REALISM BRÂNCOVENESC IN VREMURI DE CUMPLITE PRIMEJDII. Voda Constantin intre cei care “amageau numele crestinatatii” si “fiarele” turco-tatare

21-08-2015 Sublinieri
SONY DSC

detaliu icoana de Ioan Popa

Acest articol este un extras din capitolul „Primejdiile și împlinirile domniei. Provocări externe, dificultăți interne. Apostolatul brâncovenesc ce face parte din cartea Sfinții Martiri Brâncoveni. Icoana vechii lumi românești, apărută în anul 2014, la editura Cuvântul Ortodox, cu ocazia comemorării a 300 de ani de la martiriul sfânților Brâncoveni.

Cartea este tipărită în condiții grafice deosebite, conținând miniaturi brâncovenești, icoane și portrete contemporane. Poate fi procurată din rețeaua de distribuție Supergraph (Librăria Sophia, pangarele mănăstirilor s.a.) și online de la Librăriile Sophia și Libris.

Pentru mai multe detalii despre carte, click aici.

VEDETI SI:


coperta-fata-Brancoveni

REALISM BRÂNCOVENESC

„Încearcă să păzească țara fără de primejdie de amândouă părțile, Turci și Moscali”

Împrejurările istorice ale domniei Brâncovenești pot fi descrise prin sintagma unui cronicar contemporan: „cumplite primejdii” (Greceanu). Confruntat cu silnicia turcească, perfidia apuseană și expansionismul rusesc, Constantin Vodă a căutat să scape țara de cumplita soartă de a deveni teren de luptă între fiarele imperialiste din jur sau simplă provincie a celui mai puternic.

Țara, când Vodă Brâncoveanu a fost ales, se afla sub presiunea unei multiple destrămări. A fost perioada în care Imperiul Otoman își începe declinul, manifestat deocamdată interior, fără ca puterea sa externă, imperialistă, să se clatine substanțial. Din această criză internă a Imperiului provin și spolierile tot mai brutale ale provinciilor sau ale voievodatelor din sfera de influență, care vor culmina prin „fanariotizarea” Țărilor Române.

Totodată, Imperiul Habsburgic începe perioada sa de ascensiune și extindere către Europa Centrală și Balcani. „Nemții”, notează Cronicarul Anonim, se aflau „în spinarea țării noastre” și exista pericolul ca ei să-și impună omul lor pe tronul Țării Românești, ceea ce ar fi adus „multe pagube” acesteia. Suedia și Polonia sunt alte puteri care se mișcă dezordonat, amenințând indirect Țările Românești. De la Răsărit începe să se afirme, pentru prima oară în spațiul european, Imperiul Rusesc al lui Petru cel Mare. Obiectivul acestuia este tot extinderea în Europa Centrală și Balcani.

În plus, țarul Petru propagă mitologia salvatorului pravoslavnic al popoarelor ortodoxe și are loc debutul mitului celei de-a treia  Rome. Se colportează, în acest sens, pseudoprofeții despre eliberarea Constantinopolului din robia „agarenilor” (turcilor) de către un neam „pavlos” (blond) venit din nord. Este un contrast între acest mit, până la urmă propagandistic, și acțiunea concretă a basileului autentic bizantin, Brâncoveanu, care susține, efectiv, prin donații, relații personale și cărți, întreaga lume ortodoxă aflată sub autoritatea turcilor. Un alt contrast este dat de faptul că Petru cel Mare, hipnotizat de civilizația apuseană, acționează în interiorul Rusiei sub un vădit duh modernizator și  occidentalizant, pe când Brâncoveanu este, cu adevărat, ca un ultim ecou al împărăției bizantine ce acționează în sens contrar, în sensul unei manifestări a substanței/structurii sufletești proprii civilizației sale.

Curtea sa domnească este adevărat nod patriarhal răsăritean, cronicile consemnând desele vizite și reuniri ale patriarhilor Constantinopolului și Alexandriei la București sau în alte reședințe ale domnului, cu care familia domnitorului și el însuși întrețineau corespondență. Am putea spune, fără să exagerăm, că repetata trimitere elogioasă a contemporanilor săi la Sfântul Împărat Constantin are și  această semnificație: dacă primul Constantin începe perioada bizantină, există și un ultim Constantin care o încheie, printr-un ultim răsuflu al acestei civilizații.

De altfel, nici cronicarii români nu sunt entuziasmați de Țar – Anonimul Brâncovenesc îl descrie drept „cam nebun, lipsit de minte”, aliniindu-l figurilor de aventurieri politici ai acelei perioade, primedioși pentru războaiele pe care le provoacă în „fandasiile” lor. În acest sens, Petru cel Mare nu e cu nimic deosebit de Carol al Suediei, deși cei doi sunt adversari geopolitici, iar ultimul e aliat al turcilor. Pe Carol, Constantin Brâncoveanu însuși îl descrie drept unul „care umbla prin certuri și era plin de cea mai mare trufie”. Existența tuturor acestor imperii pune presiuni multiple asupra Țării Române și a Moldovei. Tot Constantin Brâncoveanu definește succint starea acestor țări:

„această mult încercată Țară Românească și Moldova cea cu totul sleită”.

Vodă apelase la ajutorul Țarului Petru pentru a realiza o acțiune  coordonată  prin  care  să  îndepărteze dominația otomană și, totodată, să protejeze pe ortodocși de imperialismul apusean de nuanță catolică. Încă din 1697 îi trimisese scrisori în care cerea eliberarea Bugeacului de tătari și o alianță anti-otomană, astfel ca,

„fugind de șarpele agarenilor, să nu cadă (creștinii ortodocși – n.n.) în gura papistașilor”.

Peter-der-Grosse-inPetru nu a răspuns, însă, propunerii domnitorului român, deoarece rațiunile după care se conducea erau imperialist-expansioniste și nu țineau de salvarea ortodocșilor din Răsăritul Europei și din Balcani: prioritatea țarului erau cuceririle din nord, din zona Mării Baltice, intrând astfel în război cu regele Suediei, deși, teoretic, ambii erau creștini și s-ar fi presupus că ar avea misiunea de a combate imperiul turcesc. Petru cel Mare va veni către Balcani mult mai târziu, însă într-un mod imprudent ce va duce la pierderea lui Brâncoveanu, cel mai important principe ortodox din regiune.

Perioada dinaintea domniei lui Brâncoveanu este una în care domniile sunt extrem de instabile deoarece voievozii se lăsau ademeniți de perspectiva vreunui centru imperial care părea că va prevala asupra turcilor. În principal, nemții (cum sunt numiți în cronici) sunt cei care exercită această atracție. Rezultatul este o succesiune de domnii riscante, de răzvrătiri ale voievozilor Țării Românești repede și brutal curmate de turci, care, drept pedeapsă, distrug capitala, cetatea domnească, Târgoviștea, mutând centrul în București pentru a controla mai ușor domnitorii recalcitranți.

La fiecare astfel de aventură, țara este călcată de turci și tătari, aducând multă jale locuitorilor prin jafuri și rechiziții, luări în robie a creștinilor. În asemenea context, a fi voievod nu era deloc un privilegiu, decât pentru cei nesăbuiți sau amețiți de perspectiva puterii și a îmbogățirii. Predecesorul lui Brâncoveanu, voievodul Șerban Cantacuzino, oricum mai prudent ca alții, ar fi fost și el amăgit de iluzoria perspectivă de a restaura Imperiul Bizantin cu ajutorul Imperiului Habsburgic, lui revenindu-i glorioasa ipostază de basileu. A fi voievod, așadar, era de-a dreptul primejdios și cu adevărat extrem de greu în acele împrejurări.

De aceea, refuzul inițial al lui Brâncoveanu era cât se poate de întemeiat: o dovadă de realism și o perfectă conștientizare a faptului că domnia îi poate aduce moartea: „m-ați pus domn în vremi ca acestea tulburate” (Cronicarul Anonim). Și totuși, cu toată apăsarea și cu tot șirul de nenorociri pe care le regăsim în cronici (debutul domniei, mai ales, este marcat de o epidemie de ciumă în București, de năvala lăcustelor și de foamete, de năvăliri ale oștilor germane și apoi tătare și turcești), atmosfera degajată din relatările istorice nu  este  una  de  teroare a  istoriei,  ci,  într-un mod „ciudat” (în sensul limbii vechi – minunat), este aproape  senină. La  mijloc  nu  este  vreun  fatalism mioritic, care are oricum un tragism resemnat, ci, mai degrabă, o stăpânire de sine, o bărbăție provenită din atitudinea de încredințare în mâinile lui Dumnezeu.

În acest context, domnia lui Brâncoveanu se adeverește o minune ea însăși prin durata sa lungă (douăzeci și cinci de ani). Niciun alt domnitor din epocă nu a reușit această performanță. O însemnare de pe un Triod contemporan este cel mai sugestiv semn: Domnul a păzit țara

„cu cea desăvârșit înțelepciunea sa și din înaltă știință chivernisire nu numai de răpirile celora ce amăgesc numele creștinătății, ci și prada cea grea și stricăciunea acelor asemenea cu fiarele Tătari” (1700).

Cei care „amăgeau” numele creștinătății, adică Imperiul Habsburgic ce căuta să folosească mitul războiului creștin pentru a-și extinde dominația.cioc

Cât de „creștină” era o astfel de expansiune au resimțit-o curând românii din Transilvania, supuși presiunilor imperiale de a renunța la ortodoxie pentru a trece la catolicism. Brâncoveanu este martor și chiar victimă a acestor samavolnicii, dacă ne gândim la trădarea mitropolitului Atanasie Anghel al Ardealului care beneficiase de sprijinul direct al domnitorului și care a fost cel care a inițiat greco-catolicismul. Dacă, pe plan politic-diplomatic, voievodul păstrează legături cu Viena, întreține, totodată, resorturile rezistenței ortodoxe din Transilvania printr-o asiduă răspândire de cărți de cult bisericești pe care Nicolae Iorga încă le mai găsea, în uz, în diferite biserici ardelene, pe la sfârșitul secolului XIX.

În aceste împrejurări, înconjurat de falși prieteni și brutali stăpânitori, linia urmată de Brâncoveanu a fost aceea de a nu vrea să meargă „nici spre o parte, nici spre alta”, așa cum descrie Anonimul atitudinea voievodului când Petru cel Mare se aventurează  să  atace Imperiul Otoman în 1711.

Domnia lui Brâncoveanu începe primejdios cu provocări nu doar venite din exterior, ci și cu provocări provenite din aceeași familie a Cantacuzinilor care-l va trăda și vinde Turcilor. Astfel, marele boier Bălăceanu, ginere al voievodului Șerban Cantacuzino, îi face zile amare Brâncoveanului imediat după alegerea sa de către țară ca domn, deoarece visează (megalopsihia, acuză cronicarul Greceanu) la domnia Țării Românești pe care să o câștige cu ajutorul nemților, alungând stăpânirea turcilor. Aventura sa pune în primejdie Țara Românească – Bălăceanu aduce nemții în teritoriul țării și turcii și tătarii amenință să vină să facă prăpăd și să-l piardă și pe noul voievod. Până la urmă, sfârșește jalnic.

În schimb, în 1711, spre sfârșitul domniei sale, provocarea vine dinspre Răsărit, din partea lui Petru cel Mare, care reușește să-l angreneze pe Dimitrie Cantemir într-un război pripit cu turcii. Un alt Cantacuzino, Toma, boier cu mare rang la curtea lui Brâncoveanu, dezertează în tabăra lui Petru, în condițiile în care voievodul căuta să domolească turbarea turcilor și să-și apropie, totodată, pe țar, pentru „chiverniseala pământului”.

„Încearcă să păzească țara fără de primejdie de amândouă părțile, Turci și Moscali”, notează Greceanu.

Fuga lui Toma Cantacuzino, „din nebună mândrie”, contribuie decisiv la fragilizarea poziției lui Brâncoveanu la Înalta Poartă și prefigurează decizia mazilirii sale, sultanul pierzându-și încrederea în acesta.

Toate acestea sunt elementele unei politici externe românești, chiar arhetipal românești, aninați cum suntem în acest spațiu geopolitic în bătaia imperiilor și în cătarea ambițiilor imperialiste ale celor „fără minte” și fără omenie. De aceea, Brâncoveanu și sub acest aspect este o manifestare  a  unei  vocații  politice românești de atunci uitate: căutarea de a salva țara, de a proteja locuitorii, admițând suveranitatea vremelnică  a unui centru imperial doar din considerente de necesitate și pregătind, fără mișcări riscante, fără amăgiri cu privire la „aliați”, fie ei și frați creștini (dar imperialiști), momentul prielnic al ieșirii din robie.

De asemenea, mărturiile cronicilor timpului ne arată un anume realism românesc unitar în ceea ce privește punctul de vedere cu care sunt judecate evoluțiile imperiilor și impactul acestora asupra Țării. Lucrul este cu atât mai notabil cu cât cronicile sunt foarte partizane, efect al dezbinării, rivalității și dușmăniilor pe care marile familii boierești le întrețineau una față de cealaltă. Dincolo de acest partizanat, însă, nimeni nu se face, pe plan intern, purtător de cuvânt al intereselor străine, fie că e vorba de austrieci, turci, ruși. De asemenea, nu sunt preluate în limbaj și mentalitate perspectivele acestor centre de putere și civilizație, printr-o internalizare  a perspectivei străinilor.

Practic, în această veche lume românească lipsea reflexul auto-colonizării culturale de mai târziu, fenomen ce s-a dezvoltat mai cu seamă odată cu România modernă a secolului al XIX-lea. Oamenii judecau din punct de vedere românesc. De aceea, cronicile, chiar și cele oficiale, care puteau fi cunoscute relativ ușor de puterea suzerană, sunt de o sinceritate „crudă”, cum remarca Nicolae Iorga. Greceanu critică vehement „tirania și lăcomia păgânească” a turcilor, și vede în înfrângerile acestora semne ale judecății lui Dumnezeu.

Însă cei prin care, uneori, turcii sunt pedepsiți, „nemții” (Imperiul Austriac), sunt văzuți ca instrumente ale pedagogiei dumnezeiești, nu ca întruchipări istorice ale binelui, nefiind nici ei scutiți de priviri critice. Astfel, Cronicarul Anonim îi descrie chiar ca pe niște ”păgâni”, invocând și asupră-le pedeapsa dumnezeiască pentru ororile pe care le săvârșesc în Ardeal când reprimă răscoala curuților (a ungurilor împotriva stăpânirii habsburgice):

„au  intrat  pen cetăţi, şi pen tîrguri, şi pen sate ca cum ar intra niște haite de lupi într-o turmă de oi cu miei, care tirăneşte, păgîneşte,  fără nicio milă, ca niște cruzi sorbitori de sînge, muierile și copiii lor îi omoraea, a căror sînge va striga cătră Dumnezeu pururea ca să facă răscumpărare”.

Nu există, așadar, la cronicarii români, imperii ale răului și binelui, neamuri și împărății cărora să le fie transferate atribute rezervate, în ultimă instanță, doar celeilalte lumi – fie Împărăției Cerurilor, fie Iadului. De  aceea,  confruntările între „nemți”, „moscali” și „turci”, nu sunt privite mitologic, ca o înfruntare între buni și răi, ci ca o ridicare a neamurilor și a împărățiilor una împotriva celeilalte. Există, firește, o raportare duală, anume între tabăra „creștinilor” și cea a „păgânilor”, însă mai degrabă în privința unei identități colective, comune, nu  și în privința structurilor politice ale unui  oarecare  imperiu  ale  cărui  acțiuni  au  prea puțin de-a face cu creștinătatea.

Românii știau foarte bine că nu doar lăcomia turcilor trebuie stinsă, ci trebuie „îmbunați” și „moscalii”, și „nemții”, adică tocmai creștinii, întotdeauna cu pretenții prea puțin demne pentru niște frați în credință. În cel mai bun caz, acestea erau de ordin material, existând însă și primejdia unor anexări teritoriale sau, în cazul apusenilor, chiar a unui atac asupra credinței ortodoxe. Așadar, discernământul era cu atât mai necesar, cu cât țara se afla expusă și vulnerabilă. Din cauza deselor războaie și răscoale ale domnitorilor români care voiau să scape de dominația otomană, țara rămâne fără ziduri și cetăți de apărare și, treptat, cu o forță armată redusă.

În ciuda unor astfel de provocări și a precarității puterii sale văzute, armate, Constantin Vodă Brâncoveanu restaurează și reunifică Țara și chiar neamul românesc, după cum o dovedește misionarismul ortodox din Ardeal. Un act simbolic de restaurare, la nivel politic, este refacerea reședinței domnești de la Târgoviște, care, de pe vremea lui Ghică Vodă, fusese surpată de turci pentru a nu mai fi „Scaun domnesc” acolo, „căci mai supt munte fiind, se temea turcii de hainie”. Brâncoveanu, continuă Greceanu, „nemaiputând lăsa un scaun vechiu ca acela de pre la strămoșii Mării Sale să stea pustiu”, a reușit să renască vechea capitală, deși Bucureștiul rămâne centrul curții domnești.

DSC07450Așadar, Vodă compensează din plin lipsa de putere văzută cu puterea nevăzută, a influenței și a acțiunii pe plan cultural-duhovnicesc. Eficiența acestei politici se vede în aceea că înrâurirea sa depășește cu mult granițele și influența pe care o putea exercita pe planul puterii brute. Țara Românească este un centru ortodox care iradiază înspre nord, cuprinzând românii ardeleni și înspre sudul balcanic, până spre Orientul Apropiat. Rețele clericalo-diplomatice sunt active pe tot acest teritoriu, miza fiind păstrarea și întărirea Bisericii, aflate sub presiune, nu doar pentru că se afla sub un imperiu islamic, ci și din cauza ofensivelor tot mai agresive ale catolicilor și ale protestanților.

În acest context, Brâncoveanu impulsionează tipărituri apologetice, de apărare a credinței ortodoxe și de răspuns față de propaganda catolică și calvină. „Strict ortodox”, arată Nicolae Iorga, spre deosebire de predecesorul său, Șerban Vodă, mai curtenitor cu catolicii, Brâncoveanu aduce pe românește scrieri patristice „ca să poată fieștecare Rumân ce și puțină învățătură ar avia, să înțeleagă”. Într-adevăr, faptul că în titlurile unora din aceste tipărituri se menționează explicit: „acum întâi tălmăcit în limba rumânească spre înțelegerea de obște” arată că acțiunea culturală din timpul Brâncoveanului este deliberată. Câteva exemple mai vădit apologetice: „Lumină cu dreapte dovediri din dogmele Besearicii Răsăritului asupra dejghinării papistașilor” (1699); „Pravoslavnica mărturisire a Săbornicescei și apostolescii Besearecii Răsăritului” (1691); „Învățătura dogmatică a Bisericii Răsăritene” (1703); „Panoplia dogmatică” (1710); se tipăresc însă și cărți patrtistice ca „Mărgăritarele” Sfântului  Ioan Gură de Aur, „Leastviță” (Scara Sfântului Ioan),  „Patericul”, precum  și  cărți populare  duhovnicești, ca „Mântuirea păcătoșilor” sau „Floarea  darurilor”; sunt trimise cărți de cult, Evanghelii, Liturghiere, românilor greu încercați din Ardeal, dar și arabilor și georgienilor, din ținuturi mult mai îndepărtate.

Așadar, un adevărat apostolat susținut la mai multe niveluri: la nivel dogmatic – mărturisiri de credință; la nivel de cult – cărțile atât de necesare pentru săvârșirea sfintelor slujbe; la nivel de popularizare – cărți patristice și duhovnicești. Și nu se putea alt mitropolit mai potrivit unei astfel de epoci decât energicul Antim Ivireanul. Un asemenea program nu poate fi gândit și elaborat decât de un creștin foarte conștient, cu  o credință lucrătoare și cuprins de râvna Bisericii.

De altfel, actul simbolic cel mai însemnat care precede chiar domnia sa este editarea primei Biblii în limba română, în anul 1688, sarcină pe care Brâncoveanu a împlinit-o ca ispravnic al voievodului Șerban Cantacuzino. Începutul bun pus cu această lucrare fundamentală a fost continuat cu o premeditată și perseverentă strategie. Sub domnia sa există cinci centre tipografice (București – cinci tipografii, Snagov – doua tipografii, Râmnic – o tipografie, Târgoviște – o tipografie) și sunt editate aproape nouăzeci de titluri. Pe lângă cele menționate mai sus, predomină cărțile de cult, ca Octoihul, Triodul, Mineiul, Litughierul, Evanghelii, Psaltiri, Ceaslovuri, dar și cărți duhovnicești. De asemenea, merită menționat aparte faptul că pe timpul lui Brâncoveanu a fost tipărită și prima carte de psaltică românească, opera ieromonahului Filothei: „Psaltichie românească”.

Cuvântul, odată tipărit, nu este, decât rareori, comercializat. Mare parte a cărților sunt răspândite gratis „mulțimilor creștine”, „în baza principiului că adevărul nu poate fi vândut”, cum remarca istoricul Al. Duțu. Apostolatul brâncovenesc nu se oprește la granițele Țărilor Române, ci vizează, înscriindu-se, și aici, în „dunga cea mare” a voievozilor, întreaga creștinătate răsăriteană. Tipăriturile de limbă greacă, arabă și georgiană, laolaltă cu daniile (cărți, bani, obiecte de cult, tiparnițe) și sprijinirea așezămintelor monahale de la Muntele Athos, Muntele Sinai, a patriarhiilor orientale ale Alexandriei, Ierusalimului și Damascului, legăturile strânse cu patriahia Constantinopolei, arată o acțiune la fel de sistematică de revitalizare și sprijinire a fostului spațiului bizantin.

Unii patriarhi, ca Dositei și Hrisant Notarra ai Ierusalimului, sunt prieteni personali ai voievodului și prezențe constante la curtea sa, care a devenit, de altfel, centru de iradiere culturală prin Academia Domnească, instituție de învățământ gratuit, deschisă tuturor claselor sociale, unde se formau, prin acordarea de burse, clerici, artiști, traducători pentru comunitățile creștine orientale.

Într-o țară „robită și lipsită de pază și ziduri”, în vremuri „pline de greutăți și turburări și nenorociri”, constată Sevastos Kimenitul, profesorul Academiei,  domnitorul „investește”, în „omul  dinlăuntru”, în școală și biserică, în ceea ce strategii de astăzi numesc „puterea blândă” (soft power).

Brancoveanu - Sorin Efros, Bumbestiicoana de Sorin Efros

Legaturi:


Categorii

Documentare, Sfintii Martiri Brancoveni, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “REALISM BRÂNCOVENESC IN VREMURI DE CUMPLITE PRIMEJDII. Voda Constantin intre cei care “amageau numele crestinatatii” si “fiarele” turco-tatare

  1. Ce discrepanta intre Voda Brancoveanu si dregatorii de astazi!
    Daca citesti cu atentie despre vremurile cu advarat grele dpv geopolitic de atunci, intelegi mai bine anvergura lui Brancoveanu si binecuvantare primita de tara romaneasca printru-un asemnea voievod. Pe langa “vulturul crestin” Bravcoveanu, presedintii ultimelor decenii par niste “pui de cuc” rataciti ai istoriei…
    Care va sa zica, iaca semn vizibil ca ne apropiem de sfarsitul veacurilor 🙂

  2. Dupa umila mea parere cea mai importanta monografie a epocii este lucrerea lui Anton-Maria Del Chiaro, Revoluțiile Valahiei. El a servit în Țara Românească drept secretar al domnului Constantin Brâncoveanu și tutore al copiilor lui Ștefan Cantacuzino.

    http://cimec.ro/Carte/delchiaro/index.html

  3. frumoasa cartea… am citit-o recent.

  4. Pingback: Alt timp, alt popor. Fragment din TRIODUL romanesc din 1798: ROMÂNII S-AU INDELETNICIT MAI MULT CĂTRE ÎNTEMEIEREA CREDINȚEI… | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: SFINȚII BRÂNCOVENI, “mănunchiul” impreună-muceniciei și PUTEREA VIZIUNII – un destin sub semnul Crucii, transpus în ICOANE sublime, insuflate de Duh, de pictorul ELENA MURARIU: “Eu văd vremu­rile pe care le trăim acum foarte a
  6. Pingback: AMBASADA RUSIEI IN ROMÂNIA si cursul sau scurt de RESCRIERE a ISTORIEI NATIONALE
  7. Pingback: Cuvinte grave ale Părintelui Cezar Axinte la SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI (2017) despre timpul critic pe care îl trăim: “NU NE PREDĂM! Sunt vremuri de vijelie și asta e doar “puiul”. O să vedem și lucruri mai mari decât acestea,
  8. “Predecesorul lui Brâncoveanu, voievodul Șerban Cantacuzino, oricum mai prudent ca alții, ar fi fost și el amăgit de iluzoria perspectivă de a restaura Imperiul Bizantin cu ajutorul Imperiului Habsburgic”

    De la Hanul Şerban Vodă la Banca Nationala
    Se spune că îndată ce principele Şerban Cantacuzino a poruncit zidirea Mânăstirii Cotroceni, începută la 26 mai 1679, s-a gândit s-o înzestreze cu un han uriaş, care să ocrotească vistieria sfântului locaş de lăcomia zarafilor ovrei.
    Hanul Şerban Vodă rivaliza cu marile construcţii de acest gen de la Constantinopole, Viena, Lipsca şi Padova.
    După moartea neaşteptată, probabil prin otrăvire, a lui Şerban Cantacuzino, cauzată de vreun agent al Sultanului, furios pentru ajutorul acordat creştinilor în timpul marelui asediu al Vienei, soarta hanului neterminat a depins de bunăvoinţa lui Constantin Brâncoveanu.
    A trebuit să se scurgă un veac şi jumătate până când arhimandritul Visarion a putut să desăvârşească latura hanului neterminată de ctitor, lucrare efectuată în anul 1803. Pe lângă aceasta, a pus ordine şi în relaţia cu neguţătorii din han.
    Râvna acestui gospodar a încălcat anumite calcule ale supuşilor austrieci şi ruşi, 13 ani mai târziu el fiind destituit din funcţie sub acuzaţia de “rea economie şi netrebnică chivernisire”! Cum răul odată urnit anevoie mai poate fi oprit, în 1829 ocupanţii ruşi au transformat hanul în spital militar, din care motiv va fi vizitat aproape zilnic de Pavel Kiseleff, guvernatorul Moldo-Valahiei.
    În Hanul Şerban Vodă, pe urmele tradiţiei întemeiate de Kiseleff şi după ruşinoasa secularizare a averilor mânăstireşti, când stăpânii laici ai bisericii au încălcat dispoziţiile testamentare ale ctitorilor, autorităţile româneşti vor instala – provizoriu – Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni şi direcţia Monitorului Oficial, ambele idei ale lui Ion C. Brătianu.
    Lăsat să cadă în paragină, hanul lui Şerban Vodă Cantacuzino a fost pus pe lista demolărilor.
    Pretextul? Cel obişnuit în asemenea cazuri: “modernizarea urbei noastre Bukuresti”! Curios lucru: hanurile domneşti şi cele ridicate de negustorii români erau şi sunt destinate târnăcopului, în vreme ce hanul lui Manuk, martor al răpirii Basarabiei, ori al lui Elias îşi trăiesc a doua tinereţe… În 1882 două duzine de zilieri s-au năpustit cu forţa şi injuriile ignoranţei asupra venerabilei construcţii, strivind cu barosul şi târnăcopul două veacuri de istorie valahă şi locală. În loc a fost înălţat Palatul Băncii Naţionale (bancă privată naţional-liberală!).
    http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/hanul-serban-voda-de-emanuel-badescu-8631529/

  9. Pingback: SFINTII MUCENICI BRANCOVENI – “MACABEII” ROMÂNILOR. “Mai bine sa mori de o suta de ori, decat sa iti pierzi credinta!” – “Spectacolul” zguduitor si pilduitor al MARTIRIULUI FAMILIAL, ca icoana a supremei DE
  10. Pingback: PILDA SFINTILOR MARTIRI BRANCOVENI PENTRU NOI, in predica Parintelui Tudor Ciocan (audio, text): RUSINAREA DE DUMNEZEU, FRICA DE OAMENI si COMPROMISURILE ne imping la DESPARTIREA DE HRISTOS: “Degeaba iti supravietuieste neamul, daca iti pierzi mantu
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate