“Oamenii sunt foarte trişti când nu reuşesc în proiectele lor, în programele lor. Ei bine, această tristeţe vine tocmai pentru că OMUL NU CONCEPE SĂ SE LEPEDE DE AMBIŢII”. “PROVOCAREA” LUI HRISTOS şi ÎNTRISTAREA BOGATULUI “NEPREGĂTIT” DIN NOI

22-08-2015 Sublinieri

Elena Murariu - drumul crucii(desen de Elena Murariu)

***

tanarul-bogat

“Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii…” (Matei 19, 22)

“- R. Radulescu: Să mă lepăd de mine înseamnă să mă lepăd de ideea că eu sunt pe primul loc, eu sunt în centrul lumii, că eu sunt buricul pământului, cum se zice…

– Pr. Coman: … Că eu sunt sensul propriei mele existenţe. Că eu îmi sunt suficient mie-mi! Eu cu bucuriile mele, cu plăcerile mele, cu preocupările mele, cu proiectele mele, îmi sunt propriul sens. Oamenii sunt foarte trişti când nu reuşesc în proiectele lor, în programele lor. Ei bine, această tristeţe vine tocmai pentru că omul nu concepe să se lepede de ambiţii. Chemarea Mântuitorului Hristos este una într-adevăr extraordinar de provocatoare. O putem observa, dacă ne aruncăm privirea în mănăstiri. Monahii, mai mult decât noi cei din lume, urmează această cale a Mântuitorului Hristos, la modul foarte propriu: se leapădă de ei, se leapădă de lumea în care s-au născut, de părinţi, de rudenii, de perspectivele unei cariere, de traiul asemenea nouă, şi urmează lui Hristos. Nu mai au nici o altă preocupare sau, mai corect spus, îşi subsumează orice preocupare urmării lui Hristos. A urma lui Hristos înseamnă a urma calea despre care vorbea (…) calea suferinţelor, calea pătimirii, a sacrificiului de sine, a crucii. Sigur nu de dragul de a suferi şi de a pătimi, ci pentru că aceasta este calea care-l face pe om părtaş şi moştenitor al vieţii celei adevărate, care este viaţa împreună cu Dumnezeu. Aceasta este marea provocare!

Dar este omul preocupat de provocarea de a trăi cu Dumnezeu? Ştie omul ce înseamnă a trăi cu Dumnezeu sau ştie numai ce înseamnă să trăiască cu sine şi cu semenii săi? Mântuitorul Hristos spune clar că sensul ultim nu este a trăi cu tine şi cu semenii tăi, ci sensul ultim, plenar, bogat şi împlinitor este a trăi cu Dumnezeu. De ce? Pentru că aşa a făcut Dumnezeu lumea şi pe oameni, aşezând în ei acest rost. Celor care nu se mulţumesc cu acest răspuns le aduc aminte un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel: „Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa?” (Rom. 9,20).

– R. Rădulescu: Mesajul este adresat oricărui creştin sau numai monahilor? Cum să înţelegem mesajul pe care-l transmite Hristos în Evanghelie?

– Pr. Coman: Mesajul este adresat, fără doar şi poate, tuturor oamenilor. Evanghelia Mântuitorului Hristos este o chemare şi o provocare la sens, adresată tuturor oamenilor.

– R. Rădulescu: Părinte profesor, mă gândesc acum la un lucru: în sinea mea stă personalitatea mea, stă felul meu de a fi om, care contează în relaţiile cu ceilalţi. Mi se cere să renunţ la personalitatea mea, să-mi fie indiferent caracterul meu, identitatea mea. Cum să înţeleg această lepădare?

– Pr. Coman: Vă înţeleg frământările şi neliniştea în faţa acestei provocări. Cred că ar trebui să distingem între o personalitate legitimată social, cu vizibilitate, şi o personalitate nelegitimată social, fără vizibilitate publică. Până la urmă este foarte important ca omul să ştie ce vrea: vrea legitimarea în faţa oamenilor sau în faţa lui Dumnezeu?! Legitimarea în faţa oamenilor suportă riscuri nenumărate, între care cel mai grav este ipocrizia, dedublarea. O imagine socială bună nu echivalează întotdeauna cu o personalitate integră, coerentă, sănătoasă. Personalitatea monahului este în primul rând extrem de unitară, pentru că cel care exclude criteriul vizibilităţii, odată cu el exclude şi riscul dedublării.

In al doilea rând, monahul care s-a lepădat de puterile şi de performanţele firii sale create, s-a racordat la resursele dumnezeieşti, infinit mai puternice. In al treilea rând, eliberat de nevoia de imagine, monahul investeşte exclusiv în edificarea sa lăuntrică, duhovnicească, potenţându-şi funcţiile duhovniceşti: capacitatea de iertare, de înţelegere, de iubire etc. Coordonatele specifice ale unei personalităţi lumeşti vor fi deosebite de cele ale unei personalităţi retrase din lume. Primul investeşte în „ambalaj” – iertaţi-mi barbarismul -, al doilea investeşte exclusiv în conţinut. Cultura noastră lumească de astăzi este o cultură a imaginii, a vizibilităţii. Exişti dacă eşti vizibil şi „vinzi” dacă imaginea ta este cât mai vizibilă, dar şi cât mai „înfrumuseţată”.

Cultura Evangheliei, întrupată într-o măsură foarte mare în spiritualitatea monahală răsăriteană, este o cultură a retragerii din lume, o cultură a lepădării de lume, atât în postura ei exterioară omului, cât şi în cea interioară. Cine a cunoscut un monah care a reuşit lepădarea de sine, a întâlnit în acel monah o personalitate extraordinar de puternică, mult mai împlinită, fericită. Aceasta şi pentru faptul că, lepădându-se de sine, s-a eliberat de presiunile egoiste care-l întristează pe om, care sunt amăgitoare şi nu duc la satisfacţie. Iar, pe de altă parte, îl ajută să guste adevărul existenţei, care înseamnă să uite de sine şi să-i cuprindă pe ceilalţi, să-L cuprindă pe Dumnezeu însuşi cu mintea şi cu inima.

– R. Rădulescu: Aţi cunoscut asemenea oameni?

– Pr. Coman: Am cunoscut şi pot să vă dau mărturie. M-am întors de câteva săptămâni dintr-un stagiu mai îndelungat la Sfântul Munte, unde am avut bucuria să cunosc foarte mulţi astfel de oameni. Printre ei am cunoscut chiar un monah retras în pustnicie. N-ar trebui să spun, pentru că mi-a şi spus să nu vorbesc despre el, dar pentru că m-aţi provocat să dau o mărturie concretă… Trăieşte de aproximativ zece ani într-o izolare aproape totală, fără să se îngrijească ce va mânca şi cu ce se va îmbrăca. Am avut revelaţia, cu adevărat, a împlinirii celor despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi. A fost cea mai importantă întâlnire din viaţa mea, până acum. Am 55 de ani. Am întâlnit foarte multă lume, foarte mulţi oameni, din toate categoriile: profesori universitari, ierarhi, patriarhi, monahi… Fără să supăr pe nimeni, a fost cea mai importantă întâlnire din viaţa mea. Am văzut în ochii lui, pe faţa lui, în sufletul lui iradierea acestei împliniri dumnezeieşti. Am văzut faţa omului care se leapădă de sine, care nu mai trăieşte pentru sine, ci arde, pur şi simplu, pentru ceilalţi, este realmente un ocean de dragoste. Aşa cum m-a îmbrăţişat acest om, mai întâi cu privirea, cu vorba, şi apoi cu braţele, nu m-a îmbrăţişat nimeni în viaţa mea. M-a topit, pur şi simplu. Ca să ajungă la această măsură, priveghează opt ore pe noapte în metanie şi în rugăciune. Nu mănâncă decât fructe şi rădăcini, ceaiuri de cele mai multe ori. Merge ore întregi, noaptea, ca să ajungă la o chilie să se împărtăşească. Nu îl cunoaşte aproape nimeni. Eu l-am întâlnit cu totul întâmplător, la înmormântarea unui monah român, unde se adunaseră foarte mulţi călugări. L-am întâlnit şi mi-a dat Dumnezeu gând să-l iscodesc. Ne-am retras deoparte şi acolo a avut loc descoperirea aceea fantastică. Am întâlnit măsura avansată a unui om împlinit. Omul se va împlini când va fi capabil de iubire. El trebuie să iubească, nu să fie iubit. Când omul iubeşte, simte ce înseamnă să se lepede de sine. Cine iubeşte, nu-i pasă de sine, nici de trupul său, nici de sufletul său. Cum se spune în Evanghelia de astăzi cine se îngrijeşte să-şi scape sufletul şi-l va pierde, iar cine se leapădă de sine îl va câştiga.

– R. Rădulescu: Părinte profesor, vorbiţi de oameni care nu au familie, care sunt retraşi din lume. Este posibilă lepădarea de sine în lumea noastră tumultuoasă, dinamică, cu multe respon­sabilităţi, cu multe preocupări, cu presiuni din toate părţile? Este posibil? Cum să facem?

– Pr. Coman: Nu numai că este posibil, dar este singura cale care ne va duce la împlinire, care ne va face cu adevărat fericiţi. In familia mea, cu soţia, cu copiii, cu vecinii, în parohie, la serviciu, dacă nu voi avea capacitatea să mă lepăd de mine, adică de percepţia şi de interesele mele egoiste de fiecare moment, să renunţ la propria mea dreptate, pe moment sau pe termen lung, să renunţ la propria mea plăcere în favoarea celuilalt, nu voi face experienţa căii crucii şi nici a împlinirii existenţiale la care ne conduce calea crucii. Nu vorbim de măsura deplinătăţii, ci de cât poate fiecare.

Perspectiva Evangheliei, recapitulată în calea crucii vine în tensiune cu calea lumii, care este perspectiva bucuriei lumeşti şi a plăcerii lumeşti, adică a bucuriei şi a plăcerii pentru tine însuţi. Cuvintele sunt frumoase, dar numai experienţa ne arată dacă o cale este sau nu valabilă. Suntem datori, măcar să încercăm şi calea crucii, a lepădării de sine. Cealaltă cale nu este nevoie să o încercăm pentru că mergem pe ea de când ne naştem. O cunoaştem, îi cunoaştem şi efectele. Luaţi jugul lui Hristos, măcar pentru un timp, renunţaţi la propriile ambiţii, proiecte, plăceri, bucurii, în favoarea celorlalţi. Omul nu-şi are sensul în sine, ci în afară de sine, în celălalt şi, în cele din urmă, în Dumnezeu. Lumea, omenirea, nu-şi are sensul în sine, ci în afară de sine, iar acest „în afară” este Dumnezeu, Creatorul, Atoateţiitorul Izbăvitorul, Mântuitorul. Să încerce cineva să-şi mute preocuparea centrată pe sine, spre Dumnezeu şi va vedea ce se întâmplă în el! Măcar la nivel de exerciţiu. Du-te cu mintea şi cu inima, dacă se poate, spre Dumnezeu, ca spre un altcineva!

– R. Radulescu: Părinte profesor, schiţaţi, vă rog, portretul omului capabil să-L urmeze pe Hristos lepădându-se de sine. Creionaţi câteva calităţi ale acestui om.

– Pr. Coman: Prima calitate este frământarea sau neliniştea existenţială. Poate să-L descopere pe Hristos şi chemarea Lui, omul frământat de întrebarea „trăiesc în adevăr sau în amăgire? Modul în care trăiesc eu mă împlineşte sau nu mă împlineşte? Sunt mulţumit de mine?!” Dacă nu există această frământare existenţială, să existe măcar spiritul de observaţie, pentru a vedea pădurea de biserici şi de cruci, de care te „loveşti” la tot pasul şi onestitatea de a te întreba ce rost or fi având! A doua calitate este cunoaşterea de sine şi sinceritatea cu tine însuţi. Cine ajunge să-şi pună întrebarea de mai sus îşi va răspunde cu siguranţă că nu este mulţumit de nivelul la care trăieşte şi va căuta. De aceea îşi oferă şansa să se întrebe dacă nu cumva există o cale care-i poate oferi mai multă fericire?

In fine, o oarecare trezvie, sau vigilenţă, sau atenţie care să-ţi permită să „citeşti” ce se întâmplă cu tine sau în jurul tău. Dumnezeu este într-o continuă vorbire cu fiecare dintre noi şi cu lumea întreagă. De obicei, vorbirea Lui este într-un registru extrem de discret şi de delicat, propriu existenţelor înzestrate cu duh, un registru duhovnicesc. Dumnezeu Se adresează „de la Duh la duh“:

„Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu… Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Dar omul duhovnicesc toate le judecă…” (1 Cor. 2,11,14-15).

Alteori, e drept, dată fiind opacitatea noastră, îngroşarea simţurilor şi împietrirea inimii, foloseşte la mare nevoie şi vorbirea „în tunete şi fulgere”! Onestitatea existenţială ne cere să dăm replică sau să răspundem atunci când chiar percepem vorbirea lui Dumnezeu către noi, „cea în multe rânduri şi în multe feluri!”. Provocarea Evangheliei este o chemare liberă, cu totul liberă. In momentul acesta, ne vor auzi mulţi oameni, care nu s-au gândit niciodată la această chestiune. Momentul acesta este momentul în care provocarea Evangheliei ajunge la urechile lor. Normal ar fi, să existe o reacţie la această provocare”.

***

“- R. Radulescu: Un om tânăr şi bogat se întâlneşte cu Mântuitorul Hristos. Am putea spune un privilegiat, părinte Constantin. De obicei, oamenii ajung să acumuleze la vârstă mai înaintată, nu la tinereţe. Era probabil un băiat de bani gata, cum spunem noi astăzi. Acest tânăr cere de la Mântuitorul Hristos să-i spună cum să dobândească viaţa veşnică. Vreau să vă întreb, părinte profesor, cum se gândea acest tânăr la viaţa veşnică? Inţelegea el o dimensiune spirituală sau se gândea la un fel de prelungire a acelei stări bune pe care el o avea în momentul în care vorbea cu Mântuitorul Hristos? Ce înţelegea prin viaţă veşnică?

– Pr. Coman: Se gândea ca la un bun pe care ar fi putut să-l adauge avuţiei sale. Se gândea ca la ceva care îi lipsea din patrimoniu şi pe care dorea să şi-l adauge. Această înţelegere se developează în reacţia lui atunci când Mântuitorul Hristos îi propune calea de a dobândi viaţa veşnică. Calea dobândirii vieţii veşnice nu mai era agonisirea, ci contrariul agonisirii, adică renunţare la avuţia agonisită. Aşadar, nimic din logica lui, nimic din aşteptările lui. Viaţa veşnică nu se înscrie în ceva ce omul poate să aibă, poate să posede. Paradoxul este şi mai mare, pentru viaţa veşnică nu numai că nu trebuie să fi agonisit ceva, ci trebuie să te fi lepădat de tot ceea ce ai agonisit. Trebuie să renunţi la tot ce ai, trebuie să dai nu o parte din tot ce ai, ci toată avuţia trebuie să o dai. Evanghelia nu ne spune dacă tânărul va fi acceptat teoretic adevărul celor spuse de Mântuitorul Hristos, dar fiind prea ataşat avuţiei sale, nu şi l-a putut însuşi practic. Ce ne spune clar este că interesul său pentru viaţa veşnică era mai mic decât cel pentru propria avuţie. Dacă-mi îngăduiţi o comparaţie, aproape vulgară, este posibil să fi funcţionat şi argumentul „nu da vrabia din mână pe cea de pe gard!”

Din nou, logica omenească este surprinsă a fi contrară logicii dumnezeieşti. Tânărul bogat era consecvent filosofiei lumeşti, gândea în termenii omeneşti, ai înţelepciunii şi ai culturii civilizaţiei umane din epoca sa, care nu s-a schimbat deloc nici până astăzi, în timp ce Mântuitorul Hristos îi oferea perspectiva cerească, perspectiva împărăţiei lui Dumnezeu. Această filozofie cerească este plăcută la nivel teoretic, dar când este vorba de a te conforma personal ei, constaţi că-ţi stau în cale mulţime de obstacole. In fond, exigenţele Evangheliei sunt maximaliste, Evanghelia ne cere nu o îmbunătăţire a vieţii, ci o schimbare radicală a ei. Or, această provocare ne află mai pe toţi nepregătiţi. Tânărul ar fi acceptat probabil sa-­şi sacrifice parte din avuţie, dar nu pe toată! Şi aceasta pentru că renunţarea la toată avuţia îi afecta filosofia de viaţă.

– R. Rădulescu: Dar de ce este, părinte profesor, bogăţia, acumularea materială, un obstacol în veşnicia omului, în dimensiunea spirituală a vieţii, în relaţia omului cu Dumnezeu? Un om care a acumulat prin mijloace cinstite, pentru că a fost harnic, inteligent, a ştiut cum să-şi folosească mijloacele ca să ajungă bogat, nu poate acel om să fie şi bogat, să fie şi un bun creştin şi să aibă o bună relaţie cu Dumnezeu?

– Pr. Coman: Teoretic, ar putea. Dar practic, nu poate.

– R. Rădulescu: Este chiar imposibil?

– Pr. Coman: Este chiar imposibil!

– R. Rădulescu: Se spune că un bogat nu poate intra în împărăţia Cerurilor. Mai degrabă intră o cămilă prin urechile acului decât un bogat în împărăţia Cerurilor!

– Pr. Coman: Eu în faţa acestei dileme, adică, pe de o parte perspectiva Mântuitorului şi a Evangheliei Sale, iar de cealaltă parte perspectiva noastră omenească, mă încredinţez, fără ezitare, perspectivei Mântuitorului Hristos şi renunţ la propria mea logică. Eu cred în cuvântul Mântuitorului Hristos, Care spune că bogăţia este una dintre marile piedici, dacă nu chiar cea mai mare piedică în calea omului spre Dumnezeu, şi chiar în calea omului spre oameni, prin urmare în calea omului spre viaţă, spre viaţa adevărată. Dacă viaţa înseamnă a trăi împreună cu ceilalţi, dacă viaţa înseamnă o relaţie de dragoste, bogăţia este o mare piedică în calea relaţiei de dragoste dintre oameni. Cred că dacă s-ar face nişte statistici cu cei mai bogaţi oameni, sau cu oamenii foarte bogaţi din istorie, s-ar constata acest lucru: – că bogăţia a înăbuşit, oriunde a existat, dragostea dintre oameni, chiar şi dintre soţi, dintre părinţi şi copii…!

– R. Rădulescu: Sărăcia nu?

– Pr. Coman: Nu, sărăcia niciodată. Poate setea după bogăţie a celor săraci.

– R. Rădulescu: Din punct de vedere social, sunt probleme între noi, sunt probleme în familie, sunt probleme între oameni şi din cauza sărăciei. Aflăm lucrurile acestea din analizele sociologice. Acum este blamată sărăcia, pentru că ea naşte lipsă de civilizaţie, naşte boli, naşte multe probleme. Trăim într-o lume în care bogăţia este idealul.

– Pr. Coman: Domnule Rădulescu, din perspectivă socială s-ar părea că aveţi dreptate. Dar noi analizăm lucrurile din perspectiva teologică. Adică mergem cu gândul un pic mai departe de limitele lumii noastre, încercăm să-L luăm în calcul pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu şi toate implicaţiile Lui pentru existenţa noastră, inclusiv oferta vieţii veşnice. Da, trăim într-o lume în care bogăţia este idealul. Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, ne spune însă că acest ideal este o amăgire, o cumplită amăgire. Trebuie spus foarte clar, repetând cuvântul Mântuitorului Hristos, deşi cei din jurul nostru nu par să accepte acest lucru. Sărăcia, să nu uităm, este creată de bogaţii care se îmbogăţesc. Dacă oamenii şi-ar împărţi, cu oarecare logică, ceea ce Dumnezeu dă pentru toţi, nu ar mai exista oameni săraci. Săracii sunt victimele bogaţilor. Este foarte evident, şi nu este deloc greu să facem radiografia ultimilor 20 de ani din România, ca să înţelegem cum s-au îmbogăţit cei mai mulţi oameni în România. Sigur, în detrimentul celorlalţi, pentru că au fost mai inteligenţi, pentru că au fost mai capabili, pentru că au fost mai abili, pentru că au fost mai la putere, pentru o mie şi una de alte motive. In niciun caz pentru că au fost umani, milostivi, iertători, atenţi cu cei din jurul lor. Afirmaţia aceasta o să-i supere, probabil, pe cei bogaţi. Sunt şi oameni bogaţi care încearcă să ţină un anume echilibru, consumând mult din bogăţia lor pentru a face milostenie, pentru a ridica biserici. Dumnezeu primeşte orice semn de întoarcere, orice semn de iertare, orice semn de recuperare a stării de normalitate.

Oricum, este adevărat că starea de sărăcie creează anumite premize defavorabile pentru om. Omul decade din civilizaţie, din cultură, cade în zona de supravieţuire. Dar nu sărăcia ca atare este de vină, după părerea mea, ci modul de a vedea sărăcia. Cei mai mulţi văd sărăcia ca lipsă a bogăţiei, şi trăiesc nefericiţi pentru faptul că nu sunt bogaţi, dar visează să fie. Trăiesc, în fond, tot cu filosofia avuţiei. Este şi mai trist şi mai dramatic. Aceştia pierd de două ori: odată că sunt lipsiţi şi suferă din pricina lipsei şi a doua oară pentru că, în fond, trăiesc cu mentalitatea bogatului. Şi pentru ei bogăţia sau avuţia este esenţială, cu singura diferenţă că unii o au, iar ceilalţi râvnesc sau visează la ea.

– R. Rădulescu: Trăiesc cu dorinţa acelei bogăţii.

– Pr. Coman: Este ca şi când ar avea-o. Pentru că, în fond şi la urma urmei, răul pe care-l aduce bogăţia este tocmai această credinţă a noastră în ea, mentalitatea că avuţia îţi conferă siguranţă, confort, linişte, împlinire. Omul bogat nădăjduieşte în avuţia sa, nu în Dumnezeu. Bogăţia devine un „concurent” redutabil în inima omului pentru Dumnezeu Insuşi. Aici este explicaţia atitudinii radicale a Evangheliei faţă de bogăţie. Cuvântul Mântuitorului este atât de clar: „…unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” (Matei 6,21). Noi, oamenii, ne asigurăm punând bani deoparte, crescând bogăţia noastră, şi uităm de Dumnezeu. Dumnezeu este asigurarea, este cauza, este sursa, este finalitatea existenţei noastre. Credinţa noastră este că Dumnezeu este Creatorul nostru, El este Cel care ne ţine continuu în viaţă pe noi şi lumea întreagă. Ciudat şi paradoxal este că noi ne luptăm să punem bani deoparte, pentru a ne asigura viaţa. Bogaţii au mult mai mulţi bani decât le este necesar ca să trăiască normal.

– R. Rădulescu: Soluţia ar fi să nu-ţi doreşti surplus, să doreşti necesarul. Şi să lupţi, să munceşti, pentru a ţi-l asigura.

– Pr. Coman: Normal ar fi ca omul să trăiască lejer, spontan, liber, cu nădejdea că Dumnezeu a doua zi îi va da ce îi este necesar. Să nu pună deoparte pentru a-şi asigura ziua de mâine. Să nu mai vorbim de cei care vor să-şi asigure şi generaţiile viitoare! Să vă povestesc, din propria mea experienţa, o întâmplare, apropos de a face economii pentru a-ţi asigura viitorul. Personal, am primit de la Dumnezeu lecţii foarte clare în această direcţie. S-a întâmplat cu mine exact ce se întâmpla cu iudeii în deşert. Le dădea Dumnezeu mană de sus în fiecare zi, dar nu aveau voie să o păstreze de pe o zi pe alta, tocmai pentru a face exerciţiul încredinţării exclusive în Dumnezeu. In perioada studiilor mele la Atena, deşi aveam o bursă mică, am făcut eforturi mari să economisesc ceva, lipsindu-mă de multe lucruri, cu gândul la situaţia din România şi la ziua când aveam să mă întorc în ţară, unde nu aveam nici de unele şi nici părinţi cu posibilităţi de a mă ajuta. La noi era starea care era, nu aveam casă, nu avem nimic, absolut nimic, dar aveam deja trei copii.

– R. Rădulescu: Anii?

– Pr. Coman: In anul 1983, la Crăciun, m-am întors. Cu economiile pe care le făcusem aş fi reuşit să-mi cumpăr un aragaz, un frigider, un pat, câte ceva în casă. Nu aveam nimic. Când mi-aduc aminte cum s-a întâmplat totul nu pot să nu recunosc scenariul dumnezeiesc. La plecarea din Atena, am primit în dar, de la un prieten, un portofel de piele. Mi-am pus toate economiile în el. Amintesc de portofel pentru că odată cu el începe derularea scenariului. A doua zi după sosirea în Bucureşti cineva în magazinul Unirea mi-a furat acel portofel cu toate economiile. Era la ora 8.00 dimineaţa. In magazin nu era nimeni, decât eu şi vânzătorii. Fiind liber până la deschiderea birourilor la Patriarhie, am intrat să cumpăr ceva. In 30 de secunde am rămas fără portofel şi fără toate economiile mele. După ce am plătit la casă, în loc să pun portofelul în buzunarul pardesiului, l-am pus pe lângă buzunar şi a căzut jos. Probabil, una din doamne l-a luat şi văzând atâţia bani, s-a lăsat ispitită. Am fost atât de confuz, încât n-am reuşit să desluşesc lucrurile. Am plecat de acolo fără bani. Era să se piardă totul! A fost o lecţie din partea lui Dumnezeu şi am primit-o ca atare, deşi nu mi-a fost uşor nici mie şi nici familiei mele! Am înţeles că Dumnezeu îmi dăduse „mana” să o consum în ziua respectivă, nu să o economisesc pentru zilele următoare. Pentru că aşa cum îmi purtase de grijă atunci, trebuia să fiu încredinţat că îmi va purta de grijă şi pe mai departe. Dar calculele omeneşti sunt altele. După ce mi-a luat toate economiile, Dumnezeu mi-a purtat în continuare cu multă generozitate de grijă. M-a lăsat câteva luni să mă zbat, căutând, fără vreun rezultat, un serviciu şi un adăpost, apoi mi s-a oferit, fără să fi visat vreodată, postul de asistent la Facultatea de teologie şi un post de preot la o parohie în Bucureşti cu casă parohială. Este casa în care înregistrăm acum. O casă boierească, în care am trăit bucuroşi şi liniştiţi cu familia mea, iată de peste un sfert de secol. Simt parcă un pic frustrarea că nu este casa mea, păcătos ce sunt, dar mă repliez rapid gândului că este darul lui Dumnezeu. Este casa bisericii Sfinţii Voievozi, unde slujesc ca preot tot de atâţia ani.

– R. Rădulescu: Casă parohială.

– Pr. Coman: Dau slavă lui Dumnezeu, cu multă mulţumire, pentru cât am stat şi pentru cât vom sta aici. Vă spun acestea din experienţa mea. Dar toate acestea mi s-au confirmat şi în experienţa altora. Am la spovedit o doamnă vârstnică, la şaptezeci şi ceva de ani, care mă biruie cu credinţa dânsei. Este ceva extraordinar. A pierdut în urma retrocedărilor casa în care stă de patruzeci şi opt de ani şi pe care ea o cumpărase, în urma retrocedărilor. Nu are nici cea mai mică îngrijorare, nu are nici cea mai mică supărare. Nu s-a gândit la nici o soluţie sau la ce se va întâmpla. Liniştită, când s-a dat ultimul verdict mi-a spus: „Părinte, mulţumesc lui Dumnezeu că am avut unde să stau atâta timp, o să aibă grijă Dumnezeu unde o să stau şi de acum înainte!” Aceasta este o atitudine creştinească. Intr-o astfel de atitudine au loc şi grija faţă de celălalt, şi mila faţă de celălalt, au loc şi dragostea, şi simpatia, şi compasiunea. Are loc timpul pentru celălalt, să stai de vorbă, să te întâlneşti, să te bucuri. Cine are bani şi averi, are foarte multe griji, nu mai are timp de nimeni şi de nimic.

Mi-a devenit aproape o certitudine gândul că, în cele din urmă, bogaţii pier şi săracii rămân, că seminţiile celor bogaţi se pierd, nu se perpetuează, în timp ce ale celor săraci rodesc copii. Nu este deloc întâmplător! De altfel, statisticile arată că familiile bogate nasc copii putini, unu, doi cel mult, în timp ce familiile sărace nasc copii mai mulţi, pentru că sunt mai largi la suflet, mai generoşi. Paradoxal, cei săraci nu se sperie de venirea celui de-al treilea sau celui de-al cincilea copil, nu se îngrijorează, iar cei mai avuţi se sperie. De ce? Probabil că le afectează un pic confortul sau probabil că se gândesc să ajungă avutul copilului. Se întâmplă, de multe ori, ca neamul celor bogaţi să se stingă repede. Sunt familii celebre de oameni bogaţi, ale căror neamuri s-au stins deja, la prima generaţie, cunoscuţi de noi în veacul al XX-lea.

– R. Radulescu: Părinte profesor Constantin Coman, în final revenim la această întâmplare evanghelică, o întrebare care vine în minte oricui citeşte această întâmplare din Evanghelie: „Cine se poate mântui atunci?” Probabil că Apostolii au pus întrebarea în acelaşi spirit: de ce un bogat nu poate intra în Impărăţia lui Dumnezeu? Mântuitorul Hristos dă un răspuns, pe care aş vrea sa ni-l explicaţi: Mântuirea nu este cu putinţă la oameni, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă!, adică, Dumnezeu îi mântuieşte şi pe bogaţi. In ce condiţii?

– Pr. Coman: Păi, ce este mântuirea?! Trebuie să acceptăm că acest cuvânt a devenit inaccesibil ca sens, datorită prea desei folosiri. Mântuire înseamnă salvare, scăpare dintr-o situaţie negativă. In cazul strict teologic, mântuirea este salvarea omului de la stricăciune şi moarte şi ridicarea lui la nivelul unei existenţe neperisabile şi veşnice. Nu este cu putinţă acest lucru omului, pentru că omul, prin natura lui creată, este muritor. Singura lui posibilitatea de a deveni nemuritor este împărtăşirea de o realitate nemuritoare. Acesta este Dumnezeu. Ca să rezum cât se poate de mult, voi trimite la Evanghelia după Ioan, unde se vorbeşte pe larg despre viaţa veşnică şi despre accesul omului la aceasta. Singura cale este ca omul să se hrănească cu hrană cerească, spune Sfântul Evanghelist Ioan, vorbind despre o pâine care coboară din cer, despre o apă vie etc. Dumnezeu oferă această hrană tuturor. Dar ca sa­-şi împlinească rostul, darul trebuie nu numai să fie dăruit, ci şi primit. Mântuirea echivalează, aşadar, cu recuperarea relaţiei cu Dumnezeu, pentru că din Dumnezeu vin resursele nestricăciunii şi ale nemuririi. Omul nu se poate singur racorda la lumea lui Dumnezeu. Şansa aceasta îi este dată de Dumnezeu care se împărtăşeşte pe Sine lumii şi omului.

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte pe larg despre mântuirea ca dar, nu ca reuşită a noastră, nu ca performanţă a noastră. Şi bogaţii s-ar putea mântui. Dar de ce îşi riscă ei mântuirea? Pentru că stau cu spatele la Dumnezeu, atunci când Dumnezeu dă darul. Ei nu speră la Dumnezeu, nu nădăjduiesc, nu aşteaptă din această direcţie. Ei stau cu faţa la bogăţia lor, absorbiţi exclusiv de posibilităţile pe care le oferă aceasta. Ei au aşteptări exclusiv de la bogăţia lor. Ori bogăţia nu mântuieşte pe nimeni. Nici virtutea nu mântuieşte pe nimeni. Dumnezeu este Cel care mântuieşte. Dumnezeu dăruieşte darul extraordinar al veşniciei, al depăşirii limitelor acestei vieţi pământeşti. Este o taină mare. Vorbim, poate, prea uşor despre lucruri atât de mari!

Aşadar, şansa mai mare de mântuire este a săracului, a păcătosului, a umilului, a neînvăţatului, a celui lipsit pentru că pur şi simplu acesta este mai deschis darului. Este mai deschis speranţei care vine din afara lui şi chiar dinafară acestei lumi. Nu este în mod necesar foarte aproape, dar are mai multe şanse, în timp ce bogatul nu are [la fel de multe] şanse. In toate calculele sale, bogatul se întemeiază pe propria avuţie. Acolo sunt aşteptările lui, acolo sunt idealurile lui, acolo sunt strategiile lui, acolo este viziunea lui pentru neamul lui, pentru ţara lui. Dumnezeu nu mai are loc. Este o concurenţă amăgitoare, între oferta lui Dumnezeu şi propria avuţie.

Aş mai dori să spun un lucru: bogaţi nu sunt numai cei care au avuţie materială, sunt şi cei care au bogăţie de orice alt fel. Puterea lumească este şi aceasta o bogăţie. Cultura lumească este şi aceasta o bogăţie. Poziţia socială este şi aceasta o bogăţie. Sfântul Apostol Pavel dă acelaşi verdict în direcţia acestor categorii: „…priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam” (1 Cor. 1,26). Orice avuţie „consolidează” egocentrismul, egoismul, încrederea în sine, siguranţa de sine, speranţa în sine şi-l închide pe om în sine.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

144142_parintele-constantin-coman

Legaturi:

***

***

[…] Si revin la cuvantul Sfantului Siluan, care este cuvantul intregii Filocalii, pentru ca toti o spun intr-un fel sau altul, ca ar trebui sa nu facem nimic in viata noastra fara sa cerem lui Dumnezeu.

Si Sfantul Siluan m-a uimit pe mine – si poate pe multi dintre voi – cand zice ca Adam, cand i-a venit in gand sa manance din rodul ala, trebuia sa se roage lui Dumnezeu. Si in mai multe locuri unde nu m-am asteptat… Ca doar Adam stia, Dumnezeu ii spusese sa nu ia din rodul ala, uite ca Siluan spune ca trebuia sa cerceteze cuvantul lui Dumnezeu. Si noi cred ca trebuie sa ne obisnuim ca prima noastra reactie sa fie “Doamne”… vreau sa zic, constient, sau sa patrunda pana in subconstient, poate ar trebui ca pana in visele noastre – si se intampla asta, am auzit pe multi zicand ca, intr-un vis, in care se intampla nu stiu ce, striga catre Dumnezeu. Bun lucru! Asa trebuie sa devina rugaciunea. […]


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Constantin Coman, Talcuiri ale textelor scripturistice, Tanarul bogat

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la ““Oamenii sunt foarte trişti când nu reuşesc în proiectele lor, în programele lor. Ei bine, această tristeţe vine tocmai pentru că OMUL NU CONCEPE SĂ SE LEPEDE DE AMBIŢII”. “PROVOCAREA” LUI HRISTOS şi ÎNTRISTAREA BOGATULUI “NEPREGĂTIT” DIN NOI

  1. Pingback: CE INSEAMNA SI CUM SE POATE SA PAZESTI PORUNCILE LUI DUMNEZEU? “Nu vi se pare ca visati prea mult si despre lucruri mari, scapand din vedere cele marunte, reale, accesibile?” – FRANGEREA INIMII ACOPERA LIPSURILE DIN FAPTE | Cuvântul Ort
  2. CU LEPADAREA DE SINE INCEPE IUBIREA DE DUMNEZEU !!!!!!!

  3. Pingback: CEL MAI INFRICOSATOR LUCRU: CAND DUMNEZEU NE LASA IN ALE NOASTRE… Predica audio a Arhim. Hrisostom Radasanu – “dus rece” duhovnicesc pentru crestinul care se amageste ca poate negocia si cu Dumnezeu, si cu “mamona” | Cu
  4. Pingback: IESIREA DIN INTRISTARE PRIN RUGACIUNE si CONVERTIREA DURERII IN BUCURIE DARUITA: “Sa nu pierdem atatea prilejuri neprevazute care apar in viata noastra, inchizandu-ne in melancolie” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: “Se-ascund in noi doruri, cautari nerostite si-un plans ce-i neplans… “ – TINERII ORTODOCSI, LIBERTATEA SI… FORTA BISERICII | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate