Parintele Iustin Parvu: ASTAZI NE LIPSESTE MILA
“Mila este una din virtutile cele mai adanci pe care se bazeaza crestinismul nostru. Nu se poate creste duhovniceste fara mila. Si mi-a ramas, printre alte imagini frumoase, printre tablouri de viata sau de prin vietile sfintilor sau din marii scriitori, un tablou din Dostoievski, din “Fratii Karamazov“. E acel tablou cand vine la parintele Zosima un tanar si bate la poarta manastirii si spune ca vrea sa se faca monah. Si prima incercare, ca pretendent la viata monahala, e cea care se refera la “ascultarile de inima“. Si se duce parintele staret cu ucenicul nou venit, la una din chiliile manastirii si ii zice: Iata, aici, trebuie sa ai grija de batranul acesta! cand a intrat acolo in chilie baiatul – unul cu un nas subtirel! – l-a izbit mirosul, aerul inchis al camerei.
– Ce am de facut? intreaba tanarul.
– Pai, il speli, ii aduci mancare de la bucatarie, ii citesti din viata Sfantului, citesti din Scriptura, ii faci rugaciunea de seara, de dimineata, ii faci toata randuiala unui calugar. Dar, pe langa acestea, ceea ce este mai important, sa ai grija de trupul lui, saracul. Trebuie sa-l cureti, sa-l speli, sa-i faci baie, sa-l ingrijesti ca pe-un copil mic.
A ramas fratele acolo dupa ascultarea primita si a stat o zi, doua, trei. Apoi vine la parintele staret:
– Parinte, nu mai pot sta! E foarte greu.
– Du-te, frate, incearca inca o data, mai stai si vezi, poate te-apropii de durerile batranului, de suferintele lui. Poate ca maine am sa fiu eu acolo, cel batran si neputincios. Sau tu? Se duce din nou si mai face o incercare, o ascultare si vine iarasi:
– Parinte, e greu!
– Frate draga, mai incearca, mai du-te si-a treia oara si daca n-ai sa poti si-a treia oara, vii si-mi spui. A doua zi, vine asa si-i spune parintelui:
– Eu nu mai pot!
– Ei, frate draga, in cazul asta mergi de unde ai venit, ca nu esti bun pentru manastire.
Mila, asta este esenta iubirii de aproapele, de frate, de sora, de tata, de prieten, de vecin, de strain. Calugaria fara mila, nu se poate. Omul fara dragoste, fara apropiere fata de suferinta, nu poate merge la judecata lui Dumnezeu. Fara aceasta apropiere si simtire, nu putem trai in manastire, dar nici in societate.
Viata monahului inseamna o daruire permanenta, o jertfire de sine permanenta, trebuie sa fie, cum spune Parintele Serafim Rose, precum cea a lui Hristos inviat.
(…)
Ceea ce lipseste astazi la noi nu este altceva decat sentimentul durerii pentru aproapele tau. Omul nu traieste izolat, omul nu traieste singur, el traieste mereu in planul celuilalt, in momentul in care am pierdut porunca aceasta a iubirii si a raportului dintre noi, nu mai suntem crestini, suntem altceva. E o stare care nu ne caracterizeaza pe noi, romanii. Romanul, din firea lui, este milostiv, este drept, este corect, este plin de dragoste, de bunatate, incat toata istoria noastra e plina de eroi si martiri care s-au afirmat prin dragostea ce-au avut-o fata de familie, fata de copii, fata de mama, de tata, de sat, de oras, de tara, de tot. Mila este latura cea mai frumoasa a dragostei, mila este dragoste activa si nu contemplativa. Mila, asta este esenta iubirii de aproapele, de frate, de sora, de mama, de tata, de prieten, de vecin, de strain”.
(din: Gratia Lungu Constantineanu, Parintele Iustin Parvu. Viata si invataturile unui marturisitor, Iasi, 2007 – cartea poate fi comandata direct de la autoare, la adresa: gracelavin47@yahoo.com)
Cititi si:
Romanii plini de mila?! Haida-de! Atata timp cat avem oamenii strazii, copiii strazii plini de boli, de mizerie…. ce zac pe trotuare indiferent de anotimp ce isi mai incalzesc oasele prin mijloacele de transport raspandind duhoarea mizeriei trupesti nu suntem crestini! Eu am un sentiment de vinovatie fata de acestia; nu imi incalzeste/odihneste constiinta prin leul sau painea pe care i-a dau: el/ea/ei au nevoie de ajutor medical, de un loc unde sa-si puna capul obosit, de o farfurie cu mancare, de mangaiere….’Lazarii’ nostri s-au inmultit si nici ca-i pasa cuiva! Intre maidanezi si acestia nu exista nici-o deosebire: si pe unii si pe altii ii bate vantul, ninsoarea, caldura de foc vara, bolile si neputinta asteptand din partea ‘fratilor’ lor ceea ce le lipseste nadajduind ca, macar sa nu fie alungati, batuti si mai rau – omorati (cazul mediatizat in Bucuresti – sectorul 2 si dus la indeplinire de niste tineri ai unor parinti iresponsabili si cruzi).
Nu stiu! Se intampla ceva cu sufletul romanului: devine nesimtit, impietrit, in ciuda Bisericilor, in ciuda ortodoxiei majoritare de la noi! Este un paradox!
Referitor la tanarul incepator doritor de o viata inalta, ce n-a suportat incercarea se face ‘vinovat’ cel ce i-a dat-o; de ce? uite-asa: ca in orice meserie ori vocatie, trebuie sa-l invalui cu dragoste, nadejde, rabdare…pe cel incepator…apoi, cu timpul cand s-a calit in viata manastireasca si cea duhovniceasca primeste puterea de sus necesara sa poarte orice jug; daca unui incepator ii pui oala in fata s-o manance dintr-o data i se face rau: da-i cu lingurita, lingura, pe urma polonicul si n-o sa i se mai aplece! Poate era bine intentionat, dorea sa se desavarseasca dar i s-a pus piedica; copilul sta 9 luni in burta mamei si apoi se naste – e prunc, copil, adoloscent apoi matur; cine sare treptele risca sa-si rupa gatul! Inaltimile la care esti chemat sunt infricosatoare si n-ai stabilitate daca nu ai experienta si rabdare.
Mi-e teama sa nu judecam totusi… mai mult decat ar fi drept. E greu de crezut sa greseasca un staret milostiv si vazator cu duhul. Nu cred ca i s-a pus piedica, ci i s-a dat o lectie… Era vorba acolo si de nerabdarea fara de care nu poti rezista in calugarie, in manastire. Oricum, parintele Iustin, din cate cunoastem, chiar face multe, multe pogoraminte monahilor neputinciosi in dragoste…si are multa rabdare cu ei. E o alta generatie, cu care chiar trebuie inceput de jos de tot…
Ceea ce a spus parintele Iustin Parvu dovedeste credinta ceea ce spun unii dintre noi dovedeste necredinta si iata prapastia care se deeschide intre
noi cei de rand si Dumnezeu.Oare Dumnezeu nu.si face mila de noi ca ne da tot ce avem bun pe acest pamant? Si noi cum sa ii multumim?Prin necredinta nu?
Daca am citi mai mult si daca ne.am dori mai mult sa il cunoastem pe Dumnezeu atunci l.am intelege mai bine pe acest slujitor de credinta daca nu, macar sa dovedim supunere, ca atunci vine si credinta noastra fata de Dumnzeu.Iar daca nici supunere nu e…. atunci suntem niste raraciti printre fortele malefice ale raului.Si totusi Dumnezeu umbla dupa oile cele pierdute deci speranta mai exista…
In viata trebuie sa mai si dai nu numai sa primesti .Oare cand am primit am fost vreo data sa ii multumim Domnului?????