PARINTELE IOANICHIE BALAN, mult-ostenitorul Sihastriei, slujitorul neobosit al neamului sau: “SALVAREA NOASTRA ESTE RUGACIUNEA. LUMEA ESTE LA O RASCRUCE. Strigati mai tare, mai mult, sa auda Dumnezeu strigatul romanilor”

(10 februarie 1930 – † 22 noiembrie 2007)

Din nou la Manastirea Sihastria

O, Pastorule de oi,

Vino iarasi Tu la noi!

Cata-ne prin munti si vai,

Fa-ne iar sa fim ai Tai.

Fie-Ti mila de-a Ta turma,

N-o lasa pana la urma,

N-o lasa de tot sa piara

Prin straini, prin alta tara.

 Dupa schimbarile politice din 1989, credinta a putut fi propovaduita fara oprelisti. Manastirile inchise in timpul regimului ateu se redeschideau, cartile cu subiecte religioase puteau fi tiparite fara cenzura, in scoli se preda din nou religia, iar oamenii care fusesera tinuti in intuneric atatia ani puteau sa cunoasca lumina Evangheliei. In aceste imprejurari, Parintele Ioanichie nu mai era constrans de nimeni sa ramana in „exilul” sau de la Bistrita, astfel ca la inceputul anului 1990 s-a intors la mult dorita sa manastire de metanie, Sihastria, pe care cu sufletul nu o parasise niciodata. De altfel, chiar si in anii cand fusese transferat de aici, venea adeseori la duhovnicul sau, Parintele Paisie Olaru, pastrand o legatura neintrerupta cu obstea in care isi incepuse nevointa. In plus, pe fiecare din cartile sale tiparite in perioada 1980-1990, alaturi de semnatura sa scria: „Sfintele Manastiri Sihastria si Bistrita“, in semn de protest fata de exilul sau fortat.

In 1990, cand a revenit la manastirea sa de metanie, Parintele Ioanichie avea 60 de ani. Era de acum un scriitor renumit in mediile bisericesti din toata tara si chiar de peste hotare. De asemenea, era recunoscut si ca un duhovnic de seama si mare predicator. Acestea vor fi principalele sale lucrari duhovnicesti in anii ce vor urma, prin care isi va inmulti necontenit talantii. Pentru ele a refuzat mereu alte raspunderi mai inalte, cum ar fi staretia Manastirii Neamt, care i s-a propus in primei luni ale anului 1990, sau scaunele de episcop la Husi si de episcop-vicar la Roman, care i-au fost oferite in repetate randuri intre anii 1993-1996.

Parintele Ioanichie a inteles insa cel mai bine care erau nevoile poporului eliberat de sub opresiunea ateismului. Multi oameni erau botezati, dar nu-si cunosteau credinta sau si-o cunosteau gresit. Era necesara o munca de apostolat in randul credinciosilor, care sa-i apropie de Biserica, sa-i faca sa inteleaga comorile Ortodoxiei si sa-i apere de prozelitismul sectar si de isipitele sfarsitului de veac XX. Tocmai pentru aceasta, odata cu venirea sa in Sihastria, a initiat editarea mai multor carti de popularizare a credintei, tiparite in tiraje de zeci de mii de exemplare. La inceput a publicat mai multe pliante cu subiecte care urmareau o catehizare elementara a poporului, precum si diferite carti de rugaciuni. Apoi a organizat o mica editura unde erau pregatite pentru tipar carti mai importante.

La aceasta il indemnau si cuvintele Parintelui Dimitrie Bejan, care ii scria in acea perioada:

3 oct. 990

Mult stimate Parinte Ioanichie,

Va multumesc pentru toate si mai deosebit pentru bunatate.

Sunt la Bucuresti pentru niscaiva nevoi care se tin scai de om pana ce-i apune soarele.

Încolo, toate-s bune si la locul lor. Cand esti in slujba lui Dumnezeu, nu-ti ajunge vremea. Ma gandesc la Cuviosia ta. De ce nu-ti iei niste ajutoare si sa lucrezi organizat?

Adica puneti la cale o tipografie a Sihastriei.

Cautati in jur de vreo zece colaboratori.

Infiintezi o editura si devii independent.

Tiparesti carti pentru popor.

• Tiparesti carti pentru carturari

1. Predici la Duminicile de peste an, apoi la marile sarbatori.
2. Un catehism simplu pentru popor si un altul mai de fond pentru cei cu carte.
3. Vietile sfintilor (foarte cerute) si
4. Povestiri morale – absolut cautate si altele etc.

 Dumnezeu ti-a dat talent cu carul. Urmeaza sa lucrezi organizat. Cu plan urmarit an dupa an.

Daca as fi la 60 de ani – in plina maturitate intelectuala – asa as face.

La anii mei orizontul se inchide si aceste preocupari scad. De aceea refuz orice aparitie in public, chiar in scris.

Trebuie sa recunosc ca se scrie mult si prost. In publicistica, chiar si in cea religioasa, apar lucruri de duzina. Nimeni nu spune ceva care sa dureze. Totul se scrie la repezeala si numai pentru astazi.

Exceptii au facut Parintele Staniloae cu opera sa – asta ramane – si Parintele Ioanichie, pe care Bunul Dumnezeu l-a indrumat la un izvor cu totul nebaut.

Dar te grabesti ca si cum din urma te-ar mana vantul cu o mie de harapnice de viscol. Mai stai si mediteaza adanc cand scrii o fraza, un cuvant, care trebuie fixat exact pe sensul lui.

Mare lucru sa respecti limba, s-o cunosti si sa scrii cu scumpatate.

Cultura nu se formeaza din ziare si nici din reviste, ci din carti de capatai. In lume sunt 100 de carti care trebuie citite cu incetinitorul, sa-ti intre in memorie si la care sa te referi cat mai des.

Şi mai bine fixezi in scris o pagina gandita, decat zeci de volume care incurca mintile. Asta ne lipseste noua astazi. Neglijarea limbii. Care trebuie slefuita.

Ia te uita, au basarabenii un preot-poet care cu o poezie a intrat in memorie:

„ …Limba noastra-i limba sfanta

Limba vechilor cazanii

Care-o plang si care-o canta

Pe la vatra lor taranii…”.

Aici – numai aici – este izvorul nostru.

„Mai lasa grija sfintilor

In seama parintilor…”

Si incepe a te apleca la viata taranilor, care ei — mai cu seama ele – au stat in slujba Sfantului Duh si au salvat de impostura credinta si Biserica.

Femeile de tara – mai ales ele – au cultivat traditia, si Biserica a iesit la lumina curata prin ele, nevolnicele.

Hei, hei, cate din modestele noastre mame si surori sunt in rai pe bataliile lor surde cu partida satanei, pe care au infrant-o cu mataniile si cu colivele lor.

Lor li se cade toata inchinarea Bisericii. Sa ne gandim la o sarbatoare a lor. Numai asa.

D.B.

Gandurile parintelui Dimitrie Bejan erau aceleasi cu ale Parintelui Ioanichie. Ele au sosit ca o confirmare inspirata pentru planul sau de lucru. In anii care au urmat, cartile scrise sau editate de el au aparut una dupa alta. Nu a putut sa urmeze sfatul Parintelui Dimitrie de a nu se grabi pentru ca vedea nevoia de carti a poporului si simtea ca este un moment de rascruce in viata tuturor, in care se hotara destinul individual al fiecaruia si al neamului in general. Obisnuit cu prigoana comunista, nu stia pana cand va mai putea tipari si daca nu cumva aceasta perioada de libertate se va termina tot asa de brusc precum a inceput. De aceea, indata ce termina o carte incepea alta, spunand ca aceasta este ultima, iar cand o dadea la tipar si pe aceasta, o lua iar de la inceput, zicand din nou ca lucreaza la ultima sa carte.

Astfel i-au aparut rand pe rand, urmatoarele titluri sub semnatura proprie: Istorioare duhovnicesti (1991), Cuvinte duhovnicesti (1992), Calauza ortodoxa in biserica (1992), Calauza ortodoxa in familie si societate (1993), Randuiala Sfintei Spovedanii si a Sfintei Impartasanii (1993), Parintele Paisie duhovnicul (1993), Puterea Sfantului Maslu (1993), Convorbiri duhovnicesti cu teologi ortodocsi din strainatate (1995), Viata Parintelui Cleopa (1999), Sfantul Episcop Ioan (1999), Sfintele Moaste din Romania (1999), Sfintele Icoane facatoare de minuni din Romania (1999), Mosul Gheorghe Lazar (2001), Ieroschimonahul Ioanichie Moroi — egumenul Sihastriei (2002), Sfantul Paisie de la Neamt (2002), Sfanta Teodora de la Sihla (2003), Versuri duhovnicesti (2006).

Un proiect ambitios, care s-a intins pe durata mai multor ani, a fost tiparirea Vietilor Sfintilor in 12 volume, a caror ultima editie aparuse intre anii 1901 – 1911. Inca din anul 1990, Sfantul Sinod a aprobat retiparirea acestora, infiintandu-se un comitet de coordonare a lucrarii, compus din Preasfintitul Ioachim Vasluianul, Preotul Profesor Constantin Galeriu, Preotul Profesor Constantin Coman si Protosinghelul Ioanichie Balan, care a fost numit redactor responsabil al intregii colectii aghiografice. In cele din urma, sarcina elaborarii textului celor 12 volume i-a revenit in intregime Parintelui Ioanichie, care a reusit, intre anii 1990-1998, sa tipareasca aceasta monumentala lucrare, adaugandu-i si un volum inedit, in care erau enumerati, atat in ordinea zilei de praznuire, cat si in ordine alfabetica, toti sfintii recunoscuti la acea data: Sinaxar ortodox general si dictionar aghiografic.

In paralel, parintele a continuat munca de editare a unor carti ale Parintelui Cleopa pe care a inceput-o in anul 1986, cand a tiparit la Editura Episcopiei Romanului Predicile la praznice imparatesti si la sfinti de peste an ale marelui nostru duhovnic. Dintre numeroasele titluri ale Parintelui Cleopa editate de Parintele Ioanichie mai amintim: Predici la duminicile de peste an (1990), Urcus spre inviere. Predici pentru monahi (1992), Minunile lui Dumnezeu din zidiri (1996), Calauza in credinta ortodoxa (2000), Cum putem intra in rai. Versuri duhovnicesti (2003).

Incepand cu anul 1993, Parintele Ioanichie a initiat si editarea unor serii de carti care au devenit foarte populare: Ne vorbeste Parintele Cleopa (16 volume) Ne vorbeste Parintele Arsenie (3 volume), Ne vorbeste Parintele Soflan, Ne vorbeste Parintele Teofil, Ne vorbeste Parintele Dumitru Staniloae. Prin aceasta el a contribuit la popularizarea marilor nostri duhovnici ai sfarsitului de veac XX.

Cartile Parintelui Ioanichie, indeosebi Patericul romanesc, au avut un rol important si in canonizarea unora dintre sfintii trecuti in calendar dupa anul 1990. Pe langa aceasta, sfintia sa a compus si slujbele si acatistele Sfintei Teodora de la Sihla, a Sfantului Ioan Iacob de la Neamt si a Sfantului Paisie de la Neamt.

O alta latura a activitatii misionare a Parintelui Ioanichie, au fost conferintele pe care le-a sustinut de-a lungul anilor ’90 ai secolului trecut in principalele orase ale Moldovei. Cuvintele sale sincere, directe, l-au facut foarte iubit de cei aflati in cautare de viata duhovniceasca in primii ani de libertate dupa caderea regimului comunist.

In anul 1992, ca o recunoastere a intregii sale activitati, Parintele Ioanichie a fost hirotesit arhimandrit de catre IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei.

Insa cu cat devenea mai cunoscut prin cartile sale si prin activitatea sa, Parintele Ioanichie se simtea mai responsabil pentru soarta intregului neam si nu putea ramane nepasator la durerile si incercarile care se abateau asupra acestuia. Astfel, in nenumarate randuri, el a initiat actiuni de protest impotriva principalelor probleme cu care se confrunta tara: natalitatea redusa, pornografia, avorturile, divorturile, alcoolismul, miscarile sectare, drogurile etc. Incercand sa coalizeze si alti mari duhovnici in lupta impotriva acestor flageluri nationale, el a inaintat numeroase memorii catre autoritatile centrale bisericesti si de stat, in care prezenta detaliat situatia grava existenta in tara, propunea masuri impotriva acestor stari de lucruri si cerea rezolvarea urgenta a problemelor mai sus mentionate. De asemenea, a intervenit alaturi de alte personalitati pentru ca religia sa fie predata in mod obligatoriu in scoli si licee.

In toate aceste actiuni, el era calauzit de o ravna arzatoare ca a proorocilor din vechime, care, netemandu-se de de nimic, faceau cunoscuta voia lui Dumnezeu celor care erau in ratacire. Sfintia sa spunea:

„De obicei spun de-a dreptul, ca nu e timp sa mai ocolim. Cine stie, daca nu spui sincer astazi, maine dai socoteala lui Dumnezeu ca ai ocolit adevarul sau ca n-ai vorbit cu curaj, sau te-ai rusinat de numele lui Dumnezeu si atunci si Hristos se rusineaza de noi“.

Il indemna la aceasta si profunda sa dragoste de tara si de poporul in mijlocul caruia s-a nascut, pentru care se ruga si mijlocea, dorind ca toti sa se mantuiasca. Parintele traia intens toate dramele prin care trecea neamul romanesc, resimtind durerile acestuia ca pe ale sale. Intotdeauna indemna si pe ucenicii sai sa nu se gandeasca doar la ei, ci si la nevoile celor din jur. Le spunea mereu: „Nu uitati poporul! Ajutati cat puteti la zidirea duhovniceasca a oamenilor prin rugaciune, spovedanie si predica!“.

Adeseori, in predici si in cuvintele pe care le rostea, el lacrima cand vorbea despre „tara noastra rotunda ca o prescura“, despre mamele cu copii in brate, despre pruncii nevinovati, despre taranul roman care munceste din greu si se roaga lui Dumnezeu. Indemna neincetat pe tineri sa nu-si paraseasca tara si credinta in care s-au nascut, iar pe cei plecati ii sfatuia sa se intoarca acasa si sa puna umarul la greutatile neamului. Avea o mare credinta ca poporul roman, „care a mancat coliva la mai multe imperii“, nu va pieri, numai sa aiba frica de Dumnezeu, sa traiasca o viata curata, asa cu au trait si inaintasii nostri, si sa se roage neincetat.

Rugaciunea era solutia pe care parintelui propunea in orice situatie si mai ales in vremurile de acum:

„Salvarea noastra este rugaciunea. Hai sa ne rugam mai mult. Lumea este la o rascruce. Nu mai intrebati cum sa va rugati. Roaga-te cum poti, dar roaga-te. Daca te tarai, nu poti, te doare un picior, atunci stai pe scaun. Nu poti pe scaun, stai intins pe o coasta. Striga de acolo de unde esti, cum striga Manase, care a fost inchis intr-o cusca si racnea de acolo pana l-a auzit Dumnezeu: «Doamne!». Strigati mai tare, mai mult, sa auda Dumnezeu strigatul romanilor, strigatul neamului acestuia, strigatul parintilor si al inaintasilor nostri. Rugati-va, rugati-va, rugati-va!“.

Dar activitatea neobosita a parintelui il impiedica el insusi sa se dedice cu totul rugaciunii. Primii zece ani de libertate de propovaduire el i-a petrecut in slujirea directa a oamenilor, prin cartile pe care le scria, prin predicile sale, prin spovedanie, prin slujbe si prin sfaturile pe care le dadea celor ce il cautau. Toate aceste lucrari ale sale, pe langa bucurii si impliniri, ii aduceau si multe ispite, tulburari si necazuri. Era permanent in mijlocul oamenilor, mereu preocupat de nevoile acestora, avand rareori momente de singuratate si de liniste. Uneori marturisea cu smerenie:

„Eu, cum n-am prea fost bun de la inceput — am fost si cu gospodaria tot timpul, cu aprovizionarea manastirii, cu probleme noaptea si ziua -, n-am avut timp sa ma indulcesc de frumusetile sau tezaurul spiritual al rugaciunii. Pe urma chiar din tinerete m-am apucat sa scriu. Asa aveam o ispita a scrisului si nu stiu cand m-oi vindeca de ea. Asa incat am fost om de drumuri, om de aprovizionare a manastirii, om de protocol, ghid la turisti, caci veneau 5 pana la 20 de autocare pe zi. Şi du-te incoace, du-te incolo, n-aveai timp nici sa mananci. Şi tot asa, dar am rezistat cu mila lui Dumnezeu. Mai la batranete m-au facut preot, m-au hirotonit. Apoi am fost facut duhovnic si m-am axat pe duhovnicie, dar scrisul nu l-am lasat. Am zis ca n-are cine il mai continua. Cat mai stiam eu, cat mai eram informat de prin vecini, cat am mai cercetat si eu, cat am mai adunat de prin carti, de la Parintele Staniloae, de la marii preoti, au iesit cateva volume mititele. Nici nu stiu cate sunt, nu le-am numarat, dar, sa spun drept, mie imi sunt dragi toate. Insa va spun sincer: eu nu sunt multumit de mine. Prima data ne inconjoara lumea din toate partile. Sa zicem ca poti sa inchizi usa si sa pui un bilet pe usa ca «nu sunt acasa» sau «sunt bolnav». Dar daca Dumnezeu ma pedepseste si chiar ma face bolnav? La usa nimeni nu vine ca sa faca fotografii. Vin si plang. Au copii bolnavi, alcoolismul face ravagii… Şi sunt fratii nostri, noi nu suntem din satele astea? Nu putem sa fim indiferenti. Daca am haina calugareasca, de acum trag camilafca pe ochi si gata, nu ma mai intereseaza ce-i pe afara? Nu se poate“.

(din: Mi-e dor de cer, Viata Parintelui Ioanichie Balan, Editie ingrijita de Arhim. Petru Balan, Ed. Man. Sihastria)

Va mai recomandam: