Parintele Roman Braga si alti duhovnici despre PARASIREA TARII
Parintele Roman Braga, supravietuitor al experimentului Pitesti, despre intoarcerea in tara a romanilor din diaspora, familie, vremurile de astazi. Nascut in 1922 in Basarabia, inchis peste 10 in temnitele comuniste, arestat in doua randuri, ultima oara cu “Rugul Aprins”. Misionar al ortodoxiei in ultimii 40 de ani in America de Sud si de Nord.
Pe aceeasi tema:
“Un cumnat, Ovidiu, a fost închis, pe vremea lui Ceausescu, pentru trecerea frauduloasa a granitei. Am fost cu sora mea Nela la Parintele Arsenie ca sa-i spunem. Parintele ne-a zis: “Sa-i para bine ca n-a fost împuscat”. Apoi s-a întors catre lume si a zis: “Mai, sa stiti ca multi vor pleca din tara, dar putini se vor intoarce. Va veni vremea cand ar dori sa se intoarca si n-or mai putea, caci România va fi înconjurata de flacari”. Parintele nu prea era de acord sa-ti parasesti tara”.
*
“Sigur, dacă omenirea şi-ar pune toată speranţa în bunătatea lui Dumnezeu, nu-i cu putinţă să nu te audă, să nu te ajute Dumnezeu, că Dumnezeu este în tot locul şi vede şi gândul tău. Dar vezi că noi, cu ocazia asta ne îndepărtăm de Dumnezeu. Dacă lumea ar trăi mai modest, aşa, cât să aibă de ajuns, ar fi bine. Dar lumea, cu propaganda asta care a intrat în omenire, zice: „De ce să am casa aşa de mică? Am trei-patru copii, am de toate, dar de ce să nu am o casă mare ca a celui de acolo?” De-acuma femeia îl trimite pe bărbatul său: „Du-te şi adă bani, să facem şi noi casa mai mare”.
Moda, moda, moda! Vezi? Asta-i o propagandă magică a satanei ca să nu fie omul niciodată în pace, să nu se mulţumească cu atâta. Dar vezi cum spun bătrânii: „întinde-ţi picioarele cât te ţine plapuma, că dacă te întinzi mai mult te răceşti”. Ar trebui omul să gândească aşa: „Acela are mai mulţi bani, şi-a făcut casă mare, treaba lui, bine că poate. Eu sunt mulţumit că am una mai mică şi chiar dacă mănânc mai prost, mă îmbrac mai prost, sunt stăpân în casa mea”. Nu! Fiecare vrea să fie ca celălalt. „De ce să nu am şi eu televizor, prima dată?” Aşa-i omul. Moda!” (2002)
*
- Parintele Ioan Buliga:
Călătorii între străini
“Călătoria poate fi cu trupul sau cu sufletul. Şi căderea lui Adam a fost o călătorie a imaginaţiei. Vrem altceva, căutăm ceva şi nu ne dăm seama că în noi se află un întreg univers, iar în Sfânta Scriptură – întreaga istorie a acestui univers. Ne-am săturat de mult de cămara noastră pe care, de fapt, nici nu am cunoscut-o. Căutăm prin străinătăţi, intrăm în răceala depărtării şi ne luptăm cu dorul pentru lucrurile despre care spuneam odată că ne-am săturat. Ochii se măresc la oglinzile pe care ni le arată noul om, iar noi, în schimbul acestor oglinzi, ne dăm tot ce avem mai bun, muncim până la ore târzii, nemailăsând loc pentru suflet şi Dumnezeu.
Noii indieni – românii – îşi dau aurul credinţei pentru nişte oglinzi cu imagini ademenitoare, oferite de noul om. Aborigenii români speră că noul om le va aduce raiul în viaţă. Până una-alta, noul stăpân, care este venerat de parcă ar fi coborât din cer, încearcă să-i molipsească pe români cu bolile sale, cu un nou mod de gândire, care să tolereze răul, cu o viaţă în îndestulare, dar pustie.
În străinătate simţi mult ruperea de căldura familială dar, după un timp de chinuire, te adaptezi la răceala specifică a celor care îşi planifică totul, ca nu cumva să fie lipsiţi. Începi apoi să te dai peste cap, pentru noii arginţi, de la care îţi faci multe iluzii. Trăieşti cu visul lumii strălucitoare, un vis care se poate sparge într-o clipă, aducându-te la realitatea omului care trebuie să se pocăiască.
Lupta pentru un loc de muncă şi goana după bani te fac să fii străin printre ai tăi, se deschid prăpăstii între cei care sunt de un neam cu tine şi, dând din coate ca să ne descurcăm, lovim şi-i dăm la o parte pe cei mai slabi. Mila şi dragostea se pierd şi peste noapte devenim de nerecunoscut. Am intrat într-o competiţie care se transformă în patimă, nu mai avem timp pentru nimic, nu mai avem ziuă şi nici sărbători, pentru că ne-am făcut robi pentru nimic. De ce zic „pentru nimic”? Pentru că bogatul care a adus multe daruri la biserica lui Dumnezeu a fost socotit mai prejos decât văduva care a adus doi bani. Noi însă nici ca bogatul nu putem ajunge, căci oricât ai munci, viaţa scumpă te face ca, „ceea ce iei pe mere, să dai pe pere” şi nicicum nu ne asemănăm cu văduva, pentru că ne-am uitat credinţa în alergătura după bani şi deşertăciuni. De aceea, nu pot să spun măcar că ne-am făcut robi pentru doi bani. Nici măcar atât! Ne-am făcut robi pentru nimic, ne-am dat sănătatea şi viaţa pentru oglinzi care se sparg şi din care nu se alege nimic.
Străinii spun că vor îndepărta sărăcia din ţara noastră şi noi ne-am bucurat, însă n-am înţeles bine ce au vrut să spună. Încet-încet, s-ar putea să înţelegem, dar s-ar putea să fie prea târziu. De exemplu, înainte, cineva cu situaţie mai modestă putea să întemeieze un mic atelier, o fabrică de brânzeturi sau oricare iniţiativă prin care asigura şi locuri de muncă altora şi scotea şi pentru el, cu chiu cu vai, un beneficiu. Astăzi însă, străinii fac nişte legi prin care îi scot din joc pe aceşti modeşti întreprinzători. Se închid astfel fabricile săracilor, iar ei, străinii şi bogaţii pământului, îşi vând marfa lor. La noi nu mai rentează să faci nimic. Ei au venit să ne salveze şi ne aruncă colacul umflat cu E-uri. Astfel, săracii întreprinzători sunt daţi la o parte, oamenii se văd daţi afară din serviciu, rămânând pe drumuri, şi totul se închide. Graşii europeni, plini de „dragoste”, ne deschid porţile; la noi găsiţi de muncă – munci din cele mai diverse: cu sapa, cu lopata şi cu mătura... Oiţele bucuroase intră în noul staul european cu entuziasm: bee, bee, bee… Unele îşi aduc însă aminte că au studiat peste 15 ani şi zic: bre, bre, dar ceva cu mapa…nu aveţi vacant? Ba da, vine răspunsul, dar trebuie să învăţaţi bine limba noastră. Până să înveţe însă limba caprelor, oiţele află că încet-încet, salariul lor în străinătate trebuie să fie egal cu cel din ţară. Oiţele se opresc puţin şi, rumegându-şi hrana rece, se gândesc: dacă vom câştiga la fel ca în ţară, atunci la ce ne-am părăsit locurile de muncă din ţară, de ce i-am părăsit pe cei dragi? Este libertate, puteţi să vă întoarceţi. Dar unde? În ţară aproape toate s-au închis şi, nefiind profitabile, le-au luat străinii milostivi ori s-au împărţit cărămizile oamenilor. Fiecare primeşte câte ceva, ca să li se închidă gurile.
Cum se mai dă la o parte sărăcia? Se planifică familia, să nu fie mulţi copii, numai unul sau doi. Unu, doi, unul…unu, doi, unul…unu, doi, unul… Probă de microfon? Nu, se ceartă soţul cu soţia. Nu se poate mai mult, nu putem trăi. Oare cum trăiau mai demult oamenii, când nu erau nici fabrici, nici servicii şi aveau casa plină de copii? Aveau pământ şi animale. Astăzi nu mai este pământ? Ba da, dar s-a înţelenit, în timp ce oamenii au căutat un nou pământ al făgăduinţei lumeşti sau au vrut ca, în loc să muncească pământul cu mâinile, să-l muncească cu capul. Ultimii ţărani vor fi înlăturaţi de binefăcătorii noştri din Vest. Laptele nu-i bun muls cu mâna – poţi să te îmbolnăveşti – ne avertizează experţii în cele ale pământului şi ai zootehniei, care gândesc minunat despre binele nostru, fiind iluminaţi mai ales după stăruitoarele orgii sexuale pe care le practică. Lasă, că venim noi cu maşinile noastre şi vă mulgem vacile. Brânza voastră nu-i bună, nu-i igienică. Şapte mii de ani n-aţi ştiut lucrul acesta? Nu-i nimic, nu-i târziu nici în ceasul al doisprezecelea. Homosexualitatea însă, este bună şi este şi igienică?!
În timpul acesta însă, cei care încearcă să mai ţină binele care a rămas, ne învaţă dreapta credinţă pe care o relativizeaza, o scurteaza, o niveleaza, împreuna ostenindu-se, cu ceilalţi demolatori ai dreptei credinţe. Au pus totul într-o oalǎ şi învârtesc pe rând cu melesteul (bineînţeles cu rugaciune): ortodocşii, catolicii, anglicanii, …… toate legiunile din apus şi din Asia,…..musulmanii şi evreii. Ce o sa iasa de acolo? Placinta lui antihrist. Deşi nu înţeleg, oamenii sunt entuziasmaţi: ce bine este ca toţi sǎ fim una. Ei nu vad ca placinta este neagra, pentru cǎ patimile le-au acoperit ochii. Dar nu vor fi entuziasmaţi mult timp, pentru că, după ce am părăsit adevărata viaţă cu Dumnezeu, dusă în simplitate şi smerenie, încet-încet vom gusta din partea amară a celor care ne-au făgăduit laptele şi mierea şi, văzând cu ochii, ne vom stinge într-o înşelare în care ne-am băgat singuri.
Am vrut să scăpăm de o sărăcie care, totuşi, era fericită, pentru că plângeam la biserica noastră şi ne mângâiam sufletul, dar am emigrat într-un pământ străin, unde nu mai avem nici unde să plângem. Lipsiţi de bucuria copiilor, de liniştea simplităţii şi de dragostea unei fiinţe apropiate, muncim din zori şi până în noapte, având în ochi arginţii strălucitori care sună însă a pustiu, spunându-ne parcă, că peste puţin timp ei nu vor mai fi nimic. Şi atunci vedem că robim pentru o iluzie, că rătăcim în pământ străin şi că am uitat să mai iubim”.
(Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc).
Doneaza pentru filmul "Scrum"
de ce,de multe ori cand am probleme mai greu de rezolvat si caut un cuvant bun,crestinesc,gasesc aici raspunsul intrebarilor mele inca neformulate?
Domamne ajuta! Foarte folositor articol.. macar de am tine mai multi dintre noi cont de ce spun acesti parinti..
Si totusi pe unii, occidentul decazut i-a apropiat sau intors la Dumnezeu si Adevar si acolo au invatat sa aprecieze adevaratele valori.
Ciudat fenomen, asa cum il explica si pr Rafail Noica; in Romania unde aveai o biserica la orice colt de strada, treceai indiferent pe langa ele, sau o faceai mai mult dintr-un formalism. Aici unde trebuie sa alergi ore ca sa ajungi la o biserica ortodoxa, o faci cu drag si sacrificiu.
Au fost multi in comunisn care au jucat “hora tarfei rosii” brat la brat cu ierarhii bisericii.
Cunosc oameni aici care au suferit drame profunde, si nu au avut acelasi noroc pe care pr Boca il descrie “Sa-i para bine ca n-a fost împuscat”, Ei si-au pierdut tot ceea ce aveau mai drag in lumea asta pamanteasca “menmbrii familiei” striviti sub bocancul “tarfei rosii”. Dumnezeu le-a dat insa puterea sa ierte si sa nu-si urasca neamul, ba dimpotriva.
Un proverb spune ca “omul sfinteste locul” si nu invers si adevaeratele caractere se disting acolo unde “lupta este mai mare”.
Pr. Braga ne-a invatat ca menirea celor din pribegie nu este sa-si faureasca averi si faima ci este sa raspandeasca cuvantul Adevarului lui Hristos intr-o lume din ce in ce mai saracita de El. Iar el – parintele Braga – este cel ce da acest exemplu prin viata lui.
Parintele Roman pentru mine este marturia existentei lui Dumnezeu in lume prin sfintii Lui. De fiecare data cand ajung la Manastire la Parintele ma simt cu totul in bratele lui Dumnezeu …Spune in predicile sale niste lucruri asa de simple dar atat de pline de duh incat simti cum iti ridica sufletul prin cateva cuvinte foarte aproape de Dumnezeu…
Credinta mea ar fi cu mult mai saraca daca nu as fi intalnit pe Parintele si daca nu as fi vazut cum si acum la 86 de ani este ca un razes la lupta cea buna semanand dragoste si credinta in jur…
Este duhovnicul desavarsit din punctul meu de vedere pt ca a stiut sa isi revarse iubirea lui pentru neamul lui si asupra celorlalte neamuri atingang vietile a mii de oameni care l-au cunoscut de toate nationalitatile…si fata i se lumineaza ca a unui copil atunci cand ii spui ca esti roman…
multumim pentru postare …
cred ca parintele a spus cuvantul asta pt o anumita categorie de romani din sua. cunosc pe cineva caruia i a spus sa ramana sa slujeasca in america, pt ca america are nevoie de slujitori buni cu simtul misiunii..cunosc multi romani care si au inceput viata in Biserica in America.
Exceptiile intaresc regula, cum se spune! Dumnezeu exista pretutindeni si nu locul mantuieste pe om! Desigur ca Dumnezeu are o lucrare cu fiecare dintre noi ! Si totusi… Pentru marea majoritate a romanilor , noi cei nevolnici care nu am rezista in jungla Occidentului, mai bine este sa ramanem acasa! Nu toti romanii din tara se vor mantui! Dar multi vor rezista sau se vor apropia de Dumnezeu aici, unde lucreaza mai intens Duhul lui Dumnezeu pentru rugaciunile Sfintilor Romani, ale Sfintilor inchisorilor, ale pustinilor inca nestiuti , ale parintilor nostri duhovnici care pastreaza credinta nealterata, ale crestinilor care-L traiesc si respira pe Hristos:
http://apologeticum.wordpress.com/2009/06/29/marturii-zguduitoare-din-viata-mucenitei-daniela-din-bucuresti/
Cum avem indrazneala sa risipim aceste mari daruri ce ni le da Dumnezeu pentru intarirea noastra? Unde este datoria noastra fata de Jertfa Mantuitorului , de Sfintii nostri?
Minunat ar fi sa avem fiecare din noi un parinte duhovnic imbunatatit pe care sa-l ascultam ca pe Hristos! N-ar mai pleca romanii nostri din tara, n-ar mai fi atatea familii desfacute , copii fara copilarie, mutilati pe toata viata sufleteste, lipsiti si incapabili de dragoste!
Maica Domnului sa ne calauzeasca pe toti pe calea acestei vieti trecatoare spre Calea cea adevarata a Mantuirii!
Iertati!
SÂNGEORZUL-ROMÂN, CENTRU DE RENAŞTERE A ORTODOXIEI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-LEA
Instalarea habsburgilor în Transilvania, la sfârşitul sec. al XVII-lea, a produs schimbări profunde în viaţa politică, dar şi bisericească, a acestei provincii. Unirea românilor din Transilvania cu Biserica Romei a avut o vie frământare în rândul maselor populare româneşti. Credincioşii au continuat să rămână în inumana condiţie de iobagi, fiind nevoiţi să robotească chiar la proprii lor „păstori sufleteşti”.
Ca urmare a acestui fapt, s-a ajuns, ca la „Unirea cea mare” de la 1 Decembrie 1918, pe Valea Someşului Mare (de la Nepos până la Şanţ) cât şi pe toată Valea Ilvelor să nu mai existe nicio parohie ortodoxă (desigur, nici preoţi).
Se poate afirma cu certitudine că în perioada interbelică, viaţa spirituală de pe aceste meleaguri era dominată de existenţa cultului greco-catolic.
Armata de geniu, călugării, au constituit de la început, cel mai greu domeniu de distrus din cadrul Bisericii. Dacă s-a ajuns la renaşterea Ortodoxiei pe aceste meleaguri, o datorăm, în special, călugărilor de vocaţie care atrăgeau credincioşii, dovadă a refuzului faţă de regim şi a neîntreruptei lor legături cu credincioşii. Spre a răspunde acestor chemări, în jurul ieromonahului Ioachim (Ioan) Bâznog (fiu al satului), s-a creat un puternic curent de opinie, fiind sprijinit de Episcopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului şi Clujului, Protopopiatul Ortodox al Bistriţei, de intelectuali din părţile locului, dar şi de cei veniţi la „Băi”.
După unirea cu Biserica Romei, satele româneşti din Ţara Năsăudului au fost supuse, mai tot timpul, multor opresiuni din partea autorităţilor administrative şi bisericeşti, generând un fenomen cu caracter permanent şi continuu, emigrarea în masă în Bucovina. Acest fenomen a durat până în 1918.
O anumită „uşurinţă şi ajutor” a emigrării sângeorzenilor, este şi aşezarea din punct de vedere geografic a Sângeorzului (astăzi, Sângeorz-Băi, jud. Bistriţa-Năsăud) acesta învecinându-se cu Maramureşul, cu acces pe Valea Cormăii, dar şi cu Bucovina, prin Pasul Rotunda sau Pasul Grădiniţa, la o distanţă de aprox. 40 de km. În mod sigur, din Sângeorzul Român, au emigrat spre Bucovina, pentru a se călugări, ca şi mulţi alţii din această zonă, şi cei doi fraţi, Bâznog Alexandru şi Ioan, după călugărire, primul luându-şi numele de Antonie, iar al doilea, Ioachim.
Ioachim (Ioan) s-a născut în 20 septembrie 1868, din părinţii Roman şi Maria, în Sângeorzul Român. În 1896 era călugăr în Muntele Athos, iar în 1898, ierodiacon în obştea monahală a Mănăstirii Râşca (jud. Suceava). În 1900, pentru puţin timp, se reîntoarce la Athos, după care revine acasă, datorită chemării făcute de mitropolitul Ardealului, Ioan Meţianu, tuturor monahilor ardeleni, deoarece era o lipsă acută de pesonal clerical în această zonă.
În perioada 1900-1915 slujeşte clandestin în casa părintească, timp în care este condamnat de autorităţile austro-ungare la trei luni închisoare şi la plata unor despăgubiri băneşti. Din 1915 până în 1918 este înrolat cu forţa în armata austro-ungară.
Din 1918 până în 1926 intreprinde toate demersurile pentru înfiinţarea parohiei ortodoxe şi clădirea bisericii în comuna natală, făcând colecte sub autorizaţie legală în toate zonele ţării, ajungând chiar la Ierusalim, de unde se zice că a adus clopotul cel mare.
În paralel cu această perioadă şi continuând până în 1943, îl găsim într-o luptă acerbă cu autorităţile administrative centrale şi locale, precum şi cu cele bisericeşti, atât greco-catolice, dar şi ortodoxe.
După cum am mai spus, ieromonahul s-a reîntors acasă pe la anul 1900, începându-şi activitatea pastoral-misionară în clandestinitate.
La data de 16 septembrie 1901, protopopul greco-catolic de Rodna-Veche a depus o plângere împotriva călugărului. Călugărul nu răspunde citaţiilor organelor abilitate, reuşind să se ascundă până în 1904 când este arestat, fiind acuzat de „trafic cu femei”, „fals călugăr”, iar în urma „procedurilor represive” a fost condamnat. Pedeapsa a fost executată, mai târziu, din data de 7 ianuarie 1909 (ora 8) până în 7 aprilie 1909 (ora 8).
Perioada 1918-1926, pentru ieromonahul Ioachim, este o perioadă de grele încercări şi suferinţe. Construirea bisericii a început cu demersuri făcute prin memorii adresate autorităţilor centrale (Ministerului Cultelor şi celui de Interne), autorităţilor judeţene şi comunale şi Episcopiei Ortodoxe din Cluj, nou reînfiinţată. Prin aceste memorii solicita acordarea unui teren pentru construirea noii biserici. Acestea s-au soldat cu eşec, fiindu-i recomandat cumpărarea unui teren privat sau construirea bisericii pe terenul părinţilor.
Văzându-se în această situaţie, călugărul primeşte aprobarea pentru strângerea de colecte în toate zonele ţării în vederea cumpărării unui teren. Reuşeşte acest lucru, cumpărând un teren în zona „Băilor”, de la prim-pretorul de Gherla Teodor Marţian, teren în valoare de 70000 lei, teren trecut în patrimoniul Episcopiei Ortodoxe din Cluj. Pe acest teren nu a fost lăsat să construiască biserica. Totuşi, în 1937, pe acest teren a fost ridicată biserica actuală din staţiune sub păstorirea părintelui Ioan Bunea.
Fiind localnic, ieromonahul se hotărăşte să construiască biserica pe pământul părinţilor lui. În acest timp autorităţile locale (administrative şi bisericeşti) trimit adrese după adrese forurilor superioare cu scopul de a împiedica construirea bisericii. În acest scop, reprezentanţa comunală se întruneşte şi dezbate problema călugărului, în data de 28 august 1921. Această şedinţă se încheie cu întocmirea unui proces-verbal în care era menţionată „stăruinţa călugărului vrednică de o altă cauză, cu neobraz, ca cel mai josnic şi iresponsabil jidan, mişcă totul ca să ridice şi să formeze în comună o parohie şi biserică ortodoxă”, totodată fiind acuzat că a fost condamnat „pentru negoţ de fete la turci”.
În urma celor sesizate, protopopul ortodox al Bistriţei Grigorie Pletosu este împuternicit de către Episcopie pentru a se deplasa la Sângeorz ca să verifice cele reclamate. În 20 noiembrie 1921, protopopul se duce la Sângeorz unde constată, printre altele, că „reprezentantul primăriei nu s-a prezentat, toată chestia este pusă la cale de cei doi preoţi greco-catolici (mai ales, pr. Aurel Chintăoan) pe tema şi frica prozelitismului, aceştia fiind netoleranţi faţă de tot ce este ortodox, învinuirile de trafic de femei pentru turci nu s-au putut dovedi”. Recomandă Episcopiei ca „să i se facă toate hârtiile pentru biserică”.
Ajungând cu zidirea bisericii până sub acoperiş, presiunile asupra călugărului nu încetau. În urma unui proces intentat călugărului, călugărul este oprit prin sentinţă judecătorească în a-şi zidi biserica, hotărându-se chiar demolarea ei.
Parohia greco-catolică, prin şedinţele consiliului parohial, se hotărăşte „să i se pună piedici acestui nevrednic răzvrătitor de a-şi clădi cocioaba, acestui şarlatan ordinar şi bolşevic”. Într-o altă şedinţă au hotărât aplicarea unor pedepse asupra acelora care vor merge la slujbele ţinute de călugăr, după cum urmează: „preotul greco-catolic nu va mai merge la înmormântare nu se vor trage clopotele, nu vor fi folosiţi praporii şi nu vor fi lăsaţi să-şi înmormânteze morţii în cimitirul greco-catolic”.
În sprijinul călugărului vin credincioşii dinn satele din zonă cre întocmesc un memoriu adresat Episcopiei ortodoxe din Cluj pentru înfiinţarea unei parohii ortodoxe în Sângeorzul Român cu filiile aferente. Sunt menţionate satele Maieru, Măgura-Ilvei, Rodna-Veche, Rodna-Nouă (Şanţ), Ilva-Mică, Leşu.
Dar cum toate aceste piedici n-au fost îndeajuns, ceea ce s-a întâmplat în seara zilei de 3 noiembrie 1924, întrece orice închipuire. Ieromonahul a fost ridicat de-acasă, dus la primărie, de către secretarul Ioan Lupoaie, subprimarul Vasile Şpaimoc însoţiţi fiind de poliţai. Din memoriul adresat de călugăr Episcopiei precum şi organelor abilitate în acest sens, de cartea poştală trimisă de dr. Andrei Monda, reiese că „ a fost bătut cu pumnul şi cizma, batjocorit, străpuns cu cuţitul şi foarfeca, tăiat părul şi barba”. După ce i-au tăiat părul şi barba, au luat din acestea bucăţi, „le-au împachetat spunând că trebuie să le trimită prefectului, care era din comună”. Toate acestea n-au avut nicio urmare juridică fiindcă prefectul judeţului era sângeorzan şi anume, Solomon Haliţă.
Începând cu anul 1925, în construirea bisericii se implică prof. Anton Domide din Cluj, care n-a fost scutit de neplăceri din partea autorităţilor. În această perioadă, „de ziua Sfintei Cruci a anului 1925, căpeteniile locale au luat din hora satului mai mulţi feciori beţi, s-au dus la faţa locului unde au confiscat clopotele, ducându-le la primărie”.
Totuşi, în 12 august 1926, „un comitet de doamne aflate în staţiune au avut curajul de a merge la primarie, au luat clopotele şi le-au dus la biserică”. Astfel, s-a putut face sfinţirea bisericii de sărbatoarea „Adormirea Maicii Domnului”, biserica având acelaşi hram, în 15 August 1926. Sfinţirea a fost făcută de protopopul Grigorie Pletosu, protoiereul basarabean Teodosie Wolovey ş.a., în prezenţa 3000-3500 de oameni, aşa cum este menţionat în revista „Renaşterea” din 29 august 1926.
La data de 3 decembrie 1926, pretura plasei Rodna-Veche dă autorizarea de funcţionare a parohiei şi a bisericii nou edificată în Sângeorzul Român, această dată rămânând ca dată de renaştere a a Ortodoxiei, recunoscându-se „de jure” existenţa ei pe aceste meleaguri.
Duopă această dată, călugărul va încerca să întemeieze o obşte monahală, trece prin noi încercări, este oprit în a mai sluji la altar chiar de confraţii lui, ortodocşi, până la venirea părintelui Bunea.Tot în aceste răstimp îi sunt intentate procese de confraţii ortodocşi, precum şi de copiii pe care i-a crescut. Într-unul din aceste procese este apărat de dr. Laurenţiu Oanea (greco-catolic) care susţinea şi reconoştea că ieromonahul are meritul de „iniţiator al cultului ortodox”. Între 1940-1943, în timpul Dictatului de la Viena, rămâne singur, slujind la biserica din staţiune.
Sfântul Ioan Gură de Aur susţine necesitatea de a-i considera mucenici pe oamenii care sunt gata să patimească, până la sfârşit, pentru dreptate şi adevăr. Însuşi ieromonahul Ioachim a parcurs „drumul prigonirii pentru dreptate” până la sfârşit.
În adresa Oficiului parohial ortodox Năsăud se comunica Episcopiei că „ieromonahul Ioachim (Ioan) Bâznog a trecut la cele veşnice la data de 26 aprilie 1943 şi a fost înmormântat cu ceremonialul prevăzut pentru călugări, în data de 28 aprilie, de către preoţii Vasile Puica, din Năsăud şi Ioan Spânul, din Coşna… Înmormântarea s-a făcut cu ceremonialul impunător în asistenţa a peste 1000 de persoane, participând chiar şi membrii clerului greco-catolic, dar şi intelectualii din comună”. Ca o completare la acest fapt, nici până în ziua de astăzi nu se cunoaşte locul, din cimitirul „De pe Tabără”, unde este mormântul călugărului.
Ieromonahul Ioachim Bâznog poate fi considerat un continuator al Sfinţilor Martiri Năsăudeni. Trebuie să ne bucurăm că Sângeorzul a odrăslit un asemenea mucenic, care va rămânea în amintirea poporului simplu drept-credincios, că a aflat Calea, calea Ortodoxă a mântuirii, iar acum ne face semn nouă să-l urmăm.
Cineva a spus ca omul sfinteste locul,in strainatate,este adevarat,dar un om ca parintele ROMAN BRAGA,CALCIU DUMITRESA si altii ca ei,nu orice specimen care, cum ajunge “afara”primul lucru care-l face e sa uite de D-ZEU(daca l-a avut vreodata),apoi sa-si faca un “prieten(a)” si sa-si strice familia,sa uite total de copii,sa alerge doar dupa “arginti”si traiasca o fericire efemera.Uitati-va in jurul vostru(cei plecati)si spuneti-mi cati dintre ei mai sunt niste oameni exemplari,fideli si cu frica de D-zeu,nu-i gasiti nici macar sa-i numarati pe degetele de la o mana va asigur caci de cati ani sunt plecata am vazut atatea cazuri,incat ma ingrozesc cand vad cum se distruge moral poporul roman.
L-am cunoscut pe părintele Braga. Am mers la mănăstirea în care viețuiește împreună cu un Prieten. Am vorbit foarte mult cu el, ne-au și certat măicuțele că l-am ostenit atât, dar la un moment dat, în mijlocul discuției și fără să aibă cea mai mică legătură cu aceasta, părintele s-a uitat la mine și mi-a spus să revin în țară, mi-a mai dat niște îndemnuri personale (era prima oară când mă vedea iar eu nu am insistat cu descrieri personale căci căutam să sorb cuvânt de învățătură) iar apoi mi-a mărturisit că indiferent cât de greu ți-a fost în țară (și credeți-mă că i-a fost tare greu nu numai în țară ci și după alungarea din țară) tot rămâi cu un gol imens în suflet când nu ești în ea, când nu ești acasă. Apoi discuția a continuat și după o altă perioadă de timp s-a uitat și la prietenul meu și i-a spus să rămână în America, cu alte îndemnuri la fel de personale.
Doamne ajută!
Si totusi, cei care pleaca din tara ca nu au o bucata de paine pe masa pt copii?