Predica audio (si text) a parintelui Dosoftei de la Putna in duminica vindecarii lunaticului: CREDINTA LUCRATOARE = SMERENIA LEPADARII DE NADEJDEA IN SINE

13-04-2013 Sublinieri

Predica Parintelui Dosoftei Dijmarescu la Duminica Sfantului Ioan Scararul / Vindecarea fiului lunatec (2011)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!

“Iubiţi credincioşi,

Al patrulea popas duhovnicesc al duminicilor din Postul Mare este închinat Sfântului Ioan Scărarul,Scara Sfântului Ioan Sinaitul, pictată pe zidul nordic al Mănăstirii Suceviţa monahul din primul mileniu creştin care a scris „Scara”, cartea treptelor duhovniceşti, acea scară care este zugrăvită şi pe pereţii exteriori ai mănăstirilor de aici, din Bucovina, şi la care fiecare cugetă că trebuie să ne aflăm pe una din treptele ei şi trebuie să mergem mai sus. Această duminică urmează celei în care am auzit despre luarea crucii, şi este urmată de duminica Sfintei Maria Egipteanca. Dacă în duminica trecută am înţeles, poate, mai mult, şi, în general, în fiecare an în acea duminică a Sfintei Cruci ne dăm seama de ce înseamnă Crucea pentru creştini şi că este calea Domnului şi calea omului pentru înviere, dacă duminica următoare, cea închinată Sfintei Maria Egipteanca, ne arată roadele unei pocăinţe îndelungate şi ajungerea în acea stare promisă cu două duminici în urmă, la luarea Sfintei Cruci, duminica aceasta, dintre ele, prin Evanghelia care se citeşte, și în care, desigur, poate putem găsi în ea multe înţelesuri, ne oferă un ajutor. Şi anume, plecând la drum, punând piciorul pe prima treaptă a scării duhovniceşti, şi gândindu-ne că trebuie să ajungem la ultima cândva, ne poticnim, ne împotmolim, și nu ştim cum să facem să mai urcăm o treaptă, nu ştim dacă mai putem să mai urcăm o treaptă, şi atunci avem nevoie de sprijin.

Prima din cele două pericope evanghelice a duminicii de astăzi, vindecarea fiului lunatic, de la Sfântul Marcu, ne arată un model pentru cum putem noi să urcăm încă o treaptă atunci când nu mai ştim ce să mai facem şi chiar ni se pare că nu mai avem ce să facem.

Învățătorule, îi spune un om din mulţime Mântuitorului Iisus, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde îl apucă îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei nu au putut.

lunaDacă am fi fost de faţă atunci şi l-am fi văzut pe acest tată, cu siguranţă că ne-am fi cutremurat. În câteva cuvinte, scurte şi aspre, a descris toată suferinţa fiului, suferinţa sa, neputinţa lui ca părinte, neputinţa Apostolilor care erau, ştim prea bine, şi ştia şi el, ucenici ai lui Iisus, Cel ce făcuse atâtea minuni. Pe lângă aceste suferinţe şi neputinţe, foarte bine oglindite în cuvintele sale, ele reflectă şi o mare dragoste, dragostea de părinte, care îi dă o îndrăzneală sfântă în a cere cu tărie, aproape a porunci ca fiul său să-i fie vindecat. Căci, ne spune Sfântul Marcu, Apostolilor le zisese să-l vindece pe fiul său, dar Mântuitorului nu Îi cere, ci Îl pune în faţa realităţii: Am adus pe fiul meu, pe care ucenicii Tăi nu l-au vindecat. Şi mai avem în aceste cuvinte credinţa – căci acest tată nu este, într-un fel, obraznic doar din durere şi iubire, ci şi din credinţă. Mintea lui va fi gândit: Doamne, Tu ai făcut minuni, ai vindecat, ai trimis pe ucenici să vindece. Ei nu l-au putut vindeca, deci vindecă-l Tu.

Acestei bărbăţii cu care el înfăţişează situaţia aproape acuzator, Mântuitorul îi răspunde pe măsură. Pe de o parte, va adeveri că nu este firesc ceea ce s-a întâmplat; pe de altă parte, îl va ridica pe tată la o înţelegere mai adâncă a fiului său, a problemei lui, dar şi a propriei sale probleme.

Mântuitorul, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine.

Puţina credinţă a poporului şi a Apostolilor era pragul de care nu se trecea pentru a-l vindeca pe copil. Nu era o lipsă de credinţă teoretică, ci era o lipsă, o puţinătate a credinţei ca legătură cu Dumnezeu. Acea legătură nevăzută, dar la fel de hotărâtoarluce pentru viaţa noastră precum este şi sufletul. Şi sufletul este nevăzut, dar simțirile şi hotărârile dinlăuntrul nostru determină faptele de aici şi starea noastră în veşnicie. Acest fel de credinţă era necesar a se completa.

Copilul s-a adus la Domnul Iisus, şi, văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.

Acum s-a arătat cauMicrosoft Word - Epi Sz mystery of death christ painting_def_accza bolii copilului şi a neputinţei Apostolilor. Boala copilului era posedarea, starea în care libertatea sufletului omului este pierdută într-o mare măsură, demonii acţionând nu din afară, prin îndemnuri şi atacuri, ci cumva dinlăuntrul omului. Harul Duhului Sfânt, dumnezeirea lui Iisus, deplină, a făcut ca ceea ce era nevăzut să devină vizibil şi inteligibil, a făcut ca boala copilului să se vădească a nu fi una trupească, ci el suferea duhovniceşte. Poate în faţa unui om obişnuit, demonii şi-ar fi camuflat bine prezenţa – bunăoară în spatele unei boli psihice, poate reală şi ea, dar nu singura prezentă şi nu cea mai importantă în om, ori în spatele unei neputinţe dobândite chiar de la naştere, aşa cum adeseori se întâmplă astăzi, când acţiunea demonilor aflată în spatele unor boli ori a unor probleme personale, ori chiar a unor probleme sociale, războaie, nu este văzută, ci se caută doar vini ale oamenilor şi nu se vede ale cui marionete suntem, prin patimile care ne stăpânesc.

Pentru a vedea cu toţii că Dumnezeu l-a vegheat pe acest copil şi până acum şi că doar neputinţa lor este cea care nu a reuşit să cheme mai mult lucrarea lui Dumnezeu, Mântuitorul îl întreabă pe tatăl copilului:

Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?

Prin această întrebare, atunci când copilul se zvârcolea pe jos, Mântuitorul îl pune la încercare pe tată. O astfel de întrebare era oare importantă pentru cineva care învie morţii? Nu! Nu pentru El, nu avea nevoie de ea pentru a-l vindeca. Era importantă pentru cei de faţă. Iar tatăl a răspuns:

Din pruncie, şi de multe ori l-a aruncat în foc şi în apă, ca să-l piardă.

Chiar dacă l-a aruncat în foc şi în apă ca să-l piardă, Dumnezeu nu a îngăduit aceasta şi El i-a adus pe părinţi în preajmă atunci când copilul se arunca. Mai bine zis, când era aruncat în foc ori în apă. Sau pe alţii, care-l vor fi salvat de multe ori, i-a adus Dumnezeu, îngăduind boala pentru a se întări părinţii lui în răbdare şi dragoste şi pregătindu-i pentru a spori credinţa. Când tatăl a spus că fiul său suferea din copilărie, aşa cum păţim și noi când ne aducem aminte de o durere îndelungată și veche, şi-a amintit, de bună seamă, câtă durere şi neputinţă strânsese în el, şi s-a clătinat. Dacă nici ucenicii Acestui Învăţător nu putuseră face nimic, oare El va putea? Îndoiala îi prinde sufletul şi dă puţin înapoi. Acum spune:

Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi!

Înainte era mult mai hotărât; acum spune: Dacă poţi ceva.

VindecareaLunatecului1Dar Mântuitorul Iisus nu a căutat la slăbiciunea tatălui. Nu s-a smintit de neputinţa aceasta a lui, de cât de uşor a trecut de la tonul aproape poruncitor şi plin de hotărâre la şovăială, ci l-a încurajat şi i-a arătat drumul pe care poate să iasă şi el din fundătura greşită a îndoielii şi să afle şi calea spre vindecarea fiului pe care îl iubea. Şi modul acesta în care Mântuitorul s-a comportat ne este de folos nouă, tuturor, căci adesea ne aflăm în astfel de situaţii în care vrem să ajutăm pe cineva şi nu avem dibăcia, înţelepciunea, de fapt nu avem smerenia necesară pentru a face ceea ce trebuie. Mântuitorul reuşeşte pentru că în firea Lui este acea smerenie despre care noi uităm, că la Dumnezeu smerenia nu este ici şi colo, nu este căutată, ci este în firea Lui. Şi aşa cum uităm despre smerenia Părintelui Ceresc, aşa uităm câteodată, şi adesea când suntem la încercare, despre smerenia pe care noi trebuie să o căutăm mai ales în acele momente când orgoliul, mândria, încep să ne cuprindă, să ne sfâşie sufletul şi limpezimea minţii. Căci dacă ne întreţinem sănătatea atunci când suntem cât de cât sănătoşi, cu atât mai mult luăm medicamente atunci când suntem bolnavi.

Mântuitorul nu îl ceartă pentru că a început să se îndoiască, nu Se tulbură pentru că Îi pune aşa de repede puterea la îndoială, că atât de repede i s-au împăienjenit ochii duhovniceşti, ci caută un mod prin care să-l aducă la adevăr. Ce treaptă să-i arate, apropiată de el, și pe care are suficientă putere să păşească, ca să-l scoată la liman? Atunci când ne aflăm într-un impas cu cineva dintre noi, când ne certăm, când părinţii îşi învaţă copiii şi vrem cu adevărat să facem voia lui Dumnezeu, două calităţi trebuie să aibă ajutorul pe care vrem să-l dăm: treapta pe care îi cerem celuilalt să păşească să-i fie aproape, să-i fie accesibilă şi să nu ducă la noi, la persoana celui care vorbeşte, ci să ducă la adevăr, la Dumnezeu. Aşa face Mântuitorul acum: nu evaluează credinţa sa care era în scădere, nu îi stârneşte orgoliul, reproşându-i că poate şi el, ca părinte, are vreo vină în boala din copilărie a copilului, şi nu se propune pe Sine, ca om. Îi propune ceea ce orice om de bună-credinţă poate: Dacă poţi crede – adică încearcă să crezi, nu în Mine, ci în lucrarea lui Dumnezeu, şi Mă vei afla şi pe Mine ca Dumnezeu. Şi adevărul acestei trepte:

Toate sunt cu putinţă celui ce crede.

Se smereşte şi nu Se propune pe Sine ca vindecător, ci indică tatălui copilului să-şi îndrepte sufletul către Dumnezeu, Adevărul desăvârşit, acolo unde toate sunt cu putinţă, toate cele bune, desigur.

Tatăl poate să păşească pe această treaptă, şi păşeşte iute şi cucerit sufleteşte de smerenia şi dragostea Mântuitorului. Iar cuvântul lui este ca o explozie de nădejde.

Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!

Iubiţi credincioşi, aceste cuvinte, Cred, Doamne, ajută necredinţei mele, cupriicon3nd o mare taină. Este parte din taina apropierii noastre de Dumnezeu, a omului limitat şi creat de Dumnezeul cel nelimitat şi necreat, a celor ce se simt și suntem cu adevărat păcătoși de Cel pe Care Îl ştim şi Îl vedem şi ştim că este fără de păcat, curat. Această apropiere se face pentru că El, Cel necreat, a întins mâna celui creat. Pentru că, aşa cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul,

El ne-a iubit mai întâi pe noi.

Şi noi urmăm iubirii Lui, iubindu-L. Nu noi, cu puterea noastră, săvârşim apropierea, ci voia Lui o doreşte şi puterea Lui o lucrează. Noi spunem acel Fie mie după cuvântul Tău al Maicii Domnului, ori acest Cred, Doamne, ajută necredinţei mele de astăzi. Dacă Tu, Doamne, mă chemi şi mă porţi către Tine, eu vin.

Această atitudine pare atât de firească când o auzim sau când îi încurajăm pe alţii, dar, de multe ori, ne scapă faptul că nu o împlinim în viaţa noastră. Şi nu o împlinim pentru că ea, de fapt, este însoţită de un efort uriaş: efortul lepădării de sine.

Fiul-risipitorAcum tatăl nu mai cere nimic concret; nu mai avea nimic de dat, nu mai avea nimic al său. Se aruncă năvalnic, dar ferm, înspre braţele deschise ale lui Dumnezeu. Tot ce e al lui – credinţa pe care o are, şi ştie acum că a primit-o de sus – dar şi tot ceea ce nu are – necredinţa mea, spune el, ştie că o poate primi. Este, cumva, total liber, neînchistat în sine de nimic, nici de ce are, nici de ce nu are. Este omul fără frică şi fără nădejde în sine, acea nădejde în sine care duce la frica de necunoscut. Şi de acum, desigur, urmează ceea ce era firesc, ca Dumnezeu să-l cuprindă în braţe, să-l prindă pe cel ce I se dăruieşte deplin.

Iar Iisus a certat duhul necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc, ieşi din el şi să nu mai intri în el. Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit, iar copilul a rămas mort, încât mulţi ziceau că a murit.

A numit Domnul duhul cel necurat mut şi surd, adică incapabil de dialog, căci, în chip fundamental, demonii şi păcatul ne închid pe noi în noi înşine. Devenim surzi faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi, şi muţi faţă de Dumnezeu și de ceilalţi. Şi chiar dacă vorbim şi auzim cu simţurile fizice, cu gura, cu urechile, cu ochii, atunci când sufletul nostru este stăpânit de păcat şi îl urmează fără să se lupte cu el, nu mai auzim glasul lui Dumnezeu în inimă, nu mai facem ascultare de el, nu mai auzim vocea sufletelor celorlalţi oameni şi nu mai ştim nici noi să vorbim cu Dumnezeu şi cu oamenii.

La capătul opus al acestei stări de muţenie şi surzenie se află sfinţii. Sfântul aude şi ascultă glasul lui Dumnezeu, simte care sunt adevăratele nevoi ale oamenilor şi ştie ce să ceară şi lui Dumnezeu, şi oamenilor. Despre un sfânt, Sfântul Nicolae Velimirovici, care a trecut la Domnul în 1956, cineva spunea că ştie să vorbească şi lui Dumnezeu, şi oamenilor, și demonilor. Iar Sfântul Apostol Iacov spune: Cel ce nu greşeşte în cuvânt este bărbat desăvârşit. Adică a ajuns la acea stare duhovnicească maxim posibilă în trup. Şi atunci, ştiind că suntem neputincioşi, şi că cuvintele noastre, chiar și bine intenţionate, nu reuşesc uneori să atingă adevărul pe care îl dorim, este bine dacă în discuţiile noastre mai aprinse cu alţii, atunci când nu mai reuşim să ne înţelegem acolo unde ar trebui să ne înţelegem, în familie ori acolo unde trăim și lucrăm, să ne acoperim şi noi cu un acoperământ asemănător cu al tatălui de astăzi:

Doamne, eu ce am putut am făcut, mai mult tu poţi să faci, miluieşte-ne şi ne ajută!

Am spus adineauri că Dumnezeu îl ia deplin în braţe pe cel ce I se dăruieşte deplin. Ii porunceşte duhului să nu mai intre în copil niciodată. Dar îndată după această poruncă, lucrurile nu s-au liniştit deplin imediat. Demonul mai dă un ultim asalt, răcnind şi zguduindu-l cu putere. Abia apoi iese din el. Asaltul demonului nu era numai împotriva copilului, ci împotriva tatălui. Dacă tatăl şi-ar fi pierdut cumpătul în aceste momente şi ar fi cârtit, poate că lucrurile nu s-ar fi desfăşurat aşa cum au fost atunci. Căci, pe lângă vindecarea copilului, şi tatăl a câştigat ceea ce nu avea.

Şi aş aminti aici de o întâmplare povestită de părintele Paisie Aghioritul. Tot un tată cu un fiu bolnav a venit la el, în Sfântul Munte, şi i-a cerut ajutorul pentru copil, care era pe moarte. Părintele Paisie i-a spus că va fi bine, copilul se va însănătoși, dar trebuie ca şi tatăl său să dea ceva, să facă o jertfă. Şi pentru că acesta fuma, i-a spus să se lase de fumat. Tatăl i-a promis, şi copilul s-a făcut sănătos. Dar apoi tatăl iar s-a apucat de fumat. Copilul s-a îmbolnăvit din nou, şi de data aceasta a murit. În ceea ce-l priveşte pe copil, acesta s-a dus la Dumnezeu cu nevinovăţia copilăriei; în ceea ce-l priveşte pe tată, spre deosebire de cel de astăzi care a câştigat şi el, acel tată a pierdut posibilitatea despătimirii, dar și alte virtuţi la care ar fi avut putinţa să ajungă făcând acea ascultare.

Să ne întoarcem la vindecarea copilului. Mântuitorul îl ia de mână cu blândețe şi îl ridică. Ucenicii Îl întreabă de-o parte, rușinați de neputinţa lor:

De ce noi n-am putut să-l izgonim?

Mântuitorul nu-i ceartă, căci ştia treapta duhovnicească în care se aflau. Le spune:

Acest neam de demoni nu poate ieşi cu nimic decât numai cu post și rugăciune.

Şi ucenicii posteau, și ucenicii se rugau. Rugăciunea Domnului, însă, era aceea a Fiului către Tată, deplin conştientă de răspuns şi cu totul smerită. Iar postul Domnului era lepădarea totală de Sine, la care ucenicii nu ajunseseră încă. Aceste cuvinte ale Domnului şi, mai ales, comportarea Lui, nădăjduiesc că ne pot ajuta, şi cu siguranță că pot, pe cei ce ne aflăm pe această scară a vieţii noastre.

Căci pe lângă scara Sfântului Ioan Scărarul, cea verticală, cătrescara Sucevita adâncul sufletului nostru, unde se află Harul Duhului Sfânt, şi a cărui capăt este Hristos Domnul, aşa cum este înfăţişat şi în picturi la Suceviţa, bunăoară, pe lângă această scară verticală avem şi scara vieţii, în care fiecare încercare, atunci când credinţa ori răbdarea ori nădejdea ori sufletul nostru ori dragostea ne sunt puse la îndoială, fiecare astfel de încercare este, de fapt, o treaptă. Dacă ne lăsăm cu totul în mâna lui Dumnezeu şi încercăm să facem nu numai ceea ce putem, ci încercăm să Îl aducem pe El să lucreze pasul următor în viaţa noastră, o să putem păşi pe acea treaptă. Şi acea treaptă ne va duce către următoarea treaptă şi aşa mai departe.

De câte ori ni se pare că nu mai există soluţie, că nu mai există nicio posibilitate, de fapt ea există. Şi nu este vorba despre ceea ce noi numim compromis, adică ceva care caută să aducă pacea ori să liniştească o situaţie, dar fără a găsi adevărul, ci în fiecare situaţie există o soluţie de la Dumnezeu care zideşte duhovniceşte pe toţi cei implicaţi care sunt de bună credinţă. Şi dacă reuşim să întrebăm cu credinţă pe Dumnezeu prin duhovnic, prin cei care sunt alături de noi în acea problemă, o să primim de fiecare dată sfatul de care avem nevoie pentru a păşi pe următoarea treaptă. De multe ori se întâmplă că, întrebând pe duhovnic în legătură cu o situație concretă şi lungă de povestit, el ne spune câteva cuvinte pe care, poate, le-am mai auzit: să avem răbdare, să ne smerim, să ascultăm, să facem pocăinţă. Şi câteodată inima ne este puţin cuprinsă de îndoială: da, dar toate aceste ştiu că trebuie făcute şi le-am şi făcut. Dar ni se pare nouă că nu funcţionează. Nu este deloc aşa! Dacă vom face încă o dată şi încă o dată ceea ce ne va spune, aceste cuvinte, acele sfaturi ne vor duce pe următoarea treaptă. Dacă, însă, vom vrea să ajungem pe ultima treaptă dintr-o dată, desigur că nu vom putea, pentru că Dumnezeu ne-a dat timpul vieţii pentru a ajunge pe ultima treaptă. Acele cuvinte ne vor ajuta să ajungem pe treapta care este cea mai aproape de noi. Şi, de fapt, pentru prezent atât avem de făcut. Viitorul este în mâna lui Dumnezeu. Şi dacă noi facem, cum a făcut tatăl de astăzi, ceea ce trebuia în acel moment, pe lângă rezolvarea problemei căpătăm şi acea nădejde că şi la următoarea treaptă vom găsi o soluţie.

Sfântul Ioan Scărarul să ne ajute în săptămâna care vine şi să ne ajute ca, de fiecare dată când nu vom mai vedea calea către următoarea treaptă, să avem acea smerită credinţă care ştie că este, mulţumeşte lui Dumnezeu, dar ştie şi că trebuie completată şi Îi cere lui Dumnezeu şi mărturiseşte: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Amin.

560x0_scara

Pentru aceasta Duminica si aceasta Evanghelie va mai recomandam:


Categorii

Ce este pacatul?, Duminica Sfantului Ioan Scararul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Dosoftei Dijmarescu, Vindecarea lunatecului

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “Predica audio (si text) a parintelui Dosoftei de la Putna in duminica vindecarii lunaticului: CREDINTA LUCRATOARE = SMERENIA LEPADARII DE NADEJDEA IN SINE

  1. Pingback: SCARA RAIULUI. Predica Sfantului Iustin Popovici in Duminica Sfantului Ioan Scararul. “Doamne, eu nu sunt nimic. Tu esti totul!” -
  2. În lumea trupurilor, iată,
    Am legături fireşti (şi grele),
    Ce numai mila Ta şi Jertfa,
    Mă pot scăpa curat, din ele.

    Căci mii de mii, (de mii), de fire,
    M’au prins de ea, (şi m’au robit),
    Şi grele datorii, am Doamne,
    Pe’această lume de plătit ..

    Dulceaţa poftelor spurcate,
    (Prin trup), mă târăsc cu tărie,
    Viclean, (cu forţă ucigaşă),
    Din calea Ta, sfântă şi vie.

    O…, cât de greu mi’a fost, Iisuse,
    Să văd (şi să-Ţi ascult Cuvântul)
    Să cred şi să urmez luminii,
    Şi, cât de greu, m-a tras pământul!.

    Chemarea Ta la mântuire,
    Şi Adevărul ce l-ai spus,
    (Adânc în inima-mi pustie),
    Prin Har, m’au renăscut Iisus.

    Dar…, cât de viu este (şi astăzi),
    Pământu’acesta-n trupul meu…,
    Încât să vieţuiesc cu Tine,
    Iisuse, ‘mi este foarte greu.

    Spre lumea Ta, (vie şi sfântă),
    Spre sfânta Ta împărăţie,
    Tind zi de zi, şi ,,mor’’, prin lege,
    Acestei lumi, (ce re’ânvie),

    Mor (ei), prin post şi rugăciune,
    Prin spovedanie adâncă,
    Dar lumea, (iar), în trup, renaşte,
    (Mai viu), mai tare ca o stâncă.

    Sparg, azi o poartă spre lumină
    (Şi gândul mi-l înalţ spre cer),
    Plutesc în marea de iubire…,
    Dar ea, mi-o nchide. (Ca să pier).

    Noian de duhuri necurate,
    Mi’nchid fereastra spre lumină,
    Iar poftele renasc în suflet,
    (Şi iar m’afund, Iisus, în vină).

    Secătuit (şi ars în cărnuri),
    De duhul poftei, (de păcate),
    Mă ofilesc precum o plantă,
    (În întuneric și în moarte).

    Şi cine Doamne să’mi ajute,
    (În morte şi-n întinăciune),
    În taina luptei nevăzute,
    Decât, smerita-mi rugăciune??

    Că, cei pe care-i cred aproape,
    Nu mă-nţeleg, (chiar dac’ar vrea)
    Trăind (şi ei), lupta cea stearpă,
    (Că existenţa-n lume,-i grea).

    Că, viaţa cere (zilnic), muncă
    Cere efort şi dăruire,
    Şi-ţi dă în schimb, (că vrei), confortul,
    Şi… (un ocean de risipire).

    Dă, desfătări, (la prţuri grele),
    (Ce poartă moartea-n jugul lor)
    Şi bucurii pline de vină
    (Şi de păcat pustiitor).

    O , .. lume!, lume!!, trup şi demoni!!,
    M’a-ţi prins. (Vi-s rob) şi m’a-ţi supus,
    Şi nu-mi lăsaţi, nici o portiţă,
    Spre Ţara Domnului Iisus.

    Dar, voi scăpa de voi (prin Domnul),
    De tot ce mi-aţi adus spre rău,
    Căci, viaţă sfântă şi putere,
    Iau din potir, prin Trupul Său.

    Că-n El se află veşnicia
    (Şi toate-n El vi se plătesc),
    Ca eu, în sfântă libertate,
    (Smerit şi sincer), să-Liubesc.

    O Doamne, de n’ai fi cu mine,
    Când, (sub povara cea mai grea),
    Cad nimicit fără putere…,
    Aş renunţa la calea Ta.

    De n-ai fi Tu, (Iubire sfântă),
    Să mă ridici, să mă trezeşti,
    Să î-mi dai viaţă şi putere,
    (Şi forţe noi, duhovniceşti)

    Şi dorul vieţii Tale sfinte,
    Şi visul patriei divine,
    (Să ard întru iubirea-Ţi sfântă)…,
    Pe veci, m-aş rătăci de Tine.

    Că-n Valea Plângerii, mă soarbe,
    (Avid), ispita cea de moarte,
    (Cu forţa Iadului), ce’nghite
    Întreaga lume, (prin păcate).

    Tu faci din om, fiu al luminii.
    Tu,-i dai Iisuse drag valoare
    Şi viaţă veşnică, (de-ascultă,
    Atât de sfânta Ta chemare).

    Tu, faci (din cel ce Te urmează),
    Un sfânt al patriei cereşti.
    Că sprijin viu, pe drumul crucii,
    (Şi trup şi sânge-Ţi dăruieşti).

    Din hrana Ta, (sfântă şi vie)
    Îi dai puteri mântuitoare,
    (Lumină, har şi mii de daruri)
    Şi dragostea-Ţi nemuritoare .

  3. Pingback: HRISTOS S-A INALTAT! Cuvant la Inaltarea Domnului al Sfantului Inochentie al Penzei: UNDE ESTE CERUL? DE CE NU NE PUTEM INALTA INIMILE CATRE EL? -
  4. Pingback: Parintele Teofil Roman: MAREA NOASTRA CADERE – INCREDEREA IN SINE SI VIATA TRAITA “PE CONT PROPRIU”, IN AFARA VOII LUI DUMNEZEU. Cum putem ajunge a dobandi pacea lui Hristos si a lepada “grija cea lumeasca” la Liturghie? -
  5. Pingback: DE CE NE INCREDEM MAI MULT IN NOI INSINE DECAT IN VOIA LUI DUMNEZEU? Unde ne duc pacatul ingamfarii si incapatanarea in urmarea dorintelor si a ideilor proprii? De ce ne razvratim, ne agitam si refuzam Crucea? -
  6. Pingback: PREDICA PARINTELUI IOANICHIE BALAN la Duminica a IV-a din Postul Mare – INDRACIREA PRIN PATIMI si LUPTA CU DIAVOLUL. “Traim intr-o lume dirijata de nevazutii demoni si de vazutele lor slugi, care o conduc spre satanizare” -
  7. Pingback: PUTEREA RUGACIUNII PENTRU COPIII LOR A PARINTILOR CU INIMA ZDROBITA: “Dumnezeu aude intotdeauna rugaciunile parintilor care nu se dau batuti, nu trece niciodata cu vederea inima infranta” -
  8. Pingback: PREDICI AUDIO la Vindecarea lunaticului despre FELURILE DE NECREDINTA ASCUNSE SUB CHIPUL CREDINTEI si despre lucrarea ascunsa a vrajmasului prin superstitii, horoscoape, prin increderea noastra in semne exterioare facile | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: “POCAINTA este si o IESIRE DIN IDOLATRIA MODERNA. Noi am intrat in imperiul asta al „BUNASTARII”, al vietii „mai bune”, pentru ca DIAVOLUL STIE CA FACE MAI MULTA ROADA CU „BUNASTAREA” DECAT CU PRIGOANA – Predica audio in Duminica S
  10. Pingback: “ADU-TI AMINTE DE DRAGOSTEA CEA DINTAI” – Parintele Zaharia despre “AVENTURA” CREDINTEI si ETAPELE LUCRARII LUI DUMNEZEU cu noi si in noi (I) | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: PREDICA AUDIO (+ text) a Parintelui Nichifor Horia la Duminica a IV-a a Postului Mare: “DE POTI CREDE, TOATE SUNT CU PUTINTA CELUI CE CREDE!” | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: DA, DOAMNE, CA UN CÂINE… “Cine va încerca să se înfrunte cu răul în afara lui însuşi, fără ca înainte să-l fi învins pe cel Rău înlăuntrul său…” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate