SFÂNTUL părinte SOFIAN de la Antim, puterea TĂCERII RĂBDĂTOARE până la sfârșit și MINUNILE DE LA ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI

14-09-2017 Sublinieri

(detaliu fresca de Nicolae Balan)

7 OCTOMBRIE 1912 – 14 SEPTEMBRIE 2002

Familia ortodoxa”, nr. 9 (104)/septembrie 2017:

Părintele Sofian de la Antim – 15 ani de la naşterea în Ceruri

[…]

Arhimandritul Mihail Stanciu de la Antim:

“PĂRINTELE SOFIAN A FOST UN STÂLP AL BISERICII ȘI ESTE
ÎN CONTINUARE”

— Părinte Mihail, anul acesta se împlinesc cincisprezece ani de când Părintele Sofian s-a mutat la Domnul. Cum l-aţi simţit pe Părintele Sofian?

— Mereu l-am simţit pe Părintele nostru Stareţ odihnit în „lumina lină” a harului dumnezeiesc, pentru că, mai întâi de toate, Părintele Sofîan era un om plin de Duhul Sfânt, care e duhul iubirii. Avea un duh al păcii, al rugăciunii şi al înţelepciunii, şi întotdeauna am observat că la Taina Spovedaniei, precum şi la slujbele bisericeşti, Părintele iradia această lumină a rugăciunii, a păcii, a sfinţeniei. Și este în continuare, prin rugăciunea pe care o face neîncetat, credem noi, înaintea Mântuitorului Hristos. El L-a mărturisit în viaţa sa pe Domnul înaintea oamenilor, şi cred că şi Mântuitorul îl pomeneşte acum în Împărăţia Cerurilor înaintea îngerilor şi a Sfinţilor. Am această încredinţare că Părintele Sofian continuă să se roage pentru noi, pentru toţi creştinii ortodocşi care l-am avut Părinte duhovnicesc, precum şi pentru lumea întreagă.

Aşa l-am simţit şi noi, ca ucenici în obştea Mănăstirii Antim şi ca participanţi la slujbe împreună cu sfinţia sa: un om de rugăciune, un om care ne punea pe toţi înaintea lui Hristos şi ne învăţa şi pe noi să ne rugăm pentru semeni — pentru că aceasta este cea mai bună faptă pe care o putem face ca monahi şi ieromonahi: să mijlocim la Dumnezeu pentru mântuirea semenilor. Ne spunea: Să pomeniţi fiecare nume cu atenţie, căci fiecare nume e un suflet, e o viaţă veşnică. Atunci ne întărea şi pe noi în acest efort, care nu e uşor, al pomenirii numelor din pomelnice – în Postul Mare, mai ales, vin foarte multe pomelnice, unele scrise ilizibil, şi atunci trebuie să ne concentrăm, şi e foarte obositor. De aceea el insista să ne rugăm cu drag şi cu râvnă pentru fiecare nume în parte.

Apoi, şi nu doar din experienţa personală, ci şi de la mulţi ucenici ai dânsului, ştiu că Părintele Sofian le-a dat sfaturi bune în momente decisive. De cele mai multe ori, Părintele nu mustra, dar îi avertiza din timp pe fiii săi duhovniceşti mai nehotărâţi că drumul pe care mergeau atunci, amestecat cu păcatul, nu ducea nicăieri bun. Îi lămurea apoi şi prin pilde biblice că drumul vieţii lor duce într-o fundătură, şi cred că rugăciunea lui pentru ei îi întorcea de pe acest drum.

“ÎN ZIUA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI MÂNTUITORUL FACE MULTE MINUNI”

— Ne puteţi relata o minune trăită alături de Părintele Sofian?

— A fost o minune extraordinară petrecută cu un fiu duhovnicesc al Părintelui Sofian, un englez, Barry George, care s-a şi botezat ortodox înainte de-a se căsători cu o fată credincioasă, care venea la spovedanie la Părintele Sofian. Părintele Sofian le-a botezat trei copii, iar eu l-am botezat pe al patrulea. La un moment dat, prin vara anului 2000, acest englez s-a îmbolnăvit foarte rău, a intrat în comă profundă şi a ajuns să fie ţinut în viaţă doar cu aparatele. Doctorii din Londra i-au spus categoric soţiei lui, după vreo trei săptămâni, că nu mai pot să-l ţină, şi că ea ar trebui să-şi dea acordul scris ca să-l decupleze de la aparate. Asta se întâmpla pe 13 septembrie. Medicii insistaseră şi până atunci de câteva ori, dar în acea zi aproape că au somat-o pe femeie să pregătească actul notarial, şi părea că nu mai există nici o altă soluţie. Seara, femeia l-a sunat în lacrimi pe Părintele Sofian, care a îndemnat-o să se roage şi mai mult în noaptea care urma, de 13 spre 14 septembrie, pentru că, zicea Părintele Sofian, „de ziua Înălţării Sfintei Cruci, Mântuitorul face multe minuni”. A doua zi, când s-a dus la spital foarte abătută, dar şi întărită în urma rugăciunilor celor multe, s-a apropiat de soţul ei care era conectat la aparate, nemişcat de trei săptămâni, şi l-a ţinut de mână, spunându-i: Barry, uite, oamenii ăştia vor să te decuplez de la aparate… Dar eu nu vreau. Te iubesc şi sunt alături de tine”. În timp ce vorbea şi plângea, a simţit o firavă strângere de mână. Tresărind, s-a uitat la soţul ei, a chemat o asistentă de acolo şi i-a spus: „Uite, m-a strâns de mână!”. Femeia i-a spus: „Nu se poate, e o reacţie vegetativă. Vi se pare”. Atunci el a mai mişcat o dată din degetul mic de la mână, iar ea a strigat: „Barry, mă auzi? Mişcă degetul de două ori dacă mă auzi! Te implor!”. Şi el a dat de două ori din deget. Au venit şi alte asistente şi s-au îngrămădit acolo, în jurul patului de spital. Nu le venea să creadă: „Uite, şi-a revenit, aude, e conştient!”. Mai mult decât atât, a început să clipească uşor, după care a clipit mai cu putere. A venit asistenta-şefa a secţiei, s-a mirat şi ea. În câteva minute, Barry a putut să deschidă ochii şi să confirme că aude, că e prezent, că simte. Într-adevăr, în acea zi el a deschis ochii, a mişcat din cap şi şi-a revenit — în dimineaţa zilei Înălţării Sfintei Cruci, în anul 2000. Eu cred că era vremea Sfintei Liturghii, iar Părintele Sofian îl pomenea la Proscomidie.

După aceea, un an mai târziu, în prezenţa Părintelui Sofian, le-am botezat al patrulea copil şi i-am preluat la spovedanie. L-am întrebat pe domnul Barry ce simţea el în acele trei săptămâni în care a fost în comă. Iar el mi-a spus: „Eram cu mintea trează, mă gândeam la multe probleme, aveam amintiri… La un moment dat, îi auzeam pe cei din jurul patului meu, numai că nu puteam să mă mişc“. Asta arată că şi în stare de comă omul este conştient, sufletul lui e viu şi simte, e în contact cu lumea, chiar dacă nu se poate manifesta fizic.

Peste încă un an de zile, în 2002, de ziua Înălţării Sfintei Cruci, pe 14 septembrie, Părintele Sofian şi-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos, tot aşa, în chip minunat, în timpul Sfintei Liturghii, fiind pomenit şi ca Stareţ al mănăstirii, adică la vii, dar şi la ectenia pentru cei adormiţi, imediat după ectenia întreită. Am văzut şi în această frumoasă rânduială a lui Dumnezeu că l-a primit pe alesul şi slujitorul Său în Împărăţia Lui, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, când şi Părintele şi-a înălţat sufletul de pe crucea suferinţei trupeşti în împărăţia mâinile lui Hristos, Domnul şi Dumnezeu nostru.

— Părinte Mihail, cum vă simţeaţi când slujeaţi alături de Părintele Sofian?

În timpul slujbelor la sfântul altar, Părintele Sofian avea o anumită blândeţe a mişcărilor, nu făcea niciodată gesturi grăbite, era mereu într-o mişcare lină şi continuă înaintea Mântuitorului Hristos. Mai mult de atât, îi plăcea tăcerea în altar, şi ne învăţa şi pe noi să ne rugăm în linişte, în această stare de simţire a prezenţei lui Dumnezeu, Care oricum este pretutindeni, dar cu atât mai mult în sfântul altar. Vocea Părintelui Sofian era baritonală, dar lină şi foarte armonioasă. De asemenea, atunci când predica la finalul slujbelor, întotdeauna Părintele pleca de la pericopa biblică, de la învăţătura Sfintei Scripturi, apoi o lămurea prin tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, şi încheia cu sfaturile practice pentru noi, cei de azi. Atunci când îi vedeam şi pe Părintele Sofian şi pe Părintele Adrian (Făgeţeanu) în sfântul altar, ne bucuram şi aveam o admiraţie pentru ei că îi vedeam împreună şi ştiam că îi leagă o prietenie de prin 1947. Apreciem această preţuire pe care o aveau unul pentru altul.

Când îl întrebam pe Părintele Adrian dacă l-a impresionat Părintele Sofian, zicea: „Da, pentru că nu am văzut un om mai răbdător ca el, mai tăcut şi mai statornic”. Părintele Adrian, după cum ştim, era un pic mai temperamental. Ne spunea:Eu nu aş fi avut răbdarea Părintelui Sofian!“. Îl aprecia enorm pe Părintele.

De asemenea, şi Părintele Sofian îl aprecia pe Părintele Adrian când spunea despre curajul mărturisirii lui, despre faptul că, în închisoare, Părintele Adrian se contra cu gardienii sau cu ateii care îl maltratau, şi în timpul bătăilor mai avea putere şi curaj apologetic să-i combată pe ateii care îl înjurau şi urlau la el: „Unde e, mă, Dumnezeul tău, pe Care îl slujeşti? Uite, aici eu sunt stăpânul tău, eu sunt dumnezeul tău!”. Iar Părintele Adrian îi răspundea: „Tu eşti trecător. Nu eşti nici un dumnezeu, eşti un simplu muritor. Ar trebui să crezi în Dumnezeu, nu să lupţi împotriva Lui”.

Şi astfel amândoi Părinţii erau foarte uniţi în cuget şi în rugăciune, mijlocind pentru obştea cea mică a mănăstirii şi pentru obştea cea mare a credincioşilor.

— Se simţea atunci când Părintele Sofian se ruga cu osârdie pentru cineva, mai ales pentru cei care aveau probleme?

— Da, şi am primit destule confirmări de la oameni care i-au cerut să se roage şi care apoi veneau să-I mulţumească lui Dumnezeu. Unii chiar au primit ajutor de la Părintele Sofian după ce dânsul a trecut la cele veşnice. Mai mulţi credincioşi mi-au spus că l-au invocat în rugăciunile lor aşa cum îl rugau când îl întâlneau personal în curte, sau la Taina Spovedaniei, şi au primit ajutor, întărire, chiar luminare în luarea unor decizii importante pentru viaţa lor.

Ştiu că toţi căutăm asemenea confirmări ale prezenţei şi lucrării Sfinţilor, şi e un lucru normal, pentru că în orice legătură noi investim dragoste. Atunci când ne adresăm Sfinţilor, ei ne răspund şi ne aduc lumină în suflet, ne aduc mângâiere şi putere, puterea harului lui Dumnezeu. Sfinţii ne înlesnesc întâlnirea şi unirea noastră cu Dumnezeu, mijlocind prin rugăciuni mântuirea noastră.

***

Arhimandritul Melchisedec de la Putna:

„PĂRINTELE SOFIAN – PRINTRE PRIMII SFINŢI AI VEACULUI 20″

Părintele Sofian este o icoană a smereniei şi a blândeţii, o icoană a Ortodoxiei româneşti din zbuciumatul veac al 20-lea. Pentru că veacul 20 a fost destul de zbuciumat, şi se poate ca, în istoria Bisericii noastre, el să fi dat cei mai mulţi sfinţi — „sfinţii închisorilor”. Între sfinţii închisorilor şi mărturisitorii pe care i-am avut în veacul acesta, Părintele Sofian este printre cei dintâi.

— Îl socotiţi pe Părintele Sofian un sfânt?

Dacă nici Părintele Sofian nu ar avea loc în calendarul Bisericii noastre, atunci care dintre mărturisitorii credinţei ai veacului al 20-lea ar avea? Fiecare perioadă din istoria noastră are sfinţenia ei şi mărturisitorii ei. Pentru că altfel Dumnezeu ar pune capăt lumii, căci nu s-ar mai explica existenţa omenirii.

Existenţa noastră pe pământ se datorează râvnei pe care o au creştinii de a se întâlni cu Dumnezeu şi de a-L preamări pe Dumnezeu. Atâta timp cât este râvnă pentru sfinţenie, Dumnezeu nu va pune capăt omenirii. Aşa ne învaţă Biserica noastră Ortodoxă şi aşa mărturiseşte şi Părintele Dumitru Stăniloae, care arată, bazându-se pe mărturiile Sfinţilor Părinţi, că atâta timp cât trăim şi ne mişcăm şi râvnim în a-L întâlni pe Hristos, Dumnezeu nu pune capăt lumii.

Părintele Sofian este printre primii care au râvnit să se întâlnească cu Domnul. Dacă nici el nu intră în rândul chipurilor sfinţite, atunci cine? Pentru că, într-adevăr, alături de el sunt alţi mari Părinţi, dar nu am putea să-l punem pe Părintele Sofian mai prejos de Părintele Cleopa, de Părintele Paisie Olaru, de Părintele Arsenie Papacioc – sau de alţi mărturisitori ai credinţei, care şi-au găsit obştescul sfârşit în temniţele comuniste: Părintele Daniil (Sandu Tudor), Mircea Vulcanescu, Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii.

Unii L-au mărturisit în temniţă şi au murit ca nişte mucenici, dar pe alţii Dumnezeu i-a înzestrat cu lungime de zile. Să nu uităm că majoritatea celor care au supravieţuit prigoanei comuniste au trăit în jurul a 90 de ani, unii chiar au depăşit această vârstă, şi ne-au putut da şi nouă mărturie că inima lor a ars de dorul întâlnirii cu Hristos.

„SIMŢI PUTEREA HARULUI CARE L-A CĂLĂUZIT…”

—Ştiu că Părintele Sofian v-a fost duhovnic. Ce aţi învăţat de la Părintele Sofian pe această linie a duhovniciei?

— Într-adevăr, l-am avut duhovnic pe Părintele Sofian din anul I de facultate şi, aş putea spune, până cu două săptămâni înainte să treacă sfinţia sa la cele veşnice. Cu două săptămâni înainte de-a trece la cele veşnice l-am vizitat la Mănăstirea Antim, unde aproape o seară întreagă, până târziu, după miezul nopţii, am stat de vorbă şi i-am mărturisit toate gândurile.

De la Părintele Sofian am învăţat blândeţea, ca duhovnic. În anul 1987, vineri, 19 iunie, la ora 15:15, a căzut prima turlă a bisericii Sfânta Vineri. Regimul comunist a pus capăt bisericii Sfânta Vineri. După zece minute, la 15:27, a căzut a doua turlă. Eram foarte mulţi studenţi adunaţi în piaţa Sfânta Vineri, şi am văzut cu ochii noştri cum au căzut cele două turle. Un sentiment de răzvrătire a încolţit atunci în mintea şi în inima multora, răzvrătire împotriva regimului, dar, totodată, oarecum şi împotriva conducerii Bisericii. Peste câteva zile, fiind postul Sfinţilor Apostoli, urma să plecăm în vacanţă — eram atunci în anul III de facultate. Am mers la Taina Spovedaniei. La frământările noastre interioare, Părintele a răspuns cu acest cuvânt: „Judecând, ai îndreptat cu ceva lucrurile?…”. Răspunsul a fost clar: „Nu”. „Şi atunci de ce să ne împovărăm cu sarcinile altora? Dar să ne silim ca niciodată în viață să nu acceptăm compromisul, niciodată în viaţă să nu spunem binelui rău şi răului bine”.

Acest gând l-a avut Părintele Sofian cu noi în acel moment, de a nu judeca. Întreaga viaţă Părintele Sofian a păzit acest cuvânt, de a nu judeca, de aceea a ajuns, aşa cum am spus, o icoană frumoasă a spiritualităţii şi a trăirii ortodoxe în veacul al 20-lea.

— Spuneaţi mai devreme despre sfinţenia Părintelui Sofian. Din cele trăite de sfinţia voastră sau din cele auzite, ne puteţi da o mărturie care vădeşte această sfinţenie?

– Dacă în ziua de astăzi priveşti o fotografie a Părintelui Sofian, îi simţi puterea harismatică, puterea harului Duhului Preasfânt care l-a călăuzit.

Am să mai amintesc o întâmplare. O soţie de ambasador era credincioasă şi lucra pe atunci în Comitetul Central, iar soţul ei lucra în străinătate. Ea îl îndemna pe el să se apropie de Dumnezeu, dar el nu voia. În cele din urmă a acceptat să meargă o dată la Mănăstirea Antim. Părintele slujea, era Paraclisul care se făcea duminica după-amiază, după Vecernie. Când soţul doamnei l-a văzut pe Părintele, a rămas uimit şi a zis: Cred că l-am văzut în Părintele pe Dumnezeu”. Pe un mărturisitor al credinţei îl simţi. Cine se apropia de el cu dorinţa sinceră şi cuminte de-a se folosi, simţea prezenţa lui Dumnezeu din el.

Părintele Sofian a avut rugăciunea neîncetată. La rugăciune l-au adus blândeţea şi smerenia, cele două virtuţi care sunt de la Hristos. Când omul Îl are pe Hristos în interiorul lui, blândeţea şi smerenia sunt cele care îl ţin în Dumnezeu şi-i dau viaţă, căci nu sunt virtuţi mai frumoase ca acestea.

„O AŞEZARE ÎN TIMPUL LUI DUMNEZEU”

— Părinte Stareţ, astăzi, mai mult ca oricând, tinerii au nevoie de modele. Ce ar trebui să înveţe tinerii din viaţa Părintelui Sofian?

Verticalitatea, demnitatea, aşezarea lăuntrică. Dacă un tânăr caută cu adevărat un model, ei bine, eu pe Părintele Sofian îl recomand ca pe un model deplin. Dacă un monah vrea să aibă un model vrednic de urmat, pe Părintele Sofian îl recomand ca pe monahul înaripat de Duhul cel Preasfânt, ca pe monahul care a trăit sub aripa Duhului celui Preasfânt, ca pe monahul care a simţit prezenţa Duhului celui Preasfânt întru el. Dacă vreun slujitor al altarului vrea să aibă un model, poate să-l ia model pe Părintele Sofian, pentru că niciodată în cele sfinte nu se grăbea – în slujire, în lucrarea Tainelor lui Dumnezeu nu era grabă, ci era pur şi simplu aşezare în timpul lui Dumnezeu. Pentru că orice Taină a Bisericii pe care noi o săvârşim, orice rugăciune de acum, ierurgie sau binecuvântare, la Părintele Sofian era ca o aşezare în timpul lui Dumnezeu; la el nu era grabă. Un contemporan cu Părintele Sofian, Părintele Stareţ Iachint (Unciuleac) spunea acest cuvânt: „Omul smerit nu se grăbeşte niciodată”.

De ce? Pentru că el este permanent aşezat în timpul şi în lucrarea lui Dumnezeu. Ei bine, Părintele Sofian, în slujire, era permanent aşezat în timpul şi în lucrarea lui Dumnezeu, şi lucrul lui Dumnezeu îl plinea cu multă băgare de seamă.

Părintele Sofian a avut verticalitate, a avut demnitate. În anul 1999 au început pregătirile pentru sărbătoarea „Ştefan cel Mare – 500“, când, în 2004, aveau să se împlinească cinci sute de ani de la strămutarea Slăvitului Voievod Ştefan la lăcaşurile veşnice. Părintele Patriarh Teoctist împreună cu Părintele Stareţ Iachint insistaseră cu ani înainte pentru a se realiza cu această ocazie pictarea bisericii Mănăstirii Puma. Părintele Sofian a fost cel dintâi care mi-a dat o listă cu câţiva pictori pentru Puma, el fiind preşedinte al Comisiei de Pictură Bisericească. Mai târziu, în 2002, au fost oarecare neînţelegeri, în mod deosebit cu Comisia de Pictură a Monumentelor Istorice, şi în discuţiile acestea au fost atrase si feţe bisericeşti. Mergând să-i cer sfatul, Părintele Sofian mi-a spus acest cuvânt: „Fii cu răbdare, această ispită va trece. Mergi înainte, căci va trece şi pictura se va termina. În acel război, care a fost puternic mediatizat, Părintele Sofian a fost primul care ne-a îndemnat să rămânem verticali, hotărâţi în prima decizie luată în ceea ce priveşte pictura mănăstirii, de a merge cu aceeaşi echipă până la sfârşit. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Aş mai vrea să amintesc un cuvânt pe care Părintele ni l-a spus: „După cum fiii luminii, săvârşind faptele luminii, devin icoane ale Preasfintei Treimi, tot aşa fiii întunericului, săvârşind fapte urâte şi păcătoase, îl bucură pe diavolul, care îşi face sălaş în inima lor, şi devin după chipul lui vicleni, mincinoşi şi răi. Prin pocăinţă sinceră şi întoarcere la Dumnezeu, creştinul este iertat şi devine din nou teofor, adică purtător de Dumnezeu, şi icoană vie a Preasfintei Treimi“.

Material realizat de Raluca Mihaela Tănăseanu

(in Familia ortodoxa”, nr. 9 (104)/septembrie 2017)

Va mai recomandam:

***


Categorii

Inaltarea Sfintei Cruci, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Minuni si convertiri, Parintele Melchisedec Velnic, Parintele Mihail Stanciu, Parintele Sofian Boghiu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “SFÂNTUL părinte SOFIAN de la Antim, puterea TĂCERII RĂBDĂTOARE până la sfârșit și MINUNILE DE LA ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI

  1. Pingback: PĂRINTELE SOFIAN – puterea vie a Duhului lui Hristos. MĂRTURIA protos. Teofan Popescu | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate