Parintele Arsenie Boca despre insemnatatea FAPTUIRII in razboiul nevazut cu tendintele noastre contradictorii: LUCRAREA PORUNCILOR STINGE CRIZELE VOINTEI
LUCRAREA PORUNCILOR STINGE CRIZELE VOINTEI
E de la sine inteles ca si vointa este energia pe care ne bizuim in razboiul nevazut. Aceasta asculta de cunostinta, care-i indruma luptele; iar cunostinta e atrasa de iubire, care incalzeste totul, fie spre Dumnezeu, fie spre lumea sensibila. Oamenii vointei insa sunt eroii credintei si sfintii crestinismului. Acestia sunt cei ce au rabdat pana in sfarsit si s-au mantuit. Dar noi, pana sa ajungem la o vointa puternica si statornica in bine, avem de furca nu mai putin decat cu un furnicar de vointe sau tendinte sufletesti, care ne hartuiesc in toate partile si ne ostenesc in toate contrazicerile. De aceea unificarea tuturor tendintelor sufletesti intr-o singura directie buna da omului o mare putere. Dar la ea se ajunge foarte greu, caci sunt multe tendinte care se impotrivesc si atunci se porneste un razboi inauntrul omului pentru infrangerea potrivnicilor.
Iata cum descrie Blondel aceasta strategie:
„Exista in om o multiplicitate de tendinte, de pofte, dorinte mai mult sau mai putin
concentrate sau divergente, un polipsihism de care s-a putut spune ca sunt ca un popor numeros, care sta sub sefia sau conducerea ratiunii si a vointei, popor in care se gasesc cand supusi docili si disciplinati, cand indaratnici si unelte de vrajba. Ceea ce s-a numit asceza si lupta spirituala nu e decat manifestarea si metoda aplicabila acestei istorii launtrice”.
„Corpul asculta mai usor de comanda vointei (de pilda: misc degetul cand vreau), dar sufletul nu asculta, ci rezista. Aceasta pentru ca in fata oricarei atitudini definite si hotarate se ridica, din spirit de contradictie, partida nemultumitilor… Orice efort initial e ca o declaratie de razboi moliciunii si imprastierii fortelor vii, care au si ele instinctul conservarii si al independentei”.
Acestea trezesc in noi stari de constiinta straine sau ostile constiintei, vointe noi care se ridica impotriva vointei. Si cand efortul voluntar grupeaza intr-un fascicul partial fortele ofensive, atunci se descopera puterile adormite si dorintele secrete.
„Caci in fata hotararii declarate subzista realitatea tendintelor eliminate, dar inca vii si capabile de lucru. Ele nu se atenueaza, nu slabesc prin ele insele. Acordul scopurilor voite provoaca deci o coalitie a puterilor ostile, care nu se mai marginesc sa produca o simpla impresie in constiinta obisnuita, nici sa ramana in starea de virtualitate. Ele se grupeaza, si din defensiva trec la ofensiva”.
Lupta incepe deci abia in cei ce s-au hotarat la o viata mai conforma cu poruncile dumnezeiesti. Blondel descrie bine aceste lucruri, dar e de mirare cum nu vede ca si tendintele rele sunt stimulate de duhurile rele, sau cum nu vede ca aspiratiunile bune sunt manate si atrase de o forta transcendenta buna. Probabil ca aceasta se datoreste faptului ca romano-catolicismul considera afectele si concupiscenta ca legate mai adanc si mai organic de natura omului, pe cand ortodoxia nu le considera create deodata cu natura, ci intrate in ea dupa cadere.
Blondel are in continuare interesante consideratii din care se poate intelege teza Sf. Maxim dupa care, inainte de-a se ridica omul pe treapta mai inalta a contemplatiei, trebuie sa treaca prin faza implinirii poruncilor, prin faza dobandirii virtutilor, prin faza faptelor. Faza contemplatiei e o faza de pace launtrica. Dar omul nu se poate odihni in fericirea contemplatiei pana nu a biruit in sine contradictiile, tendintele rele, pana nu si-a unificat si consolidat fiinta ca sa iubeasca numai binele. Iar aceasta nu se poate realiza decat prin actiune prelungita, prin fapte convergente spre bine, prin castigarea deprinderilor neclintite in savarsirea binelui.
Caci simpla gandire la bine si chiar simpla vointa de a face binele, fara trecerea deasa – si aceea o vreme regulata – la facerea binelui, nu numai ca e departe de a realiza aceasta armonie, unitate si siguranta, ci, dimpotriva, trezeste opozitia tendintelor contrare. Un om de teorie se stie ca e un om slab, macinat de contradictii interne, mereu sporite prin reflexiunea care nu trece la fapte.
De abia fapta arunca o decizie in cumpana acestor balansari si care, mai ales prin repetare, aduce definitiv castig la cauza tendintelor bune. Nu degeaba virtutea insemneaza etimologic barbatie. Ea a adus o solutie barbateasca a vietii.
„Astfel activitatea voluntara, rupand fara incetare echilibrul interior al vietii, dezvaluie ceea ce se agita confuz sub suprafata sentimentelor aparente. Fara indoiala, automatismul, deja calauzit de o ratiune obscura, ajunge sa provoace in noi aceste contraste de imagini si dorinte, care fac posibil exercitiul reflexiunii; dar initiativa cugetarii si efortul actiunii determinate sunt cele care constrang tendintele ignorate sa se manifeste prin protestarea intensa (persistenta) a chiar acelora pe care am fi vrut sa le nesocotim sau sa le distrugem. Iata de ce actiunea, ca o sabie transanta, deschide privirii o patrundere pana in profunzimile tenebroase, unde se pregatesc marile curente ale vietii interioare…
Si uneori chiar ardoarea vointei face sa se nasca, ca printr-un fenomen de interferenta, neputinta si indecizia. Cine n-a cunoscut in imprejurarile cele mai critice aceasta durere a incertitudinii inactive!... S-ar spune ca ajunge sa vrei, pentru ca indata sa nu mai vrei si ca, profitand de o hotarare deschisa, se descopera in umbra o putere oculta si influente ipocrite, capabile sa ne conduca aproape fara stirea noastra… Sunt cazuri cand nu putem face un pas fara ca sa se ridice inaintea noastra si sa ne asalteze o mie de dusmani care pandesc. Si sentimentele noastre cele mai profunde sunt de asemenea cele care ne divizeaza si ne surprind cel mai mult ca niste necunoscuti. Ceea ce am dorit mai mult ne inspaimanta de indata ce trebuie sa-l dobandim. Ni-e teama sa parasim conditia de mizerie in care ne gasim… Si uneori e suficient sa ne temem de un act, pentru ca pe neasteptate o nauceala sa ne antreneze in savarsirea lui. E starea pe care o provoaca tendintele ce se vad amenintate de actiune cu nimicirea iminenta. E ultimul lor asalt, dat cu toata disperarea. De aceea, cand actiunea se produce, ea cade ca o sabie biruitoare, ca un sort ce a fost aruncat. Insa, cine nu paseste la ea, nu poate trece mai departe spre culmile desavarsirii. Acela ramane in „acea mare multime de oameni care se acopera cu florile intentiei si care nu aduc niciodata fructul faptelor, fara ca ei insisi sa remarce acest continuu esec”.
Sa ne amintim de osanda rostita de Iisus asupra smochinului lipsit de roade.
De cele mai multe ori, omul este ca un tablou, totdeauna cu sabia ridicata asupra vrajmasului, dar nedand niciodata lovitura. Cand mai face el ceea ce vrea, mergand pana la capatul hotararilor sale cele mai sigure si cele mai staruitoare, fara devieri si fara intarzieri?… Cu cat hotararile sunt mai numeroase, mai largi, mai inalte, plutind pe deasupra amanuntelor de realizare si a reformelor precise, cu atat sunt mai primejdioase; caci omul isi inchipuie ca se amelioreaza cu atata si nu face decat sa se priveasca intr-o fictiune din ce in ce mai iluzorie… Deci in actiunile noastre exista o deficienta habituala. Noi nu facem, asa-zicand, niciodata tot ce vrem, cum vrem; rezistente neprevazute, ciocniri, contraste uzeaza, stirbesc si deviaza vointa. Te cunosti bine in general, dar in fiecare clipa, in orice ocazie singulara te ignorezi; si acesta este momentul care decide faptele. Dorintele noastre adesea ne ascund adevaratele noastre dorinte. Sunt doua inimi in inima omeneasca; si una nu stie gandurile celeilalte. Dar, prin simplul fapt ca s-a luat o decizie si ca s-a incercat un efort, situatia interioara s-a schimbat; oaspetele ascuns in noi se dezvaluie.
Dar acestea sunt caracteristicile starilor dinainte de pasirea la actiune, sau ale unor fapte care nu sunt executate din toata inima.
„Functiunea normala a actiunii este sa asigure coeziunea, sa converteasca si sa construiasca fortele difuze intr-un edificiu personal, sa pregateasca expansiunea ulterioara a fiintei noastre, care nu se consolideaza in sine, decat actionand asupra sa pentru a se raspandi mai bine si a se darui generos cu atat mai multa extensiune cu cat viata fiecaruia are mai multa intensitate in ea insasi. Acest rol arhitectonic al actiunii nu poate fi indeajuns pus in valoare… Oricare ar fi in noi puterea care ia initiativa in momentul in care un act este consimtit, in momentul in care se implineste, atunci o colaborare intima asociaza chiar tendintele opuse si stabileste o solidaritate efectiva intre toate partile organismului fizic si mintal.
Imprastiind efortul central al gandirii si al libertatii in confuzia acestui organism, s-ar parea ca actiunea diminueaza oarecum si faramiteaza intentia, fara ca aceasta obscura difuziune sa fie compensata… Dimpotriva actiunea uneste intr-un manunchi toate fortele imprastiate ale vietii pentru a servi de mediatoare intre toate formele activitatii corporale si spirituale…
Nu exista unitate in organismul nostru complex decat prin coeziune, si coeziune numai prin cooperare. Actiunea e cimentul din care suntem modelati: lenea produce disolutia, moartea produce descompunerea. Fiat al vointei nu e numai lovitura decisiva care taie toate incertitudinile cugetarii, care da unei reprezentari inca flotanta si multipla o unitate, o soliditate, o precizie definitiva, care separa radical prezentul de trecut si realul de posibil; de asemenea, sub forma particulara si determinanta, este functiunea generala si asa-zicand generatoare a vietii organizate… In lucrarea care misca organele exista intre madulare o legatura inevitabila… Nu exista deci decat un singur mijloc de-a cuprinde, de-a ordona si de-a intrebuinta energiile imprastiate in noi si chiar impulsiile rebele ale concupiscentei: acela de a le capata in sistemul unei activitati generale si de a le face sa convearga prin munca la integritatea vietii individuale… Tanarul, pentru a-si domina simturile si a preveni monstruozitatile unei culturi inegale prin care uneori se rupe dupa bunul plac echilibrul functiunilor nervoase, are nevoie de actiune, acordand fortelor sale tinere expansiunea uniforma care le mentine in ierarhia lor naturala. Nici scolarul nu-si formeaza inteligenta si nu-si mobilizeaza activitatea mintala decat printr-un exercitiu, si anume un exercitiu sistematic al facultatilor sale.”
„Important nu este deci numai sa remarcam utilitatea sau necesitatea actiunii, ci de a vedea unitatea pe care o prezideaza si pe care o produce. Fara indoiala actiunea nu este eficace si normala decat daca este o sinteza, si iata de ce educatia fizica si intelectuala trebuie sa fie generala: […]. Omul nu este om decat prin ce are in el ca viata universala. De voie de nevoie, actiunea are acest caracter universal, si oricat de restransa am presupune-o ea se exercita intotdeauna sub specie universi, etiam in singularibus“.
A lucra numai cu capul, ca <cerebralii>, inseamna adesea a lasa bestia sa traiasca si sa creasca in partea de jos a noastra, impreuna cu haita de pofte nesanatoase si gusturi degenerate. Cu cat cineva e mai incapabil de-a actiona, cu atat devine mai inversunata vapaia dorintelor, pentru ca echilibrul intre vise si practica de fiecare zi se rupe tot mai mult… In munca, capacitatea fizica de a indura ostenelile, e semnul, pretul, suportul vitejiei interioare a unei vointe obisnuite sa depaseasca masura. Viata aspra a taranului e mai putin folositoare intretinerii natiunii prin alimentele pe care i le procura, decat prin seva puternica a temperamentului si a caracterului ce i le da omului contactul cu pamantul; si daca trebuie sa veneram aceste membre active care se angajeaza vitejeste in sarcinile necesare, o facem pentru ca in forta, in frumusetea, in sanatatea muncii corporale ei exprima si realizeaza deodata insanatosirea morala, pacificarea launtrica si vigoarea vointei.
„Deci nu menajand fortele noastre le intretinem mai bine… E o tactica gresita de-a ceda
moleselii, de a-ti da prea mare atentie tie insuti, de a te rasfata: tocmai uzandu-ne energia, desi s-ar parea ca o sacrificam si o mortificam, dimpotriva, prin intrebuintarea ei o reparam si o amplificam. In acest domeniu al actiunii voluntare cu cat o raspandesti, cu atat o ai mai mult”.
„Actiunea nu se poate produce decat starnind o lupta interna si triumfand inca de la inceput asupra sistemului contradictoriu care s-a format impotriva initiativei ei. Ea angajeaza toata viata noastra organica si mintala, din momentul in care se produce. Dar daca e adevarat ca aceasta unitate totala si exclusiva a actului contribuie la dependenta mutuala a corpului si a sufletului, nu se face aceasta in dauna bogatei varietati a cugetarii sau a infinitei puteri a libertatii? Nu. Supunand vointa simplicitatii stramte a unei solutii unice, actiunea este pentru ea calea de expansiune si de imbogatire.”
„Un mare efort pe care-l facem, o decizie barbateasca pe care o sustinem ne aduce un sentiment de trezire si de mai vie claritate. Cata vreme nu actionezi, nu te cunosti. Pana nu actionezi traiesti si cugeti ca intr-un vis, ca intr-un scurt moment de luciditate intre doua somnuri, fara sa ai destula putere sa te ridici pt a deschide ochii ca sa vezi si sa pornesti. Aceasta atitudine trebuie condamnata cu hotarare pentru ca e contrara miscarii celei mai sincere si mai esentiale a naturii noastre. Dar cum sa cunoastem tot ce se agita in universul nostru interior, cum sa stii daca ai o atentie destul de neta, o intentie destul de precisa, o ardoare destul de vie, o vointa adevarata?…
Garantia si criteriul sinceritatii este actul care taie incertitudinile si manifesta cele mai intime secrete pe care le ignorezi sau pe care ti le ascunzi tie insuti. Actul este o descoperire a starii noastre profunde. Manifestand raul spre care suntem inclinati, chiar slabiciunile pot sa serveasca ca avertisment prevestitor si reconfortant… descoperire cu atat mai importanta cu cat e in contradictie cu ideea falsa ce ne-o facem spre meritul nostru. De aceea mai degraba prin observarea actelor decat a gandurilor noastre, putem spera sa ne vedem asa cum suntem si sa ne facem asa cum vrem… Actiunile care rasar din adancurile vietii inconstiente trebuie sa ne slujeasca a studia curentele care ne poarta uneori fara stirea noastra…”
„Nu numai ca actiunea serveste sa ne descopere ceea ce in noi e mai tare, sau, uneori, chiar ceea ce e mai tare decat noi, ci ea mai constituie adesea, in indiferenta si haosul starilor interioare, un centru solid, care devine ca un sambure al caracterului. De cate ori noi nu voim decat dupa ce am actionat si pentru ca am actionat! Copilul are o viata alternativa de dorinte opuse si de miscari capricioase; el construieste si distruge, plictisindu-se repede de orice: e o anarhie vie. Pentru ca sa se organizeze in el un sistem si pentru ca fortele lui sa se grupeze intr-un manunchi in el, trebuie sa invete a urma hotarat una din tendintele sale, excluzand pe celelalte… Altfel sfarseste prin a nu mai sti ce vrea…
Astfel reusim, actionand, sa vrem ceea ce ni se parea ca nu putem vrea la inceput, ceea ce nu voiam din lipsa de curaj si de forta, ceea ce am fi vrut sa vrem…
Dupa indelungi deliberari, decizia este intotdeauna rezultatul unui moment. Apoi, acest punct critic odata trecut, actul isi desfasoara consecintele oricare ar fi fost fluctuatiile care le-au precedat.
Trebuie sa trecem la fapta, chiar cand o facem cu oarecare sila. Pe urma vine si placerea pentru acel lucru.
Chiar cand nu simti tot ce zici sau faci, cand nu ai decat o dorinta a adevaratelor dorinte, cand cuvintele si actele ies mai putin din abundenta inimii si mai mult dintr-o constrangere seaca si dezgustatoare, faptul acesta produce un efect asupra noastra, coborand putin cate putin in realitatea constiintei, devenind viata noastra… Cine nu face se desface. Nu ajunge deci numai a voi cat poti si cum poti, caci nu vei voi multa vreme. Pentru ca orice actiune care se executa, se foloseste in chip necesar de constrangere, pentru a aduna si a disciplina fortele imprastiate; pentru ca actiunea este semnalul unui razboi civil in care sunt morti si raniti; pentru ca noi nu marsaluim decat zdrobind in noi si sub pasii nostri legiuni de vieti, lupta e declarata orice am face; si, daca nu luam ofensiva contra inamicilor vointei, se coalizeaza ei impotriva vointei. Trebuie sa ne batem; cel ce va fugi de lupta va pierde in chip necesar libertatea impreuna cu viata. Chiar in cei mai buni sunt comori de rautate, de necuratie si de pasiuni meschine.
Aceste puteri ostile nu trebuie lasate sa se grupeze in deprinderi si in sisteme; trebuie divizate prin atac; se impune unirea fortelor credincioase impotriva anarhiei, inainte de a se forma coalitiile, complicitatile si tradarile... De asemenea, pentru a ne apara de nauceala din ultima clipa si de sofismele constiintei travestite, care dovedesc ca actul cutare este permis si placerea cutare e legitima, trebuie sa ne obisnuim a lua ofensiva si a face mai mult decat sa evitam ceea ce nu trebuie; trebuie sa putem raspunde cu forta experientei anterioare: <<Chiar daca e legitima, vreau sa ma lipsesc de ea>>. Contra miscarilor involuntare nu e de ajuns sa vrei, caci vei fi surprins si chiar vointa iti va lipsi: nu e de ajuns sa rezisti, vei fi invins. Fara sa astepti trebuie sa actionezi direct impotriva adversarului, sa-l provoci, sa trezesti prin lupta stari de constiinta noi, pentru a-i infrange rezistenta si pentru a capta pana in originea ei sursa antrenarilor revolutionare. Agere contra. Actiunea voita e principiul actiunii, din ce in ce mai voluntara si mai libera.
Si niciodata opera nu e terminata si nici cucerirea definitiv consolidata. Aceasta constructie vie e mereu instabila si gata sa se imprastie. Deci mereu trebuie reincalziti cu o suflare noua acesti aliati gata de slabiciuni, de abandonari, si mereu concentrata ardoarea sufletului ca intr-un focar, pentru a topi la un loc toate elementele necesare actului, care nu poate fi turnat decat dintr-un singur bloc. A fi actionat nu scuteste pe cineva de a actiona: nu exista retineri in viata morala.”
O unificare a vointei, ba chiar a tuturor facultatilor noastre sufletesti izbuteste s-o ajunga abia rugaciunea.
(din: Parintele Arsenie Boca, “Cararea Imparatiei”, Episcopia Ortodoxa Romana a Aradului, Deva, 2006)
Legaturi:
- Parintele Arsenie Boca despre razboiul lui Hristos cu cel-rau: ispita prin placere si ispita prin durere: TRAIREA PORUNCILOR LUI DUMNEZEU ARDE PE DIAVOL
- PARINTELE ARSENIE BOCA: “Toata stradania diavolului aceasta este: ca sa desfaca dragostea sufletului nostru de Dumnezeu si s-o lege de orice altceva“
- “PARINTELE ARSENIE BOCA – TAINA IUBIRII” (audio, documentar radiofonic): “Draga mea, nu te teme, asa incepe calea cea buna: recunoscandu-ti neputintele si mandria! Mandria da o placere mintii, dar o intuneca”
- PARINTELE ARSENIE BOCA (†28 nov. 1989) SI CHEMARILE LUI DUMNEZEU (“Cele sapte surle”) pe… Cararea Imparatiei (I): “Mai tare si mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume”
- PARINTELE ARSENIE BOCA si CELE SAPTE SURLE PRIN CARE DUMNEZEU NE CHEAMA (II). Mila lui Dumnezeu ascunsa in necazuri, primejdii si nenorociri
- PARINTELE ARSENIE BOCA si CELE SAPTE SURLE (III). Despre sfarsitul lumii, Antihrist si A Doua Venire: “SFANTA LITURGHIE MAI TINE LUMEA”
- Avva Arsenie Boca – rugaciunea, transfigurarea si minunea in firescul vietii. “DOAMNE, AI MILA DE NOI SI PUNE FOC TEMNITEI IN CARE TE TINEM!”
- ATENTIE LA INVATATORII MINCINOSI! Roadele iubirii de sine si ale ravnei fara sfatuire si fara ascultare. Cum iti poti “taia mintea” in Scripturi si pana unde se poate ajunge? Cum sa recunosti inselarea?
- Parintele Arsenie Boca despre razboiul “LUMII” si despre fericirea CRUCII
- PARINTELE ARSENIE BOCA – ICONOMII TAINELOR (1)
- PARINTELE ARSENIE BOCA – ICONOMII TAINELOR (2)
- Parintele Arsenie si rugaciunea pentru pace
- Scrisoare de povatuire si de mustrare de la parintele Arsenie Boca pentru un fiu duhovnicesc
- Parintele Arsenie Boca: “Numai atat bine putem face, cata suferinta putem ridica de pe el”
- Parintele Arsenie Boca si IPS Teofan: “Ridica-te si umbla!” DE UNDE INCEPE SI CUM SE VINDECA SLABANOGIREA NEAMULUI?
- Parintele Arsenie Boca despre cum arata un episcop adevarat
- PARINTELE ARSENIE BOCA DESPRE RAUTATEA FARA LEAC
- PARINTELE ARSENIE BOCA DESPRE SUFLETELE OARBE: “Asa-i firea omului pacatos: cand ii lovesti dracii, iti zice ca tu esti drac”
- Parintele Arsenie Boca despre DUHUL SECTARIST, FANATIC, INGUST SI ANARHIC
- CEA MAI PRIMEJDIOASA TEMNITA E ACEEA IN CARE TE SIMTI BINE
***
- PARINTELE ARSENIE BOCA, SFANTUL ARDEALULUI (film documentar)
- DOCUMENTAR “PARINTELE ARSENIE BOCA, OMUL LUI DUMNEZEU” – produs de Fundatia Arsenie Boca. MARTURII DESPRE VIATA SI MINUNILE SALE (video)
- PARINTELE ARSENIE BOCA – “UN OM LUMINAT”: emisiunea In Premiera (Antena3) si marturii despre MINUNILE DE LA PRISLOP (video)
- PARINTELE ARSENIE BOCA. Sfantul si omul cavernelor – teatru radiofonic (AUDIO): “Dumnezeu trimite pe alesii Sai, mai inainte de a veni pedeapsa Lui”
- Parintele Arsenie Boca – BOTEZUL LACRIMILOR si LITURGHIA CEREASCA DE LA SAMBATA (documentare radiofonice)
- Parintele Arsenie Boca – toate documentarele radiofonice (AUDIO)
- Minuni vechi si noi ale parintelui Arsenie Boca
- PROFETIILE PARINTELUI ARSENIE BOCA DESPRE ROMANIA: “Romania va fi inconjurata de flacari… Imi pare rau ca sunteti cei de pe urma. Va vor cerne”
Fie ca este vorba de a “faptui” ceva mic si neinsemnat, fie ca e vorba de ceva mai mult, cum ar fi taierea voii, sa nu credem ca putem face ceva bun fara ajutorul lui Dumnezeu, vorba Parintelui Sofronie Saharov: “Asa ca, in Rai, stramosul nostru a facut un pas neghiob: a incercat sa dobandeasca dumnezeirea fara Dumnezeu insusi – pas naiv, copilaresc.”
Postarea este o profundă analiză care a atras şi atrage (în a o cerceta), doar pe cei ce practică fapta, care nu ridică doar sabia bunelor intenţii,şi ramân cu ea continuu ridicată ( cum spune părintele), ci chiar lovesc cu ea trecând de la buna dorire la împlinirea faptică. Pentru mulţi însă părând greu de înţeles şi neatractivă, ca lectură. (Vobesc din “păţite”).
Este limpede că ortodoxia fără despătimire (fară faptele ascetic şi evanghelic înfăptuite) este o nobilă amăgire, şi o auto-amăgire.
Mântuitorul avertizează că (şi) multe fapte sunt neroditoare, ori cu un rod ce şi-a consumat deja efectul mântuitor. Acestea sunt faptele căzute, faptele mândriei, a slavei deşarte, a luptei de a arăta (şi covinge) pe ceilaţi. A faptelor care zidesc imagine, prestigiu, popularitate, credibiitatea exterioară, fapte ce deşi ortodoxe la vedere, nu au ortodox mântuitor în ele.
Mântuitorul a arătat că înzadar postesc îndelung, cei ce se arată oamenilor că postesc. Că faptele ce se fac la vedere şi-au luat plata.
Arătând altora ce am făcut, este limpede că, am facut şi pentru…, sau chiar, exact pentru aceasta. Faptele sunt relaţia cea mai directă şi mai vie între om şi Dumnezeu, (când este cunoscută doar de Dumnezeu), sau între om şi oameni când (după spusa Domnului), şi-a pierdut plata, neputând să mai fie acceptată la cer din moment ce a fost făcută pentru imaginea omului între oameni.
Astăzi faptele noastre (deşi nimeni nu o spune deschis), prin ostentativitatea cu care sunt practicate, enumerate, popularizate etc, par să spună că… a zis Mântuitorul astfel… dar… se referea la postitorii ce chiar făceau aşa ceva, nu… la faptele ce le facem noi astăzi.
Da. Pentru că azi postul sever nu mai defineşte ortodoxia (mai pe nicăieri). Nu mai impresionează pocăinţa, chiar de s’ar practica în văzul tuturor.A devenit o ruşine,- în forma cea mai rea a ruşinii-. (Ruşinea adusă de mândrie).
Asceza despătimitoare deja a rămas în urmă, ca o practică total neatratctivă, chiar imposibilă pentru cei mai mulţi, un pericol, un fanatism, o barbarie, din moment ce putem fi “buni ortodocşi” mult mai uşor. Acum în public “ortodoxia” se afirmă artistic, umanistic, arhitectonic, academic, emoţional, spectacular. Acestea sunt FAPTE concrete! Uşor de făcut, atractive, şi “înălţătoare”. Toate, angajează costuri,consumă energii, şlefuiesc artistic şi intelectual, manierează, sensibilizează, înobilează, schimbă… “faţa” lumii.
Dar… nu despătimesc ci… amăgesc şi rafinează trufia.
(Spun doar ce simt şi cred eu, fără patimă, fără a condamna pe cineva, fără alt scop decât cel mântuitor).
Şi… nu a apărut peste noapte asta, ci ca rezultat al parcurgerii unui timp şi unor etape. Modernismul accelerează, aprofundează şi desăvârseşte acum.
Trăim un renascentism nou, o subtilă înlocuire a duhovnicescului cu artisticul, o înlocuire a trairilor în smerenie cu beatitudinea emoţiilor şi încântătorului artistic religios, a înlocuirii lucrării despătimitoare cu codul ortodoxizat al bunelor maniere,a polieţurilor, a împlinirii unor planuri omeneşti, nu a poruncilor Lui Dumnezeu.
Tradiţionalismul ortodox este tot mai diluat tot mai pierdut din mers, tot mai nedorit, mai neacceptat, mai rămas în trecut, mai retras şi… mutat în muzee.
Nu putem şi nu poate nimeni spune că nu avem FAPTE. Că nu săvârşim fapte, că nu lovim cu sabia faptelor. Da. Dar… în cine şi… în ce lovim?
Oare mă înşel eu?
@cititor
De acord cu dumneavoastra ca nu putem face nimic fara ajutorul lui Dumnezeu.
Este un paradox ca vorbim totusi de vointa proprie si ca aceasta de una singura nu poate infaptui nimic cu adevarat bun. Problema este ca suntem bolnavi duhovniceste. La caderea in pacat, omul a cazut in iluzia ca prin vointa sa despartita de Dumnezeu poate realiza ceva, sau chiar se poate indumnezei (ca aceasta a fost minciuna distrugatoare a satanei, dupa cum el insusi a cazut prin aceasta imaginatie). Asadar, vointa omului a devenit totul pentru om, iar Dumnezeu a ajuns sa nu mai insemne nimic, sau poate doar ca El sa fie considerat cel mult o forta externa omului, o prezenta care se raporteaza la om intr-un mod distantat si dezinteresat, lasand totul pe umerii omului (ca si cum nu ar fi Dumnezeul iubitor si purtator de grija in care credem). Dar Ortodoxia marturiseste cu totul altceva: ca omul nu era niciodata menit sa functioneze fara Dumnezeu, ca nici nu se poate asa ceva, si ca este nevoie de dobandirea Harului Duhului Sfant pentru ca omul sa re-devina cu adevarat om.
Prin acest proces de (re)induhovnicire se cauta a se vindeca si vointa omului. Problema in sine nu este vointa omului pentru ca ea trebuie sa existe astfel ca omul sa fie complet ca fiinta; problema este ca omul crede ca vointa sa trebuie sa actioneze despartita de Dumnezeu, si nu deplin unita cu vointa lui Dumnezeu si condusa de aceasta. De aceea, este un paradox ca vorbim de vointa proprie cand aceasta stim ca nu poate nimic. Nu poate nimic de una singura, dar nu ca ea nu trebuie sa existe. Din pricina acestei vointe imbolnavite, duhul nostru se lupta din greu pentru a se elibera de patimile care il asalteaza, dar totodata tinde a se uni cu Dumnezeu, a-si gasi viata si pacea numai in Dumnezeu prin Harul Sau.
IoanC,
“Problema in sine nu este vointa omului pentru ca ea trebuie sa existe astfel ca omul sa fie complet ca fiinta” Da, dar vedeti ca are si vointa “crizele” ei, de care trebuie sa fim izbaviti, altfel nu prea putem vorbi despre fiintare si fiinta.
E bine ca eu sa-mi fac voia doar pana iau o hotarare, pana aleg cui imi supun aceasta voie. Asta e libertatea mea, sa aleg cui urmez. Atat, si nimic mai mult. De acolo inainte, nu-mi mai fac voia. Voia mea e vindecata doar cand se face una cu voia lui Dumnezeu (in care crize nu sunt – Parintele Rafail).
Pana la urma, lucrurile sunt simple, asa cum spune si Parintele Arsenie – implinirea poruncilor. Sau cum ar zice Parintele Sofronie, “fara de pacat sa ne pazim noi”.
admin,
Imi cer iertare, cred ca am probleme cu calculatorul.
@ cititor:
Am recuperat de la spam comentariul dvs. Ne cerem iertare, dar se mai intampla astfel de neplaceri, fara vreo explicatie clara nici pentru noi. E bine sa ne semnalati mereu cand nu va apar comentariile nici in asteptare.
@cititor
Corect. Intr-un fel, am mers un pas inainte in comentariul meu, presupunand ca intelegem ca trebuie ca vointa sa fie purificata inainte de a spera ca poate fi unita cu Dumnezeu. Insa trebuie atentie pentru ca putem sa ajungem sa credem ca putem purifica vointa prin propia vointa. Cu alte cuvinte, boala devine medicamentul, ceea ce nu are sens. Vointa noastra tocmai ca nu e buna de nimic, este incompleta, fara a se uni cu Dumnezeu (chiar si vointa purificata nu este buna prin ea insasi). A implini poruncile e bine, este cu siguranta inceputul, singura cale, dar daca ramanem in implinirea poruncilor, nu putem trece la fiintialitate, ci ramanem in situatia in care vointa crede ca se poate vindeca singura, intr-un cerc interminabil. Deci, a implini poruncile e una, dar a crede ca o putem face prin propriile puteri e alta.
Dumnezeu unde vede ca omul nu e smerit, ca se increde in el, il lasa sa cada in mod repetat, pana cand acesta se trezeste si ii cere cu adevarat Mila si se increde in Dragostea Lui. Altfel, nu ar avea sens ca Dumnezeu sa ne lase sa cadem in acelasi pacat, decat daca pe undeva ne incredem in noi. Dumnezeu nu ne zdrobeste pentru ca gresim in mod repetat, ci pentru ca nu pricepem sa ne incredem numai in El, pentru ca numai El ne poate mantui si da viata. Este greu si dureros, pentru ca omul, bolnav fiind, inevitabil porneste cu ideea fixa ca reuseste el asa cum ii spune boala, ca se poate bizui pe el insusi dupa cum a fost invatat din pruncie, si nu intelege de ce Dumnezeu il loveste asa de tare atunci cand, culmea, omul incearca sa se aproprie de El mai mult decat oricand. Pentru ca singura metoda a lui Dumnezeu este sa ne desfiinteze total voia, prin socuri repetate. De aceea, fara iubire, dar si smerenie, nu se poate. Smerenie de rob fata de Dumnezeu, nu de “ascet”, sau cine stie ce ispita a sfinteniei.
Doresc sa mai spun ceva pentru ca stiu ca apare intrebarea: ce fac atunci cand stiu ca nu pot sa fac nimic prin voia proprie? Este important sa facem ascultare fata de cei care ne pot cu adevarat ajuta, care ne inteleg nivelul la care suntem, care ne pot da ceva de facut raportat la masura si circumstantele noastre, ne pot lumina, ne pot invata despre calea pe care mergem, ne pot prinde atunci cand cadem (poate prin propria vointa), Doamne fereste! Deci, trebuie sa cerem sfat, chiar si de la mai multe persoane pentru a compara raspunsurile atunci cand nu suntem siguri, sau cand este nevoie de vreo nuantare in plus, etc.
percutante si patrunzatoare aceste cuvinte ale parintelui Arsenie Boca ! Ca de fiecare data cand citesc ce a scris sau a predicat parintele, am simtit si de data aceasta sabia cuvantului dumnezeiesc care “patrunde pana la despartitura sufletului si duhului”.
Doamne ajuta.Va rog frumos sa-mi spuneti daca paritele Arsenie Boca a scris o rugaciune:litanie catre sfantul duh.Circula pe unele bloguri o rugaciune catre sfantul duh ,dar nu am incredere daca e a parintelui.Daca este ,atunci confirmati-mi ca sa o pot invata si eu .Va multumesc .
@ Andrei:
Nu, nu ii apartine, dar pare sa fie o facatura New Age.