PARINTELE IACHINT AL PUTNEI – icoana blandetii, discretiei, intelepciunii, iubirii patimitoare si rabdarii NESFARSITE. Ultimele cuvinte: “PARINTE, RABDARE! Toata viata trebuie sa avem rabdare, daca vrem sa ne mantuim. MARTURII calde de ucenici: parintele staret MELCHISEDEC si altii (I)

11-09-2014 Sublinieri

articol_6_1

Parintele Iachint, in ziua adormirii – 23 iunie 1998, catre orele 11, la ultima spovedanie (si ultima fotografie din timpul vietii)

Părintele Iachint de la Putna, un mucenic înmiresmând cu bucurie sfântă

Gândindu-mă la Părintele Iachint, lucrul cel mai pregnant care-mi vine în minte este imaginea chipului său de mucenic, coborât parcă de pe vechile ziduri zugrăvite în vremuri în care pictura bisericilor era frumoasă şi adevărată de obşte. Parcă nici un alt chip, dintre cele destul de numeroase de mari duhovnici cunoscuţi în ultimul sfert al acestui veac atât de contorsionat, nu conţinea în el atâta suferinţă asumată şi răbdată până la capăt. Şi, în ciuda acestei suferinţe, transmisibilă până la un punct şi cutremurătoare, întâlneai la Părintele Iachint un dar incredibil de a răspândi, aproape contagios, bucuria trăirii în Hristos. Dar poate că nu există bucurie mai perenă şi mai sigură ca aceea ridicată din suferinţă, din purtarea asumată a crucii. Parcă purta tot timpul în spate un sac nevăzut, burduşit cu păcate ale acestei lumi uşuratice, pe care el le lua asupra lui, în chip de miel ispăşitor, după modelul Prietenului său. Dintre călugării timpului, parcă niciunul nu dădea mai limpede sentimentul de smerenie ca Părintele Iachint, cu atât mai mişcător cu cât aparţinea unui om aflat poziţie administrativă. Părea că nu voia să lase pe nimeni să fie mai jos decât el. El se dorea cel din urmă. Şi nu neapărat deoarece s-ar fi gandit ca in acest fel va ajunge printre cei dintai.

p.Iachint-PutnaPentru un om de blândeţea nesfârşită a Părintelui Iachint, ascultarea de a conduce administrativ o mânăstire atât de la vedere si cu atât de multe probleme de tot soiul, de la restaurări complexe până la contactul cu lumea politică a timpului, a fost o cruce extrem de greu de purtat. Asta şi pentru că unii dintre cei din jurul său nu au fost, destul de adesea, capabili să-i înţeleagă lucrarea în coordonatele ei cele mai adevărate, să i se alăture în înlăturarea înţeleaptă a multelor obstacole, să poarte cu aceeaşi abnegaţie, împreună, o cruce prea grea pentru unul singur. Luptele sale au fost purtate pe toate fronturile posibile: uneori cu cei de deasupra sa, nu arar cu cei ce i se aflau sub ascultare, mai ales şi într-un fel special cu cei din lumea politică a timpului (organele de partid, Securitatea etc.), apoi cu cei gata să judece după aparenţe, nu după fondul lucrurilor, ş.a.m.d.

A purtat toate aceste bătălii şi le-a câştigat nu lovind, ci răbdând lovituri. Şi dacă totuşi, până la urmă, în general a răzbit, aceasta se datorează numai înaltei sale ţinute duhovniceşti, faptului că s-a făcut pe sine lăcaş întru totul al lui Dumnezeu, al unei răbdări duse dincolo de orice inchipuire, al credinţei că o luptă bună nu rămâne până la sfârşit fără ajutor de la Dumnezeu, mai ales dacă ea este dusă pentru propăşirea Bisericii Sale. Părintele Iachint a fost cu adevărat unul dintre aceia care a pus strălucit în lucrare îndemnul Mântuitorului de a fi inţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii (cf. Matei 10,16).

Dintre toţi marii duhovnici ai timpului, Părintele Iachint a fost cel mai obligat să iasă adesea în lume, în ciuda structurii sale ascetice şi dispuse spre petrecere în pustietate. Şi-a jertfit liniştea proprie pentru liniştea altora.

S-a făcut pavăză fraţilor săi în calea securiştilor de tot felul care mişunau într-o Putnă supusă unei supravegheri mai accentuate decât alte mânăstiri, pentru ca nu cumva discursul patriotic să depăşească limitele îngăduite. El ştia cum să le ţină piept astfel încât curiozitatea lor profesionistă să nu ajungă să-i mai sâcâie pe ceilalţi.

PF Teoctist si P. Iachint - 1984, santierul Casa DomneascaS-a angajat personal în toate acţiunile pe care mânăstirea a trebuit să le întreprindă pentru a-şi reface infătişarea de odinioară. Era, deodată, comandant, strateg şi soldat de prima linie, asemenea ctitorului mânăstirii. Orice aprobare şi orice repartiţie de materiale, mai ales pentru Biserică, se obţinea, în vremea aceea, cu infinită trudă, cu preţul unei răbdări îngereşti şi, nu o dată, cu acela al unor umilinţe penibile. A fost necesar să bată la nenumărate uşi, să se facă tuturor toate, pentru a-i conduce pe unii pe calea mântuirii (cf. I Corinteni 9, 22), şi toate acestea spre bunul mers al mânăstirii.

Multe au fost momentele de extremă încercare şi de cumpănă în viaţa sa de stareţ al Putnei. […]

În ciuda faptului că a slujit cea mai mare parte a misiunii sale la Putna, mânăstire cu care s-a identificat si pentru care s-a jertfit până la capătul vieţii, Părintele Iachint a rămas în fibra sa intimă, în structura sa duhovnicească, un fiu al Sihăstriei. Intregul monahism, întreaga noastră Biserica datoreaza enorm şi decisiv, mai ales în a doua jumatate a acestui veac, duhului ziditor şi normativ promovat de obstea marilor duhovnici daţi de Sihăstria. De la aceşti duhovnici, la care se întorcea de câte ori putea şi cu care era intr-o comuniune necurmată, şi-a tras Părintele Iachint puterea şi seva slujirii sale.

Cred că l-am văzut prima dată cu ocazia unei vizite într-o vacanţă la Putna, prin 1967 sau 1968, pe cand inca nu descoperisem Biserica şi eram un ignorant in toate ale ei. Am fost, ca atâţia alţii, impresionat de curajul fatis in afirmarea unei poziţii tranşante patriotice referitoare la Moldova întreagă, cea a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Erau lucruri care aici la Bucureşti se spuneau în şoaptă şi numai între prieteni siguri, în timp ce acolo se afirmau deschis şi apăsat.

Îl întâlneam din când în când, de-a lungul anilor, pe lângă Patriarhie, unde venea cu diferite treburi pentru rezolvarea unor probleme ale mânăstirii. De cum îl vedeai îţi şi sărea inima de bucurie. Nu ştia cum să se facă mai mic în faţa ta. Schimbam câteva cuvinte (bucuria întâlnirii nu prea încăpea în ele) despre cunoştinţe comune şi despre chestiuni bisericeşti, după care puneai metanie, luai binecuvântare şi plecai fericit, în orice stare te-ai fi aflat înainte.

P. Iachint cu oaspeti din Grecia 1990De fiecare dată te primea firesc, încercând să-ţi ofere tot ceea ce era mai bun. O chilie confortabilă spiritual şi masă ca pentru oaspeţi. Totdeauna erai smerit de atâta grijă şi disponibilitate. Dar momentul cel mai aşteptat al unei vizite la Putna era acela în care Părintele Iachint îşi găsea în sfârşit un pic de timp, în ciuda multelor sale treburi şi drumuri, şi te invita în chilia sa pentru un cuvânt duhovnicesc. Trăiai un sentiment de vinovăţie ştiind că-l răpeai de la alte treburi mai importante sau de la puţinul timp de repaus pe care ar fi trebuit să şi-l ofere pentru a putea fi în putere pentru toate faptuirile. Dar pentru el aceste întâlniri reprezentau bucurie şi forţă şi odihnă. Fiinţa lui putea să respire din continua zdroabă zilnică într-un fel care era tot lucrător. Chilia îi era de o ordine absolută. Patul era atât de bine aranjat şi întins, încât aveai sentimentul puternic că el nu este atins de mult timp şi că Părintele se odihnea pe scaun. Pe biroul de stareţ erau, în afară de acte ale mânăstirii, mai multe stive de cărţi şi de reviste, pe care în cursul vorbirii le mai răsfoia în căutarea unei apoftegme recent descoperite şi de care vroia să-ţi facă parte şi ţie. Vorbea încet si rar, dar extrem de clar. Cuvântul său avea forţă şi delicateţe. Părea că se scuză pentru indrăzneala de a ne da sfat duhovnicesc.

La strană stătea ca cel mai simplu dintre monahi, cântând cot la cot cu ei. Îi plăcea să citească catisma zilei.

In două rânduri, aflându-mă pentru câteva zile la Putna, am plecat împreună cu el şi cu alţi credincioşi în pelerinaje. […] De fiecare dată l-am văzut purtându-se cu infinită grijă faţă de toţi cei care-l însoţeau, urmărind ca o cloşcă să nu ducă lipsă de niciunele, să fie bine primiţi şi trataţi.

Ultima oară l-am văzut la Spitalul Carol Davilla din Bucureşti. Primisem un telefon de la părintele Gherasim, şoferul mânăstirii, care-mi comunicase despre internarea într-una dintre rezervele spitalului a Părintelui Iachint, aflat într-o stare destul de gravă. Când am intrat, l-am aflat în camera de baie. A ieşit de acolo. Era îmbrăcat într-o pijama care stătea cu greu pe el. Se mişca cu extremă dificultate, era palid, gesturile îi erau dificile şi incerte, totul trăda o mare suferinţă. Avea probleme grave şi dureri mari din cauza unei boli a rinichilor. Nu m-a observat din prima clipă. Când, în sfârşit, m-a zărit, a părut ca nu ma recunoaşte. Cred că durerile sale erau atâ de mari, incat, conform firii sale, ar fi dorit să fie complet singur şi să nu implice pe nimeni în suferinţa sa.

Pe bună dreptate a fost numit “duhovnicul Bucovinei”. Aproape că nu era casă de creştin în tot ţinutul din nordul Moldovei în care să nu fie cunoscut, iubit şi întâmpinat cu nestăvilită bucurie. Primea ajutoare şi ajuta, la rândul lui. Putna, cu Părintele Iachint în frunte, era o placă turnantă a reciprocei dăruiri între credincioşi şi mânăstire, în numele milostivirii de sorginte hristică. Erau vremuri de mare criză, în care alimentele principale erau raţionalizate şi nici raţiile nu le obţineai cu uşurinţă. Părintele Iachint era ca văduva din Sarepta Sidonului (cf. III Regi 17,10-16). Niciodată urciorul său nu era plin, dar nici nu se golea vreodată. Iar la urciorul mânăstirii aveau acces mulţi sărmani.

Marii duhovnici sunt şi ei oameni. Vin şi trec. Trăiesc o vreme şi apoi trec la Domnul, într-o altă lume, în care cu greu străvedem ceva, dar despre care ne-a fost descoperit că este una a veşnicei apropieri de Treimea Sfântă. In acelaşi timp, marii duhovnici nu sunt oameni chiar ca toţi oamenii. Ei vin şi rămân. Rămân prin ceea ce au construit duhovniceşte, rămân în sinaxare, fie ele scrise sau încă nescrise, rămân cu noi după asemănarea rămânerii lui Hristos cu noi. Rolul lor nu se încheie o dată cu plecarea din această lume, ci sporeşte. Marii duhovnici sunt tezaurul pe care fiecare neam şi-l adună în ceruri, şi din acest punct de vedere nu suntem deloc săraci şi necăjiţi. Dimpotrivă! Şi este minunat cum se adună mai mult în vreme de mare restrişte. Părintele Iachint a fost un mărturisitor ferm şi discret, o nădejde a noastră pentru toate timpurile. El se adaugă frumos unei pleiade de foarte mari personalităţi duhovniceşti prin care neamul românesc a rezistat în ultima jumătate de veac, trăindu-şi şi sporindu-şi miraculos tradiţia in umbra luminoasă a Sfintei Tradiţii.

[…]

Costion Nicolescu

(din: Parintele Iachint al Putnei, Editura Bizantina, 2000)

***

parintele Iachint si parintele Chesarie - Putna

  • Manastirea Putna/ Cuvinte catre tineri:

Chipul blând al Părintelui Iachint

În anii prunciei mergeam adeseori cu mama de mână la Părintele Iachint Unciuleac, stareţul Mănăstirii Putna. Eram mică şi nu înţelegeam ce discutau, dar eram atrasă de chipul blând al părintelui. Abia aşteptam să-l revăd şi eram în culmea fericirii când mama mă lua la Putna.

parintele Chesarie

parintele Chesarie de la Putna

Tata era mai ataşat de Părintele Chesarie, despre care aş vrea să istorisesc o întâmplare. Pe când eram mici, mama a fost diagnosticată cu cancer. Tata, plângând mereu, a mers şi i-a spus părintelui Chesarie vestea. Părintele l-a liniştit: „Se va face bine, încât şi doctorii se vor mira”. Aşa a fost. Îmi amintesc că bunica ne aşeza pe toţi fraţii în genunchi şi ne învăţa cum să cerem de la Dumnezeu să o facă pe mama sănătoasă. Când s-a dus din nou la control, medicii au întrebat-o ce a făcut, pentru că diagnosticul anterior nu mai era valabil. A fost minunea Părintelui Chesarie.

Eu însă tot la Părintele Iachint mă gândeam mai mult şi îl iubeam, pentru că îl simţeam plin de bunătate. Când eram mai măricică, la şcoală, stăteam la mătuşa mea, o creştină deosebită. Ea cosea cruci pentru veşmintele preoţeşti şi m-a învăţat şi pe mine cum să o fac. Bucuria mare era că mă trimitea cu crucile cusute de noi la mănăstire, la Părintele Iachint. Mă învăţa să fiu mereu atentă, căci mergeam cu trenul, apoi pe jos până la mănăstire, îmi spunea cum să-i sărut mâna părintelui, să vorbesc frumos.

Odată, plecând acasă, părintele mi-a spus la despărţire:

„Când vei ajunge în gară trenul va fi plecat, dar să nu pleci pe jos. Ai auzit?! Să îl aştepţi pe celălalt, de după-amiază.

Dar eu, neastâmpărată, mi-am zis: „Cum să aştept atâtea ore? Mai bine merg pe jos, doar am mai mers de atâtea ori.” Era doar o staţie de tren. Am plecat de una singură. În afara satului, în câmpul liber, nu era nici ţipenie de om. Deodată au apărut doi tineri pe biciclete, mergând când înainte, când înapoi pe lângă mine, rostind vorbe murdare. M-a cuprins frica şi, văzând că nu am ajutor omenesc, am strigat la Dumnezeu şi mi-am adus aminte de cuvintele părintelui: „să nu pleci pe jos”. I-am cerut iertare şi ajutor părintelui. Imediat acei tineri s-au întors spre sat şi au dispărut. Restul drumului am călătorit rugându-mă până am ajuns cu bine. Când m-am dus iarăşi la mănăstire, părintele mi-a spus:

Data trecută mi-ai dat de lucru, nu m-ai ascultat să nu pleci pe jos.”

Am plecat capul, am roşit şi mi-am cerut iertare.

După ce am intrat în mănăstire, părintele a fost o perioadă chiar duhovnicul obştii din care făceam parte. Ne-a explicat că masa de obşte este a doua biserică. Ne spunea: să fii la biserică înainte de a începe slujba şi să nu întârzii la masa de obşte, care este o continuare a slujbei. La biserică ne hrănim sufletul, iar la masă nu hrănim doar trupul, ci şi mintea, prin cuvântul de folos care se citeşte. Dacă ne silim să ajungem la biserică şi la masa de obşte, nu ne va fi greu să facem nici ascultarea. Căci şi în ascultare mintea va continua să se roage, fără forţare, chiar fără să ne dăm seama uneori. Şi cine face ascultare în felul acesta săvârşeşte Liturghie. Dar cine face ascultare cârtind, bârfind şi judecând este ca robul la stăpân, lucrează pentru un blid de mâncare, pentru o haină, un pat şi nimic mai mult.

smerenieNe învăţa că cuvintele şi gesturile spun cine eşti, pentru că interiorul comandă exteriorul. De aceea trebuie să ne controlăm şi mersul şi gesturile, ca nu cumva să smintim pe cineva prin comportamentul nostru. Precum îngerii, aşa trebuie să ne deplasăm şi noi, aproape neobservat, fără să deranjăm pe cineva. Cel care nu este din fire echilibrat trebuie să muncească mult pentru a ajunge să se poarte cuviincios, dar va avea plată pe măsura efortului.

Nu îngăduia lipsa de la slujbe decât din motive bine întemeiate. Spunea că Dumnezeu ne aşteaptă acolo, este prezent, pe când noi ne facem de lucru. Nu este posibil să ignorăm prezenţa Mântuitorului. Odată intraţi în biserică trebuie să rămânem ca stâncile: neclintiţi. Cel care ne dă de lucru ca să umblăm de colo-colo şi să ieşim din biserică este diavolul. Dacă el ne găseşte stând în biserică în stare de nelucrare lăuntrică, ne pune în minte că trebuie să facem ceva şi imediat mergem afară.

Mai spunea părintele:

„În mintea dreaptă şi lucrul strâmb se îndreaptă, dar în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.” [vorba apartine, originar, Parintelui Arsenie Boca, n.n.]

Fără un povăţuitor se urcă greu pe scara virtuţilor. Uneori crezi că ai urcat, dar de fapt eşti tot la bază. Coborâşul se face repede, dar urcuşul este tare anevoios.”

Odată, mama, necăjită pentru că unul din fraţii mei frecventa un anturaj foarte rău, a mers la părintele să-şi spună durerea. Răspunsul acestuia a fost că acest băiat îi va fi sprijin la bătrâneţe şi va fi cel mai cuminte. Anii au trecut, dar nu şi lacrimile din ochii părinţilor mei, căci nu se vedea nici o schimbare. Mama zicea: „Cred că părintele a vrut să-mi aline durerea de mi-a spus că se va îndrepta.Dar părintele nu s-a înşelat şi vorbele i s-au adeverit: fratele s-a schimbat foarte mult şi este cu adevărat nădejdea bătrâneţilor părinţilor.

Să mă ierte Părintele Iachint că din multe câte m-a învăţat puţine am făcut. Noi, cei ce mergem la mormântul părintelui, ce altceva am putea să-i ducem decât ceea ce Sfinţia sa ne-a învăţat să punem pe mormântul strămoşilor noştri: „o lacrimă, o lumânare, o floare.”

Monahia E.

la mormantul p. Iachint

***

PĂRINTELE IACHINT AL PUTNEI

Despre Părintele Iachint arhimandritul, stareţul şi duhovnicul Putnei şi al întregii Bucovine, cu părintele Melchisedec.

– In ce împrejurări l-aţi întâlnit prima oară pe Părintele Iachint?

Era în anul 1981 şi, fiind în anul întâi la Seminarul Teologic de la Neamţ, eram într-o vacanţă în vizită la Mănăstirea Vatra Moldoviţei. Maica economă a mănăstirii, maica Paisia, mi-a arătat un părinte – părintele stareţ de la Mănăstirea Putna. M-a impresionat atunci foarte mult chipul blând şi senin pe care îl avea. L-am privit cu luare aminte şi am luat binecuvântare de la el. Atunci a fost prima oară când l-am văzut pe Părintele arhimandrit Iachint şi m-a impresionat în mod deosebit chipul lui, seninătatea, blândeţea şi smerenia cu care m-a întâmpinat şi m-a binecuvântat. Am rămas cu o amintire plăcută despre el, amintire pe care am păstrat-o peste ani, şi poate că şi aceasta a contribuit la hotărârea mea de a intra în obştea Mănăstirii Putna, în anul 1989. Atunci l-am văzut pentru prima dată.

A doua oară aveam să-l întâlnesc pe Părintele Iachint când am venit la Mănăstirea Putna în vizită cu ceilalţi colegi de seminar, în primăvara anului 1982. Părintele Iachint, ne-a întâmpinat la biserică şi ne-a spus un cuvânt de folos. L-am regăsit cu acelaşi chip blând şi smerit, care atrăgea.

A treia oară l-am întâlnit în anul 1989, în 12 august, când am venit la Mănăstirea Putna pentru a intra în viaţa monahală. Era îmbrăcat în veşminte şi spovedea. Era sâmbătă seara, în postul Maicii Domnului, în ajunul hramului. Părintele spovedea în holul stăreţiei. Am mers la el şi i-am spus că vreau să rămân în mănăstire. S-a uitat lung la mine şi mi-a zis:

“Cred că vrei să te spovedeşti”.

Şi m-am spovedit.

După ce am făcut o spovedanie generală, în care m-a întrebat de toate cele făcute în viaţa mea, din copilărie, am primit dezlegarea. Nu-i plăcea să întrebe la spovedanie în amănunt, ci dorea să ai părere de rău pentru păcatul săvârşit şi să fii hotărât să nu-l mai faci.

Apoi mi-a rânduit ascultare şi mi-a spus că este bine, arunci când începi viaţa monahală, să începi cu Hristos, si mi-a dat binecuvântare să mă împărtăşesc cu Sfintele şi Preacuratele Taine.

staretul IachintBlând, smerit, senin, aşa l-am cunoscut pe Părintele Iachint şi aşa a fost până în ultima clipă a vieţii sale.

– După ce aţi intrat în monahism aţi devenit ucenic apropiat şi iubit al Părintelui Iachint. Poate că v-a povestit ceva despre viaţa sa personală – despre familia sa, despre intrarea sa în monahism, despre anumite întâmplări mai deosebite. Puteţi descrie câteva dintre acestea?

Părintele Iachint vorbea foarte puţin despre sine. Se ferea să spună ceva despre el. Iar când o făcea, vorbea ca despre altă persoană, lucru întâlnit la toţi părinţii duhovniceşti, pentru că nici unul nu-ţi spune: “Eu aşa am făcut” sau “Eu aşa am procedat”, ci fiecare spune: “Ştiu pe un părinte care aşa a procedat”, ascunzându-şi astfel în haina smereniei virtuţile sau anumite întâmplări din viaţă.

Puţine, foarte puţine amănunte cunosc din viaţa personală a Părintelui Iachint. La Părintele Iachint era destul ca să priveşti, şi dacă priveai cu adevărat cu ochi duhovniceşti, vedeai într-adevăr un om duhovnicesc, un om pătruns de duhul iubirii, al smereniei, al blândeţii, un părinte care iubea mult rugăciunea lui Iisus.

Mai relata totuşi crâmpeie din viaţa sa, întâmplări de când a fost aviator, în armată, apoi mai amintea cum era la Seminar la Roman, cum a intrat în mănăstire, la Sihăstria, cum a cunoscut pe marii duhovnici, la care s-a spovedit până în ultima clipă a vieţii sale.

Din intimitatea lui, din nevoinţa lui cea sfântă, puţin cunoaştem. îmi amintesc o întâmplare descrisă în Pateric:

“Trei părinţi aveau obiceiul de a merge la avva Antonie cel Mare. Doi îl întrebau despre gândurile lor iar al treilea tăcea, neîntrebându-l nimic. După multă vreme i-a zis sfântul:

“Tu nu mă întrebi nimic?”

Iar ucenicul a răspuns:

“Imi este destul numai să te privesc!”

Cam aşa era şi cu Părintele Iachint. Era destul numai să-l priveşti, şi în felul acesta îţi dădeai seama că eşti în prezenţa unui om profund duhovnicesc.

– Dacă despre sfinţia sa v-a vorbit atât de puţin, din smerenie, poate că v-a vorbit mai mult despre duhovnicii sfinţiei sale…

daniil-sandu-tudorPărintele Iachint a avut duhovnici mari. I-a cunoscut pe părintele Arsenie Boca, pe părintele Ioil Gheorghiu, de la Mănăstirea Sihăstria, l-a cunoscut şi a ucenicit pe lângă părintele Daniil (Sandu Tudor), împreună cu părintele arhimandrit Teodor Pavlo, care a fost la noi, şi pe care îl pomenea în rugăciunile sfinţiei sale. Chiar la apolis spunea:

“…şi pentru rugăciunile părintelui nostru Daniil…”,

şi făcea referire la părintele Daniil (Sandu Tudor), la ieroschimonahul care a murit în temniţele Aiudului. De multe ori ne vorbea la trapeză despre acest părinte, amintea despre el.

A avut apoi ca îndrumători pe părintele Paisie Olaru, de la Mănăstirea Sihăstria şi pe părintele Cleopa. După ce boala şi suferinţa l-au imobilizat la pat, din 1995 şi până în ultima clipă, l-a avut ca duhovnic pe părintele ieroschimonah Chesarie Albeaţă.

Aceştia au fost duhovnicii Părintelui Iachint. Pe toţi îi iubea, pe toţi îi preţuia, pentru toţi avea o evlavie deosebită, dar dintre toţi cel mai mult ţinea la părintele Ioil (Gheorghiu, despre care făcea de multe ori referire în cuvântul său. Pe acesta l-a avut ca stareţ la Mănăstirea Sihăstria, când a intrat în viaţa monahală, l-a cunoscut îndeaproape pentru că i-a îndrumat paşii pe calea mântuirii, pe drumul sfintelor nevoinţe.

Pe părintele Cleopa îl iubea şi îl preţuia. Avea un respect deosebit şi chiar o anumită teamă, întrucât era maiaspru în aplicarea canoanelor. Aş îndrăzni să-l aşez pe Părintele Iachint mai aproape de părintele Paisie Olaru, care s-a arătat blând şi iubitor faţă de fiecare.

– Cum îi primea Părintele Iachint pe cei care voiau să îmbrăţişeze viaţa monahală?

Se bucura în mod deosebit, atunci când la poarta mănăstirii bătea vreun nou vieţuitor. Ii primea cu multă dragoste. N-am să uit niciodată clipa în care am fost primit în mănăstire, dragostea cu care m-a întâmpinat, bucuria aceea lăuntrică pe care o are un părinte duhovnicesc când vede armata, obştea lui Hristos că se îmbogăţeşte cu încă un nou vieţuitor.

Am spus că pe mine m-a primit Părintele Iachint după toată rânduiala monahală, şi sunt convins că nu numai pe mine, ci pe toţi îi primea în felul acesta: îi spovedea, le rânduia Sfintele Taine, dacă nu erau impedimente, le rânduia canon, ascultare, ce cărţi să mai citească, şi îi îndruma, îi chema, îi îndemna să se spovedească cât mai des.

Părintele insista foarte mult pe mărturisirea gândurilor, fiind că aceasta are un rol deosebit în viaţa monahală. Dacă nu-ţi mărturiseşti gândurile, acestea rămân şi nu fac altceva decât să sape la temelia casei sufleteşti.

Insista apoi şi punea foarte mult accent pe sinceritatea faţă de duhovnic: să-i mărturiseşti totul, să-i spui totul, să nu ascunzi nimic. Punea accent pe fidelitate faţă de mănăstiresă iubeşti locul unde ai fost chemat; arăta că mănăstirea îţi este ca o mireasă pe care ţi-ai ales-o şi trebuie să ţii la ea ca la tovarăşul tău, ca la familia ta. Mai mult decât atât: să-i iubeşti trecutul, prezentul şi viitorul acelei mănăstiri, să-i iubeşti pe părinţii care au vieţuit în mănăstire, să-i pomeneşti în rugaciunile tale, să te simţi în duh de comuniune cu ei şi să-i iubeşti pe cei împreună nevoitori.

Parintele Iachint nu accepta vrajba. Ţinea foarte mult la lucrul acesta: să nu fie dezbinare între fraţi sau între părinţi. Folosea orice mijloc pentru a reaşeza în obşte pacea, echilibrul. Apoi cerea începătorului, pe lângă deschiderea deplină faţă de părintele său duhovnicesc, să-şi uite trecutul şi să trăiască prezentul, pentru viitor, pentru întâlnirea cu Hristos.

Indemna la rugăciune şi la prezenţa la biserică. Spunea:

“Cine păzeşte Biserica, şi Biserica il va păzi pe el”.

Şi tot începătorilor le spunea:

“Cine face faptele locului, însuşi locul îl ţine, cine nu face ale locului, locul îl scoate.”

De aceea, îndemna Părintele la a-i iubi pe înaintaşi, a-i pomeni pe cei care s-au nevoit în mănăstirea aceasta, a te simţi în duh de comuniune cu ei, a te nevoi, căci dacă nu te nevoieşti şi nu eşti în duh cu ei locul te scoate, te elimină.

– Cum vedea sfinţia sa împlinirea vocaţiei monahale în zilele noastre?

id830_14Părintele Iachint a dus stăreţia Putnei timp de 15 ani: din 1 iulie 1977 până la 1 decembrie 1992. A prins o perioadă grea. A prins apogeul şi sfârşitul perioadei comuniste, ceea ce l-a determinat să adopte o anumită strategie, de conservare, să facă orice pentru a menţine viaţa monahală în mănăstire.

De aceea, în chip tainic, de multe ori îndruma, povăţuia, chema la spovedanie pe fiii săi duhovniceşti care aveau vocaţie monahală, şi în mod deosebit pe cei cu pregătire teologică. Aşa se face că în anul 1989, când a venit Revoluţia, Mănăstirea Putna avea nu mai puţin de şapte licenţiaţi în teologie, pe care i-a adunat în jurul lui cu scopul de a întări viaţa monahală şi totodată de a întări şi sprijini viaţa religioasă din satele învecinate mănăstirii.

După 1989, când foarte mulţi tineri şi-au îndreptat paşii către mănăstiri, părintele vedea reorganizarea vieţii monahale prin întoarcerea la izvoare, la îndeletnicirile monahiceşti, la vieţile Sfinţilor Părinţi.

Permanent îndemna la prezenţa la biserică, la trapeză, la ascultare triada esenţială a vieţii monahale.

“Cine nu păzeşte lucrurile acestea, în viaţa monahală, nu poate ca să biruiască, ci este biruit de patimi, care uşor-uşor se încuibează. Dar dacă cineva păzeşte şi are biserica, trapeza şi ascultarea – spunea părintele -, patimile îşi fac mult mai greu loc în viaţa lui duhovnicească.”

Părintele Iachint a dus stăreţia Putnei doisprezece ani în perioada comunistă. S-a străduit atunci, pe lângă menţinerea vieţii duhovniceşti, să întreţină şi o bună relaţie cu autorităţile locale şi de stat, pe care cu blândeţea lui, cu dragostea lui, le determina la săvârşirea faptelor bune şi le aducea chiar la scaunul de spovedanie.

De multe ori, cu multă bucurie îşi lua în geantă epitrahilul, felonul, molitfelnicul şi mergea şi mărturisea în chip tainic pe unii sau pe alţii, la casele lor, îi cununa, îi boteza, le boteza copii, pruncii, apoi, seara târziu sau dimineaţa devreme, la uşa lui aşteptau unii demnitari ai statului, care veneau pentru sfat sau pentru taina spovedaniei.

Deci, Părintele folosea orice mijloc, în perioada de până în anul 1989, pentru a îmbunătăţi viaţa duhovnicească. Acesta i-a fost scopul, ţelul până în ultima zi a vieţii sale.

– Ce virtuţi preţuia mai mult Părintele Iachint la un călugăr?

Smerenia. Smerenia este virtutea pe care o preţuia în mod deosebit, deoarece ştia că din smerenie se nasc toate virtuţile.

“Dacă ai smerenia, ai temelia vieţii duhovniceşti. Fără smerenie nu poţi să zideşti. Rugăciunea, dacă este aşezată pe smerenie şi izvorăşte dintru smerenie, atunci curge, cântă inima. Dar dacă nu este aşezată pe smerenie, deşi te străduieşti, ea e ca o aramă răsunătoare şi un chimval răsunător. Aşa se face rugăciunea pentru cel care nu se roagă cu smerenie, rămâne numai la nivelul de jos, nu se urcă spre înălţimi.”

La monahi aprecia tăierea voii, căci ştia că ascultarea şi tăierea voii nasc smerenia cea adâncă. Se necăjea foarte mult când se făcea ceva fără binecuvântare. Se mâhnea, deşi nu certa mult, dar în câteva cuvinte spunea ceea ce trebuie. Nu cu cuvinte aspre, ci cu cuvinte uşoare, adânci, duhovniceşti. Aceasta este virtutea pe care punea el accentul, în mod deosebit, şi pe care o dorea mereu să înflorească în viaţa monahilor. Şi daca vedea că vreun monah era stăpânit de iubirea de sine, îl îndruma, îl povăţuia, iar dacă acela nu-l asculta, îl lăsa să meargă aşa, după voia lui. Dar nu o făcea fără de o durere lăuntrică şi permanent se ruga pentru el, lucru adeverit şi de sutele de nume care erau înscrise în pomelnicul lui personal.

articol_3_1– In afară de această virtute deosebită, smerenia, prin care părintele strălucea, ce alte virtuţi ieşeau în evidenţă la o primă întâlnire cu Părintele?

Smerenia pe care o avea năştea blândeţea. Smerenia naşte blândeţea şi blândeţea era întipărită pe chipul lui. Oricine priveşte o fotografie de-a Părintelui Iachint vede pe chipul lui o smerenie şi o blândeţe deosebită. Şi cunoaştem că aceste virtuţi atrag după sine darul cel mare al rugăciunii celei neîntrerupte.

Părintele Iachint iubea foarte mult rugăciunea… Rugăciunea lui Iisus. Am călătorit împreună de câteva ori, înainte de ’92. Părintele şi când mergea vorbea cu Dumnezeu, se ruga în chip tainic. Vedeai că pleacă uşor capul spre partea stângă şi spunea rugăciunea, dar fără ca ceilalţi să observe prea mult. Doar atât simţeai: cum pacea şi liniştea lăuntrică a Părintelui Iachint ii copleşea şi pe cei din jur. Te obliga la tăcere şi rugăciune.

Arăta şi spunea de multe ori cum să practici rugăciunea lui Iisus. O spunea ucenicilor mai râvnitori, iar metoda pe care el o recomanda mai mult era aceasta:

“Smereşte-te şi roagă-te. Iubeşte rugăciunea izvorâtă din smerenie, din adâncul smereniei, din smerita cugetare”.

In viaţa Părintelui Iachint rugăciunea lui Iisus a avut un rol deosebit: a iubit-o şi a îndrăgit-o dintru început, şi aş zice că a desăvârşit-o, după ce s-a retras din scaunul stăreţiei. Stăreţia implica multe obligaţii. Părintele Iachint spunea despre stăreţia Putnei că nu este o stăreţie normală, ci este o stăreţie foarte grea, poate cea mai grea stăreţie din Biserica noastră, aşa cum a mărturisit şi în cuvântul la slobozirea din ascultarea de stareţ.

După ce s-a retras mi-a zis:

“Ei, de acum mai am şi eu vreme să mă rog”.

Ori de câte ori mă duceam la el la chilie, fie pentru un sfat, fie ca să-l cercetez, îl găseam de fiecare dată cu metania zicând rugăciunea lui Iisus.

Nu a fost un om al pravilei, nu a fost un om care să ia Ceaslovul sau Psaltirea şi să le citească. Le recomanda şi pe acestea, dar ţinea, aşa cum am spus, la rugăciunea neîncetată către Dumnezeu.

“Cine se roagă numai din Ceaslov sau din carte, acela nu se roagă” – spunea el.

Şi:

“Dacă te rogi numai când te-ai aşezat la rugăciune, aceea nu este rugăciune”.

rugaciune16Noi trebuie să fim permanent într-o stare de rugăciune, cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel:

Rugaţi-vă neîncetat! (I Tes. 5, 17)

Mai spunea un cuvânt, şi pe acesta căuta să-l împlinească mai ales când era ghid şi stareţ: să ai pe Dumnezeu înaintea ochilor. Câteodată, când vedea pe vreun frate că nu merge pe calea cea bună, spunea:

“Măi, tu nu te temi de Dumnezeu că te vede? Cum poţi tu să faci lucrul acesta? Uite că Dumnezeu este prezent şi te vede”.

Punea accent pe atotprezenţa lui Dumnezeu. Şi ne-a convins pe mulţi dintre ucenicii săi că trăia intens prezenţa lui Dumnezeu.

Când a dobândit rugăciunea lui Iisus nu cunosc; poate în anii tinereţii. Dar după anul 1992, când s-a retras din stăreţie, a desăvârşit-o şi s-a bucurat de ea. S-a dedicat sfintei rugăciuni, unirii minţii cu Hristos, acestui vlăstar al blândeţii şi al dragostei.

– Părintele Iachint era un om integru şi nu accepta compromisul. Când apăreau abateri şi trebuia să mustre pe cineva, în ce fel o făcea?

A iubit monahismul, l-a trăit pe deplin şi l-a apărat cu toată puterea, cu toată virtutea, în faţa tuturor celor care căutau să-l denigreze sau să-l ponegrească.

Mustrarea o făcea cu blândeţe şi, într-adevăr, nu accepta compromisul. A avut verticalitatea lui şi nu a cedat în faţa acelora care căutau să compromită viaţa monahală, fie din interior, fie din exterior.

Pentru cei care se abăteau de la rânduiala vieţii monahale, folosea uneori chiar şi unele pedepse: îi punea să facă metanii la masă, să citească Paraclisul Maicii Domnului, să facă metanii în timpul cântării utreniei “Ceea ce eşti mai cinstită”. Folosea deci canoanele cunoscute în viaţa monahală. Nu o făcea cu răutate, ci scopul lui era îndreptarea, în primul rând. Dacă omul se îndrepta, mulţumirea lui era foarte mare.

– Deşi tăcut, Părintele avea cuvânt cu putere multă. Ca ghid al mănăstirii, care erau temele preferate ale Părintelui Iachint?

articol_6_3

Parintele Iachint la mormantul Sfantului Stefan

Slăvitul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. Acesta era tema principală a ghidajului Părintelui Iachint.

Când era în faţa mormântului Marelui Ştefan, tuturor celor care erau prezenţi le vorbea cu mult patos şi insufla duhul acestuia – patriotismul, dragostea de ţară, de neam, de credinţa strămoşească. Pe acestea Părintele Iachint căuta să le strecoare, să le transmită în sufletul celor care îl ascultau. Şi foarte mulţi dintre aceştia veneau la sfârşit cu o întrebare sau pentru un cuvânt sau un sfat. Strecura în cuvintele pe care le spunea învăţătura Bisericii: cum trebuie să se comporte şi ce trebuie să facă creştinul în viaţa de zi cu zi.

A fost un misionar, un ghid misionar. Cred că acestea sunt cuvintele care îl caracterizau: ghid misionar. Prin viu grai, prin expresia feţei sale şi prin prezenţa sa a transmis tuturor duhul dragostei de neam şi ţară, duhul dragostei de Biserică, duhul dragostei de tot ce este frumos, plăcut, înălţător şi te apropie de Dumnezeu.

– In afară de faptul că a fost stareţ al Mănăstirii Putna, ghid misionar, sfinţia sa a fost şi duhovnicul Bucovinei. Dumnezeu a rânduit ca Părintele Iachint să vă fie duhovnic până în ultima zi a vieţii sale. A trecut la cele veşnice rugându-se, în scaunul de spovedanie. Vă rog să faceţi un portret al Părintelui Iachint ca duhovnic.

Am amintit la început că l-am întâlnit pe Părintele Iachint în scaunul de spovedanie când am venit la mănăstire şi ne-am despărţit tot în scaunul de spovedanie. Iubea mult sufletul omului şi voia ca omul să se curăţească şi să se apropie de Dumnezeu. Şi foarte mulţi credincioşi i-au urmat sfatul şi îndrumarea, de aceea a şi fost numit “duhovnicul Bucovinei”.

In ultima zi, când m-am spovedit la părintele Iachint, pe 23 iunie 1998, către orele 11, am mărturisit un gând p.Iachint-adormirea de veci in scaunul spovedanieiascuns, care îmi rodea de mult casa sufletului datorită problemelor care erau atunci, şi anume gândul nestatorniciei şi al descurajării, pentru că acestea se ivesc impreună. După ce m-a ascultat mărturisind aceste gânduri, mi-a zis:

“Părinte, răbdare”,

şi, suferind fiind, s-a lăsat pe spate, s-a îndreptat şi iarăşi mi-a spus, a doua oară:

“Părinte, răbdare”.

Şi iarăşi a zis:

“Părinte, toată viaţa trebuie să avem răbdare, dacă vrem să ne mântuim”.

Aş zice că acesta a fost testamentul Părintelui Iachint. Acesta a fost îndemnul şi sfatul pe care l-am primit în ultima zi a vieţii sale. El a dovedit din plin că avea virtutea răbdării, pentru că a fost stareţ al Putnei în vremuri destul de tulburi, înainte şi după 1989, când Biserica şi viaţa monahală s-au confruntat cu mari probleme.

Duhovnic iscusit s-a dovedit Părintele Iachint încă din 1956, de când a luat jugul preoţiei şi apoi pe cel al duhovniciei. A fost numit pe drept şi rămâne, la acest sfârşit de veac şi de mileniu, duhovnicul iscusit al Putnei şi al Bucovinei.

Ierarhi, preoţi, credincioşi, monahi şi monahii de pretutindeni, din toate colţurile Bucovinei şi ale ţării, veneau la Părintele Iachint pentru sfat. Şi sfatul pe care îl dădea în primul rând era: “Răbdare”. Spunea că

“răbdarea naşte smerenia, te îndeamnă la rugăciune, la citirea cărţilor sfinte, răbdarea te îndeamnă la stăruinţă, la cuminţenie, la râvnă pe calea mântuirii”.

Ca duhovnic, pentru mine, Părintele Iachint este unic. Am avut în viaţa mea mulţi duhovnici. Cât timp am fost în Bucureşti, la facultate, l-am avut pe părintele Sofian Boghiu de la Mănăstirea Antim, la care m-am spovedit timp de trei ani. Mai înainte, în Seminar, l-am cunoscut puţin şi pe părintele Paisie. Apoi a fost părintele Cleopa, mai mult după ce s-a îmbolnăvit Părintele Iachint. Dar duhovnicul de care am rămas legat şi a cărui lipsă o simt până în ziua de astăzi este Părintele Iachint. După moartea lui nu am avut şi nu mi-am găsit încă un duhovnic la înălţimea sa. Mâna caldă a Părintelui Iachint, sfatul pe care îl dădea… le simt lipsa şi astăzi…

Duhul puternic pe care îl avea Părintele Iachint nu l-am mai întâlnit. E greu atunci când te desparţi de părinţii trupeşti, dar este şi mai greu când te desparţi de părinţii duhovniceşti.

Icoana părintelui Iachint rămâne vie. Nu a fost un duhovnic care să certe sau să mustre, ci unul care vindeca şi mângâia.

Când am aflat despre moartea lui m-am simţit orfan şi l-am plâns ca pe un părinte, căci un altul în locul lui nu s-a ridicat, un altul în locul lui nu am găsit. Poate că aşa a rânduit bunul Dumnezeu, ca să fiu şi ultimul care s-a spovedit la el.

L-am cunoscut în scaunul spovedaniei, ne-am despărţit în scaunul spovedaniei şi a adormit în scaunul spovedaniei cu capul plecat spre inima blândă, smerită şi iubitoare, cu mâna dreaptă întinsă pentru a dezlega pe toţi cei care i-au fost în decursul vieţii fii duhovniceşti.

Despărţirea de Părintele Iachint rămâne o rană duhovnicească adâncă, atât pentru Putna cât şi pentru întreaga Bucovină şi pentru toţi fiii şi fiicele lui duhovniceşti. Acesta a fost Părintele Iachint duhovnicul.

– Smerenia, blândeţea, tăcerea, rugăciunea şi toate celelalte virtuţi de care ne-aţi vorbit până acum ne fac să credem că Părintele Iachint era un slujitor deosebit al Sfântului Altar. Ce ne puteţi spune despre sfinţia sa ca liturghisitor?

Slujind impreuna cu p. Pamvo - 1989Părintele Iachint slujea rar: la sărbătorile mari, la praznicele împărăteşti. Slujea însă cu multă tăcere. Nu-i plăcea să se vorbească în timpul Sfintei Liturghii, să se audă vorbind în biserică sau în Sfântul Altar. Ii plăcea ca slujba, Sfânta Liturghie să curgă lin, aşa cum curgea şi cântarea din inima sa. Toţi care l-au cunoscut doreau să-l audă cântând: Iubi-Te-voi, Doamne”. Spunea un fiu duhovnicesc:

“Oricât de necăjit aş fi fost, oricâte necazuri aş fi avut, dacă veneam la biserică şi-l auzeam pe Părintele Iachint cântând “Iubi-Te-voi, Doamne”, uitam de toate necazurile. Atunci mi se înălţa inima spre Dumnezeu şi simţeam cu adevărat că “Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu”,

aşa cum cânta Părintele.

– Mănăstirea Putna, datorită poziţiei ei geografice, prin trecutul ei şi prin tradiţia de peste cinci secole de viaţă monahală, este o mănăstire vizitată de numeroşi pelerini şi turişti. Pe de altă parte, ea este înconjurată de multe sate cu credincioşi deosebiţi. Ce părere avea Părintele Iachint despre misiunea monahilor în slujirea semenilor din lume?

In primul rând, Părintele Iachint era el însuşi un misionar, prin tot ceea ce făcea. In drumul său spre chilie de la biserică sau de la trapeză nu era singur niciodată. Era cu neputinţă ca să nu fie însoţit de vreun creştin sau monah, care să-i ceară sfat sau binecuvântare.

Preoţii din satele învecinate erau aproape toţi fii duhovniceşti ai Părintelui Iachint. Majoritatea se spovedeau la el. O parte din ei erau chiar crescuţi de el, ajutaţi în seminar sau facultate, şi de aceea exista o legătură strânsă între mănăstire şi parohiile învecinate.

Cand erau solicitări, la marile sărbători ale creştinătăţii precum învierea Domnului, Anul Nou, Părintele Iachint era prezent în mijlocul credincioşilor, în mănăstire, apoi mergea în sat însoţit şi de alţi slujitori. De la sfinţia sa a rămas la Putna o tradiţie: ca preoţii din satele învecinate să primească ajutor de la mănăstire pentru anumite slujbe. Tot aşa când se mergea cu Ajunul, la Crăciun sau la Bobotează.

Apoi, la hramul Mănăstirii Putna sunt prezenţi, în primul rând, preoţii din satele vecine, care vin împreună cu credincioşii lor. Aceştia vin aici la mănăstire nu numai în zilele de sărbătoare, ci şi în zilele în care Mănăstirea Putna are nevoie de ajutor, la fân, la grădină.

Datorită acestei comuniuni dintre mănăstire şi parohii, IPS Pimen îi consideră pe aceştia ca făcând parte din obştea Putnei, care deci nu se opreşte la poarta mănăstirii, ci cuprinde şi toate satele învecinate, iar credincioşii se consideră ca aparţinând obştii Mănăstirii Putna.

maica-domnului-umilenia-blog-adriana-rotaru-marin– Ne-aţi vorbit deja despre marea evlavie pe care Părintele Iachint o avea faţă de Sfântul Voievod Ştefan. Către ce alţi sfinţi avea Părintele o evlavie deosebită?

Către Maica Domnului mai întâi, pe care permanent o simţea ca ocrotitoare şi păzitoare. De multe ori în sfaturile de taină mă îndemna:

“Să te rogi Maicii Domnului, că ea mult o să te ajute”,

ceea ce s-a şi dovedit. Pentru că nu a fost problemă sau necaz în mănăstire în care să nu primim ajutorul Maicii Domnului. Ea este stareţa noastră.

– Vorbea apoi cu mult patos despre Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, iar faţă de Sfântul Ioan Botezătorul, care era patronul şi ocrotitorul său, căci el din botez s-a numit Ioan, avea o deosebită evlavie şi-i cerea mijlocirea. Către ajutorul Sfântului Daniil Sihastrul se apleca de multe ori Părintele Iachint, cerându-i rugăciunile şi ocrotirea.

Un cult deosebit avea pentru părinţii îmbunătăţiţi pe care i-a avut ca povăţuitori, pe care el îi cinstea şi îi avea în inimă ca sfinţi: părinţii Daniil (Sandu Tudor) şi Ioil Gheorghiu.

Părintele şi-a dorit mult numele Ioachim la călugărie, şi de multe ori făcea aluzie la lucrul acesta. Avea evlavie la Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana şi spunea:

“Eu am vrut să mi se pună numele Ioachim, dar tăierea voii a făcut să fiu Iachint”.

“Iachint” este o piatră preţioasă, iar Părintele s-a dovedit a fi o piatră preţioasă pentru ţinuturile noastre. Aceştia erau sfinţii la care părintele Iachint avea o evlavie deosebită.

– Părintele nostru Iachint era un om care iubea frumosul, arta în general – cânta la strană, picta, citea mult, iubea natura. Ce preferinţe avea?

Părintele Iachint iubea slujbele şi cântările bisericeşti. Se aşeza în strana stăreţească şi de multe ori el era cel care dădea tonul cântării. Pe lângă aceasta, iubea şi pictura, deşi la pictură nu se pricepea întru toate, cum ne spunea el însuşi. în legătură cu aceasta ne-a povestit o întâmplare din viaţa lui, pe când ucenicea pe lângă părintele Sofian Boghiu:

Lucrau la Mănăstirea Negru-Vodă, în localitatea Câmpulung Muscel, şi acolo a zugrăvit chipul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

“Eu nu mă pricepeam aşa bine la pictură, dar mă străduiam şi eu” – spunea Părintele Iachint.

“Iar când a venit părintele Sofian şi a văzut, a zis:

«Părinte Iachint, nu a pătimit destul Sfântul Gheorghe? L-ai mai făcut şi sfinţia ta să pătimească!”.

Parintele iachint pictand 1968

Parintele Iachint pictand, in 1968

Spunea de multe ori aceasta din smerenie, dar şi ca o glumă.

O fotografie de-a Părintelui Iachint ni-l arată pe treptele bisericii, schiţând chipul unui sfânt. Pictura a fost o îndeletnicire pe care a iubit-o, însă duhovnicia, ghidajul la muzeu şi stăreţia Putnei nu i-au îngăduit să se desăvârşească în această artă.

Părintele Iachint iubea apoi foarte mult cartea. A avut o bibliotecă deosebită şi ne-a rămas moştenire de la el o parte din colecţia lui de carte, la care ţinem cu sfinţenie. Cealaltă parte a fost înstrăinată, nu datorită Părintelui, ci datorită unor ucenici.

Avea multe cărţi şi chiar zicea uneori:

“Văd că nu am timp să le citesc, şi totuşi le adun acolo, poate le voi citi cândva”.

Şi într-adevăr, în ultima perioadă a mai avut timp să citească.

A tradus şi a copiat cărţi vechi. S-au găsit în biblioteca lui manuscrise, cărţi care erau interzise atunci: Grădina de flori duhovniceşti, Urmarea lui Hristos, pe care le recomanda în mod deosebit creştinilor. Monahilor le recomanda să citească şi Războiul nevăzut, Filocalia şi Patericul egiptean şi alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Tot în manuscris au fost găsite şi o serie de panegirice la praznicele împărăteşti. Că au fost scrise de Părintele Iachint sau că au fost copiate din altă parte, nu cunoaştem. Pentru frumuseţea şi înălţimea lor duhovnicească, le adăugăm în acest volum.

Ori de câte ori avea prilejul să tundă în monahism, zicea cuvântul cuviosului Antonie cel Mare:

“Oriunde vei merge, să ai pe Dumnezeu pururea înaintea ta. Şi orice vei face, să ai mărturie din Sfintele Scripturi şi ori în ce loc vei şedea, să nu te mişti degrabă. Acestea trei păzeşte-le, şi te vei mântui”. (Cuv.5, Patericul egiptean).

Spunea des acest cuvânt.

– Ultima perioadă a vieţii Părintelui Iachint a fost marcată de boală, de suferinţă. în ce chip şi-a purtat această cruce a suferinţei?

Cu multă răbdare. Dacă el ne recomanda nouă răbdarea, o recomanda pentru că o avea. S-a dovedit a fi un om răbdător, în mod deosebit, în suferinţă. Atunci când m-am spovedit pentru ultima oară şi când am mărturisit acel gând ascuns, m-a îndemnat la răbdare. Pentru mine gestul lui de atunci a fost în felul acesta: “Mă vezi? Eu rabd”. Şi, lăsându-se pe spate şi revenind, a spus din nou: “Mă vezi? Eu sufăr şi rabd; rabdă şi tu!”.

Aceasta a fost starea lăuntrică a Părintelui Iachint: o stare de răbdare în suferinţă. A suferit fără să se plângă. Nu l-am auzit niciodată pe Părintele Iachint spunând: “Nu mai pot, mă doare!”

Sub formă de glumă, zicea câteodată:

Ei, lasă, s-or vindeca toate cu untul pământului. La adâncime, s-or vindeca toate. Acolo trec toate, nu ne mai doare nimic”.

Aceasta o spunea mereu, dar în interiorul lui suferea mult, din cauza spondilozei care l-a imobilizat în cele din urmă la pat. Nici celelalte boli şi suferinţe pe care le-a avut nu l-au făcut să se plângă niciodată. A răbdat întru toate şi răbdător s-a arătat până în ultima clipă a vieţii sale.

A fost un model pentru noi toţi cei de astăzi, care, atunci când ne doare câte ceva, lipsim de la biserică, nu suntem prezenţi la sfintele slujbe, la ascultări, ci rămânem la chilie sau imediat mergem la medic pentru orice durere, oricât de mică ar fi. De la el avem de învăţat virtutea aceasta: a răbda întru suferinţă.

– 23 iunie 1998 – sfârşitul pământesc al unui stareţ la Putna. Un “apus de soare” într-un anumit fel. Cum a trecut Părintele Iachint spre cele veşnice?

Ziua aceasta rămâne ca ziua despărţirii – desigur, de trupul, de mâna caldă a Părintelui Iachint, dar nu şi de duhul său. Am amintit deja crâmpeie din acest moment al plecării pe drumul veşniciei a Părintelui Iachint.

articol_6_1În ziua de 23 iunie 1998, către orele 11, m-am îndreptat spre chilia Părintelui pentru a mă spovedi. Mă pregăteam pentru a sluji la Suceava, la sărbătoarea Sfântului Ioan cel Nou, pe 24 iunie, unde trebuia să fiu prezent în calitate de stareţ al Mănăstirii Putna.

Am mers la sfinţia sa să mă spovedesc. M-a întâmpinat, deşi era bolnav şi suferea. S-a ridicat din pat şi m-a mărturisit. I-am mărturisit acel gând ascuns de nestatornicie şi m-a îndemnat la răbdare, apoi m-a binecuvântat, întrucât îi ceream binecuvântare de fiecare dată când urma să slujesc, şi, cum avea el obiceiul, spunea cuvântul acesta:

Domnul să-ţi ajute şi să slujeşti cu pace, cu bucurie, să slujeşti cu îngerii”.

Acesta era cuvântul pe care îl spunea slujitorilor, la sfârşitul mărturisirii. Apoi ne-am luat rămas bun şi în felul acesta ne-am despărţit.

Către orele 16, Părintele Iachint s-a simţit tot mai rău după cum a mărturisit ucenicul său de chilie. Apoi au fost chemaţi alţi părinţi şi, la îndemnul ucenicului, a fost ridicat de pe patul unde stătea şi aşezat pe scaunul de spovedanie. Ucenicul său i-a zis:

Părinte, staţi pe scaunul pe care aţi spovedit atâţia ani; staţi puţin şi vă odihniţi”.

S-a aşezat pe acel scaun şi, stând, şi-a plecat capul spre partea stângă, spre inima sa iubitoare, şi a întins mâna dreaptă, vrând să dea parcă încă alte multe dezlegări. Şi aşa a plecat pe drumul veşniciei.

M-am simţit orfan când am primit vestea morţii Părintelui Iachint şi totodată, dezlegat de o făgăduinţă a mea: că nu voi părăsi Mănăstirea Putna atât timp cât Părintele Iachint este în viaţă. Şi cum Părintele Iachint a rămas prezent printre noi, mă simt legat de obştea şi de locul acestea şi de Părintele Iachint până la bătrâneţe, cât va fi voia lui Dumnezeu.

iachintCând m-am întors la Putna de la Suceava, după aflarea veştii morţii Părintelui Iachint, l-am găsit întins pe pat, îmbrăcat deja de părinţi, pregătit pentru a merge pe calea veşniciei. L-am plâns ca pe un părinte. Grea este despărţirea de părinţii trupeşti, dar mai grea este despărţirea de părinţii sufleteşti. De părinţii trupeşti, cei care ne-au dat viaţă, suntem conştienţi că ne vom despărţi, mai devreme sau mai târziu, când fiecare din noi vom pleca pe drumul veşniciei. De părinţii duhovniceşti însă te desparţi mult mai greu, pentru că ei nu te nasc la o viaţă trupească, pământească, ci la o viaţă nouă, la viaţa în Hristos.

Noi ne pregătim pentru întâlnirea cu Hristos. De aceea, când te desparţi de părintele duhovnicesc, care ţi-a îndrumat paşii spre Hristos, îţi este greu şi te simţi orfan. Poţi să suferi o viaţa întreagă după părintele tău duhovnicesc, că nu îl mai găseşti, că nu mal ai un astfel de îndrumător. Aşa a fost despărţirea de Părintele Iachint. După ce ne-a părăsit, au urmat pregătirile pentru a-l conduce pe ultimul drum. Au fost prezenţi, aşa după cum bine se cunoaşte, o mulţime de credincioşi. Şi când a fost ca trupul blândului Părinte să se aşeze în ţărână, de unde a şi fost luat, un fiu duhovnicesc a îndemnat pe credincioşi spunând:

Prea mult ne-a dezlegat Părintele Iachint cu mâinile lui şi ar fi păcat să nu-l acoperim cu mâinile noastre”.

Atunci toţi fiii duhovniceşti ai Părintelui Iachint au luat ţărână cu mâinile şi l-au acoperit şi aşa i-au făcut mormântul. Nu cu lopata sau cu hârleţul, ci cu mâinile a fost acoperit trupul Părintelui Iachint, lucru rar întâlnit chiar şi în vieţile sfinţilor.

Rar lucru este ca cineva să plece pe calea veşniciei stând în scaunul de spovedanie, fără să cadă. Aşa a adormit Părintele Iachint, în scaun şi nu s-a prăvălit, nu a căzut, ci a rămas în scaun ca şi când ar fi fost viu, ca şi când ar fi dormit.

Au fost evenimente dureroase, dar în acelaşi timp măreţe, înălţătoare.

Amintesc şi corul păsărelelor care ne-au însoţit. Acestea ne-au acompaniat pe noi, slujitorii care cântam slujba înmormântării. Stolurile de păsărele au zburat împrejurul bisericii şi i-au cântat acestuia. L-au plâns păsărelele pentru că a plecat dintre cei vii şi a lăsat un loc gol, neîmplinit. Mormântul lui este împodobit cu flori până în ziua de astăzi.

Aşa ne-am despărţit de Părintele Iachint, duhovnicul, sfetnicul acestui locaş sfânt, al acestor ţinuturi sfinte.

A rămas în conştiinţa noastră, a monahilor, prin blândeţea, dragostea, smerenia, răbdarea sfinţiei sale, prin îndemnurile şi sfaturile pe care le dădea. O parte din acestea le-am strâns în această carte pe care vrem să o dăruim tuturor celor care l-au iubit şi l-au preţuit pe Părintele Iachint.

Viu va rămâne Părintele şi în conştiinţa credincioşilor, unii foarte buni, care respectă pravila şi canonul aproape ca monahii. Sunt fii duhovniceşti ai sfinţiei sale, pe care noi i-am preluat şi care ne-au uimit cu rânduiala pe care o au. Aceştia postesc nu numai miercurea şi vinerea, ci şi lunea, ştiu că trebuie citit Acatistul zilei şi Paraclisul Maicii Domnului. Ei vin şi postesc desăvârşit primele trei zile sau chiar mai multe la începutul Postului Mare, alături de vieţuitorii mănăstirii, iar unii dintre ei citesc în fiecare zi câte o Psaltire.

Credincioşii, cu râvna, rugăciunile şi dragostea lor, insuflată de Părintele Iachint şi de toţi părinţii duhovniceşti pe care Putna i-a avut şi i-a dăruit de-a lungul veacurilor, menţin un echilibru în această zonă şi sfinţesc locul acesta.

Bucovina atrage în primul rând din punct de vedere duhovnicesc. Toţi cei care vin aici la Putna mărturisesc că simt linişte şi pace adâncă, pentru că locul acesta este sfinţit cu lacrimile şi nevoinţele părinţilor duhovniceşti şi ale credincioşilor care au fost şi sunt încă. De aceea se spune ca omul sfinţeşte locul.

Părintele Iachint a sfinţit şi sfinţeşte în continuare locul acesta prin ceea ce a lăsat în urma sa, prin râvna, dragostea, nevointa, rugăciunea, jertfa şi osteneala fiilor duhovniceşti. Prin acestea, Părintele Iachint va rămâne veşnic viu în conştiinţa tuturor.

(din: Parintele Iachint al Putnei, Editura Bizantina, 2000)

parintele_iachint_al_putnei

***

Manastirea Putna/ Cuvinte catre tineri:

Fost-a acest Iachint un Om…

Arhim. Melchisedec Velnic

Un cronicar, vrând să vorbească despre el, ar începe astfel: „Fost-a acest Iachint un om…” şi cred că s-ar opri aici, negăsind cuvântul cu care să continue. Dacă stăm şi ne gândim la viaţa şi trăirea Părintelui Iachint, putem spune că el era asemenea părinţilor sporiţi despre care citim în Paterice. El a reuşit deci să le adune pe toate. În el găsim pe călugărul smerit, pe rugătorul fierbinte, pe postitorul aspru, pe slujitorul plin de fiorul divin, pe duhovnicul iscusit, pe primitorul de străini, pe preotul înflăcărat.

Toate acestea au făcut din el un Părinte.

[…]

Nimeni nu l-a iubit pe Slăvitul Voievod Ştefan aşa cum l-a iubit, l-a cântat, l-a dăruit celor ce veneau să-şi plece genunchii la mormântul său precum părintele Iachint. Nici un altul n-a ţinut mai mult la demnitatea şi la credinţa Măriei Sale aşa cum a ţinut părintele Iachint. Nici unul nu a transmis mai departe dragostea de neam şi ţară aşa cum a transmis-o părintele Iachint.

Ca o concluzie a vieţii sale, a faptele sale ştiute şi mai puţin ştiute, putem reţine cu toţii:

„întreaga sa activitate s-a constituit într-o rezistenţă eficace faţă de politica atee a regimului comunist. A răspuns cu toată fiinţa sa la durerile Bucovinei, Basarabiei şi ale întregii ţări.”

Pentru viaţa sa duhovnicească de mare profunzime, mulţi l-au numit, pe bună dreptate, „podoabă a cinului călugăresc”.

La zece ani de la mutarea sa cele veşnice îi aducem cuvânt de laudă:

Bucură-te, aleasă podoabă a cinului călugăresc!
Bucură-te, propovăduitor fără tihnă al Măriei Sale!
Bucură-te, izvor duhovnicesc al Bucovinei!
Bucură-te, părinte Iachint, cel cu cuget smerit şi cu preablând chip!

Arhim. Melchisedec Velnic si Arhim. Iachint Unciuleac

Legaturi:

***

*


Categorii

2. Special, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Iachint al Putnei, Parintele Melchisedec Velnic, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), RUGACIUNEA LUI IISUS (Rugaciunea mintii/ inimii)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “PARINTELE IACHINT AL PUTNEI – icoana blandetii, discretiei, intelepciunii, iubirii patimitoare si rabdarii NESFARSITE. Ultimele cuvinte: “PARINTE, RABDARE! Toata viata trebuie sa avem rabdare, daca vrem sa ne mantuim. MARTURII calde de ucenici: parintele staret MELCHISEDEC si altii (I)

  1. off topic:
    A aparut un nou canal pe youtube.com: PentruOrtodoxie.
    Link: http://www.youtube.com/channel/UCBkqOpmvOEMCeVq0KqcPFoQ
    Aici vor fi postate filme si desene animate ortodoxe rusesti subtitrate. Deocamdata sunt postate filmele Pilde 3 si Pilde 4. De asemenea si 3 desene animate.

  2. Chiar ca parintele arata ca o icoana a blandetii, foarte frumos spus. Prima oara cand am intrat pe pagina si i-am vazut fotografia, parca l-am vazut pe Mos Craciun, seamana bine cu o fotografie pe care am facut-o in copilarie cu un Mos, dar era doar o masca, este asa cum mi-l imaginam in copilarie pe Mosul, ca un parinte bland si intelept.

    M-a impresionat mult prima intamplare povestita cu parintele:

    Odată, plecând acasă, părintele mi-a spus la despărţire:

    „Când vei ajunge în gară trenul va fi plecat, dar să nu pleci pe jos. Ai auzit?! Să îl aştepţi pe celălalt, de după-amiază.”

    Dar eu, neastâmpărată, mi-am zis: „Cum să aştept atâtea ore? Mai bine merg pe jos, doar am mai mers de atâtea ori.” Era doar o staţie de tren. Am plecat de una singură. În afara satului, în câmpul liber, nu era nici ţipenie de om. Deodată au apărut doi tineri pe biciclete, mergând când înainte, când înapoi pe lângă mine, rostind vorbe murdare. M-a cuprins frica şi, văzând că nu am ajutor omenesc, am strigat la Dumnezeu şi mi-am adus aminte de cuvintele părintelui: „să nu pleci pe jos”. I-am cerut iertare şi ajutor părintelui. Imediat acei tineri s-au întors spre sat şi au dispărut. Restul drumului am călătorit rugându-mă până am ajuns cu bine. Când m-am dus iarăşi la mănăstire, părintele mi-a spus:

    “Data trecută mi-ai dat de lucru, nu m-ai ascultat să nu pleci pe jos.”

    Asta este o dovada clara de sfintenie a Parintelui. A simtit in duh ca fiica aceea duhovniceasca i-a cerut ajutorul si s-a rugat pentru ea. La fel am citit si in cazul parintelui Paisie si a altor cuviosi.

    Ne învăţa că cuvintele şi gesturile spun cine eşti, pentru că interiorul comandă exteriorul. De aceea trebuie să ne controlăm şi mersul şi gesturile, ca nu cumva să smintim pe cineva prin comportamentul nostru. Precum îngerii, aşa trebuie să ne deplasăm şi noi, aproape neobservat, fără să deranjăm pe cineva. Cel care nu este din fire echilibrat trebuie să muncească mult pentru a ajunge să se poarte cuviincios, dar va avea plată pe măsura efortului.

    Foarte interesant, asta e un lucru nou pe care il aflu acum, sa ne straduim ca pana si in comportamentul nostru exterior sa ne miscam evlavios, si asa este, firea noastra interioara se tradeaza si la exterior, nu trebuie sa radem zgomotos, nici sa ne purtam caraghios, cu atat mai putin sa vorbim necuviincios.

    “Dacă ai smerenia, ai temelia vieţii duhovniceşti. Fără smerenie nu poţi să zideşti. Rugăciunea, dacă este aşezată pe smerenie şi izvorăşte dintru smerenie, atunci curge, cântă inima. Dar dacă nu este aşezată pe smerenie, deşi te străduieşti, ea e ca o aramă răsunătoare şi un chimval răsunător. Aşa se face rugăciunea pentru cel care nu se roagă cu smerenie, rămâne numai la nivelul de jos, nu se urcă spre înălţimi.”

    Foarte folositoare aceste vorbe spuse de parinte, despre importanta smereniei in rugaciune, este esentiala pentru ca rugaciunea noastra sa fie auzita. E cel mai util lucru pe care l-am auzit de multa vreme incoace…

    Multumesc pt. articol, foarte, foarte frumos si folositor (si viata si faptele acestui parinte minunat, ca si sfaturile sale). Dumnezeu sa-l odihneasca cu Sfintii Sai.

  3. Pingback: CUGETARI si SFATURI DUHOVNICESTI ale PARINTELUI IACHINT: “Doamne, al Tau sunt, sa nu ma parasesti!” -
  4. Pingback: CUVIOSUL SILUAN ATHONITUL ne arata, prin pilde vii, METODELE DUHOVNICESTI DE A REZISTA TURBATELOR ATACURI DEMONICE, care sunt roadele amare sau tragice ale INCAPATANARII NEASCULTATOARE si pana unde poate merge IUBIREA DE APROAPE si RUGACIUNEA PENTRU CEI M
  5. Pingback: Cuvinte de trezire de la staretul Manastirii Putna, Parintele Melchisedec: “CRESTINII SUNT PRIGONITI, parca pacea s-a luat de pe pamant, ispitele s-au inmultit mai mult ca oricand. SA NE RUGAM PENTRU CRESTINII DIN SIRIA, MULTI DINTRE EI SUNT MUCENIC
  6. Pingback: Cuvinte pentru o neincetata SARBATOARE A SUFLETULUI de la PARINTELE MELCHISEDEC VELNIC, staretul Putnei: “Mâna lui Dumnezeu este deschisa si bratele Lui imbratiseaza pe oricine se preda Lui. Omul sa caute sincer, si nu iscoditor, iar Dumnezeu ii va
  7. Pingback: PARINTELE IACHINT, STARETUL SI DUHOVNICUL (†23 iunie 1998) – documentar video realizat de MANASTIREA PUTNA (include inregistrari audio inedite si filmari emotionante cu marele duhovnic al Bucovinei) | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: “Şi a fost gândul lui Dumnezeu cu Ştefan Voievod…” (VIDEO, AUDIO) – Dreptcredinciosul voievod STEFAN CEL MARE SI SFANT, “păstorul cel bun” al neamului, OM AL CREDINTEI SI OM AL EVANGHELIEI | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: BUNUL DUHOVNIC IACHINT, NEODIHNITUL ODIHNITOR DE INIMI, staretul de Pateric al Manastirii Putna in vremuri de restriste. MARTURII CALDE DE UCENICI (II): “Nu-mi tihnea sa ma odihnesc. Ma mustra constiinta. Cum sa-i las singuri pe toti acestia care au
  10. Pingback: Doamna Lidia Staniloae despre REZISTENTA BISERICII ORTODOXE SUB COMUNISM si despre “teroarea cea de toate zilele“, “atmosfera de delatiune, de incredibila densitate a dusmaniei si a urii“, de vanatoare de “dusmani ai poporulu
  11. Pingback: PUTNA – 550 | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate