“ABANDONATI-VA IN MAINILE LUI DUMNEZEU!”
Parintele Symeon de la Essex si Parintele Rafail Noica – Biserica Memoriala Mihai Viteazul, Alba-Iulia, 1993
Cuvintele Parintelui Simeon de la Essex rostite acum mai multi ani la Bisericuta Memoriala “Mihai Viteazul” din Alba-Iulia, cu hramul Sfantului Siluan Athonitul, in traducerea si apoi in succinta comentare a Parintelui Rafail Noica (le puteti si downloada de aici):
“In manastirea mea, cam jumatate din cei care sunt acolo – calugari si calugarite – au varsta voastra. Sunt oarecum “mamarutele” mele (traducerea fr. coccinelle = buburuza, mamaruta).
As dori sa va spun cateva cuvinte, asa cum le vorbesc lor: Sa fiti cautatori de Dumnezeu, asa cum altii sunt cautatori de aur! Sa fiti cautatori de Dumnezeu pentru a dobandi pacea in inima. Sfantul Serafim din Sarov spunea: “Pastreaza pacea in inima ta si vei mantui in jurul tau mii de suflete!” Dar trebuie sa intelegem ca pentru a dobandi pacea in inimile noastre avem o intreaga cale de parcurs. Intr-un oarecare sens, pacea inimii este punctul final al acestei cautari.
Primul stagiu (prima etapa) cere trairea in smerenie. Ce este smerenia altceva decat… a trai in adevar inaintea lui Dumnezeu? A fi tu insuti din toata inima si din tot sufletul inaintea Domnului. Poate ca atunci vom descoperi ca suntem saraci, ca suntem slabi, ca suntem pacatosi.
Dar sa nu ne temem: orisiunde am fi, orisicare ar fi calea pe care am luat-o, orisicare ar fi situatia in care va gasiti, oricat de indepartata de Dumnezeu ar fi ea, trebuie tot mereu sa va aduceti aminte ca sunteti iubiti de Dumnezeu! Orisicare ar fi acea situatie in care va aflati! Si datorita acestei dragoste (iubiri), va puteti abandona in mainile lui Dumnezeu in orice situatie in care va aflati.
Abandonarea in mainile lui Dumnezeu este etapa cea de-a doua. Ne este indispensabila (aceasta etapa), caci daca nu stim sa ne abandonam, ce poate face Dumnezeu? Caci El este cel care va face, ne face (intru) sfinti. Dar nu poate sa faca din noi sfinti decat daca suntem cu adevarat in mainile Lui. Si v-as spune atunci sa nu va fie frica si sa va abandonati cu totul in mainile lui Dumnezeu! Dumnezeul nostru este un Dumnezeu plin de mila si de iubire. Uitati-va la ce ne-a spus Hristos in pilda fiului risipitor, in intalnirea sa cu samarineanca, asemanatoare cu cea cu femeia pacatoasa. Unde vedeti o osandire din partea Dumnezeului nostru? Nu este decat un cuvant al iubirii. Acest cuvant, care urmareste creatia in fiinta noastra astazi este descoperirea acestui cuvant al dragostei si al milei, care ne da adevarata pace a inimii.
Asa ca sa cerem tuturor sfintilor care au cunoscut aceasta cale pe pamant, sa le cerem ca sa mijloceasca pentru noi, in fata Domnului nostru, pentru ca sa intelegem si noi cat este de important sa ne abandonam in mainile lui Dumnezeu prin smerenie. Este ceea ce va urez eu din inima!
As vrea sa termin prin a va multumi pentru calitatea rugaciunii si a cantarii voastre. Aseara am fost cu Parintii la Catedrala, era foarte frumos, ne-am rugat foarte bine, dar astazi am fost foarte fericit sa va aud si, desi nu inteleg romaneste in chip firesc, cred ca in ciuda acestui fapt am inteles ceva: ca sunteti cu adevarat copii ai lui Dumnezeu! Amin.
- Cuvintele Parintelui Rafail:
(…) “Fericiti cei saraci cu duhul“: “Cei saraci cu duhul” – as indrazni sa talcuiesc asta ca fiind… cei care isi dau seama ca sunt saraci cu duhul (ca toti suntem prapaditi), adica… smerenia!
Si Parintele (Simeon spunea): ce e smerenia decat a trai in adevar? Prima miscare a smereniei este realismul duhovnicesc; Care realism e… groaznic! Caci si Parintele zice: nu va infricosati, are destula dragoste Dumnezeu! Si ce se intampla? Daca putem sa rabdam cat de putin viziunea asta groaznica a ce suntem noi, – pentru ca: ce inseamna saracia cu duhul? inseamna iadul! -, daca putem vedea – dar aceasta vedere Dumnezeu ne-o ascunde intr-o masura, pentru ca n-o putem rabda -, dar daca rabdam ceva din ea, ce se intampla?… incepem sa plangem inaintea lui Dumnezeu, incepe pocainta adevarata. Fericiti cei ce plang si asa mai departe…“.
Doneaza pentru filmul "Scrum"
“Ce sa fac? Cum sa dobandesc acest Har, si in ce chip pot sa ma invrednicesc de el? Iata, eu ma silesc, si cand cred, ca am dobandit smerenie, vad ca in mijlocul mintii mele se invartesc ganduri potrivnice smereniei. Si de aceea cad in deznadejde.” (Sfantul Isaac Sirul/Cuvinte despre nevointa)
“Sfantul Isaac se ocupa in mod deosebit de intens cu ………importanta smereniei, in a carei descreiere e poate cel mai mare maistru” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae)
SFANTUL ISAAC SIRUL / CUVINTE DESPRE NEVOINTA
XIX. Despre credinta si despre smerenie
XX. Despre cinstea de care se invredniceste smerenia, si ca ea sta pe treapta cea mai inalta
XXI. Cum se foloseste omul in apropierea inimiii lui de Dumnezeu si care este pricina, pentru care-I vine lui ajutorul; si cum vine omul la smerenie
XXII. Despre felurile nadejdii in Dumnezeu, si cine se cuvine sa nadajduiasca, si cine are nebuna si nesabuita nadejde in Dumnezeu
http://www.scribd.com/doc/2063565/Sf-Isaac-SirulCuvinte-despre-nevointa
Foarte interesant!
Deci – cresterea duhonviceasca – inseamna intr-un fel atingerea, parcurgerea Fericirilor asa cum, ‘Scara’ te indeamna sa urci treptele.
Doamne, cum se intalnesc ideile!
Acum cateva zile vorbeam cu un prieten tocmai despre aceasta crestere de care spui, sora Magda, iar el facea referire tot la Fericiri!
Probabil chiar sunt niste trepte pe care trebuie sa le parcurgem…
Doamne, ajuta!
Pai da…:)
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/01/13/parintele-rafail-noica-bogatia-si-suficienta-dusmanii-pocaintei/
Ihhhh….nu stiu daca/cum o sa ajung eu la ‘fericiti cei blanzi…’ fiindca eu sunt blanda doar cand sunt bolnava.
Cuv. Sofronie Saharov pomeneste in cartea sa Despre Rugaciune “Mi s-a limpezit structura fericirilor, si anume: la baza oricarei sporiri duhovnicesti, sta simtamantul chinuitor al NIMICNICIEI noastre. Aceasta constiinta a nimicniciei este izvorul energiei rugatoare si impreuna formeaza acea temelie trainica pe care se zideste intreaga constructie a mantuirii, chiar pana la culmile ei, dupa care urmeaza “Plata noastra multa in ceruri” (Mt.5 3-16).
Deci se pare ca nu putem fugi de ceea ce ne este cel mai greu!
Multumim de completare, Dan! Cand ai vreme si dispozitie, poate reusesti sa transcrii chiar mai mult (si) despre asta si sa publicam.
Doamne-ajuta!
E o mare izbanda se te abandonezi in mainile lui Dumnezeu. Eu incerc de ani buni sa fac asta si cred ca n-o sa reusesc niciodata. In primul rand ma lovesc de o mare rezistenta a voii mele in momentele de ispita. Nu cer ajutor de la Dumnezeu sa ma izbaveasca ci ma invartosez mai tare, incerc sa fac lucruri care nu-mi sunt folositoare. Mi-e greu, din cauza mandriei, sa gasesc acea putere a mintii (ca de inima zdrobita nu poate fi vorba) ca sa exersez smerenia. Acum ma gandesc la acel “Daruind vei dobandi” al lui N.Steinhard. Sa incerc sa dau din ceea ce nu am si sa dobandesc prin mila lui Dumnezeu. Mi-a spus cineva odata: tu ai un fond bun dar nu-L lasi pe Dumnezeu sa lucreze. Ca am un fond bun nu cred nici un pic, dar ca nu-L las pe Dumnezeu sa lucreze, de asta sunt convinsa.
Sa va intareasca Dumnezeu in tot lucrul bun, pentru ca faceti mare lucru cu aceste site-uri!
Hristos s-a Inaltat!
Ce sa spun?! nimic nu pot spune!
de cate ori citesc si recitesc indemnuri de acest fel, plang…pt ca stiu cat adevar este in aceste cuvinte…si imi doresc atat de mult sa am mai multa forta sa fiu asa si nu am!
parca mi-ar fi frica sa trec de piedicile omenesti si piedicile vrajmasului pt a ma abandona cu totul…
simt nevoia sa fac rugaciune…uneori fac…dar am zile cand nu fac nimic in aceasta directie…ce sa fac? ce sa fac?…
sunt prea slaba…stiu! dar cum sa fac sa devin mai puternica in aceasta directie?! pt ca fara Dumnezeu toti suntem nimic, de fapt!
iubesc cuvintele marelui Paisie Arghioritul, citind viata fericitului Iacov Tsalikis simt fericirea traita de Sfintia Sa, simt mangaiere in cuvintele Parintelui Nicolae Steinhardt…stiu ca Parintele meu duhovnic are dreptate in tot ceea ce spune, si regret atat de mult ca de multe ori nu i-am dat ascultare si Sfintia Sa nu ma lasa totusi! Dumnezeu este atat de mare si de bun, si eu atat de nevrednica de dragostea Lui!
ce sa fac sa am mai mult curaj in ceea ce simt, si sa nu mai fiu atat de prinsa de omenesc?!…
Doamne ajuta!
Of..un OF mare!!!cu cat ma vad mai mult cum sunt ,cat de ticaloasa,si nemernica cu atat ma cuprinde deznadadejdea.e un sentiment ingrozitor…si nu stiu cum sa mai lupt cu el…
@ Florina:
“Deci conştientizarea păcatului. Dar în această conştientizare nu este numai lucrul acesta faptic. De câte ori ai încercat să convingi pe cineva că ăsta nu-i un lucru bun, un păcat şi nu te-a crezut? Şi ce se întâmplă când începe să te creadă? Ce se întâmplă când eu conştientizez că un lucru a fost păcat? Încep să văd întunericul în care sunt. Şi ce-mi arată acest întuneric? Decât că e prezentă o lumină pe undeva în viaţa mea. Deci conştientizarea păcatului, în două cuvinte este – v-o spun din partea filocalicilor şi-a părintelui meu duhovnic – este lumina necreată, este Dumnezeu Însuşi Care-mi luminează conştiinţa. Acum risc deznădejdea, dar acum nu-i momentul să deznădăjduiesc că sunt mai rău decât ieri, ba sunt mai bine, sunt tot păcătosul de ieri, dar încep să fiu conştient. Văzând acuma răul şi întunericul păcatului meu pot să deznădăjduiesc, dar eu sunt mai preţios în ochii lui Dumnezeu decât atunci când eram acelaşi păcătos dar habar n-aveam. De ce? Fiindcă Dumnezeu găseşte în mine pe cineva cu care poate să înceapă a vorbi şi zicea părintele Sofronie: Viaţa pocăinţei nu este altceva decât întoarcerea omului de către întunericul pe care astăzi lumina lui Dumnezeu mi-l descoperă, către acea lumină. Contemplarea luminii necreate, a lui Dumnezeu Însuşi, nu este aşa un fenomen cum ni-l închipuim noi. Este un lucru care este într-un firesc al dezvoltării omului, al devenirii omului întru fiinţă, un firesc, când omul a devenit o minte de Dumnezeu văzătoare fiindcă printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumenzeu îmi dezvăluie întunericul, încep să văd ceva în viaţa mea – dă-ne Doamne şi auzi-ne ca rugăciune! – încep să văd însăşi lumina. Părintele nostru Sofronie zicea: de-abia atunci o să-ţi dai seama că asta este acea lumină care în zilele deznădejdilor mele mă lumina ca să-mi văd întunericul, ca să încep călătoria mea dintru întuneric întru lumină.. (Parintele Rafail Noica)
“Ce inseamna „ţine-ţi mintea în iad“? Fii realist! Ăsta eşti! Dar nu deznădăjdui, că Dumnezeu nu acolo te va lăsa. Dragostea lui Dumnezeu nu poate să nu te audă dacă te rogi Lui, nu poate să te lepede dacă încă nădăjduieşti în El. Cu ce obraz să nădăjduieşti? Cu nici unul! Doar aşa, fiindcă Dumnezeu e bun. Asta este pentru culmile deznădejdii. Când nu avem deznădejdea asta, continuăm să ne ţinem mintea în iad, să ne osândim pentru păcatele pe care le vedem, să ne spovedim şi toate cele care ni le-a rânduit Dumnezeu spre mântuire”. (Parintele Rafail Noica)
A se vedea si: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/12/08/parintele-rafail-noica-cuvant-despre-implinirea-poruncilor-si-pentru-tamaduirea-deznadejdii/
Si inca:
“… Asta nu-i momentul sa deznadajduiesc, asta e momentul sa incep nadejdea, inseamna ca Dumnezeu vorbeste cu mine, inseamna ca Dumnezeu lucreaza deja mantuire in mine, acum aparent in negativ dar, de unde sa porneasca mantuirea lui Dumnezeu decat dezvaluindu-mi realitatea mea. Care e realitatea mea? Pacatul si nefiinta. Ce altceva sa-mi arate Dumnezeu daca si El este Dumnezeu adevarat si nu-mi vorbeste lingusit sau minciuni. Dar asta mi-o arata nu ca sa deznadajduiesc, ci ca inceput al mantuirii mele.
Tanjind dupa viata, urand ale mortii, acuma pot sa zic: “Doamne, miluieste!” si cuvantul “miluieste” incepe sa aiba viata, fiindca sufletul meu incepe sa aiba viata. Dureroasa deocamdata, ca si nasterea. Nasterea doare. Acuma, in durerea mea, imi devin mama mie insumi si ma nasc intru dureri, dar ma nasc. Si vine vremea cand femeia uita de durerea ei de “bucuria ca om s-a nascut in lume”, zice Hristos. Si mai mult, cand noi ne nastem, fie si prin dureri, prin cuvantul lui Dumnezeu, intru Dumnezeu”.