SCRISOARE CATRE UN PRIETEN, LA POGORAREA SFANTULUI DUH

14-06-2008 Sublinieri

“Tragedia noastra este ca ne-am format aproape integral intr-o mentalitate trupeasca (acesta este termenul pe care Sf. Ap. Pavel il opune, in epistolele sale, cu deosebire in Romani, cap.8) si ca traim intr-o lume puternic infectata de ceea ce parintele Rafail numeste cu durere “firescul necredintei“. Mai mult, nici in biserica oamenii de astazi nu mai au, in multe cazuri, constiinta Duhului Sfant si, de aici, nici forta nepamanteasca de a ne smulge din moartea in care zacem. “Suntem morti si nu stim ca suntem morti“, spunea parintele Arsenie Muscalu. Iar lumea si patimile noastre cauta sa ne ingroape din ce in ce mai mult. Avem nevoie urgenta sa ne smulgem din aceasta moarte, dar cum?”

Am ales cateva fragmente dintr-o scrisoare duhovniceasca trimisa unui frate de credinta acum cativa ani, dar care m-am gandit ca ar putea fi folositoare si altor frati… In aceasta nadejde, v-o incredintez, voua, celor care aveti dragostea sa va aplecati asupra randurilor impartasite pe acest site, multumindu-va daca va ajunge la inimile voastre.

(un frate oarecare)

rusalii-essex.JPG

“… Reiau scrisoarea, de Pogorarea Sfantului Duh, moment foarte potrivit pentru ceea discutam. Noi suntem – literalmente, nu la figurat – morti sufleteste cand in noi nu viaza Sfantul Duh. Si trebuie sa recunoastem ca de cele mai multe ori, daca nu aproape tot timpul, suntem morti. Pierdem foarte usor harul si apoi nu ne prea mai luptam pentru el sau, daca da, il dobandim foarte greu si pentru scurt timp. Ne stau in cale si lipsa de experienta duhovniceasca, si mediul defavorabil (duhul lumesc) si, mai ales, lipsa de dorinta si reflexele (obisnuintele) patimilor noastre. Dar tocmai aici “se joaca” mantuirea noastra: in asumarea acestei lupte.

Primul pas este sa constientizam! Noi, de regula, daca ne constientizam pacatele, o facem intr-un mod “atomizat”, fragmentar. Vedem pacatele (unele!), dar nu vedem ceea ce este mai important: starea de pacat. Nu vedem padurea din cauza copacilor. Asta pentru ca abordarea credintei noastre nu este una globala, privind intregul vietii noastre si, mai ales, nu este una duhovniceasca, interioara. Pacatul este o iesire din mireasma harului Duhului Sfant. Iar ca sa iesi nu e nevoie neaparat sa comiti ceva exterior si in orice caz nu e nevoie sa fi facut numaidecat ceva grav si grosolan.

De altfel, cred ca am mai vorbit despre ceea ce un Sfant Parinte (Marcu Ascetul) numeste “cei trei uriasi” care stau inaintea oricarui pacat: nestiinta, uitarea si nepasarea (sau ne-grija). Acestea alcatuiesc starea de moarte duhovniceasca in care zacem cel mai adesea. Sufletul nostru se hraneste atunci cu altceva decat cu “Duhul datator de Viata“, se hraneste cu otrava duhurilor necurate, iar acele duhuri care il patrund, care il invadeaza il imbolnavesc, il pervertesc, il ucid.

Nu intamplator au afirmat mai explicit unii sfinti (Simeon Noul Teolog, Serafim de Sarov) ca scopul vietii noastre este nu doar general, mantuirea, ci, concret, dobandirea Duhului Sfant. Fiindca asta inseamna sa fii crestin, deci asta inseamna sa te mantuiesti, asadar nu e nimic abstract, obscur, confuz aici. “Daca cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui“, spune raspicat Sf. Ap. Pavel (Romani 8, 9) si adauga: “fiindca toti cati sunt manati de Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8, 14). Aceasta este miza credintei noastre, fara de care ne ostenim in zadar, incercand sa facem si sa nu facem ceva sau altceva, nestiind insa ce trebuie sa cautam: Duhul Sfant. Si asa se intampla ca putem fi “credinciosi” fara sa traim de fapt in perspectiva dobandirii unei vieti duhovnicesti. S-ar putea spune atunci ca suntem “morali” sau suntem poate “religiosi“, dar nu suntem “duhovnicesti“, nu nazuim sa avem o viata traita in Duhul Sfant.

Tragedia noastra este ca ne-am format aproape integral intr-o mentalitate trupeasca (acesta este termenul pe care Sf. Ap. Pavel il opune, in epistolele sale, cu deosebire in Romani, cap.8) si ca traim intr-o lume puternic infectata de ceea ce parintele Rafail numeste cu durere firescul necredintei“. Mai mult, nici in biserica oamenii de astazi nu mai au, in multe cazuri, constiinta Duhului Sfant si, de aici, nici forta nepamanteasca de a ne smulge din moartea in care zacem. Suntem morti si nu stim ca suntem morti, spunea parintele Arsenie Muscalu. Iar lumea si patimile noastre cauta sa ne ingroape din ce in ce mai mult. Avem nevoie urgenta sa ne smulgem din aceasta moarte, dar cum?

Primul lucru de facut, cred, este sa ne vedem (in profunzime, in detaliu) si sa ne recunoastem starea in care ne aflam. Facand asta, ajungem sa deznadajduim de noi insine. Ceea ce… e foarte bine, oricat ar parea de cinic la prima vedere. Aici este momentul crucial, de ruptura si de aceea DOARE foarte tare. Dar in dureri si numai in dureri se poate naste un om nou duhovniceste. Duhul Sfant este vinul nou care nu sufera sa fie pus in “burdufuri” vechi, de aceea el cere intai curatirea “burdufului” inimii:

Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinaluntru ale mele”.

Iar curatirea inseamna plans, inseamna baia lacrimilor de pocainta. Numai intristarea, dezamagirea si disperarea de noi ne golesc, ne curatesc, ca sa putem primi apoi Duhul. Nu putem imbraca haina noua a Duhului pe un trup murdar. Este ceva apropiat de acea depresie sanatoasa de care vorbeste si psihiatrul american Scott Peck in “Drumul catre tine insuti“, este primirea peste fata a biciului adevarului despre noi, este suferinta care ne face saraci cu duhul (cu duhul nostru) – deci prin care incepem implinirea noilor porunci, a Legii celei noi, a Fericirilor – si care ne da in suflet constiinta nevoii disperate de un Mantuitor. Numai dupa ce parcurgem acest “purgatoriu” launtric putem primi harul Duhului Sfant prin care vom invia din moartea noastra.

Pana atunci suntem exact in situatiile descrise in Apocalipsa:

…Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. (…) Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte” (3: 1, 14-19).

Cat suntem asadar in aceasta stare „caldicica“, de suficienta, parandu-ni-se numai ca traim si ca nu avem trebuinta de a fi salvati din nimic, in acest timp nadajduim in desert. Daca noi nu am primit inca in sufletul nostru aceasta suferinta mistuitoare, daca am dat mereu la o parte adevarul despre noi, daca am fugit mereu de constiinta fiindu-ne frica de deznadejde, daca am refuzat sa disperam de noi insine pana la capat, atunci inca nu am inteles ce inseamna adevarata nadejde. Trebuie sa primim sabia strapungatoare a Adevarului, sa ne frangem inima fara crutare, sa ne traim moartea ca sa putem striga dupa Inviere, dupa mantuire! Vreau sa spun ca noi inca nu nadajduim cu adevarat in Mantuitorul atata timp cat inca nadajduim in noi insine sau in lume si nu simtim acut nevoia unei salvari. Nimeni nu striga dupa ajutor decat atunci cand se vede in fundul prapastiei sau, cel putin, cand atarna de un fir de iarba deasupra ei. Atunci abia avem puterea sa strigam dupa ajutor cu disperarea lui David:

Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne, auzi glasul meu!“.

Daca nu ajungem sa strigam, daca ne simtim relativ bine si nu ne doare prea tare nimic, atunci… cine sa vina sa ne salveze? Citim rugaciuni, spunem cuvinte care semnifica acest plans, acest strigat, dar inima noastra nu plange, nu striga:

Poporul acesta se apropie de Mine cu gura si Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8).

pente2.jpg

Parintele Arsenie Muscalu a comentat in conferinta din noiembrie 2003, „Viata in Biserica” (care cred ca este foarte bine a fi si ascultata) anumite pasaje din capitolul al doilea din Faptele Apostolilor pentru a ilustra treptele de inceput ale vietuirii duhovnicesti. Primul pas: strapungerea inimii (versetul 37: „Iar ei, auzind aceasta, au fost patrunsi la inima), dupa care – esential! – urmeaza intrebarea:Ce sa facem?, pornita din adancul inimii strapunse. Iar Sf. Ap. Petru raspunde: „Pocaiti-va (…) si veti primi darul Sfantului Duh (v. 38). Dar mai urmeaza acolo un verset de care parintele Arsenie nu a amintit, dar pe care eu il socotesc extrem de important:

Si cu alte mai multe vorbe marturisea si-i indemna, zicand: Mantuiti-va de acest neam viclean!” (v. 40).

Aceasta este problema la care m-am referit atunci cand am scris despre smulgerea noastra din lume – smulgere pe care personal o simt ca pe o nevoie stringenta, pentru ca simt ca patimile care m-au imbolnavit de moarte sunt puternic intretinute de duhul lumesc. Indiferent de cat de subtile sau grosolane sunt patimile, faptul ca ele reprezinta moartea sufletului trebuie sa ne faca sa luam cat se poate de in serios lupta cu ele. Iar eu simt ca sunt mort si ca lumea ma tine in moarte prin toate ale ei la care iau parte. Sunt foarte slab duhovniceste, foarte robit, vulnerabil la tot felul de ispite, iar expunerea permanenta la ele nu face decat sa ma slabeasca si mai tare.* Nu e nevoie sa ma justifice sau sa ma apere nimeni, cum ca n-ar fi chiar asa de grav, din moment ce eu singur simt ca sunt mort, eu singur ma detest in starea asta, eu singur vreau altceva si vreau sa fiu altfel! Pentru ca stiu ca se poate si altfel, pentru ca mi s-a dat sa gust din „paharul mantuirii”, stiu cum ma simt atunci, asa ca nimeni nu ma poate convinge sa accept ca e normal sa fiu asa cum sunt acum. Stiu ca altul e potentialul meu, alta e chemarea mea, iar acum, aici, nu numai ca ma inabus, dar parca ma si schimb, ma pervertesc.

Cred ca, orice s-ar spune, mediul, pentru mine, ca si pentru orice om cu vointa slaba, conteaza foarte mult.** Trebuie sa facem, cred, tot ce tine de noi pentru a ne instraina cat mai mult de „acest neam viclean” („si desfranat” – cum a spus Mantuitorul), care nu poate decat sa-i modeleze pe cei slabi dupa chipul si asemanarea sa. Avem nevoie ca de aer de modele de curatie si de sinceritate, avem nevoie sa respiram si altceva decat acest aer general de desfranare, de usuratate, de desertaciune, de minciuna… Trebuie sa ne gasim sau sa ne construim un spatiu in care sa gasim un aer duhovnicesc, un aer / un „duh” de nevinovatie, de vietuire in Adevar si de dragoste adevarata.

Nu putem continua zi dupa zi sa traim in aceeasi inertie; nu mi se pare normal sa ne temem de „plafonare” in cele lumesti (adica de „plafonarea intru desertaciune”), dar sa nu ne temem de „plafonarea” noastra duhovniceasca. Si aici trebuie sa acceptam ca exista un conflict ireductibil intre cautarea implinirii duhovnicesti si cautarea implinirii dorintelor si ambitiilor lumesti. Nu putem sa fim si foarte bine „adaptati” si bine-vazuti in lume si in acelasi timp sa viem intru Duhul. Nu putem sluji la doi domni. Aceasta este, de fapt, o apostazie mascata. Acceptam ca pe ceva „normal” infrangerea si anihilarea omului duhovnicesc din noi, pentru ca „asa cere mersul lumii”. Si cu cat ne vom „impaca” mai mult cu asa-zisul „firesc” al acestei situatii, cu cat ne vom resemna ca „suntem mireni si nu se poate altfel”, cu atat mai grabnic vom ajunge sa ne lepadam de tot de Hristos.

Cei mai multi oameni refuza sa priveasca aceasta realitate in fata si sa ia act in constiinta de existenta acestui conflict dintre Evanghelie si valorile lumii. Intuitia unei rascruci existentiale dureroase provoaca groaza si orice schimbare si orice suferinta ne apar sub chipul unei perspective dramatice si inspaimantatoare. De aceea e mai simplu sa fugim de noi insine si de Dumnezeu, sa alergam cat mai mult, sa ne agitam, sa ne imprastiem, sa ne implicam in orice activitate exterioara, numai sa uitam… E acelasi lucru ca si refuzul gandului la moarte: ce lucru ingrozitor…, hai mai bine sa vorbim despre altceva…

Iar lumea ne sare imediat „in ajutor”, ne creeaza nenumarate, infinite prilejuri de a ne minti, de a uita esentialul vietii noastre, de a ne lua cu altceva de fiecare data si a ne risipi in desert zi dupa zi, ora dupa ora, clipa dupa clipa… De fapt, lumea insasi a devenit, in sine, o uriasa diversiune, din pricina pretentiilor ei „totalitare” (cum zice undeva parintele Seraphim Rose), de confiscare a intregii noastre vieti. Iar noi ne complacem pervers si ne lasam târâţi in suvoiul ei pentru a ne “imbalsama” cat mai bine sufletele moarte. De aici provin si “mecanismele de aparare” – prin negare, prin indreptatire etc. – fata de trambita Adevarului care ar putea sa ne trezeasca inopinat. E mult mai placut somnul de moarte al superficialitatii, e mult mai placut sa vrei sa ramai un copil rasfatat care nu trebuie sa-si puna intrebari grave si sa-si ia viata vesnica in serios.

Asa traiesc majoritatea oamenilor lumesti si contactul mai adanc cu ei, cu valorile lor, cu gandirea si felul lor de a fi ne intretine zilnic propriul nostru somn al constiintei, ni-l confirma sau, daca nu am cazut in el, ne atrage cu putere in aceasta directie. Din mijlocul lor e nevoie sa iesim atat cat se poate, sa ne smulgem, daca mai vrem sa fim vii:

Iesiti din mijlocul lor si osebiti-va, zice Domnul, si de nimic necurat sa nu va atingeti…” (Levitic 5, 1; 2 Cor. 7, 17).

Iar partea a doua, pozitiva, a acestei porunci cred ca ar fi aceasta, exprimata in cuvintele unui avva din Pateric:

Du-te, lipeste-te de un om care se teme de Dumnezeu si, in preajma lui, invata si tu sa te temi!” (Avva Pimen).

Sa fugim de tovarasiile lumesti si cautam insotirile autentic (nu numai cu numele) duhovnicesti, cele care ne vor ajuta sa ne apropiem tot mai mult de telul vietii noastre: dobandirea in chip real si statornic a harului Duhului Sfant!

Inchei aici, cerandu-ti iertare pentru lungimea scrisorii si nadajduind ca ai avut rabdare si ca nu te-am obosit foarte mult. De asemenea, mi-as dori foarte mult ca aceste cuvinte sa nu treaca, sa ramana in tine si sa fie lucratoare. Si poate, prin ele, vei primi si chemarea mea de a impreuna-plange si impreuna-striga la Hristos dupa ajutor, dupa mantuire!”


* “Noi suntem slabi si raniti de pacat. O ocazie de cadere care se gaseste sub ochii nostri sau foarte aproape de noi, va gasi fara indoiala o complicitate in firea noastra corupta de pacat, si va lasa o urma in noi. Aceasta urma poate, in primul moment, sa treaca neobservata; dar dupa ce creste si devine puternica, incepe sa ne domine si ne poate duce pana la marginea prapastiei. Uneori impresia lăsată de o ispită acţionează extrem de repede nelăsându-l, să spunem aşa, pe cel ispitit să-şi vină în fire: într-un moment i se întunecă mintea, dispoziţiile inimii se schimbă, călugărul este aruncat din cădere în cădere” (Sf. Ignatie Briancianinov, “Faramiturile ospatului”, cap. V).

** “Viaţa după Dumnezeu va deveni foarte dificilă. Şi va fi aşa pentru că cel ce trăieşte în mijlocul ocaziilor de cădere, şi care le are mereu sub ochi, nu se poate să nu fie influenţat de ele. Precum gheaţa îşi pierde duritatea în contact cu căldura şi se transformă în apă dulce, la fel inima nestăpânită de bunăvoie, dacă este expusă la influenţa ispitelor, chiar atunci când este statornică, slăbeşte şi sfârşeşte prin a se schimba. Trăirea vieţii după Dumnezeu va deveni foarte dificilă din cauza apostaziei generalizate” (idem, cap. 30)

descent-holy-spirit.jpg

__________________________________________________________________________________

Legaturi tematice pe Razboi intru Cuvant:

10-pentacost.jpg


Categorii

Ce este pacatul?, Crestinul in lume, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Meditatii duhovnicesti, Pocainta, Pogorarea Sfantului Duh (Rusaliile)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

79 Commentarii la “SCRISOARE CATRE UN PRIETEN, LA POGORAREA SFANTULUI DUH

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 3 / 3 >>

  1. Pingback: BOTEZUL SI POCAINTA: “Drepte faceti cararile Lui!” -
  2. Pingback: PILDA SFANTULUI APOSTOL PAVEL: Cine mai arde pentru mantuirea fratilor? Cine vrea in mod sincer sa cunoasca adevarul, sa faca voia lui Dumnezeu? -
  3. Pingback: EGOISMUL CRESTINULUI - "MORTUL" CARE REFUZA SA MOARA SI IA MASCA VIETII "NOI"/ Neomenia "ortodoxa” sau Cum fentam "BANALA" MORALA in Biserica?/ De ce nu facem auzit oamenilor GLASUL VIU AL LUI HRISTOS? (Recomandari duh
  4. Pingback: INALTAREA DOMNULUI: “Aceasta este maretia omului! Iata, aceasta esti tu, aceasta sunt eu!” PREDICI ale Sfantului Iustin Popovici si Fericitului Pr. Valentin Mordasov: “SA NE INALTAM LA ADEVARATA PATRIE!” -
  5. Pingback: CEI CASATORITI POT DOBANDI DUHUL SFANT? Raspunsul Parintelui staret Nichifor Horia -
  6. Pingback: Asediul final al culturii Mortii asupra Bisericii, familiei si scolii. CUM ARE LOC “INDOBITOCIREA CIVILIZATA SI ASISTATA TEHNOLOGIC” SI OMORAREA IN MASA A SUFLETELOR, SUB OCHII NOSTRI ADORMITI? - Recomandari
  7. Pingback: Duminica dupa Botezul Domnului. PRIMUL CUVANT: POCAITI-VA! -
  8. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul: CUM INCEPE IN NOI VIATA CRESTINA AUTENTICA? “Un crestin fara ravna este un rau crestin – molesit, slabit, fara viata, nici cald, nici rece – si o asemenea viata nu este viata” -
  9. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul: CUM INCEPE IN NOI VIATA CRESTINA AUTENTICA? “Un crestin fara ravna este un rau crestin – molesit, slabit, fara viata, nici cald, nici rece – si o asemenea viata nu este viata” -
  10. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul: CUM SE DOBANDESTE HARUL TREZIRII DIN SOMNUL PACATULUI? (I) Boala de obste: AMANAREA -
  11. Pingback: EGOISMUL CRESTINULUI – “MORTUL” CARE REFUZA SA MOARA SI IA MASCA VIETII “NOI”/ Neomenia “ortodoxa” sau Cum fentam “BANALA” MORALA in Biserica?/ De ce nu facem auzit oamenilor GLASUL VIU AL LUI HRISTOS? (Re
  12. Pingback: Parintele Teofan Munteanu in Familia ortodoxa despre LUCRAREA RUGACIUNII in vremea “firescului caderii” generale, PRIGOANA si PIEIREA NEAMULUI: “Suntem putini, suntem ‘turma mica’. Si vom deveni si mai putini” -
  13. Pingback: POGORAREA DUHULUI SFANT (CINCIZECIMEA). Predici si cantari audio si video -
  14. Pingback: Amagitoarele “impliniri” desarte ale vietii si puterea esentiala a harului: “NUMAI CU HARUL DUHULUI SFANT PUTEM REZISTA ATRACTIEI LUMII. Nu este cu putinta sa fii mucenic daca nu esti intarit de Sfantul Duh“ -
  15. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul: CUM INCEPE IN NOI VIATA CRESTINA AUTENTICA? “Un crestin fara ravna este un rau crestin – molesit, slabit, fara viata, nici cald, nici rece – si o asemenea viata nu este viata” | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: Părintele Zaharia Zaharou despre GREUTATEA MÂNTUIRII, “ȘTIINȚA DOBÂNDIRII HARULUI”, viața creștinului ca o necontenită CONVERTIRE și CUM TREBUIE AJUTAȚI CEI AFLAȚI SUB CERCETAREA PRIMULUI HAR: “Ceea ce ne ține şi ne dă via
  17. Pingback: Parintele Teofan Munteanu in Familia ortodoxa despre LUCRAREA RUGACIUNII in vremea “firescului caderii” generale, PRIGOANA si PIEIREA NEAMULUI: “Suntem putini, suntem ‘turma mica’. Si vom deveni si mai putini” | Cuvânt
  18. Pingback: Suntem creştini „vii” sau morți? CUM NE PUTEM SCHIMBA VIAȚA PENTRU A DEVENI “PĂMÂNT FERTIL”? | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: Sfantul Ioan Scararul despre PLANSUL DE-BUCURIE-FACATOR | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate