CUVIOSUL IACHINT UNCIULEAC (“PUTNEANUL”) – 90 de ani de la nasterea jertfelnicului “duhovnic al Bucovinei” (10 septembrie) care a adormit intru Domnul, “la datorie”, IN SCAUNUL DE SPOVEDANIE

10-09-2014 Sublinieri

Cuviosul Iachint Unciuleac - pictura Diaconesti

“Familia ortodoxa”, nr.9 (68)/septembrie 2014:

Arhimandritul Iachint Putneanul

90 de ani de la naşterea “duhovnicului Bucovinei”

10 septembrie 1924 – † 23 iunie 1998

Vino iarăşi la noi, Iisuse! Invată-ne cum să ne mântuim, arată-ne cum să răbdăm. Deprinde-ne să ducem crucea vietii. Invată-ne cum să ne răstignim. Vino şi suferă Tu pentru noi, răstigneşte-Te în locul nostru, gustă Tu înainte paharul mortii, arată-ne calea cea nouă a mântuirii prin suferintă. Vino în mijlocul mării, în inima omului, în sânul familiei! Acolo unde se amestecă lumina cu întunericul, viata cu moartea, bucuria cu suspinul, pâinea cu tărâna, dreptatea cu minciuna, mierea cu otrava, dragostea cu ura, vinul cu otetul, timpul cu veşnicia. Vino aici, unde suferim noi oamenii, împacă-Te cu noi, schimbă fata lumii, potoleşte marea, linişteşte inimile şi uneşte într-un cuget sufletele noastre”.

Rugăciune a Arhimandritului Iachint [extrasa dintr-o predica la Schimbarea la Fata]

***

Să trăieşti singur cu Iisus Hristos în mijlocul multimii!”

Viaţa duhovnicească de astăzi a slăbit pentru că a slăbit rugăciunea. Aceasta este prima cauză. Apoi pentru că a slăbit râvna trăirii duhovniceşti, adică râvna pentru biserică, pentru citirea cărţilor sfinte, pentru practicarea rugăciunii tainice a inimii, pentru deasa spovedanie şi sfânta Impărtăşanie. A slăbit râvna pentru cuvântul viu care trezeşte inima din împietrire şi duhul din somn. A treia cauză a slăbirii noastre duhovniceşti este însăşi slăbirea noastră în credinţă, în nădejdea vieţii veşnice.

Omul zilelor noastre, şi în parte şi monahii, nu se mai cutremură de moarte, de iad, de căderea în păcat, de ispitele diavolului, de urmările grozave ale păcatului, de judecata viitoare. Credinţa mai puţin fierbinte aduce îndoiala în suflet, ne dă somn în timpul rugăciunii, ne aruncă în lene în timpul slujbelor la biserică, ne impietreşte inima, ne loveşte cu nesimţirea şi plictiseala şi stinge flacăra Duhului Sfânt din noi. Lupta de astăzi împotriva ispitelor este mult mai subtilă, mai rafinată. Călugărul de astăzi trebuie să «fugă» într-o pustie spirituală. Adică să trăiască în obşte cu toţi, să-i slujească cu dragoste pe toţi, dar în inima sa să fie singur cu Hristos prin neîncetata rugăciune. Să trăieşti singur cu Iisus Hristos în mijlocul mulţimii”.

Arhimandritul Iachint de la Putna

articol_10_1

“Cel mai preţuit duhovnic şi stareţ în iubita noastră Bucovină il numea Părintele Ioanichie (Bălan), în volumul său de „Convorbiri duhovniceşti”, pe Stareţul de atunci al Mănăstirii Putna, Arhimandritul Iachint (Unciuleac). Şi, gândindu-ne care ar fi trăsătura sa definitorie, ne-am amintit de cuvântul Domnului „in ceea ce te voi afla, în aceea te voi judeca“- şi astfel, ştiind că Părintele Iachint a adormit întru Domnul în scaunul de spovedanie, socotim că Duhovnicia este cuvântul care-l cuprinde cel mai bine.

Arhimandritul Iachint a făcut parte din acea generatie care ne-a dăruit mari duhovnici precum Părintele Cleopa de la Sihăstria, Părintele Paisie de la Sihla sau Părintele Arsenie de la Techirghiol — o generatie care a dat prima piept cu încercările celui de-al „optulea veac”, de la războiul mondial şi prigoana celor fără-de-Dumnezeu până la ispitele apostaziei contemporane, martori blânzi ai Celui blând, ce “au biruit pentru sângele Mielului şi pentru cuvântul mărturiei lor” (Apoc. 12.11). Lucrător smerit în tarina duhovnicească a Bisericii, Părintele Iachint s-a facut povatuitor al sufletelor, iconom al Tainelor şi implinitor al Evangheliei.

„Slăvim la Sfântul Altar pe Dumnezeu, săvârşim sfintele slujbe, odihnim pe cei care vin să se închine şi să aprindă o lumânare la mormântul celui mai mare voievod al neamului şi mentinem nestinsă candela credintei şi a rugăciunii. Nu facem cât trebuie, dar un singur lucru căutăm şi dorim: să-L slăvim pe Dumnezeu cât mai mult prin jertfa noastră”,

zicea el. Şi Dumnezeu nu a defaimat jertfa sa, „inima zdrobită şi smerită“, şi şi-a primit “robul bun şi credincios” în „Impărătia cea gătită de la întemeierea lumii“.

Icoana s-a luminat la rugăciunea lui

id830_14S-a născut în această lume în toamna lui 1924, într-o familie de tărani evlavioşi, primind numele de Ioan. Satul natal se chema Mănăstirea, datorită apropierii de străvechea Mănăstire Cetatea, de pe vremea Domnitorului Ştefan cel Mare — şi întreaga viată i-a fost pecetluită de Mănăstire si de Sfântul Voievod Ştefan. Ioan era luminat la minte şi sârguincios la invătătură. La şcoală iubea cel mai mult, după cum işi amintea, orele de religie şi cele de istorie a românilor. Biserica din sat îi era a doua casă, petrecând acolo multe ceasuri şi slujind ca paraclisier. În Duminici şi sărbători, familia se aduna şi tânărul Ioan citea cu glas tare din cărtile sfinte, iar ceilalti ascultau cu multă luare-aminte.

Iată o întâmplare ce i-a marcat copilăria, pe care i-a istorisit-o mai apoi unui ieromonah din Sihăstria, aşa cum şi-o aminteşte acesta:

In satul de unde era sfintia sa, a fost un preot foarte conştiincios, care işi facea datoria cu mult spirit de jertfa; era sărac, işi purta epitrahilul, sfânta cruce şi cartea într-un coş de papură (am apucat şi eu înainte de ultimul război; chiar şi după război se mai foloseau coşuri de papură) şi mergea pe la bolnavi, le citea, îi spovedea şi, după caz, îi împărtăşea. Acel preot se ruga mereu să-i facă Domnul parte să-şi încheie călătoria pe acest pământ la datorie. Într-o zi, s-a dus la o bolnavă să o spovedească, şi după ce a spovedit-o şi a Impărtăşit-o, preotul s-a lăsat pe pat şi a adormit în Domnul, aşa după cum a dorit şi s-a rugat”.

Harul lui Dumnezeu se revărsa asupra viitorului Părinte Iachint încă de pe atunci, aşa cum ne arată următoarea Intâmplare minunată: în timp ce se ruga îndelung la icoana Sfintei Parascheva cea Nouă de la Iaşi, ocrotitoarea casei părinteşti, a simţit o căldură în tot trupul şi a văzut cum icoana s-a luminat la rugăciunea lui. Părintele a rămas toată viaţa cu o mare evlavie la Sfânta Parascheva.

„Cu ajutorul acestor icoane, Dumnezeu ne-a ajutat de am ajuns invingători”

Împlinind vârsta majoratului şi fiind război, tânărul Ioan a fost inrolat în armată. La sfârşitul războiului ajunsese subofiţer şi era preţuit de toţi subordonaţii săi. Unul dintre camarazii săi de atunci Işi aminteşte următoarea intâmplare grăitoare, petrecută în 1947, când comuniştii incepuseră să se instăpânească peste ţară:

Se dăduse ordin din partea comandantului politic să dispară sfintele icoane din dormitoarele ostaşilor şi să nu se mai efectueze rugăciunea de seară. A doua zi, ca de obicei, Regimentul 4 Antiaeriană din Roman a fost adunat pe platou pentru a se da raportul comandantului de regiment în legătură cu evenimentele ce au avut loc în ultimele 24 ore. Astfel s-a raportat şi cazul sergentului major Unciuleac Ioan. Atunci, colonelul a întrebat cine este acel sergent major de care i s-a adus la cunoştinţă că a încălcat ordinul primit de la Comitetul Central, acela de a scoate icoanele din toate dormitoarele din regiment, aşa cum s-a procedat şi în alte regimente din ţară. Atunci sergentul major Unciuleac Ioan iese la raport, în faţa comandantului de regiment, şi raportează: «Să trăiţi, tovarăşe colonel, eu sunt sergent major Unciuleac Ioan din Regimentul 4 Antiaeriană, Compania a 4-a, care în noaptea ce a trecut am aşezat sfintele icoane la locul lor în toate dormitoarele din regiment. La aceste sfinte icoane noi, creştinii ortodocşi, ne inchinăm de două mii de ani. Aceste obiecte sacre au fost purtate şi de soldaţii României în Primul Război Mondial, când invadatorii nemţi au incercat să ne ocupe ţara — pământul nostru românesc, lăsat spre stăpânire cu multe jertfe de mai-marii noştri voievozi, cum ar fi Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân şi iar cu ajutorul acestor icoane purtate de ostaşii români, bunul Dumnezeu ne-a ajutat de am ajuns învingători, şi astăzi suntem suverani». La acest lung raport, rostit de acest brav sergent major, colonelul, comandantul regimentului, a rămas stupefiat, văzând atâta devotament şi dârzenie care îl caracterizau pe viitorul Părinte Iachint. Totuşi, în situaţia în care se afla, aceea de comandant de regiment şi de ofiţer superior într-o armată de tip comunist (fară Dumnezeu), a ordonat unui locotenent, şef al cabinetului politic pe regiment, ca sergentul major Unciuleac Ioan să fie degradat, rupându-i-se epoleţii de pe umeri în faţa ostaşilor din regiment. După aceea, sergentul major Unciuleac Ioan a fost băgat la carceră, unde a stat o zi şi o noapte. De acolo a fost introdus în arestul regimentului, fiind socotit un declarat adversar al doctrinei marxist-leniniste. După ce a stat la arest, a fost eliberat şi, facându-i-se formele de lăsare la vatră ca militar fară grade, chiar şi fară gradul de militar obişnuit, a fost trimis acasă”.

N-am să uit toată viaţa acea slujbă cu adevărat dumnezeiască

Slobozindu-se de orice altă îndatorire lumească, Ioan şi-a urmat chemarea adâncă către Dumnezeu şi s-a înscris, pentru început, la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Roman. In 1951, după absolvire, intră în Mănăstirea Sihăstria, vestită pentru obştea formată în jurul Părintelui Cleopa. Acolo, în 1953, este tuns în monahism, primind numele Iachint, iar un an mai târziu este hirotonit ierodiacon. Cu binecuvântarea Părintelui său duhovnicesc de atunci, invăţatul Ieroschimonah Daniil (Sandu Tudor), merge să urmeze cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Alături de Arhidiaconul Ioan Ivan şi Preotul Vasile Ignătescu, Părintele Iachint a fost un vârf al acelei generaţii de absolvenţi. Iata-l în cuvintele unui alt monah, care l-a întâlnit în acei ani:

„In 1954, iarna, în februarie, cu ajutorul bunului Dumnezeu şi cu rugăciunile Maicii Domnului, am venit şi eu la Mănăstirea Sihăstria şi am avut fericirea sa-l cunosc mai bine pe Părintele, deoarece veneau sărbătorile şi în vacanţele de la seminar cânta la strană. Avea voce frumoasă, dulce, şi cânta cu evlavie, încât nu te săturai să-l asculţi. Mi-amintesc că a slujit într-o Duminică cu Părintele Ilarion Antohi (duhovnicul meu) — era prin ’55, când Părintele Iachint era diacon — şi mi-a plăcut atât de mult, incat n-am să uit toată viaţa acea slujbă cu adevărat dumnezeiască. Părintele stătea în mănăstire ca blagocin, ajutor Părintelui Stareţ Ioil Gheorghiu, care-l preţuia mult, pentru că era evlavios, smerit şi ascultător”

„Nu-mi umbla… Să te intorci la mănăstire!”

În 1956, sinodul Mitropoliei Moldovei hotărăşte înnoirea vieţii duhovniceşti din Mănăstirea Putna, care era pe atunci într-o stare vrednică de plâns. Astfel, Arhimandritul Dosoftei (Murariu) este trimis ca staret al Mănăstirii Putna impreună cu alţi 17 vieţuitori, printre care şi Părintele Iachint — deşi Părintele Ioil de la Sihăstria şi-ar fi dorit să-i urmeze ca stareţ. Acolo, Părintele Iachint primeşte ascultarea de ghid al mănăstirii.

Parintele iachint pictand 1968Am început viaţa in Putna în mare sărăcie“, îşi aminteşte unul din monahii veniţi atunci [actualul Ieroschimonah Simeon Zaharia], „dar Dumnezeu şi Maica Domnului nu ne-au lăsat; a inceput să vină lumea, încât nu mai încăpeau credindoşii în biserică, iar organele de la regiunea Suceava şi raionul Rădăuţi practic s-au speriat. La început am stat în chilie cu Părintele Iachint. Aveam chilia în clădirea veche a stăreţiei (unde este acum muzeul), la parter. Era un om foarte liniştit şi simţit. Când intra şi ieşea din cameră de-abia auzeai uşa, iar când dormea parcă eram singur în cameră, aşa de uşor sufla. Nu-i plăcea să stăm de vorbă mult, numai strictul necesar“.

În toamna lui 1957, Securitatea determină schimbarea din stăreţie a Părintelui Dosoftei, socotit prea activ în propăşirea vieţii duhovniceşti a mănăstirii şi a cinstirii populare a Voievodului Ştefan. Spre întărirea obştii, în anul următor Preasfintitul Partenie (Ciopron) îl hirotoneşte pe Părintele Iachint ieromonah si îi face hirotesia de duhovnic. In 1959, stăpânirea comunistă a prăvălit asupra monahismului românesc cumplitul Decret 410, cu scopul de a-l dezrădăcina şi nimici. Şi Mănăstirea Putna a fost afectată şi şi-a pierdut atunci marea parte a vieţuitorilor, rămânând aproape pustie. Părintele Iachint a fost unul din putinii căruia i s-a îngăduit să rămână, pentru că avea studii teologice — dar prigoana n-a încetat câtuşi de puţin, ci s-a inteţit.

Din acea perioadă, Arhiepiscopul Iustinian al Maramureşului, pe atunci stareţ al Mănăstirii Rohia, îşi aminteşte un episod pilduitor:

„Era prin ’60, ’60 şi ceva, când autorităţile comuniste, Securitatea, erau foarte severe. Şi mai ales la noi, la mănăstire, ne necăjeau… Şi într-o bună zi mă pomenesc cu Părintele Iachint şi, în timp ce ne plimbam, imi spune: «Eu nu mai pot suporta să stau la Putna!». Îl necăjeau mult securiştii. «Nu mai pot să stau şi am venit la dumneata, că vreau să mă primeşti aici, la Rohia». Nu i-am dat un răspuns atunci. Şi înainte de a pleca — era pe drum, prin pădure — zic: «Ei, uite ce vorbă vreau să-ţi spun, Părinte Iachint: te duci la Putna, şi ai grijă de stăreţie… ai auzit?» «Păi da, dar…» «Ai auzit? Să mori acolo, la pragul manastirii! Dar nu-mi umbla… Să te întorci la mănăstire!»... Gandiţi-vă ce greşeală aş fi facut dacă l-aş fi acceptat. Va daţi seama? Omul s-a dus inapoi şi a ieşit Iachint, un sfănt!”.

Parintele Iachint Putna 1977 IIÎn 1977 Arhimandritul Iachint este ales stareţ. Pe lângă grija duhovniciei, s-a adăugat acum şi cea a egumeniei, împovărătoare mai ales în acele vremuri grele, când Biserica era prigonită faţiş. Astfel, în ciuda potrivniciei autorităţilor, când în Bucureşti se dărâmau fară cruţare vechile biserici, Părintele a izbutit să continue lucrările de restaurare a mănăstirii, reconstruirea chiliilor monahilor, refacerea paraclisului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, reclădirea pe vechile temelii a casei domneşti „Ştefan cel Mare”, refacerea zidului de incintă şi reamenajarea cimitirului mănăstirii.

Atâta răbdare câtă am văzut la el nu-mi amintesc să mai fi văzut la cineva în viata mea!“,

mărturisea [acelasi] monah.

Dar dincolo de zidirea mănăstirii, Părintele Iachint zidea sufletele celor ce-l cercetau în taina duhovniciei.

Iată cum îl infăţişa Părintele Ioanichie Bălan, marele zugrav de chipuri duhovniceşti, într-una din cărtile sale:

„De peste treizeci de ani, Arhimandritul Iachint a fost transferat de la Sihăstria, mănăstirea de metanie, la Mănăstirea Putna. Numele sfinţiei sale este cunoscut în toate satele din nordul Moldovei. Jertfa preacuvioşiei sale este întreită. Pe de o parte se osteneşte să implinească după putere fagăduintele vieţii monahale, care nu sunt deloc uşoare. Pe de altă parte se jertfeşte, în calitate de staret, să povătuiască obştea mănăstirii formată din peste douăzeci şi cinci de părinţi pe calea cea sfântă spre Hristos şi să încheie lucrările de restaurare generală a ctitoriei lui Ştefan cel Mare. Iar peste acestea, în calitate de duhovnic, este nevoit să se jertfească pentru călăuzirea şi spovedania credincioşilor care vin de peste tot’‘.

Părintele nu se cruta defel, şi punea totdeauna pe aproapele mai presus de sine, aşa cum se vede şi din următoarea intâmplare: intr-un an — era în prima săptămână din Postul Mare, şi cum atuncea este post trei zile, Părintele nu numai că a postit, dar a stat zi şi noapte la slujbă şi la spovedit, iar miercuri s-a intâmplat o inmormântare in sat în Putna, iar rudele celui mort au dorit să meargă şi Părintele Iachint să slujească la înmormântare. Atunci el, deşi n-a mâncat nimic, aşa foarte slăbit cum era s-a dus la inmormântare şi atât de mult a tuşit, încât parohul din Putna s-a speriat că moare.

Arhimandritul Iachint era şi un nevoitor al rugăciunii, pe care o socotea temelia vieţii creştine. Era nelipsit de la slujbele mănăstirii, mai ales de la Dumnezeiasca Liturghie, dar iubea foarte mult şi Rugăciunea lui Iisus. Deseori spunea:

Când rugăciunea va tăşni din inimă, nu o vei mai uita”,

şi

Nu există fericire mai mare ca aceea de a-L simţi pe Dumnezeu în inima ta“.

Nu numai la chilie, ci şi când mergea cu diferite treburi, Părintele se ruga lăuntric. Cei din jurul lui simţeau cum îi copleşeau pacea şi liniştea sa, îndemnându-i în chip tainic la rugăciune.

„Cel ce iubeşte pe toţi nu poate ajunge în iad”

Arhim. Melchisedec Velnic si Arhim. Iachint UnciuleacAnul 1992 a însemnat pentru Părintele Iachint o mare bucurie şi împlinirea unei vechi dorinţe: proslăvirea între sfinţi a Cuviosului Daniil Sihastrul şi a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare, la a cărui candelă nestinsă de la Putna a vegheat începând cu venirea sa în mănăstire. În acelaşi an, Părintele Iachint a predat toiagul de igumen Stareţului de acum al mănăstirii, Arhimandritul Melchisedec, şi a rămas povăţuitor al obştii şi al celorlalţi numeroşi fii duhovniceşti.

Deşi în ultimii ani era grav bolnav, nu şi-a contenit lucrarea duhovniciei. Povăţuia, mângâia, îndrepta şi tămaduia prin lucrarea duhului lui Dumnezeu ce se revărsa din el, spunând:

„Duhul Sfant este văpaia care ne aprinde inimile, lumina care luminează ochii, dulceaţa care mângâie auzul, Inţelepciunea care ne umple toată mintea. Duhul Sfant se păzeşte în inima omului printr-o viaţă curată, sporeşte prin smerenie, se descoperă prin rugăciune, se desăvărşeşte prin dumnezeiasca dragoste”.

În dimineaţa zilei de 23 iunie 1998 (ajunul praznicului Naşterii Sfantului Ioan Botezătorul, care i s-a făcut ocrotitor ceresc din Sfantul Botez şi al cărui chip îngeresc s-a străduit să-l urmeze în taina monahismului), după ce a spovedit un ucenic apropiat, a rămas singur în chilie, rugându-se lui Dumnezeu. Către seară şi-a dat duhul în mâinile lui Hristos, nemişcat în acelaşi scaun de spovedanie unde mărturisise atâţia fii duhovniceşti. Zicea Părintele Iachint:

Unde domneşte adevărata ascultare, nu cea de frica legilor şi a pedepsei, ci ascultarea din iubire creştină, acolo este raiul pe pămănt, acolo este pace şi armonie, acolo viaţa este fericită, pentru că acolo este insuşi Dumnezeu, Mântuitorul, Care S-a smerit sub ascultare până la moarte pe cruce. Să ne dea Domnul darul adevăratei ascultări, căci cel ce iubeşte pe toţi şi trăieşte sub ascultare nu poate ajunge în iad“.

Să avem parte de binecuvântarea sa!

Radu Hagiu

p.Iachint-adormirea de veci in scaunul spovedaniei

***

Lumea Monahilor anul III, nr. 8 (26) August 2009:

Iachint Unciuleac. Ctitorul inimilor

Părintele Iachint Unciuleac a sfârşit în scaunul de spovedanie. Ca o statuie vie a rugaciunii mărturisind în moarte ceea ce făcuse întreaga viaţă. I-am văzut chipul pe care se aşternuse bucuria marii întâlniri şi vă mărturisesc faptul că arareori am văzut figuri atât de luminoase la cei în viaţă…

Mânăstirea Putna, de a cărei reînoire s-a legat şi părintele, şi-a serbat hramul de Adormirea Maicii Domnului. E un bun prilej şi pentru noi să ne aducem aminte de stareţul ei, răbdătorul Iachint, printr-un buchet de amintiri care vor să redescopere mireasma sufletului său frumos. Ele au fost culese de părintele ieromonah Ioasaf Unciuleac, nepotul său, care va publica un curând un volum închinat avvei de la picioarele mormântului lui Ştefan.

[…]

Clarvăzătorul

de Arhimandrit Nectarie Clinci

Într-o duminică în plină vară a anului 1996, poposeşte la Mănăstirea Putna un domn în vârstă, dorind să se închine la icoana Maicii Domnului, la mormântul Sf. Voievod Ştefan, să viziteze muzeul şi, dacă se poate, să-l întâlnească pe Părin­tele Iachint. La ieşirea din biserică îl întâlneşte pe părintele responsabil cu muzeul. Din vorbă în vorbă, omul se destăinuie…

Cu mulţi ani în urmă se afla bolnav la Spitalul „Sf. Spiridon” din Iaşi. Nu era o boală obişnuită, pe care să o poată trata medicii. Odată cu durerile puternice de la picioare, simţea violente atacuri de la duhurile cele rele. Acestea nu le putea spune prea mult medicilor, pentru că oricum nu l-ar fi crezut. În orice caz, boala lui părea că nu are vindecare. Dorea să se întoarcă la casa lui, dar cine să-i semneze un bilet de ieşire în această stare? Într-o noapte, povesteşte bătrânul, îl vizitează un doctor impunător, pe care nu-l mai văzuse până atunci. Acesta îi spune: mâine vei putea pleca din spital.

– Pesemne că mi-a auzit Sf. Spiridon rugăciunea, îşi zise în sine omul.

Slăbit de boală şi nesomn, după ce se externează, se urcă în tren şi porneşte spre casă.

În compartiment, oameni feluriţi. Stau de vorbă, de una, de alta, îşi spun necazurile… Ascultându-i mâhnirea, o femeie îmbrăcată în negru, ca o maică, aflată şi ea în compartiment, îi spune:

–    Să nu mergi acasă. Mergi la mănăstirea Putna, din Bucovina. Acolo te va întâmpina la poartă părintele Iachint, stareţul. El îţi va spune ce să faci.

–    Dar eu n-am fost niciodată acolo. De unde să mă cunoască? Nici nu ştiu cum se ajunge acolo.

–    Cobori la prima staţie şi iei primul tren spre Suceava. De acolo vei lua un tren care merge până la Putna. Este ultima staţie.

Dornic a se face sănătos, omul ascultă povaţa femeii şi ajunge într-un sfârşit la Putna. Era dimineaţa devreme. Nu cunoaşte pe nimeni. O maşină de la mănăstire se află însă în spatele peronului şi-l duce până la poarta mănăstirii. Oricum, slăbit fiind, nu ar fi putut ajunge pe jos. În poartă îl aşteaptă un părinte între două vârste, cu barbă roşiatică, printre care sunt deja fire albe de păr.

–    Bine ai venit, frate Vasile. Te aşteptam. Vei rămâne aici la noi o perioadă, până te vei însănătoşi. Haidem să căutăm un loc la arhondaric.

De unde mă ştia părintele Iachint pe nume? De unde ştia că sunt bolnav? Nu ştiu, părinte, spune şi acum bătrânul Vasile către părintele de la muzeu.

Fratele Vasile a rămas cam două săptămâni în obştea Putnei. Părintele Iachint a rânduit să i se facă de şapte ori Taina Sfântului Maslu. După primele slujbe, simţea puternic atacurile duhurilor necurate care îl chinuiau. Pe măsură însă ce rugăciunile continuau se uşura încet, încet, pentru ca după ultimul Sfântul Maslu să fie pe deplin vindecat.

***

Taumaturgul

de Ieromonah Cleopa Cocan

Un fiu duhovnicesc al Părintelui Iachint, G. C. din Suceava, fiind internat în spital, cu o afecţiune gravă şi propus pentru intervenţie chirurgicală, avea frământări sufleteşti şi sta la îndoială dacă este bine sau nu să se opereze. Aflându-se în această stare s-a rugat Maicii Domnului şi părintelui său duhovnicesc – Părintele Iachint – să-l îndrume, ce să facă.

Fiind pe patul spitalului la orele 15:00 ale zilei, i-au apărut în imagine foştii săi duhovnici – părinţii Paisie şi Cleopa de la Sf. M-re Sihăstria, Emilian de la Sf. M-re Slatina, şi Iachint – care se sfătuiau cum să-l ajute pe fostul lor fiu duhovnicesc. Părintele Iachint a vorbit ceva cu ceilalţi cuvioşi, după care părintele Emilian i-a spus: „Citeşte Acatistul Bunei Vestiri şi Acatistul Sf. M. Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava şi vei primi ajutor”, după care ceilalţi părinţi au spus într-un glas: „Amin.”

Bolnavul s-a rugat imediat aşa cum a fost îndrumat. Nu a terminat bine rugăciunile că a intrat în salonul în care era internat un prieten medic cu care nu se văzuse de mulţi ani. Acesta i-a spus bolnavului: „Am auzit că eşti aici. Ţi-am văzut fişa medicală şi analizele. Eu te sfătuiesc să nu te operezi. Voi discuta cu medicul tău curant şi vom stabili împreună un tratament medicamentos. Eu cred că afecţiunea de care suferi se va vindeca fără operaţie”. Bolnavul a ascultat, şi cu rugăciunile Prea Curatei Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, ale părintelui Iachint şi ale celorlalţi duhovnici s-a vindecat, mulţumind lui Dumnezeu pentru ajutorul dat prin această adevărată minune.

***

Omul duhovnicesc

de Ieroschimonah Simeon Zaharia
mănăstirea Sihăstria Neamţ

L-am cunoscut pe Părintele Iachint în anul 1953, când mi l-a prezentat părintele Daniil Tudor (cel de la Rugul Aprins) la Mănăstirea Sihăstria. Atunci sfinţia sa era la seminar la Neamţ şi era numai monah. Părintele Daniil a zis: „Iată, acesta este ucenicul meu”, pentru că îi era duhovnic în acea vreme. Pe-atunci era tânăr (29 de ani); avea barbă mare, roşcată, avea o înfăţişare plăcută, care impunea respect. M-am bucurat, desigur, şi am rămas plăcut impresionat de asemenea cunoştinţă.

În anul următor (1954), iarna, în februarie, cu ajutorul bunului Dumnezeu şi cu rugăciunile Maicii Domnului, am venit şi eu la Mănăstirea Sihăstria şi am avut fericirea să-l cunosc mai bine pe Părintele, deoarece veneau sărbătorile şi în vacanţele de la seminar cânta la strană. Avea voce frumoasă, dulce, şi cânta cu evlavie, încât nu te săturai să-l asculţi. Mi-amintesc că a slujit într-o duminică cu părintele Ilarion Antohi (duhovnicul meu) – era prin ‘55, când Părintele Iachint era diacon – şi mi-a plăcut atât de mult, încât n-am să uit toată viaţa acea slujbă cu adevărat dumnezeiască.

În ‘55 Părintele terminase Seminarul (pe atunci, seminarul era de numai trei ani) şi stătea în mănăstire ca blagocin, ajutor părintelui stareţ Ioil Gheorghiu, care-l preţuia mult, pentru că era evlavios, smerit şi ascultător.

În anul 1956, cu hotărâre de la Mitro­polie (fiind mitropolit Sebastian Rusan), a trebuit să mergem la Mănăs­ti­rea Putna un grup de 18 persoane, să întărim obştea Putnei, fiindcă acolo erau puţini şi bătrâni. Însă când s-a hotărât cine să meargă de aici din Sihăstria, părintele Ioil s-a opus să plece Părintele Iachint, pentru că era pregătit să fie stareţ la Sihăstria; însă a biruit părintele Dosoftei Murariu, care a luat stăreţia Putnei.

Era prin a doua jumătate a lunii mai când am ajuns la Putna împreună cu arhimandritul Partenie Buşcu (exarh), arhimandritul Cleopa Ilie ca duhovnic şi ajutor de început, părintele Dosoftei Murariu, care a luat în primire de la părintele Martinian Conuţ, şi noi, douăzeci şi şase de persoane – optsprezece din Sihăstria şi opt din Mănăstirea Slatina. Dincâte mi-amintesc, erau ieroschimonahii Nicanor Blancu şi Chesarie Albeaţă, ieromonahul Clement Popovici (pictor), precum şi ierodiaconul Iachint împreună cu ceilalţi monahi şi fraţi. La luarea în primire a inventarului a ajutat şi părintele ieromonah Antonie Plămădeală, care atunci era închinoviat în Slatina.

Am început viaţa în Putna în mare sărăcie – mi-amintesc că aveam la biserică un veşmânt preoţesc confecţionat din macat. Dar Dumnezeu şi Maica Domnului nu ne-au lăsat; a început să vină lumea, că predicau frumos părintele Cleopa şi părintele stareţ protosinghel Dosoftei, încât nu mai încăpeau credincioşii în biserică, iar organele de la regiunea Suceava şi raionul Rădăuţi practic s-au speriat. Veneau şi ascultau predicile şi erau foarte îngrijoraţi şi nu înţelegeau de ce vine atâta lume.

La început am stat în chilie cu Părintele Iachint. Aveam chilia în clădirea veche a stăreţiei (unde este acum muzeul), la parter. Ce să vă spun? Eram foarte bucuros şi mulţumit, pentru că era un om foarte liniştit şi simţit. Când intra şi ieşea din cameră de-abia auzeai uşa, iar când dormea parcă eram singur în cameră, aşa de uşor sufla. Nu-i plăcea să stăm de vorbă mult, numai strictul necesar.

Odată ne-a adus cineva puţini fragi şi, fiind vară, cald – geamul era deschis, iar masa din chilie era la geam (perdea nu ştiu dacă aveam), ne-am aşezat la geam să mâncăm fragii. Şi-i spun: „Aici, la geam, să ne vadă toţi de afară?” Iar el mi-a răspuns:

Aşa! Ne păzim de oameni; dar de Dumnezeu, care vede oriunde şi oricând, cum să ne păzim?”

P. Iachint tanar, cu IPS Pimen si p. Serapion ZahariaÎn iulie 1956 am fost hirotonit ierodiacon şi preot; din câte îmi amintesc, mi-au dat chilie singur şi ascultare de eclesiarh, ascultare în care am fost până în anul 1960, când am fost scos cu decretul. În 1957, părintele Dosoftei a trebuit să plece din Putna, nemaifiind suportat de Securitate. Prin alegerea obştii, a ajuns stareţ părintele Calinic Lupu, care după puţin timp şi-a dat demisia.

Obştea a optat atunci pentru Părintele Iachint, care de-acum era preot şi duhovnic. Însă pentru că nu avea atunci decât seminarul, mitropolitul Iustin l-a ales pe părintele Pimen. Asta a fost în ‘58. De atunci, Părintele Iachint, după ce a stat la Slatina aproape un an, s-a întors la Putna şi a ajuns cel mai bun duhovnic şi ghid din mănăstire.

În 1963, mai mult datorită Părintelui Iachint, m-am întors în Putna. Acum era stareţ Prea Sfinţitul Gherasim, iar Părintele Iachint era econom, ghid, preot slujitor şi prim duhovnic, şi se ostenea să le facă pe toate. N-am văzut în viaţa mea de mănăstire un călugăr care să aibă atâta răbdare cu oamenii; se silea din toate puterile să-i mulţumească pe toţi.

Părintele stareţ îl trimitea pe la mărimuri la Suceava, Rădăuţi, Iaşi, Bucureşti, pentru nevoile mănăstirii, şi aproape întotdeauna avea succes; dar nu l-am auzit vreodată să se laude că a făcut şi că a dres. Nu avea obiceiul să se laude sau să-şi povestească isprăvile.

Într-o zi, pentru că la masă nu aveam cuvânt, m-am luat la ceartă cu un părinte. Până la urmă, ne-am împăcat. Părintele Iachint n-a fost la masă, însă a auzit că a fost ceartă şi a venit la mine şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am spus că m-am certat. S-a uitat la mine şi m-a dojenit zicând:

„Părinte, de ce nu te frângi?”

Într-o zi ne aflam amândoi în Târgu Neamţ la autogară, aşteptam cursa de Rădăuţi. Eu mă tot uitam la ceas, eram nerăbdător pentru că era ora când trebuia să plece autobuzul. Se ruga şi nu dădea nici un semn de nerăbdare. Ba-mi spunea şi mie:

„Ai răbdare, va veni el!”

Părintele Iachint avea răbdare cu toţi, era căutat de la demnitarii de stat până la cea din urmă credincioasă, care voia să vorbească cu el şi numai cu el, ca să-i spună necazul şi să-i ceară să se roage lui Dumnezeu pentru ea. Vara, când curtea mănăstirii era plină de turişti, care veneau grup după grup, iar Părintele Iachint nu avea timp nici să stea la masă, vedeam adesea câte o bătrânică din nu ştiu ce sat care aştepta până seara târziu, când se mai împuţinau turiştii, să vorbească cu el şi să-i dea un pomelnic.

Prin ‘73 a venit mitropolitul Iustin şi i-a spus Părintelui, care era stareţ, că cine vrea să plece în Athos poate să facă cerere. Când am auzit, m-am bucurat şi am fost, cred, primul care a făcut cerere să plece. Îl aveam duhovnic şi i-am spus că vreau să plec în Sfântul Munte. Mi-a spus:

Vezi-ţi de treabă, stai aici unde te-a aruncat Dumnezeu”,

şi cred că a avut dreptate.

Nu l-am ascultat, am făcut cerere de plecare, am aşteptat vreo doi ani şi mai bine şi, neavând răbdare, am renunţat; dar nu mult după aceea mi-a venit aprobarea de plecare. Atunci am revenit şi, cu mare osteneală, am reuşit. Părintele voia cu orice preţ să nu plec. Când am venit de la Bucureşti, în 1977, şi i-am spus că am viza de intrare în Grecia şi am luat şi biletul de tren, a zis: „Nici o bucurie”. Când am plecat, mi s-au oprit în vamă la Giurgiu nişte cărţi, şi atunci i-am scris din Athos sfinţiei sale şi mi le-a ridicat. În anul 1986 am venit în vizită în ţară, şi în vamă la Porţile de Fier mi s-au oprit multe lucruri care, după cum era atunci, erau interzise; m-am rugat pe la Patriarhie să mă ajute, dar nu s-a putut nimic. Am apelat atunci la el, singura nădejde de reuşită pe care o mai aveam. Nu m-am înşelat. Nu numai că m-a ajutat, dar a mers cu mine până în vamă şi am ridicat tot ce-mi fusese oprit.

Părintele Iachint a fost şi pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii care în mod sincer i-au apreciat calităţile, un om deosebit – cum se zice, un om între oameni. El credea cu adevărat şi se gândea serios la mântuire.

Când se iveau situaţii grele, cum era pe atunci prigoană, el zicea:

Pentru mântuirea noastră merită să răbdăm şi aceasta”.

Într-un an – era în prima săptămână din Postul Mare, şi cum atuncea este post trei zile, Părintele nu numai că a postit, dar a stat zi şi noapte la slujbă şi la spovedit, iar miercuri s-a întâmplat o înmormântare în sat în Putna, iar rudele celui mort au dorit să meargă şi Părintele Iachint să slujească la înmormântare. Atunci el, din câte îmi amintesc, n-a mâncat nimic; aşa foarte slăbit cum era s-a dus la înmormântare şi atât de mult a tuşit, încât părintele Isopescu (care era atunci paroh în Putna) s-a speriat că moare. Ne-a povestit asta când a venit pe la mănăstire.

Într-o vară era o foială de turişti în biserică, iar în curte zgomot de nedescris. M-am dus în Sfântul Altar având ceva treabă pe acolo şi m-am gândit să citesc un acatist în taină. Sfinţia sa vine şi mă surprinde şi îmi zice:

„Sfinţia ta te mai rogi pe la chilie, pe aici, dar eu nu am timp deloc; mă silesc numai să am pe Dumnezeu prezent în faţa mea”.

Eu i-am răspuns:

„Părinte, să ştiţi că faceţi mai mult decât mine”.

Într-o zi mi-a povestit Părintele Iachint cum în satul de unde era sfinţia sa a fost un preot foarte conştiincios, care îşi făcea datoria cu mult spirit de jertfă; era sărac, îşi purta epitrahilul, Sfânta Cruce şi cartea într-un coş de papură (am apucat şi eu înainte de ultimul război; chiar şi după război se mai foloseau coşuri de papură) şi mergea pe la bolnavi, le citea, îi spovedea şi, după caz, îi împărtăşea. Acel preot se ruga mereu să-i facă Domnul parte să-şi sfârşească călătoria pe acest pământ la datorie. Într-o zi, s-a dus la o bolnavă să o spovedească, şi după ce a spovedit-o şi a împărtăşit-o, preotul s-a lăsat pe pat şi a adormit în Domnul, aşa după cum a dorit şi s-a rugat. Cred că şi săvârşirea Părintelui Iachint pe scaun este un fapt semnificativ, pentru că, fără nici o îndoială, el a fost un mare duhovnic în vremea noastră. Părintele Cleopa îi zicea duhovnicul Bucovinei”, şi pe drept cuvânt. Atunci când putea, câtă lume nu se spovedea la el – călugări şi călugăriţe, preoţi şi stareţi din multe mănăstiri; încă şi sfinţia sa mergea pe la mănăstiri de maici – la Moldoviţa, Suceviţa, Humor, Voroneţ şi altele, după cum ştim cu toţii!

De la Părintele Iachint, dacă voiai, aveai totdeauna ce învăţa. Atâta răbdare câtă am văzut la el nu-mi amintesc să mai fi văzut la cineva în viaţa mea! Nu se grăbea niciodată, orice s-ar fi întâmplat, după cum spune cuviosul Antonie de la Optina:

„Graba nu o vei găsi la un om smerit”.

Multă smerenie avea el, nu se angaja în discuţii contradictorii. Odată a venit la mănăstire unul Posteuca – era basarabean şi se ocupa cu stupii. El locuia în Putna, dar, sărmanul, îşi pierduse credinţa în Dumnezeu. Pentru că Părintele Iachint se ocupa şi de stupii mănăstirii, se mai întâlnea cu acest Posteucă şi-i mai dădea indicaţii pentru albine. Într-una din aceste zile s-a întâmplat să fiu şi eu prin preajmă, iar acest Posteucă a încercat să ne lămurească în privinţa credinţei; când am auzit ce vorbeşte l-am înfruntat, iar după ce a plecat l-am întrebat pe Părintele de ce nu i-a zis nimic. Mi-a răspuns:

Nu pot să fac aceasta”.

Descopereai la Părintele Iachint răbdare, smerenie şi spirit de jertfa.

Prin plecarea lui la Domnul, cred eu că s-a stins cea mai luminoasă făclie din timpul nostru. Bunul Dumnezeu să-i facă parte de odihnă, şi dacă a aflat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, să se roage şi pentru mine păcătosul!

parintele-iachint-unciuleac-de-la-putna1 - desen de Gabriela Mihaita David(desen de Gabriela Mihaita David)

Predici ale Parintelui Iachint:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, 2. Special, Calugaria / viata monahala, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Minuni si convertiri, Parintele Iachint al Putnei, Parintele staret Nectarie Clinci, Parinti de la Putna

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “CUVIOSUL IACHINT UNCIULEAC (“PUTNEANUL”) – 90 de ani de la nasterea jertfelnicului “duhovnic al Bucovinei” (10 septembrie) care a adormit intru Domnul, “la datorie”, IN SCAUNUL DE SPOVEDANIE

  1. Va multumesc din suflet ! Doamne ajuta !

  2. Pingback: Parintele Iachint Unciuleac | albastru de … mai departe
  3. Pingback: PARINTELE IACHINT AL PUTNEI – icoana blandetii, discretiei, intelepciunii, iubirii patimitoare si rabdarii NESFARSITE. Ultimele cuvinte: “PARINTE, RABDARE! Toata viata trebuie sa avem rabdare, daca vrem sa ne mantuim“. MARTURII calde de
  4. Pingback: CUGETARI si SFATURI DUHOVNICESTI ale PARINTELUI IACHINT: “Doamne, al Tau sunt, sa nu ma parasesti!” -
  5. Pingback: PARINTELE IACHINT, STARETUL SI DUHOVNICUL (†23 iunie 1998) – documentar video realizat de Manastirea Putna (include inregistrari audio inedite si filmari emotionante cu marele duhovnic al Bucovinei) | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: BUNUL DUHOVNIC IACHINT, NEODIHNITUL ODIHNITOR DE INIMI, staretul de Pateric si “strajerul” Manastirii Putna in vremuri de restriste. MARTURII CALDE DE UCENICI (II): “Nu-mi tihnea sa ma odihnesc. Ma mustra constiinta. Cum sa-i las singuri
  7. Pingback: SFÂNTUL părinte SOFIAN de la Antim, puterea TĂCERII și a RĂBDĂRII până la sfârșit și MINUNILE DE LA ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: SFÂNTUL ÎNTÂI MUCENIC ȘTEFAN, arhidiaconul mărturisitor în Duhul Sfânt. PS DAMASCHIN DORNEANUL: Oare a trecut vremea mărturisirii? TOATĂ LUMEA SE TEME ACUM, NU MAI SUNTEM OAMENI LIBERI, CI OAMENI UȘOR DE CONTROLAT! “Nu dobândim CURAJUL at
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate