si chiar n-ai niciun interes, sau iti iese total din orizonturi ca parintele ar trebui sa ma intelega sau “daca nu ma intelege parintele?”, “daca parintele o sa aiba reactia asta?” De aceea spuneam ca pentru marturisire e foarte importanta simplitatea si sinceritatea inimii omului, pentru ca daca eu nu am harul lui Dumnezeu care sa ma lumineze, nu pot sa-mi vad pacatul si atunci pot sa fac o spovedanie formala: iau un indreptar de spovedanie, cum fac multi oameni, si vin si-mi citesc cap-coada tot indreptarul si zic: “Parinte, toate pacatele astea le vad in mine”, si de multe ori le pun cate o intrebare: “Dar pentru cate din pacatele pe care mi le-ai spus te doare cu adevarat inima?”, si multi ridica asa, neputinciosi din umeri si nu mai zic nimic. Atunci am realizat ca cel mai important e sa marturisesti de ce te doare, nu neaparat ca sa le ascunzi pe celelalte, ca uite, acolo la spovedanie zice: “Vezi, fiule, sa nu ascunzi de mine vreun pacat ca indoite pacate vei avea”. La ce se refera lucrul acesta? De exemplu, eu am curvit, si stiu lucrul acesta, ma mustra constiinta, dar eu n-o spun din rusine, sau n-o spun ca ce-o sa zica parintele de mine, sau n-o spun ca dupa aceea nu ma mai pot uita in ochii parintelui, acolo e o viclenie care nu ma lasa sa spovedesc si atunci taina marturisirii nu atinge sufletul omului. Dar daca sunt pacate, si poate si pacate mari, mie imi place un cuvant al parintelui Sofronie: “Pentru mine, nu sunt pacate mici sau mari, pentru mine, tot pacatul este unul si acela e pacat de moarte”.

Moartea insemnand departarea de Dumnezeu.

Da, si intunericul fiintei, nesimtirea. Sufletul devine nesimtitor al prezentei lui Dumnezeu, al bucuriei, al Harului lui Dumnezeu. In momentul in care omul poate are pacate mari, sa zic asa, dar poate ca nu le constientizeaza atunci si vine si spovedeste sincer si deschis ceea ce are atunci pe suflet, am vazut de multe ori cum harul lui Dumnezeu va iconomisi dupa luni sau chiar ani sa vina omul sa zica “Parinte, nici n-am stiut ca asta-i pacat, dar acum ca am aflat, uite, spun si marturisesc ca si eu am facut lucrul ala”. Acolo am vazut cum harul lui Dumnezeu intra in suflet si mangaia, lumina, curatea, tamaduia, incet, incet sufletul, numai ca nu era o lucrare deplina. Vezi, parinte, ca in zilele noastre, omul este asa de lipsit de har, ca citai din Sf Siluan ca “daca omul ar cunoaste dragostea lui Dumnezeu toti ar trai o viata de pocainta”, si noi asa de putin cunoastem cu adevarat dragostea lui Dumnezeu, incat nici reactia pocaintei noastre nu se ridica decat la inaltimea necunoasterii noastre mai adanci a lui Dumnezeu. Nu indraznesc sa spun ca este o necunoastere totala, pentru ca, totusi, traim in Biserica, ne impartasim cu Tainele lui Dumnezeu, este o traire, poate mai mult la un nivel inconstient decat constient, ca totusi suntem madulare ale Bisericii cum marturiseste Apostolul Pavel, dar in momentul in care sufletul incepe incet, incet sa constientizeze, acela este momentul in care si realizeaza frumusetea si maretia dragostei lui Dumnezeu, si atunci, pe masura constientizarii e si masura inspiratiei spre pocainta.

– Parinte, cum sau ce simte in suflet un om care vine si se marturiseste sincer, isi deschide total, sincer si  in mod simplu sufletul sau duhovnicului? Care sunt, cu alte cuvinte, roadele unei pocainte adevarate si a unei marturisiri sincere?

– Eu pot sa dau marturie numai de momentele in care am reusit eu sa ma spovedesc sincer si in care mila lui Dumnezeu s-a atins de inima mea. In primul rand, simti o usurare si nu numai eu, dar pe cati nu i-am auzit cand s-au spovedit zicand: “Parinte, parca am lasat o piatra de moara din carca”. Alte suflete am vazut ca reactioneaza nu numai usurandu-se si linistindu-se, ci si primind bucurie. Alte RazaDeSoaresuflete le-am vazut inspirandu-se si infierbantandu-se spre rugaciune, si de-asta zic ca, intr-un fel, raza soarelui intr-un fel se oglindeste intr-o balta, intr-un fel intr-un lac cristalin, intr-un fel intr-un ciob de oglinda, si asa mai departe, dar e aceeasi raza a harului care cerceteaza sufletele si care, la un anumit nivel, da marturie de prezenta mantuirii acelui suflet in acel moment, chiar daca dupa o ora sau doua sufletul se tulbura si reintra in valurile luptelor cu patimile, dar in acel moment simte ca e bine, ca e usurat, unii simt asa… ca o primenire, ca o spalare, ca o curatire launtrica. Ar fi interesant daca ar da fiecare marturie, dar, lucrurile astea sunt asa de intime incat nu le marturiseste omul, le intrevezi cumva, le citesti printre randuri cum s-ar zice, pe chipurile oamenilor cand reusesc sa faca o spovedanie sincera, o spovedanie care atrage harul lui Dumnezeu. Ceea ce-am observat este si lucrul acesta, ca atunci cand vine cineva si se pocaieste mai adevarat inaintea lui Dumnezeu, se primeneste si preotul in acea spovedanie, si preotul parca invie si da alt cuvant, mult mai adanc, mult mai viu, mult mai puternic decat cand vine omul si spune: “Pai, ce face toata lumea, parinte, fac si eu…”. Acolo e ceva care se pierde, e ceva care scapa printre degete si ramane undeva o povara in duh, un intuneric…

– Ce ne poate ajuta pe noi, parinte, ca sa constientizam mai mult starea noastra de saracie, sa ne vedem nu numai lucrurile rele, dar cred ca noi trebuie sa ajungem si sa vedem binele pe care puteam sa-l facem si nu-l facem, sau nu suntem destul de atenti la cei de langa noi, sau in primul rand la noi si apoi la cei de langa noi? Ce trebuie sa faca omul ca sa sporeasca, cu alte cuvinte, in viata duhovniceasca?

Pocainta e legata de smerenie, si smerenia e legata de pocainta. Cred ca agonisirea unei smerite cugetari care nu lasa sufletul sa se complexeze, pentru ca daca omul incepe sa vada neajunsurile lui si nu are un pic de smerenie, incepe sa devina complexat si vrea cat mai repede sa scape de starea aia duhovniceasca in loc sa si-o asume si sa traiasca cu ea inaintea lui Dumnezeu, pana cand Domnul, caci El este Mantuitorul sufletului, vine si tamaduieste si vindeca sufletul si il curateste de intinaciunea patimilor si a pacatului.

– Ce-i de facut cand iti vezi o slabiciune a ta?

– Pai, aici iar m-a mangaiat cu cuvant al parintelui Rafail: fii smerit, si primul pas spre smerenie este simtul realitatii, adica sa ai curajul sa te uiti in oglinda…

Realismul duhovnicesc, cu alte cuvinte…, adica sa fim oameni realisti: asa sunt deocamdata.

– Da, da, si eu indraznesc sa adaug la cuvantul parintelui, nu ca n-ar fi desavarsit, dar cand omul spune: “Asta sunt, Doamne!”, eu am vazut in mine reactia asta, ca pe de o parte ziceam: “Asta sunt”, dar se nastea undeva si un soi de nesimtire care nu era nici pe departe adevarata smerenie si atunci am adaugat ca sa nu alunec spre nesimtirea aia. Chiar cand eram in lume auzeam o vorba printre colegi, prin liceu: “Asta sunt, altul mama nu mai face”, care de fapt, spovedeste undeva o deznadejde, un suflet care devine nesimtitor, la lucrarea harului. Si atunci cand vedeam ca sufletul meu usor aluneca spre acea nesimtire ziceam ca sa adaug: “Doamne, dar nu ma lasa asa…”, “Asta sunt, acum…, dar eu nu sunt multumit cu ceea ce sunt. Tu nu ma lasa asa. Nu stiu cum ma vei putea face Tu dupa asemanarea ta, eu dureros vad ca asta sunt, dar nu ma lasa asa”. Si cred ca acesta este lucrul cel mai important, adica, acea smerita cugetare care in ziua de astazi este asa de rara la noi. Noi ne-am obisnuit de mici, mi-aduc aminte de parintele Dionisie cand am fost la Athos, ii era tare drag sa vorbeasca despre smerita cugetare si el zicea: copiii de mici sunt invatati sa-si agonisesca mandria in loc de smerita cugetare:

Eu sa fiu cel mai bun, eu sa aduc note bune acasa…

si parintii sunt mandri ca au copii destepti, ca au un copil deosebit, si pierd din vedere lucrul acesta, ca sadesc ceva strain in sufletul copilului, ceva strain de Dumnezeu, ceva strain de adevarata viata, care e un duh al mandriei, un duh al autosuficientei, un duh care vrea el sa fie pe primul loc, el sa fie cel mai bun, el sa fie in centrul atentiei si asa mai departe.

Or, smerita cugetare, daca da Domnul sa o agonisim, te ajuta sa vezi cum esti, si sa nu te complexezi deloc de ceea ce vezi, ci din contra, sa iti intensifice strigatul:

“Doamne, asta sunt, dar nu ma lasa asa cum sunt, ci fa-ma asa cum vrei Tu sa fiu, nu eu!”

– Sa auda Domnul glasurile noastre si sa ne dea puterea de a ne vedea asa cum suntem. Parinte staret, va multumim mult pentru gandurile pe care ni le-ati pus la suflet si sper eu ca aceste cuvinte sa trezeasca o data in plus nevoia de a ne cunoaste si de a ne raporta mai mult la Dumnezeu si la ceea ce vrea El de la noi, nu ceea ce vrem noi, sau stim noi, sau credem noi ca stim despre Dumnezeu. Va multumesc mult pentru prezenta in studioul nostru si va mai asteptam.

– Cu drag. Si in incheiere imi vine in gand cuvantul Sfantului Serafim de Sarov: “Impaca-te cu tine insuti si multi se vor mantui in jurul tau”.

Cu acelasi Parinte, mai puteti vedea si:

LEGATURI:


Categorii

Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Duminica Sfintei Maria Egipteanca, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Melhisedec de la Lupsa, Parintele Rafail Noica, Pocainta, Sfanta Maria Egipteanca, Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

18 Commentarii la “Protos. Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa): LUCRAREA POCAINTEI IN VIATA NOASTRA (audio + text): “Dumnezeu e stiutorul inimilor si asta e o mangaiere mai ales pentru sufletul pacatos, pentru ca Dumnezeu intelege pe om…”

  1. Daca suntem intrebati ce sarbatorim de 1 aprilie raspundem in cor:ziua minciunii.Raspuns incorect.Este ziua de praznuire a Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca,care a ajuns din cele mai cumplite destrabalari,dintr-o viata mincinoasa,la culmile cele mai inalte ale sfinteniei.Pacatul este minciuna cea mai distrugatoare din lume,cu efecte mai devastatoare decat un razboi mondial sau o molima.

  2. Pingback: Parintele Staniloae despre POCAINTA ca LUCRARE PERMANENTA opusa descurajarii fataliste si ca MOTOR AL TUTUROR VIRTUTILOR: “o ar­dere necontenita in launtrul omului, care intretine tensiu­nea dupa mai bine” -
  3. Pingback: Parintele Rafail Noica (si audio): TRAIM IN PERIOADA ESHATOLOGICA, A SFARSITULUI. Cu Primul Razboi Mondial a inceput o alta lume, iar azi “toate valorile crestine se desfiinteaza, toate uraciunile cele mai cumplite sunt moneda curenta”. DAR NU
  4. Pingback: PARINTELE ARSENIE de la MAN. CORNU in “Familia ortodoxa” despre PARTASIA VIE CU DUMNEZEU, RASTIGNIREA IUBIRII DE SINE si ASTEPTAREA INVIERII: “Suntem meniti pentru o alta viata, dar ne legam de viata asta. Vor fi razboaie, dar sa nu ne c
  5. Pingback: PARINTELE TEOFAN de la Nera: “INVIEREA nu poate fi inteleasa decat cu un «CUGET DE OM NEBUN». Vacanta de Pasti pentru multi este un concediu din care Dumne­zeu a fost ‘concediat’“ si prin care SE ADANCESC IN MOARTE -
  6. Pingback: Parintele Zaharia Zaharou la Bucuresti despre ZDROBIREA INIMII si LACRIMILE CA HRANA A SUFLETULUI (audio si transcrierea conferintei de la Facultatea de Drept): “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile si ca lumea sa nu faca din tine victima
  7. Pingback: A DOUA ZI DE RUSALII. Predici audio ale pr. Ciprian Negreanu la Sarbatoarea DESCOPERIRII SFINTEI TREIMI. Cum lucreaza Duhul Sfant in Biserica si in noi? | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: TAINA POCAINTEI MARTURISITE intre intelegerea ei duhovniceasca autentica si formele “deviate” de intelegere si practicare | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: Avem noi CREDINTA ca RELATIE VIE cu Hristos? PARINTELE ARSENIE MUSCALU ne invata CUM SA DOBANDIM SMERENIA si EVLAVIA AUTENTICE, cum sa traim POCAINTA si cum sa spunem adevarul FARA SA JUDECAM? | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: “ACESTA ESTE DUMNEZEUL NOSTRU: El Se pogoara in mizeria cea mai adanca a firii umane ca sa scoata de acolo margaritarul cel de mult pret” – PREDICA PUTERNICA (si audio) IMPOTRIVA DEZNADEJDII, A DELASARII si A JUSTIFICARII PACATELOR | Cuv
  11. Pingback: TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII” | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: PARINTELE RAFAIL, in ce-a de-a doua interventie la Colocviul duhovnicesc de la Iasi, despre NEVOIA DE REVENIRE LA INTELESURILE DUHOVNICESTI AUTENTICE: Ce este pocainta? (VIDEO) | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: Avem noi CREDINTA ca RELATIE VIE cu Hristos? PARINTELE ARSENIE MUSCALU ne invata CUM SA DOBANDIM SMERENIA si EVLAVIA AUTENTICE, cum sa traim POCAINTA si cum sa spunem adevarul FARA SA JUDECAM | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: BUCURIA POCAINTEI – Mitropolitul Antonie Bloom: “HRISTOS CAUTA LA PROFUNZIMILE OMULUI si cunoaste ce anume sta in spatele cuvantului sau al faptei. Hristos nu poate fi pacalit nici de ceea ce este la aratare”. PRIMEJDIA NEPASARII FATA DE
  15. Pingback: PARINTELE SERAFIM DE LA CEBZA – interviu in “Familia ortodoxa” despre DUHOVNICIE, pregatirea pentru Sfintele Taine, LUCRAREA LUI DUMNEZEU si SINCERITATEA CAUTARII MANTUIRII: “Oamenii nu au curajul să meargă cu adevărat pe calea
  16. Pingback: Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă! | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: INTOARCEREA MARIEI EGIPTEANCA si a FEMEII PACATOASE din Evanghelie, IN ADANCUL INIMII carora “Dumnezeu a vazut altceva”… | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: Mitropolitul Antonie al Surojului: CINE SUNTEM NOI, de la ce să plecăm în lucrarea interioară și CUM SĂ TRĂIM CU NOI ÎNȘINE? Cum lăsăm PUTEREA LUI DUMNEZEU să lucreze ÎNTRU NEPUTINȚA NOASTRĂ? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate