PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?

“Viata pocaintei noastre nu este o <<imbunatatire>>, nu este vorba de societate, de vreo consideratie omeneasca, istorica, seculara de orice chip. Astazi as vrea sa trezesc in inimile si in sufletele fratilor mei crestini si surorilor adevarata dimensiune a pocaintei. Incepem cu moralitate – dar ceea ce cautam noi si ceea ce trebuie sa cautam este ceea ce striga inimile noastre dintru inceputul zamislirii noastre in lumea asta: Viata! Pocainta este intoarcere de la moarte la viata. Pocainta incepe numai in masura in care avem harul Duhului Sfant, fiindca omul, fiind in intuneric si necunoscand lumina, nu stie ce este lumina, dar nici intunericul. Numai in masura in care lumina harului deschide intelegerea inimii omului, prin viziunea asta, fie ea viziune in sensul deplin al cuvantului, fie ea o intelegere mai tainuita, dar totusi un fel de <<viziune>>, numai in masura acestei viziuni omul este in stare sa vada intai intunericul, intunericul in care zace. Numai vazand diferenta dintre lumina adevarata si intuneric putem sa vedem cat zacem in intuneric.

De aceea in pocainta, cand ne facem pocainta, toate trebuiesc indreptate si centrate in rugaciune. Daca vedem ca ne este greu sa traim o viata morala, stim, dibuim ca nu suntem la nivelul dumnezeiesc la care Dumnezeu ne asteapta. Cand incercam sa facem schimbarea asta in viata noastra, nu pe ea sa ne centram, ci sa cerem lui Dumnezeu, asa cum gasim si-n Psalmi si-n Rugaciuni: “Arata-mi calea in care voi merge“, “Lege pune in calea mea“, legea fiind prima calauza care ma trece prin jungla patimilor si a tuturor acestor elemente sau madulare ale iadului care traiesc in mine. Dar si legea, chiar si Legea lui Moise, si as indrazni sa zic, chiar legile Noului Legamant, noii Biserici, adica Canoanele noastre, nu sunt decat o prima calauza, pe care trebuie s-o depasim ca sa aflam Viata.

Liturghia ortodoxa incepe la Proscomidie cu cuvintele Troparului din Sfanta Joi: “Rascumparatu-ne-ai din blestemul legii cu scump Sangele Tau“. Aceste cuvinte nu sunt o blasfemie; este un paradox de nespus, pe care il expune Sfantul Pavel in mai multe din Epistolele lui, ca Legea, care era sfanta, fiindca era data de Dumnezeu ca o calauza, la un moment dat devine un blestem, fiindca tinand preceptele Legii poti sa devii mai bun, dar viata nu gasesti: viata vesnica nu se gaseste nicaieri, in nicio lege. Pana cand, ajungand in prima parte a pocaintei noastre macar sa pastram o lege, macar sa nu rasplatesc omorand un om pentru un ochi, cum spune vechea lege: “Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte“; macar atata dreptate. Iar dupa aceea, intelegand ca “Ce castig eu daca el mi-a scos un ochi si daca eu ii scot ochiul lui, ce castig din suferinta lui?” Si poate aflu o stare morala mai inalta si ma apropii de Hristos zicand: “Lasa, Domnul sa-l ierte, macar lui sa-i fie bine”. Si opresc raul la mine si nu-l intorc inapoi asupra fratelui, care poate se mahneste si-mi intoarce iarasi inapoi. Este cunoscut ca, de exemplu, in anumite regiuni ale Italiei cuvantul vendetta, “razbunare”, trece din generatie in generatie si nu se mai sfarseste. Pana cand? Pana cand va veni cineva care va spune: “Stop, destul, la mine! Destul au suferit toti, si eu. Ce sa dau inapoi suferinta pentru suferinta?”

Si inca nu este destul, dar este un inceput. Un inceput poate ca inceputul talharului de pe cruce, care un adevar putea sa cunoasca: ca el era pacatos si vrednic de pedeapsa mortii, dar Cel din stanga lui, adica Hristos, era nevinovat. A marturisit aceasta nevinovatie, a savarsit acest act de dreptate, si Dumnezeu Care implineste neputinta omului i-a daruit mai departe sa cunoasca treapta urmatoare, harul prin care sa strige – sau sa sopteasca – un cuvant de mare credinta: “Pomeneste-ma, Doamne, intru Imparatia Ta“. De unde avea sa stie ca “asta care avea sa moara” are o imparatie, daca nu i-a dezvaluit – cum i-a spus Mantuitorul lui Petru cand Petru a marturisit: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu“; iar Mantuitorul i-a raspuns: “Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trupul si sangele a putut sa dezvaluie tie aceasta taina, ci Tatal Meu Care este in ceruri“, – adica harul dumnezeiesc. Asa gandesc, ca tot harul dumnezeiesc, pentru putina dreptate, as zice morala, a talharului de pe cruce, a dezvaluit talharului cu mai multa deslusire si mai multa intregime cine era Cel care se afla langa el pe Cruce, si a putut sa-si rosteasca cuvantul de credinta.

Va amintiti ca Sfantul Pavel zice: “Prin credinta suntem indreptatiti, si nu prin faptele Legii“. Dar faptele Legii, cand trecem prin stadiul acesta etic, moral, sunt o prima treapta, in care ne asemanam cat de cat cu Dumnezeu, Care nu este ucigas, Care nu este nedrept, Care nu pofteste bunul altuia, ci El Insusi da.

Dar iarasi zic: Este nevoie sa stim ce facem, si zic, este nevoie urgenta astazi. Intotdeauna a fost urgenta: nu stim cand se va taia firul vietii noastre si in ce fel. Intotdeauna trebuie sa fim treji, in toata vremea. Acestea sunt cuvinte pe care le gasiti in toate Evangheliile si in toate spusele Sfintilor Parinti. Dar astazi suntem batuti si bantuiti de multe uraciuni, la care nu vom putea face fata cu nimic, decat cu Harul.

Astazi, cred eu, vin zilele cand nu vom putea sa facem fata cu nimic la ce vine sa bantuie lumea asta, dar vom inghiti fara sa ne dam seama otravuri peste otravuri, vorbesc, de exemplu, de New Age si tot ce mai aduce el; si multi, multe suflete simple de crestini buni, constiinte curate au cazut, mai bine zis, am cazut in multe feluri de rataciri, fara sa ne dam seama, pana cand Mantuitorul, in bunatatea Lui, a gasit calea sa ne trezeasca si sa ne aduca la adevarata Credinta.

Prin asta am castigat si multa experienta, si cei care s-au poticnit stiu ce este poticneala, dar cei care nu s-au poticnit – as vrea sa va rog – credeti pe cei ce s-au poticnit, si daca nu credeti, cereti lui Dumnezeu har ca sa credeti; ca in poticneala nu se stie cine se poate ridica si daca unul sau doi ajung sa nu se mai poata ridica – nu ca Dumnezeu nu-I poate ridica, dar sunt poticneli din care cu anevoie se ridica omul, deznadejdi din care cu anevoie iese omul. Legam legaturi de nedezlegat. Dar daca unii s-au ridicat, adesea au dobandit mai multa experienta decat cei ce “nu cazusera”, si pe acestia va indemn sa-i credeti – experienta lor.

Cred deci ca se apropie zilele in vom intelege cuvantul Mantuitorului Care spune, in clipa de care am pomenit adineauri, cand i-a spus lui Petru: “Fericit esti Simone, fiul lui Iona, fiindca nu trupul si sangele”, nici educatia ta, nici Vechiul Testament cu care te-ai hranit, nici rugaciunile pe care ai invatat sa le faci ca atare, ca act al nevointei tale, nu au putut sa-ti dezvaluie taina asta, ci Tatal Meu Care este in ceruri, Harul, singur Harul Dumnezeiesc. Si a adaugat: “Si eu iti spun tie: Tu esti Petru, adica piatra pe care Imi voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu vor putea nimic impotriva ei“. Cred ca am vazut deja ca intr-o samanta lucrul acesta, ca minciuna asa de desavarsita a epocii noastre, nimica, dar nimica nu va putea intr-o zi sa o doboare, decat singura Biserica, in intelesul ei cel mai adanc. Biserica fiind aceasta credinta, ca a lui Petru, in dumnezeirea Acelui om Iisus care a trait acum doua mii de ani, credinta aceea, si daca pe credinta aceea ne zidim casa vietii noastre, piatra aceea a devenit acuma o Biserica asa cum o cunoastem noi, imbogatita de-a lungul veacurilor cu multe lucruri.

Dar, as zice, nici la aceasta imbogatire sa nu ne oprim, fiindca toate frumusetile Bisericii, toata cultura Bisericii, toata structura Bisericii – nu sunt decat tot atatea trepte ca sa intram in miezul a ceea ce este Biserica, adica si noi sa primim acel har pe care l-a primit Petru in ziua cand avea sa-l vada pe Hristos schimbat la fata; sau harul pe care l-a primit acel talhar in ziua cand credinta lui avea sa-l mantuiasca de moartea cea vesnica. Si cred ca aceasta Biserica, aceasta Credinta – si ce a devenit Credinta Apostolilor in istorie – este, cum am spus de multe ori, Biserica Ortodoxa; este singura piatra pe care stand, nu vom fi spalati de valurile urgiei, minciunii desavarsite ce se anunta in zilele de apoi, care, poate nu sunt asa de departe cum credem cateodata. Si deci, urgenta asta intotdeauna a fost – nu ca seman panica in oameni dar, ca sa trezesc un pic seriosul nostru, as zice sa ne apropiem cu alta adancime de fiecare cuvant pe care il primim in Biserica noastra, fiecare cuvant al Liturghiei noastre, fiecare cuvant din cartile noastre de rugaciune.

As vrea sa fac aici o mica paranteza. Nu ma refer atata la cuvantul mai popularizat – cat de frumos si de induiosator este el, si de inalt pentru intelegerea poporului, de exemplu colindele frumoase pe care le avem pentru Craciun si alte lucruri din datinile noastre populare; ma refer nu la ele, cat de frumoase sunt in felul lor, ci ma refer specific la ceea ce este suta la suta, integral, cu adevarat Biserica, cuvantul de rugaciune, cuvantul Sfintilor nostri Parinti, care nu este altul decat firul cuvantului care este Cuvantul lui Dumnezeu, Insusi Iisus, Insusi Hristos pe care L-am primit prin Apostoli, prin Parintii Apostolici, prin Parintii care au cunoscut pe acei Parinti Apostolici si asa mai departe, pana la duhovnicul tau.

Nu stiu daca as putea sa dau in putine cuvinte acuma, ca sa ilustrez mai mult, ce este calea pocaintei. Nu stiu daca ati bagat de seama, mai in toate Liturghiile se canta ceea ce numim Fericirile. Cele noua Fericiri sunt tot atatea trepte catre desavarsire. Fericirile sunt calea pocaintei si nadajduiesc ca, in putine cuvinte, voi putea sa dezvalui lucrul acesta.

Inainte sa incep, voi spune: Vedeti ca desi pocainta este o cale pe care o numim anevoioasa, este calea cea stramta, este poarta cea ingusta, este cu rastignire si cu durere; dar este caracteristic pentru Biserica, care nu vrea sa dea hrana inchipuirilor noastre, sa vorbeasca intr-un limbaj foarte modest de fericire, si singurul lucru pe care-l putem spune la concret din lucrurile duhovnicesti sunt efectele de multe ori dureroase ale vietii noastre de zi cu zi. Vreau sa zic ca precum, daca luam chipul nasterii, mama naste in durere, pruncul se naste plangand. Dar ce vedem noi este nu atata durerea si plansul, cat bucuria nasterii, cum spune Mantuitorul ca: “Om s-a nascut in lume“. Nasterea in duh, fiindca este in duh, nu se vede omului din trup, dar in trup simtim durerile, si despre asta putem vorbi la concret: tot restul ar starni in noi o inchipuire care ne-ar rataci privirea de la calea cea dreapta pe care o vizam si spre care mergem.

Este cu neputinta a descrie cele sfinte. Sfantul Pavel a vazut al treilea cer si a spus ca sunt lucruri pe care limba noastra nu le poate exprima. Dar daca omul care se pocaieste nu este cel de alaturi de tine, ale carui suferinte si lacrimi vezi, si se pot descrie; ci daca esti tu, apai cu suferintele si cu lacrimile o sa cunosti o tainica bucurie, o tainica indulcire, dar asa mare, chiar cand e tainica, ca nici tu nu observi; dar nici tu n-ai vrea sa te lepezi de dureri si de lacrimi, fiindca simti in sinea ta ca ceva sfant se intampla. Si deci cel care traieste pocainta, desi cunoaste si vorbeste de lacrimi si de durere, ceea ce el traieste mai puternic si mai cu adevarat este o bucurie, o nadejde nesfarsita, o insuflare a Duhului Sfant care-I da putere sa treaca, asa precum si maica, cand naste, in multa nadejde trece prin acele dureri, stiind ca va avea bucuria de a tine in ziua aceea un copil in brate. Asa ca zic: noi, modernii, napastuiti cu o educatie si cu o cultura intelectuala analitica, nu mai vedem decat analitic ce ni se pune pe hartie, dar nu mai avem destula intuitie sa presimtim ce se ascunde in urma cuvintelor, si atuncea ramanem poticniti de un oarecare dolorism, o atitudine oarecum bolnavicioasa, as zice. In loc sa presimtim, in intuitie nadejdea aceasta, asa cum mama asteapta sa tina un prunc in brate, intr-un ceas, sau cat o trece prin durerile acelea, in loc sa avem si noi nadejdea asta, ne poticnim si ramanem la acele chipuri care sunt singurele care pot fi descrise”.

[continua aici].

(Paintele Rafail Noica, Despre pocainta, in: “Cultura Duhului”, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2002)

Cititi si: