Parintele Gheorghe Calciu: “SPOVEDITI-VA SI IMPARTASITI-VA, NU E NIMIC MAI INALT IN LUMEA ACEASTA!”
„Veniţi să vă spovediţi!”
Pocăiţi-vă şi veniţi să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi. Nu există mântuire fără spovedanie şi împărtăşire. Prima spovedanie e grea, pentru că în toată viaţa ta, poate de când erai copil, nu te-ai mai spovedit. Şi în toată viaţa asta a ta ai adunat păcate, şi păcate, şi păcate, de care tu singur te ruşinezi. Este foarte greu să faci prima spovedanie. Pentru că nu te-ai spovedit 10,15,30,70 de ani şi când te uiţi în urmă, la mulţimea păcatelor tale, zici: „Mi-e ruşine să mă spovedesc!”. Nu ţi-a fost ruşine să le săvârşeşti, dar te ruşinezi să le mărturiseşti, să le aduci în faţa lui Dumnezeu şi să spui: „Doamne, iartă-mă pentru toate păcatele mele!“. Trebuie să depăşeşti acest prag, care e unul demonic. Opoziţia la spovedanie n-o faci tu, o face demonul mândriei din tine, căci dacă ai fi umilit, ai veni să te spovedeşti. Şi uiţi că păcatele acelea ale tale Dumnezeu le cunoaşte şi le ţine minte mai bine decât tine. Veniţi şi spovediţi-vă şi a doua spovedanie va fi mult mai uşoară!
Iar împărtăşirea este condiţia obligatorie pentru mântuire. După Botez, împărtăşirea e cel mai important act pe care îl puteţi face. Ştiţi că în Biserica Ortodoxă, spre deosebire de catolicism, nimeni nu se poate împărtăşi fără spovedanie şi post. Am văzut odată şi am fost impresionat când într-o biserică catolică s-au împărtăşit toţi cei de acolo. Eram într-o vizită pentru o conferinţă. L-am întrebat pe preot, deşi simţeam un miros de tutun: „Toată lumea aceasta s-a pregătit pentru împărtăşanie, s-a spovedit, a postit?”. Zice: „Unii da, alţii ba, cred”. „Păi atunci, care este pregătirea?“. „Credinciosul e datornic pentru împărtăşanie”. „Cum se pregăteşte? Noi avem post, spovedanie, canon pe care cel ce s-a spovedit îl primeşte…”. Zice: „La noi în catolicism, pentru cineva cu viaţă morală (de unde ştiu ei care au viaţă morală?) şi credinţă, numai simpla dorinţă de a se împărtăşi constituie pregătirea”. E o chestiune pe care ei o fac – am văzut că şi la greci se întâmplă acelaşi lucru, la ortodocşi – pentru bunul trai şi comoditatea individului care trăieşte în belşug.
În această biserică însă vreau să respectăm tradiţia noastră ortodoxă, prin care nimeni nu se împărtăşeşte fără post şi fără spovedanie. Dorinţa şi îndemnul meu din inimă şi de la Dumnezeu este: postiţi, curăţiţi-vă sufletul şi inima, iertaţi şi cereţi iertare, spovediţi-vă şi primiţi cu cinste şi cu vrednicie Trupul şi Sângele Domnului, fiindcă spune Sfântul Apostol: „Cine mănâncă Trupul şi bea Sângele Domnului Iisus Hristos fără vrednicie, osândă sieşi mănâncă şi bea”.
Aş vrea ca totuşi, prin rugăciune şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să sporiţi. Şi mai ales prin spovedanie şi prin împărtăşanie. Nu am obosit, de treizeci şi ceva de ani de când sunt preot, să spun: „Veniţi şi vă spovediţi, veniţi şi vă împărtăşiţi!“. Probabil până în clipa morţii, până în ultima zi, acelaşi lucru o să vi-l spun: Veniţi să vă spovediţi!
Sfânta Împărtăşanie – Cina cea mare
Să ne îmbrăcăm sufletul cu haina sinceră a pocăinţei! Să ne îmbrăcăm sufletul cu haina strălucitoare a faptelor celor bune şi a rugăciunii! Să ne înnoim lăuntric prin spovedanie şi împărtăşanie! V-am sfătuit mereu: spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă! Pentru că nu este nimic mai înalt în lumea aceasta – o Cină mai înaltă – decât să porţi pe Hristos în trupul şi sufletul tău.
Părintele Stăniloae spunea aşa: „Dacă trec pe stradă după o Sfântă Liturghie şi văd un preot ieşind din biserică şi un înger, mă plec înaintea preotului, nu înaintea îngerului, pentru că preotul poartă în el pe Hristos”. Poate să fie un păcătos, poate să facă multe rele, dar în clipa aceea el poartă Trupul lui Hristos. Atât de mare este Cina aceasta!
Când vă împărtăşiţi şi ieşiţi afară, îngerul se înclină în faţa voastră! Voi treceţi înaintea îngerilor, pentru că sunteţi purtători de Hristos! Dacă nu înţelegeţi lucrul acesta, nu spun că veniţi degeaba la biserică, dar nu sunteţi cu adevărat pătrunşi de semnificaţia venirii la biserică, de faptul că trebuie să te mântuieşti, de faptul că n-ai venit în lume să pieri, ca orice animal. N-ai venit numai să trăieşti o viaţă care se sfârşeşte în moarte, ci ai venit în lume cu o misiune. Misiunea aceasta are şi o dimensiune socială, dar în acelaşi timp este o misiune sacră: să răspândeşti cuvântul lui Dumnezeu, să fii un model pentru toţi, să îndemni prin ceea ce faci tu şi pe alţii să facă bine, căci şi aceasta te mântuieşte.
Dintre toate vieţuitoarele lumii acesteia, omul este cea mai tragica fiinţă. Pentru că este singura care are conştiinţa morţii sale. Nici o altă fiinţă n-are conştiinţa morţii. Noi suntem cele mai tragice fiinţe: ştim că vom muri! Şi dacă tinerii zic: „Clipă, treci!“, este ca şi cum ar spune în subconştientul lor: „Moarte, vino mai repede!”. Aşa cum noi la bătrâneţe spunem: „Dacă aş trece mai repede prin boala asta, ca să mor şi să mă duc la Dumnezeu!”, aşa spun tinerii, fără să conştientizeze, „Clipă, treci!”, dar astfel ei se apropie de moarte cu încă un pas.
Tainele divine sunt veşnice
Esenţa Sfintei Cine a lui Iisus din Joia Patimilor aceasta a fost: să nu-i lipsească pe ucenicii Săi de prezenţa Lui sensibilă după moartea, învierea şi înălţarea la cer. Şi să nu ne lipsească nici pe noi, creştinii, de prezenţa Lui palpabilă până la sfârşitul veacului, când îl vom avea pe Iisus cu noi, în deplinătatea slavei lui Dumnezeu. Iisus instituie Sfânta Euharistie, la care participă şi Iuda care, ca şi noi astăzi, nu a înţeles semnificaţia dumnezeiască a împărtăşaniei şi, asemenea nouă, s-a împărtăşit cu nevrednicie, luându-şi sieşi pedeapsă. Ceea ce a dorit învăţătorul era ca Iuda să se întoarcă, să nu facă ticăloşia pe care o plănuise. L-a prevenit, spunându-i că mai bine nu s-ar fi născut, şi până în clipa împlinirii faptei lui de moarte, el ar fi putut să se întoarcă, dar n-a făcut-o. Mântuitorul nu l-a oprit de la împărtăşanie, dar nici acest act de bunătate nu i-a trezit conştiinţa de vânzător.
„Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor zicând: Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, căci Acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, carele pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Şi vă spun Eu vouă că de acum nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu” (Matei 26,26-29).
Hristos a spus: „Acesta este Trupul Meu şi Acesta este Sângele Meu”, deci a vorbit literal despre pâine ca fiind Trupul Său şi despre vin ca fiind Sângele Său. Dumnezeu nu minte, nu înşeală prin simboluri. Cine spune altfel, este anatema. Protestanţii mai vechi sau mai noi, rupându-se din trupul Bisericii, nu au harul pe care Iisus l-a dat după învierea Sa Apostolilor. Acest har a fost dat prin suflarea peste Apostoli. Apostolii l-au dat ucenicilor lor, prin punerea mâinilor, iar aceştia, la rândul lor, l-au dat episcopilor, tot prin punerea mâinilor peste generaţii şi tuturor preoţilor.
Neavând har, protestanţii nu pot săvârşi Tainele şi atunci au inventat termenul de simbol sau amintire. Când frâng pâinea ei spun că fac o cină de amintire, ca şi cum Dumnezeu ar fi făcut un fel de teatru ca să-i impresioneze pe Apostoli spre a nu-L uita. Tainele divine sunt veşnice şi, prin Iisus, ele s-au manifestat şi se manifestă în lume ca şi în Cer.
(din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)
Legaturi:
- Pregatirea pentru Taina Spovedaniei
- “Totdeauna recomand pocainta SI marturisire. Niciodata nu recomand DOAR marturisire”!
- CUVIOSUL PAISIE DESPRE NEVOIA DE SPOVEDANIE SI DE POVATUITOR DUHOVNICESC
- SPOVEDANIA – LEGAREA RANILOR. CUM SA O FACEM CORECT?
- Sfantul Nicodim Aghioritul despre folosul spovedaniei dese si despre paza de pacat
- SF.NICODIM AGHIORITUL: Cum se vindeca cei ce pacatuiesc in nadejdea ca spovedindu-se si pocaindu-se vor fi iertati
- Sf. Nicodim Aghioritul: ADEVARATA POCAINTA
- “Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. Pentru ce sa intarziem?”
- Prefacerea rusinii in putere impotriva patimilor, in Taina Pocaintei si a Sfintei Spovedanii
*
Bine zice! Nu exista mantuire afara de Biserica…
Ce pacat ca multi/multe nu realizeaza ca, fara Cina cea de Taina nu vom intra in Imparatia Cerurilor, nu vom avea viata in noi in ciuda faptelor bune, a intentiilor onorabile mizand pe ‘eu ma rog la Dumnezeul meu (??!!) in legea mea, in sinea mea…’ dintr-o mandrie prosteasca in a te infatisa unui preot care, inainte de toate este om ca si tine si intelegator in ceea ce priveste firea omeneasca, o rusine nejustificata in a spune la scaunul spovedaniei ce ticalosii ai facut, ai gandit, ai spus…
Altii se gandesc la Dumnezeu si cauta Adevarul dar, din pricina nasterii/vietuirii intr-o tara in care ortodoxia nu este cunoscuta tanjesc in inima lor dupa invatatura adevarata de credinta iar noi – avandu-o la nas – ne strambam in fel si chip scarbindu-ne ba de viata nu stiu carui preot, ba ne cramponam de dogme, ba de felul si lungimea posturilor, ba din pricina rugaciunilor, ba din cauza canoanelor, samd…d-aia si convertitii au avut un suflu nou si percutant rusinandu-ne pe noi fiindca s-au dedicat trup si suflet ortodoxiei cand au dat de ea; iar Hristos Dumnezeul nostru i-a imbogatit in Har si dar dupa dar; sa fim atenti pentru ca s-ar putea lua talantul nostru (Botezul)si dat altora din pricina cautarii lor necontenite si-a suspinului lor dupa adevaratul Dumnezeu iar noi sa ramanem goi incepand sa flirtam dupa cele ale neamurilor, umbland dupa vant si cazand in idolatrie, paganism ‘dumnezeii oamenilor sunt idoli…gura au si nu vor grai, urechi au si nu vor auzi, picioare au si nu vor umbla…asemenea sa fie toti cei ce-i fac pe ei si cred in ei’ zice psalmistul David.
Mi-e teama pentru poporul nostru in general si in particular pentru a-i mei de-aproape…consecintele indepartarii ori a lepadarii voite/constiente de Biserica si Sf.Taine se vad concretizate in vorbe, atitudini si fapte contrare ortodoxiei, crestinismului – ce nu vor ramane fara plata si rasplata. Deja se vede cum, Dumnezeu – fiindca L-am dat deoparte – ne lasa intr-ale noastre: cafeaua este deja amara, surubul se strange pana se va transforma in menghina si-atunci ne vom ruga, vom nadajdui sa rasuceasca butonul mintii, inimii noastre pe alta frecventa – schimbarea de pe unde scurte pe unde medii sau inalte nu va ramane fara consecinte pe care va trebui sa le rabdam…nu stiu de ce, oamenii au asa o incapatanare, o impotrivire la ce este bun si folositor pentru ei, o nerabdare in infaptuire – in sens bun – fiindca se vrea atunci, imediat…altfel intorcandu-se de unde au plecat ori punandu-se de-a curmezisul; chiar evreii in timpul peregrinarii lor, mancand mana in pustie, pasari zburatoare, izvoare de apa… tot carteau pana a ajuns Dumnezeu sa zica ’40 de ani am urat neamul acesta’ si l-au maniat si pe Moise de nu a apucat sa vada pamantul fagaduintei decat de departe fiindca ‘a grait nesocotit cu gura lui, amarat-a inima lui cu vorbele lor’ – ciudat, nu? Nu stiu de unde ne vine asta – poate din pricina firii cazute a protoparintilor nostrii, din libertatea lasata de Dumnezeu, din alintul/rasfatul unor copii (mari) de a forta mana Tatalui lor sa le faca voia…nu stiu!
Iisuse drag am doar osândă
Iisuse drag am doar osândă
Şi mari mustrări de conştiinţă
Cînd îndrăznesc să vorbesc critic
Şi-mi judec semeni’n credinţă.
Cunoaşterea duhovnicească,
-Câtă o am, mi-i spre sporire-.
Îtâtâi în mine să dea roade,
Şi-apoi s-o fac mărturisire
C’aceste multe cunoştinţe
Pe care-n trup nu le-am probat,
-Trăind şi urmărind sporirea-,
Lăuntric nu mi-au ajutat.
Nu î-mi cunosc nivelul maxim
În rugăciune şi-n răbdare,
Când nu împing zilnic hotarul
Către-o sporire şi mai mare.
Când nu ţin trupul sub povara
Răbdării mari şi-n pocăinţă,
Duhul smerit în hamul crucii
Cu ochii doar pe nevoinţă,
Când n-am făcut postul un studiu
Lăuntric, fin şi nuanţat,
Din care să culeg şi faptic,
Ce de la sfinţi am învăţat,
Când nu las soarele s’apună
Şi’apoi –în post- să mă hrănesc,
Zi după zi, strunindu-mi duhul
Prin rugi şi gând duhovnicesc,
Totul sub grija cea mai mare
La cugetare, la cârtire,
La comparaţia cu alţii
La ce-am citit despre zidire,
Când nu-mi strunesc cu grijă duhul,
Nu-l scot din patimi şi păcate,
Prin ascultarea de duhovnic
Cu osteneli adevărate,
Nu mi-a vorbit lăuntric, postul,
Răbdarea, munca, nevoinţa,
-Prin trup- şi-n care mod mă’nalţă
Şi mă zideşte suferinţa.
Ci dimpotrivă, văzând darul
La cre sfinţii au ajuns,
Şi ce trăim cu toţii astăzi,
Mă împietresc în duh, Iisus.
Socot că nimeni nu e vrednic
-Şi –n ei de mă includ şi eu-
Şi chiar de cred că-s mai nevrednic,
Dispreţu’acesta este-un rău.
Dacă prin post şi rugăciune,
Aş fi cules sfântă răbdare,
Şi-aş fi simţit pe viu efectul,
Credinţei noastre sfinţitoare,
Prin spovedanie spălându-mi
Până şi cea din urmă vină,
-prin somn puţin, în post şi rugă-
Duhul mi-ar creşte în lumină.
Primind de la altar, puterea
-Prin Taine în împărtăşire-
Aş fi purtat în duh lumina,
Nu critici aspre şi cârtire.
Prin spovedanie totală,
Mereu, mereu şi-n nevoinţă
Aş fi trăit şi eu ca sfinţii
Vorbind cu fapta, în crediţă.
Lupta cu alţii nu-mi ajută.
Ba chiar mă duce-n osândire
Mă face aspru, dur şi critic,
Chiar de-mi doresc sincer sporire.
Iar prin ce fac, cultiv şi-n semeni
Acelaşi duh de urmărire,
De critică neziditoare,
Care nu creşte în iubire.
Iubirea sfântă se oferă,
În dragoste şi-n bunătate,
În răstignirile de sine,
Şi-n suferinţele purtate.
Iartă-mi Te rog, tot ce m-acuză
Şi nevoinţa fă-mi răspuns,
Credinţei mele ortodoxe,
Sporindu-mi dragostea , Iisus.