COLONIZAREA CULTURALA A ROMANIEI
Colonizarea culturală a României/ Familia Ortodoxa nr. 46
Am văzut, în numărul trecut, cum a fost pusă la colț și ”disciplinată” Biserica de elita modernizatoare a României în sec. XIX și la începutul sec. XX. Arătam acolo că fenomenul de marginalizare și transformare a ortodoxiei într-o religie tolerată, anume secularizarea, nu s-a redus la confiscarea proprietăților, lucru îndeajuns de grav în sine, ci și la confiscarea învățământului bisericesc, la îngrădirea și occidentalizarea unor mijloace de exprimare religioasă (pictură, cântare), la restricționarea accesului la monahism etc. Prin urmare, secularizarea a fost, de fapt, gândită ca o aplicare a unui întreg mecanism de colonizare culturală[1] a românilor, menit, pe de o parte, smulgerii deprinderilor, concepțiilor și chiar a limbajului ”vechi” specifice unui popor agricol, răsăritean și ortodox, și, pe de alta, înlocuirii tuturor acestora cu deprinderi, concepții și limbaj noi, ”moderne”, care să corespundă unei națiuni așa cum o concepeau elitele modernizatoare ale României.
Spre exemplu, un lucru despre care se vorbește foarte puțin este chiar impactul pe care l-a avut această ”modernizare” asupra limbii românești. Limba, element esențial al oricărei culturi, este, totodată, un domeniu strategic pentru ingineriile sociale moderne. Nu degeaba George Orwell imagina procesul neîntrerupt de inventare și impunere a ”nouvorbei” prin care puterea totalitară stabilea discreționar semnificațiile cuvintelor ca mijloc de control al gândurilor individului. Cine stăpânește semnificațiile cuvintelor stăpânește, într-o bună măsură, și mințile oamenilor. În cazul nostru modificările nu s-au produs, pe atunci, într-atât de violent. Dar ofensiva a existat și ea a reușit să mutileze, într-o anume măsură, limba și gândirea românească. Cine vrea să aibă o imagine plastică a acestui proces nu are decât să ia un text literar din perioada pașoptistă și să-l compare cu un text din perioada istorică anterioară sau cu unul folosit în cărțile bisericești vechi. Limbajul textelor pașoptiste este țipător, strident, franțuzit, cu exagerări de care au făcut haz și boierii mai moderați (a se vedea Vasile Alecsandri, Coana Chirița), ne zgârie urechea și frapează prin aerul său de produs artificat rapid expirat. Nu are farmec ci, dimpotrivă, este pur și simplu caraghios. Limba pașoptiștilor a expirat rapid pentru că era artificială și creatori ca Eminescu sau Caragiale au stigmatizat această orientare culturală pe care un clasic o numea, sugestiv, ”beție de cuvinte”.
Beția de cuvinte, termen extrem de relevant, căci semnifică nu doar o babilonie a termenilor și a ”creațiilor” literare de imitație facilă, ci o confuzie conceptuală, o găunoșenie lăuntrică și o pierdere a sensurilor culturale proprii. Nu ne referim aici doar la problema creațiilor literare proaste, ci la o problemă mult mai adâncă, ce ține de pierderea identității culturale organice fără de care persoana devine un chimval răsunător și gol, lipsit de discernământ și pradă modelor intelectuale și, mai grav, mecanismelor de putere și dominare ale unor elite machiavelice. Diverși cercetători au considerat că limba (în genere, nu doar română) este o structură culturală care împlinește funcția unui cod purtător de semnificații: prin stăpânirea limbajului și folosirea lui oamenii își comunică mesaje pe care le codifică și le decodifică în funcție de înțelesurile pe care le moștenesc și transmit mai departe. O tulburare, o intervenție brutală în structura lingvistică a unui popor schimbă sau modifică modelul cultural al acestuia. În acest sens, o altă formulă celebră lansată tot de Titu Maiorescu, formă fără fond, prin care desemna procesul de imitație superficială și grăbită a civilizației occidentale de către elitele românești, poate avea o adâncime mai mare: forma lingvistică a noii Românii, a României moderne, era o formă artificială care genera un model cultural la fel de artificial și găunos și, prin consecință, personalități lipsite de consistență[2]. Celebrul Rică Venturiano, pretențiosul caraghios al lui Caragiale din O noapte furtunoasă (1878) nu este doar un simplu personaj dramaturgic ci reprezintă un TIPAR CULTURAL pentru tinerimea vremii sale.
Acest lucru a fost sesizat de același Dostoievski la care facem trimitere aproape neîncetat, din cauza similarităților proceselor culturale de modernizare prin care au trecut popoarele român și rus în sec. XIX. Astfel, referindu-se la moda rușilor din înalta societate de a vorbi în franceză, scriitorul remarca faptul că, de fapt, rezultatul lingvistic era un fel de jargon, o limbă moartă ”care nu-i naturală, ci construită, o limbă fantastică și dementă, tocmai pentru că e luată cu atâta îndârjire drept autentică, într-un cuvânt, o limbă care nu-i deloc franceză, întrucât rușii, ca de altfel, orice persoane de altă naționalitate (…) doar învață un jargon străin, prefabricat și, poate, cel mult, impertinența de frizer a frazei, urmată probabil și de ideile de același tip.” Concluzia? Cei care fac aceasta ”singuri își condamnă bietele capete la tristul destin de a nu avea toată viața nicio idee proprie”, iar intelectualii care procedau astfel deveneau ”ceva dezrădăcinat, fără temei și principii, mediocrii internaționali purtați de toate vânturile Europei”. Diagnosticul lui Dostoievski se aplică integral și în cazul românesc. Fandoseala păturilor subțiri ale popoarelor răsăritene a costat scump, sărăcind nu doar bagajul colectiv cultural, dar și discernământul personal. Un fenomen care a dus la o înstrăinare a noastră: o înstrăinare de noi înșine și unii de alții, o înstrăinare între părinți și copii, între elită și popor, între sinele pe care-l afișăm public și intimitatea noastră stearpă.
În schimb, ajunge să deschidem Biblia de la 1688 pentru a descoperi acolo o limbă autentică ce poartă o pecete de tainică viață. O simți că era limba vorbită, cotidiană, a oamenilor din acel timp, că nu era o limbă a cancelariilor sau a modelor culturale, nici a unui număr restrâns de cărturari ci era limba vie a unui popor viu. De asemenea, traducerile filocalice ale Sfinților Ioan Scăraru, Macarie Egipteanul, Ioan Damaschinul, Vasilie cel Mare și alții, sau scrierile Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, pentru a ne limita doar a aceste nume, care au fost recuperate și retipărite de curând prin păstrarea formelor lingvistice vechi, arată același lucru. Este o limbă plină de gust și mireasmă, spre deosebire de păsăreasca fadă a limbii ”pașoptiste”, o limbă care deschide orizonturi și semnificații, pe când cealaltă este extrem de reductivă, având semnificații valabile doar pentru acel timp și doar prin identificarea împrumuturilor din franceză. Nu este deloc lipsit de importanță faptul că Mihail Eminescu, de pildă, așa cum a arătat acad. Virgil Cândea, se inspira, inclusiv în preluarea unor termeni lingvistici, din scrierile traduse în română la 1819 ale Sfântului Nicodim Aghioritul. Poetul căuta o limbă română care să aibă vâna autenticității și găsise drept sursă de inspirație inclusiv acest manuscris patristic.
Mircea Vulcănescu a fost primul care a sesizat faptul că structura lingvistică sau, mai simplu spus, limba unui neam, este elementul cheie al tiparului său cultural. Astfel, printr-o investigare a semnificațiilor limbajului românesc, el a reconstruit ”dimensiunea românească a existenței”, adică viziunea asupra lumii pe care o avea poporul român și care-i ghidează acțiunile, alegerile, atitudinile în fața vieții și a morții. Nu este vorba aici despre o viziune similară celor propuse de filosofi sau de literați, ci de un mod intim înrădăcinat în adâncul sufletului, deseori fără să aibă o exprimare explicită, dar întotdeauna prezent, fie și în mod inconștient, în omul românesc. De aceea, îndepărtându-ne de propriul tipar cultural, adoptând modele străine, lăsându-ne colonizați cultural, suntem condamnați ori unei superficialități anoste și sterile, reduși la reproducerea stereotipă a unor formule de împrumut, ori unui permanent conflict interior între ceea ce am fost învățați și ceea ce, în adâncul sufletului nostru, simțim și năzuim. Demersul filosofului și martirului creștin avea întocmai rostul de a găsi împăcarea cu propria noastră dimensiune lăuntrică, cea autentică, de a identifica, prin limbajului, al cuvintelor, ”fața proprie a poporului, lăsată de Dumnezeu, chipul lui de a vedea lumea și de a o răsfrânge pentru alții”.
Un chip, din păcate, adumbrit și ciobit de colonizarea culturală prin care am trecut. Fragmentarea limbii a corespuns fragmentării culturale a poporului. Cum remarcam mai sus, un fenomen de înstrăinare de noi înșine s-a insinuat în lăuntrul nostru și nu ne-a mai părăsit de două veacuri, de când rătăcim prin istorie ca niște bezmetici cuprinși, parcă, de o beție provenită din adăparea la tot felul de izvoare culturale apusene stătute. Așa se face că nu mai suntem formați într-o cultură organică, vie și întreagă, ci într-o cultură mozaicală, compusă din numeroase influențe, eclectică, ce ne face să ne simțim parcă neîntregi, incompleți, neterminați, într-o postură de osândiți ai istoriei: cu standardul culturii ”superioare” occidentale atârnând deasupra ochilor și prinși, în același timp, ca într-o capcană, în ceea ce unii consideră, spre nenorocirea lor, a fi un fel de mocirlă respingătoare, amorfă. Ce să mai spunem despre generațiile actuale, la care abia dacă mai ajunge doar câte un firicel de mireasmă din cultura acestei lumi vechi, prin tămâia care mai ajunge, uneori, strecurându-se, afară din biserici în lumea atât de nebună și babilonică în care trăim astăzi?
În zilele noastre, părintele Rafail Noica a remarcat efectele modernizărilor și schimbărilor succesive ce au despuiat, pe alocuri, cuvintele de semnificațiile lor profunde, raportându-se critic la babilonia de sensuri o acordăm cuvintelor duhovnicești: ”Vavilonia de al doilea grad este că sensul cuvintelor se înţelege în multe feluri în aceeaşi limbă. Criza noastră în Biserica este că nu mai vorbim sensul cuvintelor Părinţilor noştri în Duh. Toată “Filocalica” [cultura filocalică] este pentru noi o carte închisă! … Cuvintele le înţelegem – iar dacă nu, avem un dicţionar şi le putem vedea acolo – dar sensul este altul. (…) Noi astăzi suntem în acea stare de vabilonie, de amestesc, nu de limbi ci de sensuri ale cuvintelor, în care suntem… dez-bisericiti.( …) Ne dez-bisericim, ne în-vitregim de Dumnezeul nostru, ne în-vitregim de noi, de firea noastră, intrăm într-un divorţ cu noi insine– şi asta este poate izvorul esenţial al sfâşierii omului postmodern.”
Să recuperăm o limbă veche, o cultură veche care, între timp, au fost supuse proceselor de modernizare, este greu dacă nu imposibil. Autenticul nu poate fi recreat in-vitro, în laborator, și nici măcar edițiile transilterate din cărțile duhovnicești scrise în limba română veche, bune pentru bibliotecă și pentru a ști de unde venim dar ineficiente pentru viața cotidiană, nu ne pot ajuta în acest sens și nici nu ne garanta o viață duhovnicească mai autentică.
Avem, însă, viața în Hristos, adică viața în Biserică. Dimensiunea creștină a existenței ne este încă accesibilă și, dacă vom căuta cu sinceritate, ni se va dărui. Să fim însă conștienți că, dacă o vom trata cu ușurătate, se va lua de la noi!
[1] Folosim cuvântul ”cultură”, în acest articol, în sensul cel mai larg cu putință: viziune despre viață, obiceiuri, tradiții, atitudini, comportamente, practici sociale, tot ceea ce deprinde un om care face parte dintr-o comunitate anume. Nu îl folosim, așadar, în sensul restrâns de cultură literară, spirituală etc.
[2] De altfel, chiar Titu Maiorescu vorbește despre ”neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.” Falsitatea era, așadar, atât de extinsă încât afecta până și structura filologică a limbii. Judecata era valabilă și pentru starea școlii: ”înainte de a avea învățători sătești, am făcut școli prin sate, și înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii și universități și am falsificat instrucțiunea publică.” Concluzia acestei stări de fapt în care formele sunt despărțite de fond este drastică: ”este mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea”.
Ioan Bucur/ Familia Ortodoxa nr. 46
Nota noastra:
Pe langa procesul istoric descris mai sus, venind mai in zilele noastre, ar mai trebui adaugat faptul ca acest tip de colonizare pe dimensiunea culturala, deseori, nu este altceva decat reversul celuilalt tip – economic si geopolitic. Atat imperiile cat si corporatiile au nevoie nu doar de o dominatie a puterii lor tangibile, militare, ci si de hegemonie culturala, pentru a se forma, in teritoriile colonizate, mase de oameni care le accepta agenda si le cumpara marfurile – si asta nu ar fi un rau in sine, daca acea agenda nu ar presupune exploatarea coloniei si daca acele marfuri nu ar implica distrugerea economiei locale. Globalizarea, americanizarea, fenomene ca raspandirea fast-food-urilor, supermarketurilor etc., nu sunt altceva decat manifestari ale acestei tentative de hegemonie culturala mondiala care are drept finalitate stergerea identitatilor si culturilor locale si formarea unei gandiri unice si a unor deprinderi de “angajat”/consumator unic.
Un corolar al acestei fenomen este, desigur, saracirea lingvistica. Mult ajutata de comunicarea tot mai “digitalizata”, care are drept efect fragmentarea frazarii (tendinta tinerilor este de a vorbi nu in propozitii articulate, ci in a comunica franturi de expresie), aceasta saracire si impregnare cu tot felul de termeni straini duce, de asemenea, la o saracire a gandirii si a trairii interioare. Devenim astfel extrem de permeabili modelor “culturale”, ideologice, stereotipiilor de toata factura, fara sa mai sesizam artificialitatea acestora sau provenienta lor straina si inadecvata spiritualitatii sau realitatii noastre. Pierzand gustul adevarului, nu mai suntem in stare sa sesizam simulacrul…
Legaturi:
- PARINTELE RAFAIL NOICA (audio si text): Crestinul postmodern intre babilonia sensurilor si dreapta intelegere
- DECONSTRUCTIA ROMANIEI
- FANUS NEAGU SI HOITARII: “Urat mai traiti, domnilor! De unde aceasta pornire imbecila de a ne spurca izvoarele?”
- Profetism dostoievskian “la lucru” (III): “Cine isi blestema trecutul, acela-i de acum al nostru, iata formula noastra!” … sau demascarea “demonilor” Europei
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Articolul mi se pare o exagerare, ca si afirmatia parintelui Noica cum ca “Toată “Filocalica” [cultura filocalică] este pentru noi o carte închisă!”. Daca mergi pe ideea asta, si Sfanta Evanghelie este o carte inchisa pentru noi… Domn’le, sufletul omului nu este ceas cu cuc, ai scos o rotita si gata, nu mai merge.
Este adevarat ca unii incearca sa-L scoata pe Dumnezeu din viata oamenilor, si implicit si din vocabular, insa asta nu inseamna neaparat ca si reusesc, sau ca vor reusi vreodata. Singurul lucru care conteaza este pacatul. Doar atunci castiga diavolul, cand omul pacatuieste. Ingineriile lingvistice sunt doar un element secundar, in cel mai bun caz, poate nici macar atat.
Articolul insusi, in mod paradoxal, cu toate ca prezinta ingineria lingvistica ca pe un soi de manopera magica extraordinar de potenta si periculoasa, prezinta, in mod corect, rezultatele ei ca fiind ridicole, artificiale, predestinate unei disparitii rapide.
A, sa interzici cuvinte si concepte, asta poarta alt nume. Se cheama spalare de creier si reeducare fortata.
@porcul trist:
Exagerata e si interpretarea ta chiar, ca doar articolul se incheie astfel:
Prin urmare, e vorba de un proces social descris aici, nu e vorba despre inaccesibilitatea vietii duhovnicesti sau a textelor. Adica vechea lume romaneasca era ca un aluat din care se puteau plamadi personalitati anume. Iar acest lucru, astazi, lipseste, aluatul e mai faramicios si mai prost. Si asta se vede pe noi, nu, dar nicidecum nu ne opreste in a avea o viata duhovniceasca sau in a citi si intelege Filocalia si celelalte. E un proces de degradare vizibil, despre care s-a mai vorbit, si care se regaseste si in dimensiunea asta lingvistica. Afirmatia pr. Rafail este tare, poate, insa desigur ca nici ea nu poate fi luata ad literram si nici parintele nu a transmis acest lucru.
frate,… de ce porcul… şi de ce trist..?
Cele ce susţii spun limpede ce, şi ca cine crezi frăţia ta.
Parintele Rafail a spus ce a spus, ca rezultat al căutării mântuirii sale prin lepădarea (pe care o face orice monah), de cele de care noi nu vrem şi… nu ne putem desprinde.
Dacă spunea (cele în discuţie), Domnul Rafail Noica cel de dinainte, (cel ne-ajuns la o hotărâre crucială, ne căutator a mântuirii cu toată fiinţa, cum este monahul), nu aş fi îndrăznit să-ţi spun nimic.
Dar când un om cum este dânsul, a renunţat la tot (şi nu cred că a fost puţin) alegând să devină (şi să rămână AZi, doar simplu monah) este taxat astfel, ma facut să intervin şi să întreb :
Căutând cu tot dinadinsul Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui ai ajuns să crezi cele ce susţii?
Eu nu am puterea să renunţ la tot, să mă fac monah ca sfinţia sa, să caut cele amintite cu dăruirea cu care o face părintele (ca să nu mai vorbesc că nu este un om de rând cum sunt eu). Numai sub acest aspect privind cele spuse şansele de a greşi sunt mult mai mici pentru sfinţia sa decât pentru mine şi bineânţeles şi pentru frătia ta.
Cred că dorind să-ţi aperi cele ce crezi, (cu toată taria) nu ai observat cât de puţin ortodoxă este abordarea, şi cât de mult răneşte (ori poate strica) credinţa multora.
Iertare frate pentru îndrăzneală.
Ai ales să te numeşti astfel dintr-o logică personală care nu pare ortodoxă (şi care ca şi cele susţinute) nu sporeşte nici credinţa, nici valoarea, nici smerenia şi nu aduce folos nimănui ci îndoială şi pagubă.
Cuvântul este o putere.
Cuvântul este un mister.
Cuvântul este dar şi taină,
(Trimisă nouă), de la cer.
Cuvântul poate’aduce lumii
Şi Adevărul şi Lumina.
Cuvântul poate să înşele
Şi să cultive-n el minciuna.
Cuvântul leagă şi dezleagă,
Învie omul şi-l sfinţeşte.
Cuvântul taie şi ucide,
Distruge, spurcă, şi sluţeşte.
Cuvântu’aduce mângâierea
Şi bucuria şi iubirea,
Pătrunde-n inimi şi cultivă
Frumosul, sfântul, mântuirea.
Cuvântul poate’aduce-n suflet
Puteri malefice cumplite
(Ce nasc şi cresc un om satanic
Şi rele ne-mai-auzite).
Cuvântul ne-a dat viu’n tină
Şi ne-a unit cu Dumnezeu
Ne-a arătat taina vieţii
(Prin Iisus, Cuvântul său).
Cuvântul poartă-n el iubirea.
Cuvântul duce ruga’n cer.
Cuvântu-i una cu fiinţa.
E gând, e duh. Este mister.
Sfântul Ioan Evanghelistul
Ne’arată ce n-am cunoscut
(Vorbidu-ne despre Cuvântul,
Prin care toate s-au făcut).
. . . . . . . .
La început a fost Cuvântul
(Născut din Tatăl Dumnezeu).
Şi Dumnezeu era Cuvântul
(Şi noi îl ştim, din darul său).
Prin El sa făcut tot, (şi toate
Care cunosc un început).
Nimic din cele ce-s făcute
Fără de El nu sa făcut.
Cuvântul sfânt este Lumina,
(Prin care lumea sa făcut).
În ea a fost, din începuturi,
(Dar lumea nu la cunoscut).
El plin de har şi de iubire,
Întru’ale sale a venit
(Prin întrupare, din Fecioară),
Însă ai săi nu l-au primit.
Acei care-au primit Lumina,
(Şi cred în El), sunt oameni vii
Căci El le-adat darul vieţii,
Lui Dumnezeu să-i facă fii.
Că nu din carne şi din sânge,
(Că nu din poftă s-au făcut),
Ci de la cer (prin taina sacră),
În Dumnezeu toţi s-au născut.
Din plinătatea Lui noi, oameni,
Har peste har (în veci), primim.
Prin El cunoaştem Adevărul.
Pe Dumnezeu, prin El îl ştim.
. . . . . . . .
În el se află însăşi viaţa,
Şi-n El tot omul pe pământ,
Cunoaşte, creşte şi cultivă,
(Tot ce doreşte), prin cuvânt.
În libertatea lui divină,
Ajungem sfinţi şi iubitori,
Ori slugi netrebnice, ori Iude,
(De Dumnezeu răstignitori).
Cuvântul nostru poartă-n lume,
Valoarea ce i-o dăruim.
Prin el primim pe veci osânda,
Sau taina, (să ne mântuim).
Dă-m viaţă-n fiecare clipă,
La milioane de cuvinte.
Dar câte-s rele şi spurcate,
Şi câte-s vrednice şi sfinte ?
Din limba vechilor cazanii,
Ne-am făurit un grai ceresc,
Dar mai e sfânt, curat şi dulce
Azi graiul nostru românesc ?
Din inima fără prihană
“Curg” vorbe sfinte şi curate,
Ce’aduc lumină şi iubire,
Valori şi gânduri minunate .
În dragostea fară prihană
Iubirea-i taina din cuvinte
Care sfinţeşte dă viul
Smereniei şi celor sfinte.
Dar din adâncul înrobirii,
(Din scîrna faptelor stricate),
Ţâşnesc cuvintele ruşinii
Ce nasc doar poftă de păcate
Cuvântul nostru poate aduce
Prin el valorile cereşti,
Şi frumuseţea şi iubirea,
Şi forţa minţii omeneşti.
Şi poate aduce duhul morţii,
Şi-al scîrnăviilor cumplite,
Prutând pe veci de veci în lume,
Doar mărturii nelegiuite .
Cuvântul zilelor de’acuma
Se umple’n altfel (şi-n Iisus),
Că-i ce’a produs modernul lumii
Şi duhul “marelui” apus,
Că…, (chiar şi-n sfintele biserici)
Nu prea ne’nalţă rugăciunea,
Ci erudiţia şi rangul,
Prestigiul faptelor şi… lumea.
Cuvântul vechilor cazanii
(Mustind de darul lui Iisus),
Spre’al înţelege ( noi… modernii),
Se cere (tot mai mult), tradus.
Ne-am depărtat de limba veche
(De moşi şi de stămoşi), de cer,
De când dăm crez “deşteptăciunii”
(Crescute într-u Lucifer).
Limbajul nostru nu mai poartă
Divinul, viul, în cuvinte,
Ci amăgirea şi minciuna
Şi lepădarea de Părinte.
Cuvântul rugii nu prea cere,
Ci laudă “deşteptăciunea”
“Ortodoxeşte” cultivată,
Şi-n care ascusă ( râde)… lumea.
Nu mai zidim tainic Cuvântul,
În inimă în chip ascuns,
Prin ruga tainică adâncă,
Ci construim ca în apus.
Comoara noastră nu-i adâncul.
Nu-i pacea Lui interioară
Ci-i doar ce este la vedere
Şi îmbrăcăm pe dinafară.
NAE IONESCU: “Acum stim ce e inoire: inoire nu poate sa insemneze schimbare pur si simplu, ci crestere fireasca.”
Pe mine atat de mult ma bucura sa-l aud pe parintele Rafail in conferintele sale. Limba pe care o vorbeşte, deşi mereu işi cere scuze ca nu-şi găseşte cuvintele, este o limba bogată şi dulce. Am cumparat toate traducerile sale şi le-am citit cu bucurie şi pentru conţinutul lor dar şi pentru limba în care au fost traduse.
Părintele prihăneşte traducerile cărţilor sfinte pe care le avem dar şi spune că nu mai este timp pentru alte traduceri pentru că s-a ajuns la un sfârşit de istorie.
Traducerea vieţii cuviosului Siluan (spre exemplu) ştim că a fost făcută şi de nişte profesori teologi de la Sibiu dar au grşit chiar în traducerea titlului – “Între iadul smereniei şi iadul deznădejdii”- o spune tot părintele, răspunzând la o întrebare.
Părintele îşi caută cu grijă fiecare cuvânt pe care-l rosteşte. O spune el însuşi, că încă de la o vârstă fragedă l-a interesat sensul şi originea cuvintelor. Apoi la câte limbi ortodoxe cunoaşte şi-a putut permite să facă aprecieri asupra traducerilor pe care le avem. Şi nu a spus nimic cu răutate ci făcând o comparaţie între traducerile pe care le au sârbii din greacă şi cele pe care le avem noi. Părintele spune că fără o trăire ortodoxă a traducătorului, traducerea cărţilor sfinte pierde din sensuri.
Poate că articolul ar fi putut să sublinieze şi ceea ce spune Virgiliu Gheorghiu în conferinţele sale: sărăcirea limbii sau şi mai rău incapacitatea de a se exprima-pe care o vedem la tinerii noştri-este şi o expresie a scăderii capacităţii intelectuale. Deşi acumulează ani mulţi de şcoală, tinerii nu mai sunt capabili să se facă înţeleşi. Deşi sunt mulţi absolvenţi de facultăţi, doar o treime îşi merită diplomele. Cred că o diplomă de bacalaureat din perioada interbelică valora mai mult decât o diplomă de licenţă din zilele noastre. Este trist…
Offtopic si nu chiar
Sa inteleg ca nu mai pastrati obiceiul organizarii rugaciunii comune din Psaltire pe perioada Postului Nasterii Domnului? Intreb asta pentru ca e deja tarziu si nu ati postat inca nimic…Era o initiativa frumoasa si binecuvantata, dupa parerea mea. Doamne, ajuta!
@Sebi:
Rugam rabdare, vom relua, cu ajutorul lui Dumnezeu, acest obicei. Doritorii ne pot scrie deja pe mailul psaltire@cuvantul-ortodox.ro.
@porcul trist
“Singurul lucru care conteaza este pacatul. Doar atunci castiga diavolul, cand omul pacatuieste. Ingineriile lingvistice sunt doar un element secundar, in cel mai bun caz, poate nici macar atat.”
Din pacate in BO am ajuns sa ne ocupam mai mult de “inginerii” lingvistice sau de alt gen (apocalipsa, etc), decat de propriile pacate, de ceea ce trebuie sa facem NOI fiecare in parte pentru mantuire. Poate de aceea este si prejudiciata ortodoxia. Tranferam toata responsabilitatea pe conditii sau conjuncturi externe, uitand ca Hristos a venit intr-un Israel ocupat de un Imperiu (Roman) si nu s-a exprimat nicio clipa impotriva Imperiului, ba dimpotriva a spus “dati Cezarului ce este al Cezarului”, si a indemnat pe cei care au crezut in El sa se ocupe de propriile pacate, sa nu judece, sa binecuvanteze dusmanii…
Iertati-ma !
@Hrisanti si altii:
Cine nu are folos de astfel de articole poate gasi, din plin, pe acest site, multe alte materiale prin care sa se cultive duhovinceste.
Eu vad multa duhovnicie in continutul acestui articol. Preocuparea pentru sensul cuvintelor ne angajeaza extraordinar de mult in ducerea unei vieti duhovnicesti adevarate. Pe mine materialul m-a motivat sa imi inmultesc atentia la cuvintele pe care le folosesc si mai ales la cele dinlauntru care fac sa iasa cuvintele pe care le folosesc. Spunea parintele Rafail la un moment dat ceva de genul: cuvintele cu care noi slavim pe Dumnezeu sunt corecte, ortodoxe dar noi nu mai putem sa simtim ortodox.
Doua exemple:
1. vorbind cu niste tineri de pe aici si auzind ca la doua vorbe foloseau un cuvant urat, i-am intrebat ce inseamna pentru ei respectivul cuvant urat. Si ziceau ca inseamna felul lor de a exprima o stare de nemultumire sau de enervare insa sensul initial nu il mai stiau.
Cred ca orice cuvant este purtator al unui duh pentru ca nu degeaba oamenii au inteles a-L numi pe Hristos Dumnezeu-Cuvantul.
2. Sambata trecuta eram la o sfestanie intr-o casa noua si foarte foarte moderna. In timpul slujbei imi fugeau ochii spre peretii de sticla si mi-am dat seama ca nici cuvintele slujbei nu se potriveau cu mediul respectiv, tocmai pentru ca peretii de sticla descopera un duh iar cuvintele slujbei un altul.
@Mircea:
Nu stim daca se poate vorbi despre asa multa duhovnicie, dar sigur-sigur nu este vorba (doar) despre neologisme sau chestiuni strict lingvistice in sensul uzual al termenului. Lucru lesne observabil daca articolul …s-ar citi. 🙂 Asa cum spui si fratia ta, e vorba si de un duh, dar si de deprinderi, de ceea ce suntem, de ceea ce gandim si simtim, practic de o vietuire anume, nu doar despre concepte, valori, norme etc.
@ Admin!
Exceptionala ultima idee-concluzie a fratiei…”pierzand gustul adevarului, nu mai suntem in stare sa sesizam “simulacrul”…”
Parintele Rafael Noica vorbeste in cartea sa “Cultura Duhului” despre “ENERGIA” CUVINTELOR, si mai ales a celor duhovnicesti si la un moment dat spune…”acesta este un alt cuvant CU O ALTA ENERGIE…”
Asa de mult mi-au placut aceste vorbe ale sale ca am mediat de multe ori la ele…
Cuvintele Sfintilor Parinti sunt HARITOFORICE, avand acea PUTERE HARICA “interna” dataoare de viata, asa cum au avut-o si CUVINTELE rostite in lume de CUVANTUL INTRUPAT in TRUP DE OM – HRISTOS, FIUL LUI DUMNEZEU care INSUSI a spus despre “Cuvintele SALE” ca sunt DUH si sunt VIATA (cf. IOAN cap.6, vers.63)
Cuvintele Sfintilor Parinti (azi Praznuim un TITAN al Cuvintelor HARITOFORICE – Sf. Grigorie Palama, iar ieri am praznuit pe altul care le-a rostit din GURA SA DE AUR), au pentru sufletele RECI si MOARTE si AMORTITE ale oamenilor si pentru “festilele” stinse si fumegande ale candelelor si lumnarilor mintiloor si inimiloor lor, acea PUTERE DE APRINDERE INCENDIARA…datatoare de LUMINA si APRINYATOARE DE “SENS” si LAMURIRE “vindecatoare” de judecata si gandire…
In comparatie cu aceste “CUVINTE” (cu majuscula), cuvintele oamenilor de rand sunt DESARTE (Cartea Intelepciunii lui Solomon, cap.1, vers.11), si nu aduc folos semenilor lor…
Dar mai este inca o categorie si mai decazuta decat cuvintele “desarte” si anume cuvintele CARE “ROD” si VATAMA ca si CANGRENA (cf. 2 Timotei, cap.2, vers.17), si care contin MINCIUNI UCIGASE DE SUFLET si EREZII si HULE, care le asigura si garanteaza IADUL ETERN celor care se lasa molipsiti de ele…
Cat de mare DREPTATE are Scriptura care spune ca “dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul…” (IACOV, cap.3, vers.2)
Sa luam aminte la noi insine, si sa ne dorim “sa ne vindecam de patimi” sufletele noastre, ca sa se vindece si “cuvintele” noastre, si ca sa putem cu ele sa fim pricina de mantuire si folos duhovnicesc aproapelui nostru si nu de vatamare sufleteasca, punand astfel in practica cuvintele Apostolului care spune: “Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.” (cf. COLOSENI, cap.4, vers.6)!
AMIN!
Cu riscul de a pune in umbra articolul de fata 🙂 recomand totusi, ca o completare la ultimul comentariu al adminului, “Sfintii Parinti in rumaneste” scris de G. Racoveanu.
http://ro.scribd.com/doc/87843390/Revista-Predania-1937-nr-02
PS Am promis ca nu am sa mai fac referire la Predania, dar nu am putut rezista tentatiei.
@ NICOLAE MIREAN!
Cred FRATE, cred sincer, ca numai CUVANTUL TATATLUI, ti-a inspirat prin DUHUL Sau, “cuvintele” spuse de fratisa in poezia de mai sus a dumitale, cuvinte pe care le-ai pus si “compus” si potrivit si “randuit” precum aseaza un bijutier niste diamante frumoase si pretioase intr-o montura de aur…
Are aceasta poezie a fratiei tale un “parfum” care aduce si seamna cu “Luceafarul” lui Eminescu (in prima parte a ei), dar “aduce” si cu “EPIGONII” (in cea de-a doua parte a ei…)
Sa-i “multumesti” smerit si tainic, cu “cuvinte tacute” si de gura nevorbite, CUVANTULUI, care ti-a dat acest mare DAR POETIC…si sa-l CULTIVI in fiecare zi ca pe un “pretios” TALANT…caci mult folos aduci fratilor crestini de credinta cu el…
Dumnezeu sa aiba mila de noi toti
Frate Gheorghe, mulţumesc, pentru dragoste. Am mai spus şi în alte rânduri, că acestea sunt doar comentarii, fără pretenţii literare, că nu le socot poezii, că nici nu sunt poezii ci simple verdificaţii “ce din coadă pot să sune, că sunt doar o opinie personală oarecare. Comparaţia frăţiei tale îl coboară pe marele poet şi mă face vinovat de aceasta. Nu vreau ca spusele mele să te mâhnească, dar nu pot să mă văd nici cum,aşa cum ai spus, ştiind ce sunt, cât valorez şi unde mi-e locul. Desigur că trebuie să ne sprijinim unii pe alţii în a ne spori credinţa, în a ne adânci trăirea, râvna cea bună şi smerită, dar cu grija de a nu aluneca în prea-mult. Înflăcărarea frăţiei tale, am trăit-o şi eu cândva, dar n’am reuşit să o fac roditoare. Iertare.
Îndrăznesc încă (cu toată ruşinea şi frica de a nu sminti prin inervenţii repetate şi prin a mă arăta “deştept”) şi spun, că mult bine a făcut şi face intervenţia micilor organizaţii laice, a oamenilor cu viaţă adânc ortodoxă (unii de seamă, sau din cei mai de seamă), în a demasca, a reduce, a împiedica şi chiar a opri acţiunile de dezortodoxire a poporului, prin metoda paşilor mărunţi. Cu acestea (persoane şi asociaţii, care prin atitudini ortodoxe smerite, pline de Adevăr şi de dragoste de Dumnezeu, de neam, de grija mântuirii şi a viitorului credinţei), luptă ( pe faţă şi în ascuns ) duşmanii ortodoxiei, infiltraţi în structurile puterii din stat şi din cler, reformatorii, înnoitorii, emancipatorii, sincretiştii, relativiştii, aggiornatorii etc, care au lucrat (şi lucrează) cu sârg (şi cu succes) prin unica, sigura (şi subtila) metodă eficientă, a paşilor mărunţi, a otrăvirii lente şi continui, (cu picătura).
Sfinţii evangheliştii, mereu, fac remarca în textele, lor, :””de frica mulţimii” sau “temându-se de popor”. aratând tocai astfel de reacţii pozitive.
Reformatorii clericali ştiu bine că nu există cale (şi metodă) mai eficientă mai sigură mai ne-născătoare de opoziţii puernice, (ori de revoltă a credincioşilor), de schismă sau chiar mai mult, şi se folosesc cu pricepere de ea.
Dacă postarea de mai sus pare a nu avea mult duhovnicesc, are în schimb atitudine clară şi hotărâtă tocmai faţă de politica paşilor mărunţi meniţi să strice, să intoxice şi să distrugă duhovnicescul şi ortodoxia.
Atitudini de genul fratelui “porcul trist” se întâlnesc fregvent în cler. Măestrit construite, cu un procent mare de adevăr speculat în chip justificativ, cu mari abiltăţi în ale manipulării şi convingerii prin vorbe, dumnealor vin şi spun că “doar n-o să ne întoarcem înapoi”, “că nu se poate face nimic”, “că nu aceasta este problema”… că adevărata problemă este păcatul fiecăruia.
Cu alte cuvinte aceste acţiuni nu sunt păcat, nu generează păcat, nu dăunează, nu distrug ortodoxia, ci doar păcatul personal. Desigur că păcatul personal este o problemă gravă, dar el se opreste şi elimină prin pocăinţă personală, însă acest păcat nu se opreşte niciodată, iar dumnealor îl susţin îi dau justificare, cale liberă, puteri sporite.
Iertaţi îndrăzneala.
Nu spun mai mult deşi se poate spune pe această temă mult mai mult.
Cum sa nu fie important cuvantul?
Pai atunci de ce ne rugam cu rugaciunile sfintilor? Pentru că poartă în ele duhul sfânt de care erau purtaţi cei care le-au scris. Nu zburăm oare şi noi în duh, la rugăciune, dimpreună cu cei care au scris rugăciunile? Nu simţim oare puterea rugăciunilor Sfântului Ioan Gură de Aur sau ale Sfântului Simeon Noul Teolog sau pocăinţa ascunsă în rugăciunea împăratului Manase sau aletele şi altele?
Dacă nu este important cunvântul cum ar putea oare să aibă atâta putere blestemele rostite de un om la necaz?
Sau cum oare cuvintele părintelui Cleopa au reuşit să întoarcă atâtea suflete la Dumnezeu (şi încă mai sunt lucrătoare cuvintele sale!)
Cuvântul este ENERGIE şi dacă nu mai suntem în stare să trezim pe alţii prin cuvintele noastre este pentru că suntem lipsiţi de energie sfinţitoare, de duh sfânt!
Să ne ajute Duhul Sfânt, aşa cum spunem în rugăciunile de seară, să vieţuim în curăţie cu lucrurile şi cu CUVINTELE!
O sa va dau un exemplu de inginerie lingvistica, ca sa vedeti ce inseamna asta.
Cei interesati au facut un “studiu de piata” si au vazut ca exista doua concepte care actioneaza ca o frana impotriva propagarii desfraului: conceptul de “frumos” si cel de “iubire”.
Adica, daca nu esti perceput ca “frumos/frumoasa” nu ai “succes”, adica sansele sa te depravezi scad dramatic.
Tot asa si cu “iubirea” (in sensul de erotism): schema era sa vizezi un potential partener si sa il determini sa se indragosteasca de tine, si dupa asta treci la fapte. Prea mult timp pierdut, prea multe complicatii.
Asa ca au inventat conceptele de “sexi” si “a face sex”. Destul de putini pot sa treaca drept frumosi/frumoase, insa oricine poate fi sexi. Si daca va uitati cu atentie prin productiunile media, nimeni nu mai face dragoste, ca nu mai demult de anii ’90, toti fac sex.
Ba chiar putem fi martori la o adevarata explozie de “frumuseti” alternative, gothic, grundge, si altele.
Articolul este o ciulama, in care fenomene lingvistice naturale (imprumutul de cuvinte straine, de exemplu) sunt puse fara discernamant in aceiasi oala cu chestiuni ce tin mai degraba de spararea creierului (nou-vorba lui orwell ) sau de minciuna pur si simplu (modificarea dogmelor bisericesti).
Nu inteleg de ce nu va ocupati voi de lucruri la care va pricepeti. Articolul este jenant, chiar nu va dati seama de asta?
@porcul trist:
Ciulamaua de dulce e in mintea ta. Ce descrii acolo e psihosociologie, e manipulare ”abisala”, nu doar inginerie lingvistica. Inginerie despre care, nu stiu cum se face, dar in articol… nu e vorba, ca altul e subiectul acolo (modernizarea). Dar asa e cand trufia ne impinge-n laturi (cu accent pe prima silaba, desi nu s-ar zice, vazand celalalt capat) si vrem sa ne dam destepti rau. Subiectul articolului e aculturatia prin modernizare, adica, mai pe vulgata, colonizare culturala. Care n-are nevoie, ca sa se produca, de reprogramare neurolingvistica sau de laboratoare complicate, de psihanaliza, care nu se reduce doar la politicile deliberate de schimbare a mentalitatilor ci cuprinde si procese spontane.
@ Nicolae Mirean
Poezia “ORTODOXIA” tot dvs. ati compus-o? Am gasit-o pe undeva pe aici, in rubrica de comentarii si nu cunosteam autorul. Am pus-o pe video pentru ca mi-a placut foarte mult. http://www.youtube.com/watch?v=ISFF7sL4PKM