PARINTELE ADRIAN: “Dumnezeu vrea ca unul sa nu moara, sa spuna la altii ce s‑a intamplat. Nu e rezistenta mea”

27-09-2013 Sublinieri

Duhovnicul “predat” la securitate de staretul sau, “colonel”, ajuns apoi episcop…

Parintele Adrian - foto Lumea monahilor

Fericiti cei prigoniti: Părintele Adrian Făgeţeanu – “liniştea plină de evlavie”

Autor: Petru Baciu

Calm şi blajin, deschis la suflet, de o linişte plină de evlavie pe care nimeni nu i-o putea clătina, puţin la trup, meditativ, aşa l-am cunoscut pe Părintele Adrian Fageţeanu, monahul de la Mănăstirea Putna, Ciorogârla, iar în momentul când scriu la Mănăstirea Antim Ivireanul.

Obrajii supţi, de o paloare discretă, sugera sublima taină a unei frumuseţi interioare deosebite. L-am întâlnit la colonia de muncă Peninsula-Canal. Originar din Bucovina, tatăl său a fost preot.

Ne-am împrietenit repede şi ne-a legat sufleteşte pentru totdeauna. Avea facultatea de drept şi înainte de preoţie din ordin a lucrat ca ofiţer de poliţie.

Părintele Adrian povesteşte că în timpul războiului sfânt pentru Basarabia şi Bucovina a fost concentrat şi trimis pe câmpul de luptă. Era logodit. La retragerea armatelor noastre, unitatea sa a fost încercuită la cotul Donului, iar el cade rănit grav. Un avion german aterizează chiar în preajma sa pentru a culege răniţii. Este urcat şi el în avion. Părintele încă nu-şi pierduse cunoştinţa. Lucid şi stăpân pe judecată, conştient de situaţia gravă în care se afla, considera că aterizarea avionului e o minune şi dacă se va însănătoşi se hotărăşte ca restul de zile să-l trăiască în Biserică, slujind la altar fiindcă sunt zile date de la Dumnezeu pentru a le trăi în biruinţă, în slujba lui Hristos.

Intră în comă şi după zece zile se trezeşte şi vede că se află internat într-un spital din Bucureşti. Îşi adrian-fageteanu-inchisoareaminteşte de tot prăpădul prin care a trecut, precum şi de hotărârea sa. După restabilirea totală va fi externat şi conform hotărârii pleacă la Mânăstire.

Se va preoţi. Logodnica îl aştepta cu devoţiune şi trimite pe fratele său la Mânăstire pentru a-i comunica că îl aşteaptă. Părintele mulţumeşte pentru gestul şi statornicia cu care l-a aşteptat, cere iertare şi spune că a luat o hotărâre sfântă într-un moment de mare cumpănă pentru viaţa sa şi a depus un vot sacru pe care nu-l mai poate încălca. La plecare, fratele logodnicei vrea să-i lase portretul feţei – o fotografie mare- pentru a medita la întoarcerea sa. Părintele refuză cu tărie să primească tabloul cu chipul fetei, căci nimic nu-i mai poate clătina hotărârea.1 Acestea au fost împrejurările când mort fiind, şi adus iar la viaţă, s-a hotărât să îmbrace haina monahală.

Tatăl său murise. Când a venit la casa părintească ca să-şi vadă mama, îmbrăcat în haină preoţească, aceasta l-a privit cu mare bucurie spunându-i: Sunt fericită pentru drumul ales şi cred că sufletul părintelui tău se bucură acolo în cer”. Când era copil mărişor tatăl lui l-a bănuit că fumează în ascuns şi l-a mustrat cu cuvinte aspre. Băieţanul de atunci fiind de o sensibilitate deosebită, învinuit pe nedrept, a intrat în conflict cu tatăl îndepărtându-se temporar de biserică. Acum săvârșitu-s-a mare împăcare. Am discutat mult şi de toate cu Părintele Adrian. […]

Când voia să cunoască aprecierile mele despre cineva care caută să intre în anturajul nostru îmi spunea: Frate Petrică, ce poţi să-mi spui despre cutare om, îl cunoşti? Dar să-mi dai răspunsul repede căci primul gând vine de la Dumnezeu, după aceea intervine omenescul şi subiectivismul”. A venit apoi timpul despărţirii. Eu am plecat spre vaiete necunoscute la capul Midia, Părintele a rămas la Peninsula.

O certitudine stăpâneşte de atunci inima mea: ori de câte ori vin bezne peste om, Dumnezeu îi vine în ajutor. Părintele Adrian a fost un trimis scump. Din multa bogăţie a inimii sale şi din marea lui înţelepciune m-am înaripat cu noi puteri sufleteşti pentru bătălii viitoare.

(Petru Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii, vol. I, pag. 274-276)


1. Iisus a răspuns: „Adevăr vă grăiesc: Nu este nimeni care să-şi fi lăsat casă sau fraţi sau surori sau mamă sau tată sau copii sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească însutit – acum, în vremea aceasta de prigoniri – case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine; iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică.” (Ev. Marcu 10: 29-30)

***

1-Fisa-Matricola-Penala-a-Parintelui-Adrian-Fageteanu-simpatizant-legionar-Ziaristi-Online

Sfaturi ortodoxe: Viaţa mea. Mărturia mea – Părintele Adrian Făgeţeanu

(fragmente)

Părinte, când aţi fost arestat, de ce aţi fost acuzat?

Ei, faptul că ne rugam pentru binele creştinismului l‑au clasificat, după codul lor penal, ca activitate intensă contra clasei muncitoare. Am fost arestat la Căldăruşani, într‑un chip puţin mai romantic. Părintele stareţ de acolo mi‑a spus: „Părinte Adrian, eu trebuie să merg cu şareta până la Moara Vlăsiei” – primul sat de la Căldăruşani, cel mai apropiat; înainte se numea Codrul Vlăsiei. Acuma‑i spune Moara Săracă. Înainte era Codrul Vlăsiei, unde veneau haiducii şi luptau împotriva fanarioţilor. […]

Aţi fost arestat într‑un mod mai deosebit, spuneaţi…

Da. Părintele stareţ zice: „Mie mi‑e urât să merg singur cu cabrioleta la Moara săracă, vino şi – cum se spunea între noi – cuvioşia ta!” Bine… Mă urc şi eu lângă el, el mână calul şi, după ce facem un kilometru de la mănăstire spre sat – numai un kilometru! –, ajungem la şosea. Eu mă urc în şaretă, merg cu părintele un kilometru şi ceva, ajung la şosea, şi acolo era o dubă. Ştiţi ce înseamnă dubă, nu? O maşină care n‑are geamuri, totul e negru. Şi domnii securişti spun: „Să trăieşti, tovarăşe colonel! Bine că ni l‑ai adus!”pentru că pentru ei era penibil să vină în mănăstire, să mă aresteze în mănăstire, să audă toţi că au venit securiştii şi au arestat un călugăr sau ieromonah. Nu era mai bine că mă duce plocon?

Deci, stareţul era colonel?

Da, dar până atunci n‑am ştiut nici că e colonel, nici că la Moara Săracă la şosea era duba pentru puşcăriaşi. El, acuma, datorită faptului că a fost colonel, a ajuns episcop.

Cum îl chema, părinte?

Aaaaa! Dacă‑mi aduci buletin că eşti de la securitate, îţi spun. Am destule de astea în chilie, care înregistrează…

V‑au bătut foarte tare în închisoare, părinte? Aţi fost bătut de multe ori?

Da. Odată eram dus de la Suceava la Jilava. Închisoarea din Suceava e foarte aproape de mănăstirea de acolo… Nu Sfântul Ioan, este altă mănăstire acolo. Şi văd că intră într‑o zi un securist în celulă. N‑a trecut nicio secundă de când a intrat, întâi mi‑a dat cu bâta în cap, pe urmă a început cu picioarele să‑mi dea în burtă, şi mai jos de burtă. M‑a trântit jos, şi a început să dea cu toată setea, să mă distrugă. Eu m‑am uitat, probabil, nu speriat, ci mai mult ciudat, la el… El: „Ce te uiţi aşa la mine?” Zic: „Aţi auzit că am făcut eu aşa ceva cu altul şi vreţi să vă răzbunaţi? Sunt de acord. Dar, dacă nu ştii cine sunt, ce‑am făcut, de ce dai cu atâta sete, cu atâta cruzime?” Şi el îmi spune: „Ce crezi, că eu n‑am conştiinţă? În loc de „of” şi „au”, am început să râd. „Ai conştiinţă!” Or, ei nici n‑aveau altă metodă.

Am mai citit cărţi despre cum a fost în închisoare. Şi eu nu înţeleg cum au rezistat acolo… Ştiu că mulţi au cedat, sub tortură. Cum se poate rezista în astfel de condiţii?

Chiar mulţi preoţi, la Aiud, s‑au dezis, au spus: „Noi am făcut pentru salariu, am propovăduit Evanghelia, nu credem în Dumnezeu!”

Dumneavoastră cum aţi rezistat, părinte?

Nu ştiu, n‑am rezistat eu. Nu ştiu. Nu vă pot răspunde. Nu e constituţia fizică care a rezistat. În antichitate şi‑n vremurile vechi, când o armată biruia pe alta, scotea amândoi ochii la toţi, numai unuia îi scotea un singur ochi, să meargă acasă, să spună ce‑au păţit ceilalţi, ca să nu se mai opună ţara la duşmanul respectiv. Părintele Daniil [Sandu Tudor] a fost bătut până ce l‑au omorât şi l‑au aruncat la groapa cu gunoi. Or, Dumnezeu vrea ca unul să nu moară, să spună la alţii ce s‑a întâmplat. Nu e rezistenţa mea. Eu n‑am ştiut că o să‑mi dea atâţia ani Dumnezeu, nici n‑am cerut.

Atunci când vă aruncau cruciuliţa la gunoi…

Da, o aruncau mereu în coşul cu gunoi. Şi eu de şapte ori m‑am dus şi am luat‑o. Ei îmi dădeau şi peste mână, peste toate, eu nu mă lăsam. Şi i‑am obosit eu pe ei.

Şi v‑au lăsat‑o, până la urmă?

Mi‑au lăsat‑o.

Unde era asta? La care închisoare?

La Aiud.

Acolo a fost cea mai cruntă închisoare? La Aiud?

Nu. Cea mai cruntă a fost la Piteşti, unde tot doi jidovi, Nikolski, general, şi încă un colonel jidan, i‑au pus să se omoare ei între ei.

Aţi fost la Piteşti?

Nu. M‑aţi întrebat care a fost cea mai cruntă închisoare.

Dar care a fost cea mai rea în care aţi fost închis sfinţia voastră?

Aiudul. Şi la Poarta Albă, la Ostrov, Dunăre ‑ Marea Neagră, când s‑a făcut canalul acela… Ne‑a trimis să facem noi canalul. Şi acolo au murit foarte mulţi.

Şi cum se purtau cu dumneavoastră? Cu deţinuţii?

Simplu! De exemplu, dacă nu le convenea ceva, iarna, când era gerul mai mare, mă puneau într‑o carceră afară, o carceră de lemn, afară, nu era în clădire, în baraca unde erau deţinuţii. Îmi spuneau să mă dezbrac şi turnau apă rece pe mine. Dacă aş fi fost de tot gol, poate că nu era aşa rău, dar, fiind puţin îmbrăcat, apa aceea îngheţa pe mine. Şi odată mi‑au îngheţat mâinile, a căzut şi pielea, şi sub piele, încât se vedeau şi vinele, şi oasele. Am fost pe urmă, după ieşirea din puşcărie, la mulţi dermatologi, şi la Deva şi la multe spitale, la dermatologie, să‑mi refac pielea. Şi foarte greu s‑a refăcut, după mulţi, mulţi ani.

La Gherla aţi fost?

Nu. Am fost la Jilava şase ani, la Braşov un an, la Făgăraş trei ani, şi la Aiud, din ’58 până‑n ’64 în august sau septembrie, aşa ceva.

Şi la Canal?

La Canal cred că un an şi jumate. La Canal eram pus să încarc nişte vagoane cu prundiş, şi alte munci. Acolo au murit, pot să spun, mai mulţi ca la Aiud, mai mulţi deţinuţi. Acolo erau trei barăci mari numai cu preoţi. Aşa de mulţi preoţi!

În ce perioadă aţi fost la Canal?

’62‑’63‑’64, atunci. Ultimii ani. A fost decretul acela din ’64 al lui Ceauşescu, care ne‑a scos din puşcărie.

Aţi fost arestat de mai multe ori, întâi în 1945. În ’45 aţi fost arestat prima oară, un an de zile, după aceea în ’50. Prima oară aţi fost la Ialomiţa. Şi aţi înfiinţat o celulă, un cuib legionar la Suceava, cu colegii de la Teologie.

Asta‑i altceva.

Cuibul „Reînvierea”, parcă…

Da, s‑a înfiinţat. Dar aceia au fost duşi tot la Aiud, dar s‑au lepădat. Unul era chiar din Bosanci.

Până la urmă aţi fost condamnat printr‑o înscenare. A fost o înscenare acel proces.

Nu e nici prima, nici ultima. Acuma ştiţi ce scriu doi jidani despre mine? Ei sunt istorici la Academia Română. Şi cartea se cheamă aşa: Ce‑a suferit Biserica Ortodoxă în timpul comunismului. [Lucian] Turcescu şi încă unul, am aici cartea scrisă de ei. Ei spun că eu am fost arestat la Suceava şi la Fălticeni pentru atrocităţile pe care le‑am făcut împotriva evreilor când s‑a retras armata română de pe front şi evreii au întâmpinat‑o cu grenade, cu sticle, cu benzină aprinsă şi cu altele, şi că eu i-am chinuit atunci pe evrei. Eu atunci eram demult în mănăstire, nu eram pe front, nici nu m‑am retras cu ceilalţi de pe front. Adevărul nu e ce scriu ei. Şi le‑am răspuns aşa: noi am avut un cărturar mare în Moldova, pe Grigore Ureche, cronicarul, care a spus: „Prieten mi‑e Platon, prieten mi‑e Aristotel, dar cel mai mare prieten trebuie să fie pentru un istoric, oricare istoric din lume, Adevărul – Adevărul cu A, adică Dumnezeu”. Or, ăştia fac cea mai mare minciună şi spun că şi părintele Sofian, şi părintele Benedict, şi toţi ăştia au fost legionăroi, legionăroi, legionăroi. Că au chinuit, că au făcut cutare atrocităţi împotriva evreilor, împotriva tuturor. Părintele Benedict n‑ar fi lovit un ţânţar – Doamne, fereşte! Dacă‑l pişca un ţânţar, el nu‑l atingea. Sau o muscă. Şi ei spun c‑a fost criminal!

Cu securiştii care v‑au bătut în închisoare v‑aţi mai întâlnit pe urmă?

Nu! Nici nu m‑a interesat. Unul, Blehan, fecior de cantor din Iaşi, mi‑a spus: „Ce crezi, că eu n‑am conştiinţă?” În durerea cea mare, când trebuia să gem, să oftez, eu am râs: conştiinţă!

Da, pentru că el învăţase în şcolile lui că altceva înseamnă conştiinţă. Aţi făcut un recurs în anulare împotriva sentinţei şi aţi fost achitat.

Da, pentru că eu, când am fost predat de către stareţul meu la duba neagră, la Aiud, m‑au condamnat la 20 de ani de temniţă grea, muncă silnică pentru activitate intensă, iar la Jilava, când am fost ridicat de curtea militară, mai mulţi judecători militari m‑au achitat cu unanimitate de voturi, cu sentinţa cea mai favorabilă. Nici măcar nu s‑au mutat în camera de deliberare, m‑au achitat de pe scaun. Această sentinţă şi acuma o am la mine. Achitare cu unanimitate de voturi de pe scaun. Şi eu atunci, la Aiud, când am fost condamnat la 20 de ani, am făcut recurs – că nu se pot da două pedepse pentru acelaşi fapt şi să fie atât de diferite. Aşa spune toată legea, încă de pe timpul romanilor. Or, latinii spun: non bis in idem, nu se pot da două sentinţe pentru acelaşi fapt, pedepse diferite, nu? Şi aveam şi dovezi că n‑am mai făcut nicio activitate. Unde era s‑o fac? La maici, la mănăstire? Sau unde, în biserică? În închisoare am făcut sau unde? Dacă eu am fost arestat una după alta, nu? Unde era să fac această activitate? Dar procurorul a spus: „Nu, se respinge cererea de recurs şi i se va aplica pedeapsa cea mai grea”. Eu am fost condamnat pentru două fapte, cea mai grea era asta de douăzeci de ani muncă silnică. Adică nu numai că nu mi‑a dat voie să fac recurs, ci a aplicat pedeapsa cea mai grea, fără drept de recurs. Şi acuma am o sentinţă nouă, similară. Bine, nu contează. Chiar râd părinţii de aici: „De ce mai crezi că o să se facă dreptate? La ce mai spui că faci recurs? Ştii precis că n‑o să‑ţi facă nimeni dreptate!

Acum zece ani, în ’96, aţi fost achitat de 37 de judecători. Tribunalul militar a dat o sentinţă de achitare…

Curtea supremă!

Dar doi dintre judecători au avut o opinie diferită de ceilalţi.

Doi, doi! Nu împotriva sentinţei, ci altă motivare.

Altă încadrare, la alt punct.

Altă încadrare, da. N‑are valoare. Nicio judecătorie n‑a avut în vedere acest lucru.

Dar sentinţa de achitare e valabilă, aţi fost reabilitat.

Păi, reabilitat. Dar terenul pe care l‑am cumpărat eu, când mi‑a trimis tata bani, ca să‑mi fac casă cu pomi, cu tot ce‑am vrut eu, mi s‑a luat şi nu se mai dă…

Cu cei din alte loturi v‑aţi întâlnit în închisoare? Pe Nicu Steinhardt, pe părintele Steinhardt, l-aţi cunoscut?

Pe el nu l‑am cunoscut.

Nici pe Valeriu Gafencu?

Ba da. L‑am cunoscut şi pe [pastorul Richard] Wurmbrandt şi, spre deosebire de toţi care l‑au cunoscut, eu mi‑am dat seama că‑i şarlatan. Spre deosebire de toţi ceilalţi, eu am afirmat şi am dovedit şi la toţi ceilalţi: e viclean şi şarlatan!

Ştiţi că era să iasă pe locul întâi, dintre cei mai mari români?

El, când suferea cu plămânii, ceilalţi, deşi nici ei n‑aveau mâncare să supravieţuiască, i‑au dat lui. El a spus: „Prima dată când ies din puşcărie, am să mă botez ortodox!” – a spus‑o numai de formă. Pe urmă, ştiţi ce a declarat el? Dacă eu sunt evreu şi puteam să primesc pachete câte vreau de la JOINT [sistemul mondial de ajutorare a evreilor], de ce să iau eu de la un legionar mâncare? Vedeţi ce fals?

Şi pe Valeriu Gafencu cum l‑aţi cunoscut?

L‑am cunoscut, dar am stat foarte puţin lângă el. Pe cine am admirat eu cel mai mult dintre toţi puşcăriaşii a fost un ţăran, Ilie Imbrescu, din comuna Socetu, de aici, aproape, lângă Roşiorii de Vede. Pentru că, orice i‑ar fi făcut, ori îl băteau, ori îl omorau, el niciodată nu şi‑a schimbat poziţia lui de creştin şi român. Român, român! Cea mai mare pildă de statornicie. Mântuitorul a spus aşa: Ce‑aţi ieşit să vedeţi în pustie, la Ioan Botezătorul? O trestie bătută de vânt? Nu! Un stâlp care, orice‑ai face împotriva lui, nu se mişcă şi nu se schimbă”.

L-aţi cunoscut pe Mircea Vulcănescu?

Nu. Adică ştiam de el, dar n‑am stat în aceeaşi celulă.

Mai vorbiţi-ne despre Rugul Aprins, părinte…

În primul rând, rugul aprins arde şi nu mistuieşte, adică cine se aprinde cu rugăciunea către Dumnezeu, trupul lui, sufletul lui rămâne aprins, nu numai că nu se preface în cenuşă, cum se preface şi lemnul şi cărbunele şi huila şi toate se prefac în cenuşă, şi chiar şi tămâia se preface în cenuşă. De ce? Pentru că la tămâie sunt două părţi. Tămâia când e aprinsă o parte se face cenuşă, o parte mireasmă. Mireas­ma se ridică la altarul cel mai de sus al lui Dumnezeu – mireasma duhovnicească, nu? Iar cenuşa rămâne în fundul cădelniţei. De aceea, la un creştin, ca să ajungă sus, ajunge numai mireasma duhovnicească, iar restul înseamnă smerenie. Adică un creştin, când se roagă, are nevoie şi de partea de smerenie, şi de partea de nădejde, care ajunge la altarul cel mai de sus, pe care Îl are Dumnezeu în cer. Nădejdea te duce cel mai sus, iar smerenia te lasă cel mai jos. Maica Domnului, când cântăm în cinstea ei, cântăm: Dumnezeu a căutat spre smerenia roabei Sale. Saul, care‑L prigonise pe Hristos, a devenit foarte smerit amintindu‑şi mereu cât L‑a prigonit pe Hristos şi pe toţi creştinii. Şi, având el această smerenie, Dumnezeu, în trup sau în afară de trup, l‑a ridicat până la al treilea cer. Deci, Dumnezeu numai pe cei smeriţi îi înalţă. Din cele zece fecioare din pilda Mântuitorului, numai cinci erau milostive şi smerite. Celelalte au bătut la uşă după ce Mântuitorul a intrat cu cele smerite în cămara de nuntă: „Doamne, Doamne, deschide‑ne nouă!” Aşa fac doamnele, domnişoarele care nu‑s smerite: „Şi eu sunt fecioară!” Şi Mântuitorul spune: „Nu vă cunosc pe voi! Plecaţi de aici! Pentru că numai pe cele smerite şi milostive le‑a luat Dumnezeu în cămara de nuntă. Numai cei smeriţi pot deveni mireasa lui Hristos.

Rugul Aprins simbolizează focul sufletesc lăuntric, duhovnicesc, care e mai puternic decât orice foc material, dar nu mistuie, nu te distruge pe tine, ci te învio­rează… Cum spune Proorocul David: „Înnoi-se‑vor ca ale vulturului tinereţile tale”, atunci când te rogi la Dumnezeu. Şi părintele Daniil [Sandu Tudor] şi toţi care au participat la Rugul Aprins asta au vrut: să revigoreze legătura creştinului din timpul marxismului cu Dumnezeu, să întinerească toţi prin rugăciune, să prindă puteri mai mari.

De Ivan Kulâghin aţi auzit? De la Optina?

Da. Şi nu numai că am auzit, ci l‑am şi văzut, am şi vorbit cu el. El a fost arestat şi trebuia omorât de comunişti. El era duhovnicul nu numai al credincioşilor care erau omorâţi în puşcărie, ci şi duhovnicul preoţilor, călugărilor şi chiar al mitropoliţilor. Aşa era de bun duhovnic, încât mitropoliţii se spovedeau la el. El l‑a convins pe un paznic de închisoare, pe un gardian, că se va ruga toată viaţa lui pentru el dacă‑i facilitează o fugă, şi acela i‑a facilitat‑o. El auzise de la alţii că‑n Munţii Carpaţi sunt nişte sihaştri care se roagă pentru pravoslavnicii din Rusia, care sunt chinuiţi de către comunişti. Şi el a vrut să ajungă la aceşti sihaştri, de aceea a fugit din Rusia în România. Şi a umblat pe la diferite sihăstrii, şi metoace, şi astea, care‑s mai departe de mănăstiri, nu? Aproape toate mănăstirile mari au un schit mai sus, şi Tismana, şi oricare, nu? A umblat, a umblat, a umblat şi n‑a găsit chiar ce i s‑a spus. Şi atunci a venit la Cernica, de la Cernica a auzit de Antim, a venit la Antim şi a aflat aici de părintele Gheorghe Roşca, care era basarabean, şi de alţi preoţi şi duhovnici care păstrau foarte bine şi Ortodoxia, şi duhovnicia, adică şi pentru credincioşii care veneau la spovadă. Aflând comuniştii ce face el, l‑au pârât la comandamentul sovietic din Constanţa. Atunci aveam comandament sovietic la Constanţa, cum avem acum comandament american la Constanţa, nu? Şi atunci, ei l‑au arestat de la Antim, l‑au judecat la tribunalul lor militar ca spion, l-au condamnat la moarte, şi l-au trimis în Siberia până ce se va face executarea. Adică i‑au dat un răgaz să facă contestaţie. El a trimis odată pe cineva din Constanţa la Antim, ca să‑i dăm un cojoc, ştia că are să meargă în Siberia. De atunci, nu mai ştiu nimic despre el. Nu mai avem niciun semn de la el. Şi de la Putna au arestat nişte călugări şi i‑au dus în Siberia, şi nu s‑au mai întors nici după 30 de ani.

El a adus la Antim tradiţia isihastă de la Optina, a lui Paisie Velicikovski?

Nu, nu! Paisie Velicikovski era al nostru, Paisie Velicikovski n‑a adus rânduiala părinţilor din Rusia, el a făcut aici rânduiala mai deosebită, Paisie.

Dar ce influenţă a avut Ivan Kulâghin asupra Rugului Aprins?

Mare! Pentru că noi, când am aflat câţi au fost omorâţi în închisorile ruseşti, nu ne‑am întărit? Ba da! Şi el era un exemplu, deşi el trebuia omorât, dar a riscat totul ca să fugă de acolo, dintr‑o închisoare, să fie urmărit atâta, şi la urmă iarăşi prins şi condamnat la moarte. Pentru noi, asta nu era exemplu?

Cu părintele Sofian aţi fost în celulă?

Nu.

Nici cu părintele Stăniloae?

Cu părintele Stăniloae am fost. Cel mai mult am stat cu Vasile Voiculescu, poetul, împreună.

Ce fel de om era Vasile Voiculescu?

Nu numai smerit, modest, dar de‑o blândeţe serafică. De‑o bunătate şi o blândeţe serafică. Odată, nişte caralii – ăia erau securiştii care ne păzeau – l‑au pus să ducă un butoi mare, or, el era slab, firav, nu putea. Şi i‑au spus: „Dacă nu poţi să munceşti, n‑ai dreptul nici să mănânci”. Şi l‑au oprit să i se dea mâncare de la bucătărie. Şi aşa, cu mâncarea aceea, mulţi au murit de foame. Nici aceea n‑au vrut să i‑o dea. Şi atunci noi, vreo câţiva de lângă el, am vrut să-i dăm din pâinea noastră – pâinea era cel mai consistent aliment, dar era atât de subţire, că noi spuneam, nu ştiu dacă în glumă sau în serios, că se vede prin ea. Adică o felie de pâine cât palma era de trei ori mai subţire decât degetul. Şi noi rupeam dintr‑a noastră, câţiva, trei, patru, cinci, şase, ca să‑i dăm lui. El nu voia şi eu l‑am forţat: „Asta e sinucidere. Dacă nu primeşti, faci un păcat mai mare!” Şi până la urmă, a primit.

[…]

viata-mea-marturia-mea_1_fullsize

***

Lumea credintei: Părintele Adrian Făgeţeanu şi duhovnicii de altădată… Interviu cu jurnalistul creştin Sorin Preda

(fragment)

[…]

Aţi stat, în câteva rânduri, în preajma părintelui Adrian Făgeţeanu. Cu ce sentiment aţi plecat de lângă dânsul?

Pe părintele Adrian Făgeţeanu l-am văzut doar de câteva ori. L-am văzut la Antim şi, privindu-l cum spovedea, a băgat spaima în mine. Nu era neapărat aspru şi în nici un caz nu era agresiv. Era un bătrânel, o mână de om, un călugăr extrem de energic şi mereu cu o cruce de lemn în mână, dar se simţea de la poartă fibra lui militară, de monah aspru şi neclintit. Mi-l amintesc deci cum stătea într-un colţ al Antimului şi spovedea câte o credincioasă. Spovedea într-o poziţie imposibilă, aplecat într-o parte, ascultând cu toată fiinţa lui, într-o încremenire ce trăda uimire, suferinţă şi respect. Apoi, am auzit despre alungarea lui de la Antim. Uimit şi cu o anume revoltă în suflet, am simţit nevoia să-l caut la mânăstirea lui de surghiun şi să discut cu el, să aflu mai multe despre Rugul Aprins, despre care începusem să scriu ceva, dar fără prea mult entuziasm, uimit fiind să constat cât adevăr avusese Andrei Scrima atunci când a scris că nimeni nu se poate apropia de Rugul Aprins, că  Rugul Aprins e un subiect interzis, aflat sub pecetea tainei pentru mult timp, până într-o zi când se va da dezlegare şi vom înţelege cu toţii importanţa acestei mişcări ortodoxe. În acea zi de toamnă molcomă şi binecuvântată, am discutat cu părintele mai multe despre viaţa lui, dar şi despre imensa personalitate duhovnicească a părintelui Calinic Caravan – un adevărat sfânt, care, atunci când te vedea că greşeşti, nu spunea nimic, în schimb se apuca de îndată să facă cel mai greu canon în locul tău. Ţin minte deci că, în timp ce părintele Adrian vorbea, eu mă gândeam cum e posibil să alungi în pustietatea muntelui un om bătrân, bolnav şi orb pe deasupra… Chiar mă întrebam cum îngăduise Dumnezeu o asemenea nedreptate, când părintele, parcă citindu-mi gândul, s-a apropiat  de urechea mea şi, uşor şoptit, mi-a spus: Nu te mai frâmânta atât, frate! Au vrut să mă pedepsească, dar mi-au făcut cel mai mare bine. O să plec dincolo purtând în suflet liniştea acestui loc. Chiar dacă nu mai văd, îl simt. E un loc frumos, cum trebuie să fie poieniţa din faţa Raiului. La Bucureşti, eram într-un cazan de zgomote. Mult praf şi multă vorbă în zadar”…

Care este cea mai dragă amintire care va leagă deacest duhovnic atipic?

Multe s-au întâmplat de-a lungul întrevederii noastre de la Locurele – inclusiv un incident anume, care m-a făcut să cred că părintele era văzător, în ciuda orbirii provocate de acel cheag de sânge pe creier, lăsat ca amintire de torţionari în timpul anchetelor de la Securitate. Nu vreau să vorbesc acum despre acest incident. Ceea ce pot să spun este că, la sfârşitul întrevederii noastre, mi-a cerut să opresc reportofonul şi să strâng carnetul de notiţe, după care m-a tras de o parte şi, cu o voce extrem de joasă şi de conspirativă, mi-a spus că vrea să-mi mărturisească un mare secret din viaţa lui, cu condiţia să nu spun la nimeni, să tac precum mormântul. După ce m-a legat cu o nouă promisiune de tăcere, mi-a spus acel secret şi eu m-am cutremurat. Era ceva tulburător, ceva intens şi plin de uimire, dar, în mod ciudat, în clipa în care părintele a terminat ce avea de spus, memoria mea s-a şters instantaneu. Din secretul lui nu am rămas decât cu această senzaţie indescriptibilă de cutremurare şi uimire, la care timpul a mai adăugat un mic şi nevinovat premiu de mândrie. Mândria că părintele Adrian a avut atâta încredere în mine încât mi-a încredinţat cel mai mare secret al vieţii lui. Un secret despre care, vă jur, nu mai ştiu absolut nimic. L-am uitat atât de repede, încât uneori mă întreb dacă această întâmplare cu părintele a fost reală sau doar o simplă proiecţie de moment a dorinţei mele.

Careerau mărturiile părintelui Adrianprivitoare laperioada prigoanei comuniste?

În cele câteva întâlniri ale noastre (două din ele la Antim, în vederea unui interviu pentru Formula AS) părintele mi-a lăsat impresia nu că refuză să-şi amintească despre ororile închisorilor comuniste, ci că subiectul nu-l mai interesează prea mult; că, în felul lui, i-a iertat pe prigonitori. Printre altele, mi-a povestit uşor amuzat cum la Mânăstirea Lainici refuza să se roage pentru conducătorii ţării, aşa cum refuza în general să se roage pentru Ceauşescu şi pentru comunişti. Degeaba insista cu blândeţe stareţul Calinic Caravan să-şi ierte duşmanii – părintele Adrian părea incapabil să treacă peste toate câte îndurase de la comunşti. “Nu-i nimic”, i-a zis  ca o concluzie bătrânul părinte Caravan. “Dacă tu nu vrei, o să te oblige Dumnezeu. A doua zi, la poarta Mânăstirii Lainici va opri o coloană de maşini negre, din care a coborât Ceauşescu, însoţit de doi bătrânei, părinţii lui. Apoi, intrând în curte, s-a îndreptat chiar spre părintele Adrian şi, fără nici o altă prezentare, i-a spus direct: “Vreau să faci o rugăciune pentru părinţii mei!”. Obligat de situaţie, părintele Adrian a intrat în biserică şi a făcut rugăciunea aşa cum i se ceruse, nu fără a constata uimit câtă dreptate avusese înţeleptul stareţ Caravan – dragostea şi iertarea sunt mai presus decât oricare altă suferinţă… Sigur că părintele trăise experienţe colosale în închisoare, cea mai intensă dintre toate fiind apropierea de Dumnezeu. Cu o emoţie de care puţini cred că era capabil, părintele mi-a povestit, de pildă, cum a strigat în luminata noapte de Paşti: “Hristos a înviat!” şi toate celulele din Aiud au început să răsune de cântarea minunată a Învierii, a Speranţei, spre disperarea gardienilor care trăgeau focuri în aer şi cereau întăriri, crezând că s-a declanşat o revolta. Părintele vorbea cu duioşie parcă, cu o anume sfială, despre anii de detenţie. În închisoare descoperi tot darul lui Dumnezeu. Acolo îţi recâştigi cumva inocenţa şi începi să te bucuri de orice – de la o rază de soare strecurată printre zăbrele până la o vorbă bună şi un zâmbet de încurajare. Intransigent, aspru şi tăios devenea atunci când îşi amintea despre minciunile cumplite, puse la proces în seama lui. În ciuda oricăror eforturi, nu suporta nedreptatea. Aici se vedea fibra lui profundă şi disciplinată de om moral, de teolog şi militar de carieră. Iubea corectitudinea şi nu accepta ca să spună cineva (indiferent cine) despre el că a schingiuit sau a ucis oameni, aşa cum nu accepta ca un om, asemenea  părintelui Ghiuş, să fie numit criminal, când ştia prea bine că părintele Benedict nu era în stare să omoare la propriu nici o muscă … Aşa era părintele Adrian – om al modestiei desăvârşite. Vorbele bune şi pompoase le lăsa mereu în seama altora. El nu-şi aroga nici un merit. Eventual, tăcea. Eventual, schimba discuţia, trecând la “şi altele” toate  nedreptăţile, acuzele mincinoase şi bătăile suferite în temniţă, nu fără a constata, cu o luciditate ce-ţi dădea fiori pe şira spinării, că Dumnezeu i-a luat la ceruri pe cei mai buni (colegii lui de celulă) şi l-a lăsat, în schimb, să trăiască pe el – cel mai slab, mai “costeliv în ale credinţei” dintre toţi.

Avea umor câteodată părintele. Un umor pe măsura lui – puţin cam aspru, colţuros şi lansat cu foarte multă precizie. Un umor de îndreptare, bun doar să certe cu folos pe cineva, aşa cum a făcut cu ucenicul pe care l-a admonestat, spunându-i într-o zi geroasă de iarnă: “Nu o să încălzeşti în veci curtea bisericii, oricât de mult ai lăsa uşa deschisă”. Şi mie, ţin minte că mi-a spus o nostimadă de-a lui – o vorbă deopotrivă comică şi adevărată. Îmi spunea părintele că acei creştini “de apartament”, care nu mai vin duminica  la Sfânta Liturghie şi spun că se roagă la ei acasă, aceştia deci cred în sinea lor că se pot mântui singuri. Prin aceasta, zicea părintele, “ei se aseamănă cu Baronul Münchau­sen, cel care pretindea că zboară prin forţe proprii, doar trăgându-se singur de păr în sus”. Inteligent şi trecut pe la şcoala sucelilor şlefuite ale lui Ţuţea, părintele ar fi putut râde de multe. Se abţinea însă, considerând că, în lumea în care trăim, râsul reprezintă nu doar pierdere de vreme, ci şi o  gravă necuviinţă faţă de suferinţa Ţării şi a unei întregi  generaţii de “tineri fără tinereţe”: Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Petroniu Tănase, Andrei Scrima, Daniil Sandu Tudor, Vasile Voiculescu şi atâţia alţii.

[…]

avva Adrian Fageteanu-Nane 2(portret de Nane Crasnean)

Legaturi:


Categorii

Biserica rastignita, Calugaria / viata monahala, Marturisirea Bisericii, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Adrian Fageteanu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

22 Commentarii la “PARINTELE ADRIAN: “Dumnezeu vrea ca unul sa nu moara, sa spuna la altii ce s‑a intamplat. Nu e rezistenta mea”

  1. Maaare duhovnic! Şi maaare patriot! De asemenea oameni ar fi nevoie acum aici. Dar unde să-i găseşti? Dumnezeu să-l adauge neamului său, căci mult l-a iubit şi a suferit pt el.

  2. Cine o fi fost staretul devenit episcop? Oare acesta era secretul pe care l-a sters din mintea lui Sorin Preda?

  3. @ Sanziana:

    Se poate identifica destul de usor dupa detaliile biografice, este inca in viata (avand o varsta mai mult decat venerabila) si in functie. Dumnezeu mult l-a rabdat si il rabda…

  4. Dumnezeu si probabil cei asemenea lui care inca sunt in functie. Mai greu este pentru cei slabi in credinta sa nu se sminteasca pentru asemenea lucruri. Si cred ca, in primul rand pentru aceasta vor trebui sa plateasca: pentru sufletele pierdute din cauza lor.

  5. Pingback: Parintele Adrian Fageteanu | albastru de ...
  6. Cred ca este o greseala de culegere, sus in textul lui petru baciu, despre incercuirea de la Cotul Donului, este scris “la retragerea armatelor albastre” – cred ca trebuia citit “la retragerea armatelor noastre”, altfel nu are sens, cum albastre ?

  7. Frumoasa evocare a parintelui Adrian Fageteanu. Dar: falsificarea se poate face si prin omisiune. Este cunoscut faptul ca parintele a fost legionar. De ce nu se spune asta aici ? Este dat un singur citat, si anume: ” Or, ăştia fac cea mai mare minciună şi spun că şi părintele Sofian, şi părintele Benedict, şi toţi ăştia au fost legionăroi, legionăroi, legionăroi. Că au chinuit, că au făcut cutare atrocităţi împotriva evreilor, împotriva tuturor. Părintele Benedict n‑ar fi lovit un ţânţar – Doamne, fereşte! Dacă‑l pişca un ţânţar, el nu‑l atingea. Sau o muscă. Şi ei spun c‑a fost criminal!” Din asta ar rezulta ca nu a fost legionar ? Cred ca sensul afirmatiei parintelui este altul – si anume, ca nu a avut nicio legatura cu violentele impotriva evreilor din timpul razboiului.

  8. @ Vranceanu:

    A fost si nu a fost, atipic cum era Parintele Adrian in toate. A se vedea ce spune in interviul de aici:

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/10/09/inedit-parintele-adrian-fageteanu-ultimul-sau-interviu-tv-2009/
    min. 12:40: “Eu am alte idei despre ce inseamna legionar decat au legionarii despre ei insisi. Legionar a fost numai cel ce a infiintat miscarea. Horia Sima nu a fost legionar, a fost dusman…”.

    Later Update:
    Aflam din biografia sa, reconstituita inclusiv prin dosarele securitatii de istoricul George Enache, urmatoarele etape:

    1. Anii studentiei sunt pentru Fageteanu o perioada extrem de intensa din punct de vedere al activismului politic si cultural. El face parte din Asociatia Cultural-Nationala “Junimea” si participa la congresele studentesti de la Sibiu, Brasov si Craiova. În acelasi timp se simte tot mai apropiat de miscarea legionara (fapt destul de firesc având în vedere zona de unde provenea), ale carei idei le-a cunoscut pentru prima data, conform propriilor marturisiri, pe când era elev de liceu, din revista “Pamântul stramosesc”. Participa la un congres legionar la Suceava, în 1935, însa nu va deveni membru al miscarii, unul din motive fiind disciplina militara pe care legiunea o impunea si cu care tânarul Fageteanu nu era de acord.
    […]
    2. [ca agent al Sigurantei] – Desi a ramas un simpatizant legionar, Alexandru Fageteanu nu s-a înscris în miscare cât a fost politist deoarece obligatiile de serviciu îi interziceau (în timpul dictaturii carliste putea fi scos a doua zi din functie daca se afla acest lucru). Însa nici dupa instaurarea regimului antonesciano-legionar în septembrie 1940 el nu va face acest gest, altii fiind cei care vor prelua, din partea legionarilor, functii de conducere în cadrul politiei Falticeni.

    3. […]
    Revenind la Universitate, el o gaseste sub asediul fortelor “democratice” comuniste. Abia în aceste momente grele se produce înregimentarea lui Fageteanu în miscarea legionara, prin înfiintarea împreuna cu alti doi colegi a unui cuib, “Reînvierea”, care-si propunea sa lupte împotriva comunismului si se opunea îndemnurilor facute de unii lideri legionari de a gasi un modus vivendi cu noua putere. În acelasi timp, îndemna si alti studenti sa se implice în lupta anticomunista. Conform marturiei unui prieten, arestat la rându-i în 1958 “în cadrul Facultatii de Teologie din orasul Suceava, Fageteanu Alexandru a fost organizatorul unei echipe artistice religioase, ocupându-se personal de aprobarile oficiale de functionare si de iesire în teren pe motive ca lupta împotriva sectelor, însa dupa punctul sau de vedere pe care si-l afirma era (sic!) de a sustrage studentii de la o activitate democrata, ca si de la distractii în societate … Acest lucru este întarit si de faptul ca în vara anului 1946, prin luna iunie, venind de la Iasi o delegatie se studenti pentru a forma în cadrul facultatii noastre organizatia democratica (U.N.S.R.), Fageteanu, înainte de întrunire, a adunat studentii într-un dormitor si aproximativ doua ore a cautat sa-i convinga sa lupte împotriva acestei organizatii pentru a nu lua fiinta. Îmi amintesc ca a propus ca nici un student sa nu se prezinte la adunare. Totusi, vazând ca nu reuseste, a participat si el la adunare, unde, luând cuvântul a cerut reînfiintarea asociatiei studentesti «Academia ortodoxa»”.

    În cele din urma “organizatia democratica” nu s-a mai înfiintat în acea sedinta. Un alt coleg de facultate relata ca Fageteanu îi avertiza pe ceilalti studenti ca “daca vor ramâne comunistii la conducerea statului atunci facultatea de teologie nu va mai avea nici o valoare si noi trebuie sa împiedecam venirea comunistilor la putere”. Asadar, tânarul monah intra ca militant în rândurile miscarii legionare nu pentru profit în momentele de triumf ale acesteia, ci atunci când era mai greu, luptând cu arma cuvântului împotriva pericolului comunist.
    […]
    4. Esecurile succesive ale luptei politice împotriva comunismului îl facusera pe Fageteanu sa fie tot mai convins ca doar religia poate fi acel element capabil sa asigure supravietuirea individului în mediul social din ce în ce mai sufocant, iar aceste discutii îi întareau convingerea. În iunie, primind acceptul staretului Vasile Vasilache sa locuiasca la manastiriea Antim, parintele Fageteanu are ocazia sa asiste la celebrele conferinte ale “Rugului Aprins” si sa-l cunoasca pe Sandu Tudor, care va exercita asupra lui o influenta covârsitoare. Viitorul martir a aflat de trecutul legionar al tânarului monah si i-a spus ca la conferintele de la Antim vin numerosi studenti cu simpatii legionare, framântati de destinul pe care trebuie sa si-l asume. Sandu Tudor era convins ca “pentru a continua lupta împotriva conceptiei materialiste nu-si mai au rostul metodele folosite de miscarea legionara pe plan organizatoric, iar singura posibilitate de a lupta împotriva conceptiilor materialiste este cea pe plan religios, iar în cadrul bisericii cea mai buna pregatire pentru o astfel de lupta se poate face în monahism”. Dupa cum se vede, Sandu Tudor facea saltul de la planul politic la cel spiritual, cerând tuturor, indiferent de optiunile lor politice, sa se înarmeze cu armele Sfântului Duh. Asa s-a comportat cu acei tineri legionari amintiti mai sus, carora le-a spus sa lase politica si sa aprofundeze calea lui Dumnezeu. Este o cale pe care va apuca cu entuziasm si Fageteanu, chiar în iulie 1947 el participând la retragerea pe care Sandu Tudor a organizat-o la manastirea Govora. Au mai luat parte Virgil Stancovici, Valeriu Strainu, Andrei Scrima, Benedict Ghius, Sofian Boghiu si Felix Dubneac. Retragerea a durat aproape o luna si a constat în exercitii spirituale. Cum înca din martie 1947 Parintele Fageteanu primise acceptul din partea Mitropoliei Bucovinei sa se transfere la manastirea Govora, el alege în urma acestei experiente sa renunte la facultate si sa se stabileasca la aceasta manastire începând cu data de 14 octombrie 1947. Înainte de aceasta, mai face un drum la Suceava, unde se întâlneste cu un fost coleg de cuib, devenit profesor de religie si limba româna la o scoala normala. Înainte de despartire, Parintele nu uita sa-i ceara prietenului sa educe elevii, viitorii învatatori, “în spiritul religiei crestine”, semn al asumarii depline a spiritului “Rugului Aprins”. […]

    Pe de alta parte, insistenta unora de azi anume pe aceasta fosta apartenenta a unora dintre duhovnici sau a afintilor inchisorilor are conotatii destul de putin curate si, in orice caz, scopuri foarte lumesti, in cele mai multe cazuri. Interesul pentru cele duhovnicesti nu exista sau e in planul 2. Important e sa zici de alea politice, de legionari, daca nu… e degeaba.

    Fara indoiala, altfel de marturisiri nu plac, sunt rastalmacite sau ii lasa reci:

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/10/05/marcel-petrisor-marturii-despre-parintele-adrian-fageteanu-si-invataminte-esentiale-incercarea-in-viata-e-pe-masura-pretentiilor-pe-care-le-are-omul/

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/01/24/90-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-inchisorilor-fericitul-martir-valeriu-gafencu-mai-aproape-de-noi-ca-oricand-prin-cuvantul-si-exemplul-sau-profetic/

    “Atitudinea lui Valeriu in fata autoritatilor era plina de demnitate, dar inteleapta, incat nu putea fi acuzat de fapte “contra-revolutionare”, ci de credinta lui. Tocmai credinta dorea el sa o apere, dar incerca sa fie mai iscusit decat prigonitorii sai, sa nu se lase atras intr-o batalie cu totul inegala, in care ar fi fost strivit cu usurinta. De aceea facea din “legea Cezarului” arma sa de aparare. Trebuia sa foloseasca in mod intelept putinele mijloace de lupta pe care le ingaduia temnita. Unii detinuti i-au reprosat aceasta zicand:

    – Tie iti merge aceasta atitudine, noua insa nu ni se potriveste! Noi stim ca suntem in razboi cu un dusman total, cumplit si nimicitor si vrem sa castigam acest razboi. Nu noi suntem “banditi”, asa cum ne numesc ei, ci ei sunt, si trebuie sa le-o spunem. Suntem in temnita, dar nu abandonam lupta chiar daca vom muri luptand!

    La astfel de argumente Valeriu pleca ochii tristi si plini de intelesuri si raspundea:

    – Credeti voi ca eu am abandonat lupta, credeti voi ca eu nu va inteleg? Dar oare trebuie sa murim ca niste prosti? Nu asteapta ei prilejul sa ne loveasca? Ce avem deci de facut? Sa intram de buna voie in gura porcilor turbati? Or sa folosim timpul acesta de osanda pentru a ne salva sufletele si vietile?! E vremea sa ne smerim adanc, sa ne ocupam de problemele cu adevarat importante, sa ne curatim pentru a fi vrednici de Hristos.

    La care i se spunea:

    – Nu noi, ci ei sunt necurati! Daca ne lasam antrenati de lacrimile pocaintei, dam frau liber tiranilor si pacatosilor!

    – E vremea, e vremea pocaintei! raspundea Valeriu. Aveti credinta in voi! Oamenii ne-au parasit. Izbavirea va veni de la Dumnezeu. Jertfele de aici nu vor ramane fara rod!

    […]
    Era considerat defetist, dar timpul i-a dat dreptate in aceasta privinta.

    O alta sursa de discutie era tema greselilor colective din trecut. Valeriu spunea:

    – Cine se afirma crestin trebuie sa se poarte ca un crestin. Nu e ingaduita crima ca arma de lupta crestina. E necesar sa marturisim public greselile trecutului, pentru a pune un inceput nou. Nu sunt ingaduite nici tirania, faradelegea si abuzul.

    Toate acestea erau referiri la unele evenimente din trecut, pe care insa nu toata lumea era pregatita sa le priveasca astfel.

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/12/08/parintele-calciu-despre-experimentul-satanic-de-la-pitesti-tinta-a-fost-sufletul-nostru-dar-ultima-batalie-a-fost-castigata-de-dumnezeu/

    “Cred ca a ingaduit Dumnezeu caderea pentru ca noi ne socoteam tari pe noi insine, ne socoteam foarte tari. Aveam o educatie a suferintei mai mult decat altii. Noi eram pregatiti pentru suferinta, spusesem cuvinte mari in privinta asta. Si Dumnezeu a ingaduit caderea ca sa ne arate cat suntem de slabi si sa iesim mai buni. Si eu cred ca am iesit mai buni”.

    Sigur ca, pentru corectitudine istorica, tot adevarul trebuie spus, insa din motive de discernamant, trebuie sa procedam exact asa cum procedau ei insisi, care nu cautau nici sa provoace, nici sa declanseze vreo represiune gratuita impotriva lor – mai ales cand contextele sunt numai “bune” – si nici sa incurajeze astfel de miscari actuale, asa cum multi si-ar dori, de fapt. Unii din entuziasm naiv, altii cu evident interes securistic, pentru ca sunt AGENTI PROVOCATORI.

    Indiferent de denigrarile securistice si de toate mizeriile si calomnile adresa noastra, precum si de faptul ca unii de aici iau parte activa la ele fara jena, parerea noastra va ramane aceeasi. (Desigur, e prea nuantata pentru cat de grosolani suntem somati sa devenim cu totii).

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2011/02/21/sminteala-pentru-evrei-si-nebunie-pentru-zelotistii-de-tip-barabas-reflectii-despre-un-scandal-mediatic-provocat-pe-seama-manastirii-petru-voda-plecand-de-la-un-cantec-sfanta-tinerete-legi/

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/12/12/autodemascarea-spovedania-satanica/comment-page-1/#comment-1637

  9. Da, aceasta era si parerea lui Papanace si a celor care au fost contra lui Horia Sima. Dar acum disputa aceasta pro sau anti-Sima nu isi mai are rostul…

  10. Foarte interesante detaliile date de George Enache, nu stiam aceste amanunte din biografia parintelui Adrian.
    In ce priveste legionarismul unor mari duhovnici sau al unor personalitati de ieri si de azi, nu cred ca trebuie scos in fata intr-o maniera provocatoare, dar nici ocultat. Cel putin, din respect pentru adevar. In ce ma priveste nu am facut remarca de mai sus cu scop provocator, sper ca nu faceti aluzie la mine.

  11. E simplu.Se stie cine a fost staret atunci si acum este episcop.Traieste si e foarte batran.

  12. @admin
    Stiti de nu mi-este clar: parintele a fost alungat de la Antim in ultimi ani de viata? De ce si de cine? Cumva acelasi episcop? Stiti i-am gasit totusi o scuza episcopului: cand a aflat ca parintele a supravietuit inchisorii, din pozitia de colonel de securitatea ar fi putut face ceva pentru a-l reduce la tacere. Totusi nu a facut, ceea ce-l mai scuza in ochii mei.

  13. @ Sanziana:

    Da, dar nu de acelasi episcop, ci de unul din alta generatie, care raspunde pe atunci de Antim.

  14. Pingback: PARINTELE ADRIAN FAGETEANU (video): “Divide et impera e sistemul diavolului si al slugilor lui… Sa se parasca unii pe altii, sa se vanda unii pe altii. Acest sistem il aplica ei peste tot”. SI DESPRE ANTIHRIST, LEPADARE, PRIGOANA -
  15. Doar cu un singur “colonel” inaintat in varsta eu zic ca n-ar fi asa grav, insa eu cred ca nu este singurul, mai sunt altii “colonei” in varf!

  16. Pingback: 17 noiembrie – Pomenirea Parintelui Daniil (Sandu Tudor), sufletul MISCARII “RUGUL APRINS” DE LA MANASTIREA ANTIM. Reportaj “Memorialul durerii” (VIDEO) - Recomandari
  17. Pingback: Arhim. Mihail Stanciu despre SANDU TUDOR (CUVIOSUL DANIIL DE LA RARAU) – intelectualul isihast si nou mucenic al inchisorilor comuniste (†17 nov. 1962) -
  18. Pingback: PARINTELE ADRIAN FAGETEANU (†27 septembrie 2011) [audio, inedit]: “Eu mandrie, tu mandrie, dragoste un` sa mai fie? SA NU OSANDIM PE NIMENI!”. Plus: “Sa va rugati cu rugaciunea… românului!”. Care e aceea? -
  19. Pingback: PARINTELE IULIAN STOICESCU (+30 septembrie 1996) – ”UN CALUGAR CU FAMILIE”. Marturia sotiei despre CREDINTA NELIMITATA, PERSECUTIA COMUNISTA si VIATA DE FAMILIE a unui preot sfant. “Am binecuvantat ceasul in care ni l-a trimis Dumnezeu in
  20. Pingback: MARTURII DESPRE CUVIOSUL BENEDICT DE LA CERNICA – DUHOVNICUL INIMII aprinse de rugul rugaciunii neincetate, care iradia cu putere multa LUMINA NECREATA A SFINTENIEI si CALDURA BLANDETII CERESTI | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: PARINTELE ADRIAN (inedit, audio) despre MARILE STRAMTORARI ALE VREMURILOR DIN URMA si caracteristica timpului antihristic: “EPOCA HAOSULUI SI A DEZNADEJDII, CAND NU MAI POTI DESLUSI ADEVARUL DE DEZINFORMARE” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate