TAINA IMPARTASANIEI. Cuvantul marilor parinti duhovnicesti: CONTEAZA NU FRECVENTA, CI PREGATIREA SI NEVOINTA DE PASTRARE A HARULUI

14-08-2012 Sublinieri

CAND NE IMPARTASIM “SPRE OSANDA”?

CE CONSECINTE POATE AVEA IMPARTASIREA USURATICA, FARA PREGATIRE?

Cititi si:

***

“[…] Criteriul privind apropierea de Sfintele Taine ni-l prezinta cu acuratete Parintele Dumitru Staniloae:

Cand te apropii de Euharistie, principalul e sa crezi in prezenta reala a Trupului si Sangelui Domnului in ea si ca esti pacatos, dar si sa fi luptat in tot felul impotriva pacatelor si pentru curatirea de ele. Adica sa nu vii ca unul ce te impaci, cu nepasare, cu starea de pacatos.

Numai luptand din toata puterea, e prezent si Dumnezeu in tine, luptand cu puterea Lui impreunata cu puterea ta. Daca lupt molesit, Dumnezeu nu lupta cu tarie in mine. In taria luptei mele e prezenta taria luptei lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea sa fiu ta­re, dar nu sunt tare daca nu simt puterea mea incordandu-se. Insa in incordarea aceasta e lucrator si Dumnezeu pe masura ei.

Deci mantuirea se capata prin voia omului si se respinge prin ea. Cel ce se apropie cu parere de rau pentru pacatele sale de Sfantul Trup si Sange se mantuieste, iar cel ce se apropie cu nepasare sau dis­pret se osandeste.

A se imbraca cu Hristos inseamna a se imbraca cu putere. Imaginea e luata de la imbracarea cu o armu­ra; caci Hristos e ca o arma sau ca o armura. Dar se intelege ca pe Hristos Il imbracam cand Il primim in noi; caci nu ti se comunica puterea cuiva, daca nu ti se face oarecum interioara. Dar acelasi lucru inseam­na a te impartasi cu Trupul lui Hristos: inseamna a te imbraca cu puterea Lui. Ideea e ca Trupul lui Hristos cu care ne impartasim sau cu care ne imbracam nu e ceva care ramane in noi sau lipit de noi, ca un lucru pasiv, ci e un izvor de putere de care ne folosim, intrucat noi insine ne insusim activ aceasta putere. Dar, ca sa fim mereu tinuti in stare de putere, trebuie sa fim in comunicare continua cu Hristos; sa stam me­reu in comuniune cu Soarele puterii duhovnicesti.

Se remarca legatura fireasca intre pomenirea ne­incetata a lui Hristos, deci si a patimii Lui, prin ru­gaciune, si impartasirea continua cu Trupul Lui ras­tignit si biruitor al mortii prin cruce. Comunicarea continua cu Trupul Domnului intretine pomenirea Lui continua, caci ea e o pomenire cu lucrul, cu fap­ta, nu numai cu cuvantul. La randul ei, pomenirea neincetata a Domnului cu cuvantul, deci comunica­rea Lui cu mintea, cu duhul, cu inima noastra, se ce­re dupa o comunicare deplina cu Hristos prin im­partasirea de Trupul Lui.

Impartasirea deasa cu Trupul Domnului ca si co­municare a puterii Lui catre noi, comunicare a Duhu­lui Lui in sufletul si vointa noastra, nu trebuie sa fie deci o primire magica a Lui, ca lucrand prin El Insusi fara noi. Factorul activ uman comunica cu factorul activ care e Hristos, pentru a deveni si mai activ. De aceea trebuie o pregatire in acest sens din partea omului. «Cine se impartaseste cu nevrednicie judecata siesi mananca, nedeosebind trupul Domnului» (I Corinteni 11, 29). De ace­ea e mai buna o impartasire mai rara dar bine pregatita, primita cu mare concentrare de putere si cu hotararea de a conlucra cu puterea din Trupul Domnului, decat o impar­tasire int-o stare laxa, nepasatoare, a puterilor proprii. O impartasire deasa cu Trupul si Sangele Domnului poate duce la slabirea concentrarii in primirea Lor.

De aceea credem ca nu e bine sa se impartaseasca toti credinciosii sau foarte multi la fiecare Sfanta Liturghie, fara spovedanie si fara post, chiar daca ei se socotesc lip­siti de pacate grele. Aceasta poate duce la un automatism lipsit de simtire al primirii Sfintei Impartasanii.

Prin spovedanie ne recunoastem greselile: doar astfel ne taiem mandria noastra. De aceea Biserica Ortodoxa pas­treaza randuiala de a conditiona participarea la jertfa euharistica de marturisirea pacatelor, de recunoasterea vinovatiei noastre. Trebuie sa traim cu cutremur acest moment, atat din pricina obisnuintei noastre cu tot felul de ganduri, de critici ale altora, de suparari cu altii, cat si din constiin­ta ca ne impartasim cu Trupul preacurat al Domnului ce­rului si  pamantului si cu preascump Sangele Lui.”

Mai de curand (cu exceptia unora mai batrani ca­re existau deja) s-au ivit si „parintei generosi” care considera depasita ideea de sinteza propusa de Pa­rintele Dumitru Staniloae, care coincide de fapt cu parerile Parintilor: Paisie Aghioritul, Arsenie Papacioc, Iustin Popovici – glasul Traditiei. Unul dintre acesti tineri  propovaduitori spunea intr-o conferin­ta: “Nu ne  impartasim ca spune cutare mosneag (recte duhovnicii consacrati ai romanilor – n.n.) ca n-avem patruzeci de zile…ca n-avem nu stiu ce…!?” Atunci mi-am amintit o observatie a Cuviosului Pai­sie Aghioritul careia ii dau citire cu speranta ca le-ar putea modera entuziasmul acestor „parintei”:

„Daca un parinte nu are prea multa experienta, dar are dragoste foarte mare si adanca smerenie, el ii poate ajuta pe fiii sai duhovnicesti cerand indru­mare de la Batranii mai incercati si cu harul lui Dumnezeu, pe care il primeste neincetat datorita marii sale smerenii. Cu toate acestea, preotul tanar care aduna in jurul lui persoane tinere ca ucenici isi arata inaltimea mandriei, de care este patruns pana in maduva oaselor. El este asemenea unui prunc nascut cu barba un monstru -, iar cei care il urmeaza dovedesc ca au min­tea sau inima bolnava”.

Referitor la acel soroc de patruzeci de zile, Sfan­tul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, scrie cu to­tul altceva in Tratat asupra dogmelor credintei noas­tre ortodoxe:

„Crestinii, si ei adesea, prin spovedanie, prin sfa­ramarea inimii si cucernicia sufletului sa se cumine­ce si nimeni dintre cei ce se tem si iubesc pe Domnul sa nu treaca peste patruzeci de zile; si daca se va pazi, pe cat va putea, sa se apropie si mai curand de cuminecatura lui Hristos; si daca se va putea, si in toa­te duminicile, mai ales cei batrani si cei bolnavi…”

[…]

Prea Sfinţitul Ioan Mihălţan face o analiză de mare realism duhovnicesc, care constituie de fapt criteriul Tradiţiei:

Se obişnuiesc mari pregătiri inainte de primirea Sfintei Cuminecături şi mai puţine după primirea infricoşătoarei Taine. Or, după primirea talantului trebuie să lucrăm cu el. Puterea Sfintei Cuminecături se realizează in măsura în care noi conlucrăm cu harul transmis prin cuminecare. Aici se pare că suntem deficitari. Uneori lipsesc această trudă şi sinergism, de aceea şi rodirea mai puţin eficientă a Sfintei Taine. Nu cred în rodirea impărtăşirii dese fără o sârguincioasă lucrare cu Harul. Avem exemple destule. Mai intâi noi, preoţii, care ne impărtăşim foarte des…, şi Sfânta Maria Egipteanca, care s-a impărtăşit o singură dată, dar a conlucrat cu harul, incât umbla pe apele Iordanului. Cantitativul şi calitativul trebuie imbinate intr-un mod inţelept”.

[…]

Omului îi revine să lupte, iar lui Hristos să dea puterile [energiile] trebuitoare. Numai in acest fel se săvârşeşte lucrarea desăvârşirii evanghelice divino-umane a omului. Lucrul acesta se face intotdeauna după o simetrie divino-umană, ca să nu se intample una din două: nici omul să nu devină robot,nici Dumnezeu să ajungă de prisos. Intr-adevăr, omul ar deveni un automat dacă puterile harului lui Hristos ar lucra desăvârşirea şi mântuirea lui fără participarea voinţei lui şi fără luptă; iar Dumnezeu ar fi de prisos dacă omul ar urmări desăvârşirea şi mântuirea lui numai prin ostenelile proprii, fără participarea puterilor harului lui Hristos. Dar, fiindcă desăvârşirea şi mântuirea sunt un lucru divino-uman, de aceea este nevoie de amândouă, adică de echilibrul divino-uman in conlucrarea divino-umană. Această asceză divino-umană a desăvârşirii omului este o luptă continuă impotriva păcatului, împotriva ispitelor şi a patimilor, impotriva duhurilor celor necurate. In lupta aceasta creştinul invinge intotdeauna dacă foloseşte puterile pe care i le procură Iisus. Si el se luptă aducând tot sufletul lui şi toată voinţa lui. El se oferă pe sine ca luptător, iar armele le ia de la Hristos. In lupta aceasta se ostenesc şi se chinuiesc sufletul său, conştiinţa sa, voinţa sa şi, potrivit ostenelii, primeşte de la Domnul energia care lucrează în el în putere.

Sămânţa lui Dumnezeu cea dintru inceput se află in sufletul zidit după chipul lui Dumnezeu, in mintea, in voinţa omului; dar sămânţa lui Dumnezeu se seamănă din plin înlăuntrul omului, mai ales prin Sfintele Taine si prin sfintele virtuţi cele evanghelice. Sfintele Taine şi sfintele virtuţi sunt de asemenea “sămânţa lui Dumnezeu” inlăuntrul omului, care încolţeşte prin fapte, creşte şi moare. De pildă, Sfânta Impărtăşanie este sămânţa lui Dumnezeu, în ea Se găseşte intreg Dumnezeul-Om. Lucrarea omului face sa crească această sămânţă in toată fiinţa lui, in toate gândurile lui, in toate trăirile lui şi in firea lui intreagă, să-i străbată intreg sufletul, inima întreagă, mintea intreagă, puterea intreagă şi întreaga lui râvnă, intreaga lui neobosită faptuire evanghelicească. Ingrijindu-se de virtuţile cele dinlăuntrul lui, omul face ca «sămânţa» lor să treacă de la incolţire la deplina maturitate la rodirea virtuţilor. Căci Sfânta Impărtăşanie nu e altceva decat Sfânta Taină in care Dumnezeu, în chip concret şi real Se intrupează in om“‘.

[Cuviosul Iustin Popovici].

Cuviosul Paisie Aghioritul ne spune acelaşi lucru:

N-are atâta importanţă cât de des se impărtăşeşte cineva, ci mai cu seamă felul in care se pregăteşte pe sine pentru aceasta, şi cât de mult il păstrează inauntrul său pe Hristos după aceea. Dacă ar fi fost să se sfinţească omuI aşa, pur şi simplu, atunci toţi preoţii care se impărtăşesc in cursul săptămânii si in fiecare duminică ar fi deja sfinţi! Contează cum se impartăşeşte cineva şi câtă osteneală face pentru aceasta. Unul care se impărtăşeşte des nu inseamnă că se va si sfinţi. Dacă ar fi astfel, s-ar sfinţi toţi preoţii care consumă intreg Sfântul Potir. Cât timp rămâne harul Sfintei Impărtăşanii cu cel care o primeşte? Oare nu-l pierdem de indată?… Pregătirea are un mare rol in păstrarea haruIui Sfintei Impărtăşanii.

Când am mers la Sinai, coboram la mănăstire in fiecare săptămână sau la două săptămâni, ca să mă impartăşesc. Odată un proiestos, care inlocuia pe episcop când lipsea din mănăstire, mi-a spus: «Ei, dar chiar in fiecare săptămână, călugării trebuie să se impartăşească de patru ori pe an». Atunci aveau tipic sa se impărtăşească des. Aveam şi camilafca. «Nu trebuie nici camilafca», imi spune. Ei şi-o puneau numai la sărbători. «Să fie binecuvântat» — am spus şi o purtam si eu aruncată pe umăr, ca pe un fular şi nu m-a mai preocupat asta. Ce? Să mă cert? De fiecare dată când coboram mă pregăteam pentru Sfânta impărtăşanie şi mergeam la biserică. Atunci când preotul spunea: «Cu frică de Dumnezeu…», îmi plecam capul spuneam: «Hristoase al meu, Tu ştii câtă nevoie am», şi simţeam o astfel de schimbare, pe care nu ştiu de aş fi simţit-o dacă ma impărtăşeam“.

Se observă atitudinea smerită a Cuviosului Paisie Aghioritul, care fiind impiedicat să se cuminece primeşte har din belşug. Este de mare folos indeosebi pentru tineri să ia aminte, să se cerceteze dacă nu cumva au dat loc vreunui duh de răzvrătire in sufletele lor şi în felul acesta s-au lipsit de har, acuzând spiritualitatea românească de inchistare. […]. Este o privire facilă, unilaterală accentuarea impărtăşirii dese fără o pregătire continuă. SubtiIitatea acestei chestiunii gingaşe o sesizează diaconul Ioan I. Ică jr. in studiul său introductiv la traducerea voluminoasei cărti Impărtăşirea continuă cu Sfintele Taine. De asemenea, este de mare folos citirea Scrisorii către Vladimireşti, unde se observă ce efecte poate produce spiritul gregar indeosebi la noi, la români, şi cum se poate contraface evlavia faţă de Euharistie. Iată o istorisire grăitoare în acest sens:

„Dacă un trup, atingându-se de un alt trup, se schimbă in puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce s-atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Căci s-a scris şi in Gherontic (Pateric): Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere asupra duhurilor necurate, a intrebat pe draci, care locuiau în nişte fetite furioase şi chinuite de ei cu răutate, zicând: «De care lucruri vă temeti la creştini?» Aceştia au răspuns: «Aveti cu adevărat trei lucruri mari: unul pe care-l puteti atârna de grumazul vostru; unul cu care vă spălati in biserică; şi unul pe care-l mâncati în adunare». Intrebându-i «Din acestea trei de care vă temeti mai mult?», au răspuns: «Dacă aţi păzi bine aceea cu ce vă impărtăşiti, n-ar putea nimeni din noi să facă rău vreunui creştin». Deci lucrurile de care se tem răufăcătorii mai mult decât de toate sunt crucea, Botezul şi Cuminecătura“. [W. Bossuet, Apophtegmata, Tubingen, 1923].

După cum vedem, este nevoie de „…a păzi bine aceea cu ce ne impărtăşim“. Lucrul acesta îl ignora cândva ucenicul Sfântului Serafim de Sarov şi drept consecintă a stării lui de entuziasm orgolios a fost posedat de diavol o perioadă, ceea ce confirmă pledoaria de mai sus.

„In acel moment m-am gândit, scria Motovilov, cum este cu putintă ca o creştină ortodoxă, care se impărtăşeşte cu Preacuratele şi de viată făcătoarele Taine ale lui Hristos, să mai poată fi stăpânită de duhul cel rău al diavolului şi incă un timp aşa de indelungat, de treizeci şi mai bine de ani? şi am zis: «E o prostie! Nu se poate una ca asta! Aş vrea să văd cum ar indrazni necuratul să se cuibărească înlăuntrul meu, dacă m-aş împărtăşi cât se poate de des cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos!»

Sfântul Siluan scoate la iveală aceleaşi nuanţe care de cele mai multe ori le trecem cu vederea:

„Dacă cineva se mărturiseşte nesincer şi işi face voia proprie, atunci, chiar dacă se impărtăşeşte cu Sfintele Taine, demonii viază in trupul său şi îi tulbură mintea. Daca vrei ca demonii să nu vieze in tine, atunci smereşte-te, fii ascultător…şi mărturiseşte-te sincer…”

Mai consemnăm mărturia Părintelui ieroschimonah Paisie Olaru:

“Nu deasa Impărtăşanie ne duce la desăvârşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa spovedanie, părăsirea pacatelor, rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa Impărtăşanie este semnul slăbirii credintei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti. Indreptarea şi sporirea noastră pe calea mântuirii incepe cu deasa spovedanie şi se continuă prin post şi rugăciune cu lacrimi, prin părăsirea păcatelor, milostenie, impăcare cu toţi şi smerenie. Numai după ce facem toate acestea ne putem impărtăşi mai des. Altfel cum sa-l primeşti pe Domnul cerului şi aI pământului când sufletul tău este necurat, nespovedit, robit de patimi şi mai ales, plin de mândrie?”

Părintele Arsenie Papacioc elucidează pe scurt, dar cuprinzător problema impărtăşirii:

“Dar acum se pune o problemă cu aspect tehnic. Când ne impărtăşim? Nu timpul decide. Asta-i o greşeala. Decide intensitatea credinţei tale, văpaia din inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: «Ani să-i dai? Vindecă-i rana!» Acesta-i scopul duhovnicului. Si, dacă ii vindeci rana, il faci capabil de intalnirea cu Hristos prin impărtăşire.

Nu ne impărtăşim pentru că au venit Paştile sau Craciunul. Ne impărtăşim ca să fim mereu cu Hristos, pentru că nu exista numai o împărtăşire cu Sfintele Taine ci şi o împărtăşire duhovnicească, adică această continua prezenţă a inimii noastre la Dumnezeu.

S-a discutat foarte mult in lumea trăitorilor, a oamenilor de credinţă şi a duhovnicilor când sa te impartaşeşti. Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment aşa de mare, ca să-L primeşti pe Dumnezeu, cu adevărat iţi trebuie o pregătire.

Numărul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce inseamnă numaidecât acest patruzeci? Dragă, mai intâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca să te pregăteşti pentru marele eveniment ce are in vedere Veşnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise in Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit MântuitoruI. Patruzeci de zile durează postul Crăciunului si Postul Paştelui. E un timp suficient ca să te pregătesti pentru marele eveniment care urmează, eveniment bisericesc, mântuitor. A patruzecea zi după zămislirea pruncului se formează inima. A patruzecea zi după moarte putrezeşte inima.

Noi am rămas la patruzeci de zile intr-o formă traditională, care nu e atât de recomandată. Te împartaşeşti continuu cu Hristos, duhovniceşte, iar când te pregateşti şi printr-o postire… Nu numaidecât postirea este o condiţie. Nu o faci pentru că ţi s-a spus s-o faci, ci ca să te smerească trupeşte, să renunti la o serie întreagă de porniri spre rau: lăcomii, curvii, judecăţi. Posteşti cu procese, cu certuri, cu procurori şi cu avocaţi? Asta nu. Si atunci, impărtăşirea este in funcţie de curătirea inimii tale.

Inima e adâncul cel mai adânc din noi. Aş putea să spun că inima e o fiinţă in fiinţă. De ce spune Dumnezeu: «Am făcut inima ta ca să locuim in ea?» El nu locuieşte oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atât de lăudat in slăvile Cerurilor, are placerea să locuiască intr-o inimă de om. Este locul pe care L-a făcut special ca să fie găzduit El. Mintea e subordonată inimii. Fiinţa noastră de răspundere şi de adevărată bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curăţirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat in vederea primirii Sfintei Impărtăşanii cu Trupul şi Sangele Mântuitorului. A te impărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului înseamnă, repet, să fii una cu El, să fii cu adevărat un implinitor al cuvintelor Lui şi să recunoşti cu adevărat că pierdut ai fost şi te-ai aflat. Pentru că, da, e nevoie să, te pierzi. Dar nu in sensul de a părăsi invăţătura adevărată, ci de a renunţa la o identitate moleşită, sau strict omenească şi de a te regăsi intr-o personalitate ingerească.

Aşa cum am spus, impărtăşirea nu trebuie considerată după idei fixe, numaidecât deasă sau rară. Rară, pentru că e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Său. Si iţi trebuie o pregătire. Dacă n-ai haină de nuntă…!? Păi, Scriptura spune că te leagă şi te dă afară. Deci trebuie să fii pregătit. Si dacă te impărtăşeşti foarte des, incepi, ca fiinţă omeneasca nerodată, neşlefuită, s-o iei ca un obicei, nu cu teamă şi frică de Dumnezeu. Dacă ai această teamă de Dumnezeu cu adevărat şi te gandeşti la importanţa acestui fapt, atunci eşti bun de împărtăşit mai des.

Dar dacă o iei din obişnuinţă sau zilnic, cum am auzit ca se face in unele părţi, este o greşeală extrem de mare. Pentru că nu postirea în sine decide, dar ea este necesară, ca să te mai strujească niţel trupeşte. Trupul acesta trebuie să existe şi să implinească o serie de lucruri ale firii. Dar să fim impotriva exagerării lucrurilor. Si atunci e necesară postirea.

Iarăşi e o primejdie mare, tocmai pentru ca-i foarte mare lucru – mai mare decât a te impărtăşi nu există nimic în viaţa cu Dumnezeu – să nu te impărtaşeşti. Intervine şi Impărtăşirea duhovnicească, cu: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!» Dar nu inlocuieşte impărtăşirea aceasta pipăită, simţită. Sfânta Impărtăşanie nu iartă pacatele. Sfânta Impărtăşanie desăvârşeşte. Iertarea pacatelor o primim in Taina Pocăinţei: «Te iert şi te dezleg…>> Deci nu se poate fără să mergi mai intâi la spovedanie, să primeşti dezlegarea păcatelor, pentru ca Sfânta Impărtăşanie poate să fie foc, să te ardă.

Este întotdeauna necesară Spovedania înainte de Sfinta Impărtăşanie?

Este, ca să-ţi ierte păcatele. E nevoie să te spovedeşti nu numai când te impărtăşeşti, ci să te culci mereu cu linişte, spovedit. Te duci la pansat de câte ori esti rănit. Sau, intr-adevăr, să o faci pentru că sunt o serie intreagă de lucruri care ţi-au scăpat. Lumea e obişnuită să spună nişte păcate, dar să ştiţi că foarte puţini işi pun problema unor păcate pe care noi le numim păcatele lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai făcut. Vedeţi, şi asta inseamnă o curăţire. A vorbit de rău, nu s-a rugat suficient şi permanent… Mai intâi de toate, «…cine ştie să facă ce e bine şi nu face păcat are» (Iacov 4, 17). Cât bine puteai să faci intr-o săptămână şi nu ai făcut?! şi iată ai săvârşit păcatele lipsirii. Nu prea văd la spovedanie: «…că puteam să fac un bine şi n-am făcut». Si eu recomand tuturor sa se spovedească bine, ceea ce inseamnă să te gândeşti la spovedit cu mult timp inainte, adicâ să-ţi faci mereu acest control, iar la spovedit să te duci pregâtit. Te-ajuta duhovnicul, căci s-ar putea să uiţi unele lucruri, dar in orice caz, nu te duce nepregătit sau din obişnuinţă.

Repet: nu se poate să mergi la impărtăşit fără dezlegare. Cu nevrednicie se impărtăşeşte un om impătimit, necuraţit, nespovedit, fără grijă, care merge din obicei sau care nu s-a spovedit cu adevărat. Pentru că o spovedanie bună este ca tu să fii pe poziţia de a nu mai face. Nu să te spovedeşti şi să spui că asa şi-aşa fac. Asta e o fraudă. Nu trebuie să te ingrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe o poziţie de mare căinţă. Te spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face. Că se intâmplă, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu e pocăinţă falsă. Când te pocăieşti cu adevărat, te duci ca să nu mai faci. Altfel eşti vinovat de participare, nu de accidentare.

Deci, ca să poţi să fii pregâtit trebuie sa fii un om de jertfă. Aceasta-i poziţia creştina: jertfa.”

Incheiem cu o precizare a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul:

Boala şi neputinţa, precum şi moartea celor ce se fac vinovaţi de Trupul şi Sângele Domnului nu sunt obişnuite, ca la toţi oamenii. De obicei la aceştia bolile şi neputinţele sunt mai mult sufleteşti, dar se răsfrâng şi asupra trupului. La ei vine boala pe neaşteptate şi făra sa aibă vreo pricină firească. Ii ajunge de multe ori paralizia sau boala grea la creier. Mai toţi au mereu fiori de frică, neastâmpăr şi sunt cu ideea că-i urmăreşte cineva şi-i persecută, intocmai cum spune in Sfanta Sfânta Scriptură despre Cain“.

(din: Ieromonah Benedict Stancu, “Nuante si false nuante in viata duhovniceasca”, Editura Sophia, Bucuresti, 2007)

Legaturi:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Ce este pacatul?, Cuviosul Paisie Aghioritul, Deasa impartasire, Despre inselare, Impartasania, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Arsenie Papacioc, Parintele Dumitru Staniloae, Parintele Paisie Olaru, Razboiul nevazut, Sfantul Ioan Iacob Hozevitul, Sfantul Iustin Popovici, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

83 Commentarii la “TAINA IMPARTASANIEI. Cuvantul marilor parinti duhovnicesti: CONTEAZA NU FRECVENTA, CI PREGATIREA SI NEVOINTA DE PASTRARE A HARULUI

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 3 / 3 >>

  1. Pingback: JEAN-CLAUDE LARCHET – interviu despre tipuri de boli si terapeutica ortodoxa, catolicism si “globalizare religioasa”, Har si asceza, Traditie si actualitate -
  2. Pingback: PREDICI AUDIO LA DUMINICA PILDEI CELOR POFTITI LA CINA. Pilda pretextelor. “Sa ne impartasim cu Dumnezeu, sa ne cuminecam unii de altii!” -
  3. Pingback: SFANTA IMPARTASANIE – taina spre caderea si ridicarea multora -
  4. Pingback: TESTAMENTUL DUHOVNICESC AL PARINTELUI STANILOAE: “Sa ne iubim toti in iubirea lui Hristos! Fiti tot timpul cu gandul la Hristos si cautati sa slujiti Lui” -
  5. Pingback: Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la sarbatoarea SFINTILOR TREI IERARHI. Cuvinte ale marilor luminatori ai lumii, Ioan, Grigorie si Vasile, despre RASPUNDEREA PREOTIEI si IMPARTASIREA INFRICOSATA CU HRISTOS -
  6. Pingback: PARINTELE PAISIE OLARU SI SPOVEDANIA. Taina duhovniciei roditoare. “Marturisirea sa fie mai deasa decat impartasirea” -
  7. Pingback: IMPARTASANIA DEASA? DAR VIATA CUM NE ESTE? Parintii Ioan Buliga si Iustin Miron de la Oașa despre discernamantul impartasirii, rafinarea strategiilor celui-rau, lupta cu pacatul si ispitele duhovnicilor -
  8. Pingback: TINEREA DE MINTE A RAULUI, milostivirea si rautatea care otraveste totul. CUM TE POTI IMPARTASI CHIAR CU DIAVOLUL? -
  9. Pingback: PARINTELE ARSENIE MUSCALU: Ce sa facem ca sa traim bucuria Invierii, cum sa pastram harul, cum sa ne reinsufletim ravna si bucuria de a trai? -
  10. Pingback: Cum sa parcurgem cu vrednicie SAPTAMANA LUMINATA? Cum sa ne IMPARTASIM si cum sa evitam INSELAREA LA RUGACIUNE? Sa cautam sau nu starile de BUCURIE? -
  11. Sunt la inceput in viata duhovniceasca si stiu putine lucruri, asa ca imi cer iertare daca gresesc ca scriu aici. Am 26 de ani, nu am tinut exact socoteala, dar merg la Biserica de aproximativ trei ani, parinte duhovnic am de aprox. doi ani.
    M-a ajutat Dumnezeu si mi-a dat sa citesc poeziile Sf. Ioan Iacob Hozevitul, care au calitatea de a misca sufleteste si inimi foarte impietrite. Poeziile despre Hristos cel rastignit, care mereu se junghie pentru mantuirea noastra, poeziile despre simultaneitatea tainica si legatura directa dintre pacatele, lepadarile noastre si patimile, umilintele pe care le indura Mantuitorul, au avut pentru mine un efect strapungator. Si nu zic cuvinte mari, chiar asa a fost, pentru ca stiu ce inima impietrita aveam si inca am. Nu ma gandisem in modul pe care brusc mi-l propunea Parintele Ioan, pana atunci priveam mult mai superficial lucrurile. S-a rasturnat totul inlauntrul meu si am resimtit o mare rana care mi s-a deschis in inima, ca o mare durere pentru Iisus, pentru raspunsul meu ticalos si in general al omului in fata jertfei Lui continue, pentru nedreptate si rautate. Atunci am inteles mai bine ce inseamna impartasania si spovedania, si totodata rugaciunea curata, neamestecata cu fiere si otet. Am avut in perioada aceea o mare ravna sa implinesc tot cat mai bine, ca sa nu mai produc rani in plus. La inceput fiind (dupa aproximativ un an cu parinte duhovnic), cu ajutorul scrierilor Sf. Ioan am patruns mai bine lucrurile, vazand care e miza in viata si cine este Iisus Hristos cu adevarat, ce face el pentru noi. Stiam deja de la Biserica multe lucruri, dar parca poeziile Sfantului mi le-au coborat in inima si le-au legat de ea. Am primit un mare elan si dorinta sa fac totul cum trebuie, dar nu am putut face fata, adica sa ma ridic la nivelul putinelor lucruri intelese de mine. Nu am reusit in ceea ce mi-am propus atunci si nu sunt sigur ca daca ma impartaseam mai des reuseam mai bine sa ating dezideratele mele inalte. Dar nu pot spune cum este, nu am pregatirea. Stiu insa ca in timpul postului de 40 de zile din pustiu al lui Iisus Hristos, ispitit fiind de diavol, El nu a facut paine din piatra, dar tot Iisus a inmultit painea (adica mica jertfa pe care omul o aduce). Eu sunt slab de cele mai multe ori chiar si in a aduce mica jertfa de rugaciune, de post si de infranare a pornirilor, asa ca nu ma socotesc vrednic de apropierea de Sfintele Taine fara un efort mai mare sau indelungat. Eu acum nu am capacitatea de a concentra efortul duhovnicesc, in mod constant, pe perioade scurte de timp, cu intensitate si fara abatere (macar de la un minimum). Parintele meu duhovnic simte acest lucru, drept pentru care mi-a randuit sa ma impartasesc la un interval de 40 de zile. Cred ca daca ar simti ca sunt pregatit si ca mi-ar fi spre ajutor, tot dansul mi-ar randui sa ma impartasesc mai des, dar sa am si painea pe care Iisus Hristos sa o inmulteasca. In rest gasesc usurare daca ma spovedes mai des, ceea ce e mare lucru.
    Daca nu gresesc, Parintele Teofil Paraian intr-o predica a dansului vorbea despre faptul ca Domnul Iisus nu face paine din piatra, ci inmulteste painea pe care omul o aduce, prin jertfa.
    Doamne ajuta!

  12. Pingback: “Amintiri din casa harului”: PARINTELE DUMITRU STANILOAE evocat de ucenici, intelectuali, preoti, teologi si ierarhi, la Patriarhie intr-un congres international. CALDURA FILOCALIEI INTRUPATE si FORTA IUBIRII DESAVARSITE (VIDEO) - Recomandari
  13. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE – TEOLOGUL – 110 ANI DE LA NASTERE. CUM L-AM CUNOSCUT PE PARINTELE DUMITRU STANILOAE – Evocari video: Pr. Gheorghe Holbea, Costion Nicolescu, Horia Pastina, Lidia Staniloae si altii - Recomandari
  14. Pingback: ALEGEREA DUHOVNICULUI, pericolul aparentelor inselatoare, “PACEA” SUPERFICIALITATII IMPATIMITE si usuratatea dezlegarii neroditoare la impartasanie -
  15. Pingback: INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (III): Impartasania cu pregatire, leacurile bolilor, faptele milosteniei, pocainta, paza gandurilor, citirea Evangheliei… -
  16. Pingback: SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL – sfaturi intelepte despre INSELARE si IMPARTASANIE -
  17. Pingback: Parintele Dumitru Staniloae – studiu putin cunoscut, dar esential: MARTURISIREA PACATELOR SI POCAINTA IN ISTORIA BISERICII. Spovedania si lupta cu pacatul – conditiile IMPARTASIRII CU SFINTELE TAINE si primirii milei lui Dumnezeu -
  18. Pingback: PARINTELE STANILOAE – 20 ani de la mutarea in Imparatia Iubirii a celui mai mare teolog român: CASNICUL LUI DUMNEZEU, PRIETENUL SFINTILOR -
  19. Pingback: “IUBIREA INVINGE MOARTEA”. PARINTELE STANILOAE despre REINCARNARE, SIMTUL TAINEI, comuniune, satul traditional, Filocalie, RABDARE SI IUBIRE, sensul mortii si VALOAREA PERSOANEI (video inedit din Arhiva TVR) -
  20. Pingback: INTALNIREA CU MIRELE NOSTRU, LA CINA CEA DE TAINA. Cum sa avem candelele aprinse, cum sa ne pregatim pentru Impartasire si cum sa PARTICIPAM LA DENII pentru A TRAI INVIEREA CA EVENIMENT LAUNTRIC, NU EXTERIOR? | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: Religiile orientale si Biserica Ortodoxa (IV): CUNOASTEREA LUI DUMNEZEU CERE, IN PREALABIL, TAMADUIREA SUFLETEASCA PRIN CURATIREA DE PATIMI: “Fara tanguire si strapungerea inimii, linistirea este mincinoasa” | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: PÂINEA VIEȚII. “…iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele” | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: SCRISORI INEDITE ALE SFANTULUI PAISIE AGHIORITUL despre necesitatea absoluta a PREGATIRII, inclusiv prin postire, pentru SFANTA IMPARTASANIE | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate