HRISTOS A INVIAT!/ Despre BUCURIA INVIERII cu parintele Macarie Simonopetritul. CUM SA DISTINGEM BUCURIA DUHOVNICEASCA DE CEA SUPERFICIALA?/ „Amu’ s-o pierdut credinţa şî s-o-nmulţât ştiinţa“/ MARTURII VII DESPRE MINUNEA LUMINII DE LA IERUSALIM

*

“D-apoi ce-i mai frumos ca Paştili?”

Otilia Balinisteanu

Coastele Mirosloveştilor (judeţul Iaşi) încep a se zvânta, după câteva zile în care ploile şi-au făcut hatârul. De jos, de pe luncă, un cer vânăt goneşte spre sat, mânat de apele tulburi ale Moldovei. În crucea amiezii, sub lumina strecurată cu zgârcenie, aşezarea, în toiul pregătirilor de Paşti, pulsează după un timp numai de Cer ştiut.

Numai vreo câteva zile mai numără lumea satului până la Paşti. E zor peste tot: şi prin grădini, şi prin ogrăzi, şi prin case. Miroase a pământ jilav, a frunze arse, a iarbă nouă. Cenuşiul diform de la hotarul iernii cu primăvara se adună acum în linii clare, ordonate de mâini ce până la Paşti n-or să mai stea locului. Pe coclauri, ţepi verzi prind a împunge îndărătnic pământul, croindu-şi loc spre lumină. Soarele are toane. În unele zile dogoreşte, storcând vlaga din câmpurile ce mustesc de apă, uscând glodurile în zgrunţuri îndrăzneţi. Alteori, asemeni unui copil mofturos, şade deasupra nourilor, lăsând picurii lacomi să prăpădească şi ultimul firicel de căldură. Coastele Mirosloveştilor încep a se zvânta, după câteva zile în care ploile şi-au făcut hatârul. De jos, de pe luncă, un cer vânăt goneşte spre sat, mânat de apele tulburi ale Moldovei. În crucea amiezii, sub lumina strecurată cu zgârcenie, aşezarea, în toiul pregătirilor de Paşti, pulsează după un timp numai de Cer ştiut. De sus, de pe Ignaţ, satul seamănă cu un aburaş colorat, ţâşnit din gura pământului. Sufletul locului.

Aici ne-am oprit, ca să descoperim minunea ce ţine în viaţă satul moldovenesc. Şi să ne amintim de bulgărele de aur al tradiţiilor, pe care bătrânii încă îl mai pot dărui celor tineri. Şi de echilibrul lumii de demult, după care noi, cei de azi, aşa de mult tânjim.

Postul Mare

La Mirosloveşti e grijă mare la cele ale sufletului, acum înainte de Paşti, căci sărbătoarea trebuie aşteptată în curăţie. Aşa s-a pomenit de veacuri în satul de deasupra apei Moldovei. Postul Mare, cu toată asprimea lui, e prima dintre regulile nescrise, dar atât de adânc lipite de conştiinţa mirosloveştenilor. Bătrânii, mai cu seamă, îi ştiu bine rostul. Mătuşa Anica Astanei are 87 de ani. Părinţii Catinca şi Manole Albu, trecuţi de mult în lumea drepţilor, aşa au învăţat-o de când era copiliţă – că postu-i şi pentru suflet, şi pentru trup, că-i limpezeşte omului mintea şi-i îmblânzeşte firea, să nu mai gândească la păcat. „Postu’ tăt sî ţâne. Nu sî mâncau dicât fasoli, cartofi, ci mai strângei di vara (ce adunai din grădină în timpul verii, n.r.). Nu carni, nu lapti, nu brânzî. Gata! Era Post! Noi eram cinci copii la mama, da’ nu mâncam nimic di dulci. Avem o masă rotundî, di lemn. Ni dădem la masî cu tăţi, pune mama douî străchini di lut şî tăţi cu linguriţîli – hai, la mâncari. Mâncări – aiestea erau: borş cu fasoli, fasoli mesticatî cu usturoi (iahnie se spune-acuma), malai cu bostan, pruni uscati la lozniţî, meri uscati tăieti felii (pădureţe)“.

Şi mătuşa Teodorina Plai ţine toate posturile de peste an. Postul Mare e sfânt. Aşa ştie ea din lumea veche, din care vine. Şi-l respectă întocmai şi acum, la 88 de ani. De tineri nu-i prea mulţumită. Spune că nu prea mai au regulă în vieţile lor. „Făcem sarmale di săc, malai copt pi frunzî di curechi, în rolă, şî bătut cu cârpa. Ţân minti cî mama me era bolnavî şî tot ţâne post. Da’ amu’… Nu mai ştiu aiştea tineri di nimica“. De-acasă, de la părinţii Gheorghe şi Victoria Săndulachi, a învăţat că din credinţa ta nu trebuie să te abaţi, că „dacă nu ti gândeşti, digeaba o ai în suflet, tre’ s-o trăieşti“.

Rigorile la care trupul şi sufletul sunt supuse în toată această perioadă se răsfrâng acum, ca şi atunci, şi asupra casei, curţii şi grădinii, dar mai cu seamă asupra mormintelor din cimitire. „Fiecare mormânt este îngrijit. Putem spune că din cimitir pleacă, mai întâi, sărbătoarea noastră. Există credinţa asta printre oameni, că dacă nu faci curăţenie la cei răposaţi, nu ai spor şi binecuvântare acasă“, explică părintele Liviu Siminciuc, parohul de la Mirosloveşti.

Ordinea trebuia să domnească peste tot, să vină Paştile „pe loc curat“. „Mai cu samî în Săptămâna Mari erai tari zbuciumatî, sî fii curat prin tot locul, ti sâlei sî pui în grădinî pânâ la Paşti“, povesteşte mătuşa Anica.

„Crăciunul – sătulul, Paştile – fudulul“

„Când vineu Paştile, trebuie sî ai ceva nou“, spune mătuşa Anica. Altfel nici nu ieşeai în sat. De-aici şi vorba din popor: „Crăciunul – sătulul, Paştile – fudulul“. Tocmai de aceea, gospodinele în special se îngrijeau din vreme ca toţi ai casei să se căpătuiască cu ceva nou, mai ales că îmbrăcămintea era confecţionată din pânza ţesută la război. „Când eram mai mici, mama îmi făce rochiţăli noi. Când am mai crescut, îmi cosăm sângurî camaşa“, povesteşte bătrânica. Şi azi poartă una dintre cămăşile din tinereţe, croită din pânză albă de bumbac, ţesută în casă. Delicată, simplă, cusută cu mărgele la gât şi pe umeri, încreţită manual în modelul „pielea găinii“, cămaşa mătuşii Anica e ea însăşi o poveste. Una despre vrednicie, gingăşie şi-un gust pentru frumos ce astăzi se topeşte ca un fum.

Cămăşile cele noi aveau să fie admirate la hora din a doua şi a treia zi de Paşti, când fetele de la Mirosloveşti, cu fustele lor roşii de lână, cusute în pliuri, cu toate florile luncii Moldovei adunate pe poale, cu barizele „gălbănuţe“ (broboadă specifică zonei, n.r.) pe cap erau scoase de flăcăi la joc. „Mamele mergeu cu fetili la horî. Făceu cerc în juru’ horei sî vadî cini li scoati la joc fata. Luau în pestelcî, în legătură cum sî spuni, o sticlî de vin ş-un păhăruţ, câteva felii de cozonac şî cinsteu flăcău’ cari li juca fata“, povesteşte mătuşa Teodorina.

Sfântul Toader şi Nezu’ Păreţii

Asprimea postului era îndulcită, în răstimpuri, cu mici prilejuri de bucurie, după tradiţia din străbuni. În prima sâmbătă a Postului Mare, de Sfântul Toader, gospodinele făceau covaşă, un fel de mâncare de post cu vechi rădăcini în gastronomia moldovenească. „Cum făcem: cernem făina di păpuşoi prin sitî deasî, o opărem cu uncrop şi-o punem în covatî, apoi presaram făinî di grâu şi-o lasam sî s-îndulceascî. Dup-aceea fierbem apî şî turnam acolo, în fir subţâri, amestecând mereu, pânî sî făce precum cirul di mămăligî. Apoi lasam oleacî la acrit şî pi urmî abia fierbem covaşa. Covaşa asta sî mânca cu malai“, explică tanti Anica Astanei.

La mijlocul Postului Mare, la Nezuâ Păreţii (Păresimile, n.r.) femeile din gospodării numărau ouăle strânse până atunci din cuibare, să vadă dacă le ajung „pi di Paşti“. Surplusul era dus la târg. „În timpul postului, ducem laptili la târg, la Paşcani. La fel şî ouâli, când erau pre multi. Punem în traistî un rând di ouî, unuâ di paie şî mergem 10-15 kilometri până în târg. Acolo li cumparau cucoanili. Laptili îl caram în olăreţ (oală de lut de doi litri, n.r.)“, îşi aminteşte tanti Teodorina Plai.

Tot la Nezu’ Păreţii se juca arvuna pentru hora de Paşti. Atunci se tocmeau muzicanţii şi, sub pretextul că trebuie să-i cântărească de-s buni ori ba, flăcăii şi fetele se prindeau în horă. Fiindcă era în plin post, jocul ăsta nu era privit cu ochi buni de cei mai bătrâni. „La noi şi acum auzi pe la cei mai bătrâni strigături de felul: „Cine joacă-n Postul Mare/Mănâncă fasole şi moare!“ Sau: „Cine joacă-n Postul Mare/Face rapăn pe schinare!“, explică Gheorghe Astanei, feciorul mătuşii Anica, învăţător la Şcoala din Soci – Mirosloveşti.

Floriile

De Florii, toată suflarea satului e la biserică, pentru a marca, prin împreună-rugăciune, intrarea Domnului în Ierusalim şi pentru a anunţa vestea că, iată, numai un pic mai este până la sărbătoarea Învierii. Pentru duminica aceasta, părintele, ajutat de săteni, pregăteşte bucheţele din flori de primăvară, muguri de salcie şi rămurele de măslin. „Cineva din Italia ne trimite, an de an, ramuri de măslin. Printr-o tradiţie a satului, acest bucheţel se păstrează la icoană, iar atunci când ajungem pe la casele lor, să facem agheasmă, cu acel bucheţel sfinţim apa“, spune părintele Siminciuc.

Vinerea Scumpă

În tradiţia populară, una dintre zilele aproape la fel de sfinte ca şi Paştile este Vinerea Mare. Ca o particularitate, cei de la Mirosloveşti îi spun Vinerea Scumpă, tocmai pentru a-i arăta respectul cuvenit. În ziua asta, ca şi în prima zi de Paşti, gospodinele nu ard focul în sobă, nu lucrează şi caută să ţină post negru. „Tata, mai cu samî, ţâne chiar şî post negru. Ni spune di dimineaţî: «Azi n-aveţi treabî cu mini!» Adica, sî nu-l ispitim, sî-l lăsăm în paci“, spune mătuşa Anica Astanei. „Aşa era şî la noi acasî: rugăciune, ajunare şî tăceri. Sara ni ducem la bisericî, la denie, sî trecem pi supt Aer“, completează şi tanti Teodorina.

Pregătirea bucatelor

Spre sfârşitul Săptămânii Mari, după ce casa, grădina, ograda şi cimitirele sunt puse în cea mai bună rânduială, începe ritualul pregătirii bucatelor pentru Paşti. La Mirosloveşti, în Joia Mare se înroşesc ouăle. „La noi, femeile înroşesc ouă sau le decorează cu motive vegetale – frunze şi flori ale plantelor timpurii, motive specifice zonei noastre, fiindcă ne aflăm, aici, în apropierea râului Moldova şi a luncii sale. Cea mai folosită plantă este trifoiaşul, cu care se decorează oul în trei părţi, sub semnul Sfintei Treimi“, explică părintele Liviu Siminciuc. „Boiam ouâli ori joia, ori vinerea. Ni-mpărţăm treburili. Cî mai erau di-ngrijât vacili, oili, copchiii cei mici“, explică mătuşa Anica Astanei.

Apoi, sâmbăta era ziua în care se cocea pasca şi cozonacul şi se găteau felurile de mâncare. „Mai din vreme ducem grâul la moarî. Din făina de-a doua sî făce pâni în zâlili di lucru, din făina de-a-ntâia sî pune la cozonac. Pe-atuncea nu se pune cacao, că nu era. Sî frământa aluatul cu lapti, cu multi ouî, daâ sî pune numaâ câte-oleacî di rahat, nu cu multî umpluturî“, spune mătuşa Anica.

Se frământa apoi aluatul pentru pască şi se pregătea umplutura, un ritual preţuit de toţi ai casei, pasca fiind unul dintre simbolurile sfinte ale Paştilor. „Închegam lapti di oi şî di vaci , făcem brânzî. Tăiem caşul felii subţirele, le punem în covatî, strâcam câtiva ouî, punem oleacî di făină, oleacî di drojdie, mirodenii după gust, lăsam sî creascî un pic. Apoi pregătem tava cu aluat, peste care aşazam umplutura, iar împrejur cununa împletită. Deasupra aşazam crucea, c-aşa era de Paşti. Din pască, noi copiii cam căutam umplutura, colacul nu ni pre plăce“, povesteşte, râzând, tanti Anica.

În fiecare bucătărie se pregătea borş de miel, miel la cuptor, drob, sarmale. „Dădei la cuptor di cu sarî, iar când vinei di la Înviere era un miros în ogradî di te-ameţă“, spune bătrânica.

Învierea

Spre seară, toată gospodăria lucea, blidele din bucătării erau puse în ordine, copiii primeniţi, animalele hrănite, iar casa întreagă începea preparativele pentru noaptea Învierii. „Tata aşă zîce: «Măi băieţi, ni spălăm şî ni pregătim pentru Sfânta Înviere». Când era soarele pe la patru începem a ni pregăti“, îşi aminteşte tanti Teodorina.

Mamele aşezau în coş pască, ouă roşii, cozonac, lumânarea cu care aveau să ia lumină sfântă şi porneau spre biserică, pentru slujbă. Lumânarea de la Înviere avea apoi să fie păstrată cu mare grijă şi aprinsă ori de câte ori asupra satului se abăteau ploi sau furtuni mari, ca să alunge primejdia. „De-abia aşteptam sî ni ducem la Înviere. D-apoi ce-i mai frumos ca Paştili? După ci vinem di la biserică, di la Înviere, tata cu mama mulgeu vacile, iar nouî ni spuneu sî ni odihnim un pic. Pi urmî tata aduce toporul, îl pune în mijlocul casei şî urma închinatul. Mai întâi ni spalam pi faţî cu apî răci dintr-o ceaşcă în care era un ou roşu şî bani, sî fim roşii şî curaţi la faţî tăt anuâ. Pi urmî ni pune pi tăţi la închinat. Bătem mătănii şi atingem cu capul lama toporului, ca sî fim tari şî sănătoşi tot anul. Dup-aceea ni-aşazam la masî. Mai întâi mâncam din pasca sfinţitî, pi urmî şî din celilalti bucati“, povesteşte Anica Astanei.

Paştile

În prima zi de Paşti, finii mergeau în vizită la naşii de cununie şi la părinţi, cu pască, ouă roşii şi cozonac în dar. Era o cutumă la Mirosloveşti pe care oamenii n-o abandonează nici acum. Un obicei care vădeşte respectul pentru părinţi, pentru părinţii spirituali (naşii) şi pentru regulile nescrise ale satului. „Cum mergi acuma di Moşi, cu daruri, aşa ti ducei atunci. Odată, di Paşti, omul meu era de rând la oi. Şi mi-o zâs sî mă duc sîngurî la tata. Bini nu mi-o vinit, cum sî mă duc sîngurî?! Daâ ci putem faci, m-am dus… O mai vinit şi-o soră de-a me sîngurî, cî şî soţu ei era oier. Tata, când ne-o văzut, o scos masa în ogradî, o scos carni şî vin, daâ cam tulburel. Noi n-am zâs nimic. Am servit un pic di vin, am mâncat şî ne-am dus acasî. A doua zi ne-am dus cu barbaţii noştri la tata. Când ne-am dus, doamnă, o vinit tata c-un vin… ulei! Atuncea i-am spus: «Ci vin ne-ai dat matali ieri?» Şî el ne-o spus: «O trebuit sî viniţi cu barbaţii, nu sânguri!» Aşa era pe-atuncea regula în casî: barbatul sî fie barbat. Eu soţului îi zicem «’neta» (‘neata, dumneata, n.r.). Nu-i putem zâci «tu», cî aşă mă-nvaţase mama şî parcî mi-era limba tăietî. Numa’ când mă enervam îi zâcem «tu»“, spune, şuguind, tanti Anica.

„Amu’ s-o pierdut credinţa şî s-o-nmulţât ştiinţa“

Am plecat de la Mirosloveşti convinsă că aici, ca în majoritatea satelor Moldovei, echilibrul şi buna rânduială a lumii celei vechi are încă păzitori vigilenţi. Oameni ca tanti Anica sau tanti Teodorina, preoţi precum părintele Liviu Siminciuc, dăruiţi comunităţilor în care slujesc, cu grijă neobosită pentru aceşti bătrâni atât de preţioşi, ne mai pot transmite, încă, mesajul veşniciei. Cu ei şi prin ei, buna tradiţie românească şi creştinească va scânteia neobosit, traversând, neatinsă, vremurile tulburi de azi, în care, aşa cum obişnuieşte să spună mătuşa Teodorina, „s-o pierdut credinţa şi s-o-nmulţât ştiinţa“.

*

Învierea sufletului amorţit

Primăvara, un anotimp care, statistic vorbind, provoacă cele mai multe alergii, insomnii şi astenii. Noi, oamenii, să fim sinceri, suntem foarte greu de mulţumit. Ajungem acasă extenuaţi după o zi de muncă grea, ne salutăm familia robotic, mâncăm ceva încălzit la microunde şi ne văităm că nu suntem apreciaţi corect de şeful nostru. Aşa arată o zi din viaţa omului modern.

Această monotonie cred că ne transformă în nişte indivizi fără principii morale şi fără valorile importante. Suntem setaţi pe nişte activităţi de bază şi nu pe adevăratele lucruri importante, destul de simple vom spune, dar având un rol bine definit în viaţa noastră: acela de a menţine un echilibru şi de a ne da seama de adevăratele lucruri care ne fac să zâmbim. Primăvara ne reaminteşte ce înseamnă a fi copil, a admira un ghiocel firav în toată splendoarea lui şi a simţi mirosul pământului reavăn după o ploaie caldă. Am uitat să facem aceste lucruri… Un alt factor important este comunicarea. Am uitat ce înseamnă să comunicăm unii cu alţii şi să-l ascultăm pe cel de lângă noi. Cum ar fi ca într-o zi să ne strângem cu toţii la o masă şi pur şi simplu să vorbim, indiferent despre ce? Ar fi cu adevărat un moment de neuitat.

Sfintele Paşti sunt un prilej deosebit de a ne readuce împreună şi de a face fapte bune. Indiferent de faptul că noi le considerăm simple gesturi, pentru aproapele nostru pot fi un motiv de a merge mai departe şi de a-şi da seama că nu e singur.

Aşa cum Hristos S-a jertfit pentru noi în chinuri cumplite, aşa şi noi să ne jertfim pentru aproapele nostru şi să înviem întru Hristos. În ziua de Paşti, odată cu Iisus, înviem şi noi, creştinii.

Să primim Lumina sfântă şi sufletul nostru să fie plin de pace şi dragoste. Hristos a înviat!

Maria, Antonie, Nectarie, Macrina şi Iustina Grigore (Tărtăşeşti, jud. Dâmboviţa)

• Pr. Marcel Radut (Adevarul): 

Picături de Lumină pentru Noaptea de Înviere

Noaptea de Înviere… Anul Domnului 2015…

Gândeam să vă dăruiesc un cuvânt de învăţătură despre viaţă, dar nimic de la mine nu vă pot dărui, căci prea puţine îmi sunt cunoscute şi duhul meu e slab… rostesc pentru voi doar rugăciune către Dumnezeu, Tatăl nostru, izvorul vieţii noastre, care ne-a dăruit trup şi suflet în pântecele mamei noastre…

”Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Sfânta Evanghelie după Matei V, 45) 

Gândeam să vă dăruiesc mila mea, dar are puţine roade şi e lumească… aşez mila mea pentru voi pe altarul bisericii, acolo unde mila lui Hristos se revarsă pentru veşnicia noastră, mereu şi mereu, în fiecare Sfântă Liturghie…

”Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică.” (Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iuda 21)

Gândeam să vă dăruiesc un gând despre adevăr, dar adevărul meu este al omului păcătos… vă chem alături de mine să călătorim spre Adevăr întru Duhul Sfânt…

”Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!” (Sfânta Evanghelie după Ioan XIV, 17)

Gândeam să vă dăruiesc dragostea mea… şi v-o dăruiesc, deşi este puţină şi lumească… e singura mea jertfă pe care pot să o aduc în Noaptea de Înviere, lui Hristos…

”De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. 

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.

Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel XIII 1-13)

Credinţă în Hristos, nădejde în Înviere şi dragoste pentru Dumnezeu şi semenii voştri vă doresc ca roade sufleteşti în Noaptea de Înviere, Anul Domnului 2015…

HRISTOS A ÎNVIAT!

• Doxologia:

Sfânta Lumină nu este în mod simplu o minune. Este minunea minunilor

Patriarhul Irineu I a fost hirotonit diacon în Ierusalim în anul 1969 şi a deţinut vrednicia patriarhală în perioada 2001-2005. Într-o discuţie pe care am avut-o în iunie 2009, a descris foarte limpede cele pe care le-a trăit pe durata ce­remoniei în perioada în care a fost patriarh. Cea mai importantă parte a dialogului pe care l-am avut este următorul:

– Preafericite, minunea se săvârşeşte după ce mai întâi terminaţi de citit rugăciunea specială sau în timpul ei?

– Uneori şi în timpul ei.

– Ce se întâmplă în acea clipă?

– Dintr-odată, tot Mormântul se umple de Sfânta Lumină. Este o Lumină albastru-deschis. Te cutremuri. Ieşi din sine. Este o flacără mare albastru-deschis care zboară. De la această flacără se umple tot Mor­mântul… Nu este uşor să se exprime cineva.

– Cum se aprind mănunchiurile de lumânări ce le ţineţi în mâini?

– În clipa în care înalţ cele patru mănunchiuri cu 33 de lumânări fiecare, ele se aprind îndată de la flacăra albastru-deschis care zboară şi se răspândeşte prin văzduh. După puţin timp, flacăra ia culoarea galbenă a flăcării obişnu­ite.

– Este adevărat că în acele clipe Sfânta Lumină nu arde?

– Desigur. Sfânta Lumină nu arde deloc în acele prime clipe. De fiecare dată când am participat la ceremonie, ca patriarh, nu a ars niciun fir de păr din barba mea. Din păcate, există unii care iau în râs minunea. Printre ei sunt şi purtători de rasă. Aşa cum au existat cândva iconomahii, tot astfel şi astăzi există aghiofotomahii (luptători impotriva Sfintei Lumini). Dumnezeu să-i învrednicească să se pocăiască şi să înceteze să mai hulească. Sfânta Lumină nu este în mod simplu o mi­nune. Este minunea minunilor.

(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 266)

Experienţa Sfintei Lumini nu este uşor de descris sau de explicat în cuvinte omeneşti

Actualul patriarh al Ierusalimului, Teofil III, a fost hirotonit diacon în Ierusalim în anul 1970 şi a fost ales urmaş al Patriarhului Irineu I în august 2005. Într-o discuţie pe care am avut-o în septembrie 2009, a vorbit despre ceremonie, ca despre un fapt minunat, pe care a trăit-o ca pe o expe­rienţă nemaiîntâlnită. Mai mult, compară minunea Sfintei Lumini cu minunea Dumnezeieştii Euhuristii (Liturghii).

Patriarhul Teofil spune:

„Ceea ce vă pot spune referitor la ceremonia Sfintei Lumini este că puterea credinţei este cea care provoacă minunea. Este o experienţă cutremurătoare cea pe care o trăieşte cineva în acea clipă. Iar această experienţă este aseme­nea experienţei Tainei Dumnezeieştii Euharistii, în cadrul căreia pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos. Experienţa Sfintei Lumini nu este uşor de descris sau de explicat în cuvinte omeneşti. În acea clipă conştientizezi micimea şi nimicnicia ta.”

(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 267)

Mărturia monahului Mitrofan, cel care s-a ascuns în podul Sfântului Mormânt ca sa vadă Sfânta Lumină

Monahul grec Mitrofan s-a născut în anul 1900 în localitatea Kerasunda din Pont. În 1921, în perioada genocidului locuitorilor din Pont de către turci, a fost omorâtă toată familia lui. El însuşi, la vârsta de 21 de ani, a fost prins şi trimis la închisoarea din Ntigiampakir, unde prizonierii lucrau la minele de cupru. Cei mai mulţi dintre ei erau condamnaţi la moarte din pricina mâncării infectate şi a condiţiilor mizerabile de trai.

După câteva luni de şedere în temniţă, Părintele Mitrofan a reuşit să evadeze. Fără patrie şi familie, singurul scop al vieţii sale era să reuşească să ajungă viu la Ierusalim, ca să se închine la Mormân­tul lui Hristos.

Timp de mai multe săptămâni, a călătorit descult prin munţi, ca o sălbăticiune, ascunzându-se de oameni. Îndreptându-se spre sud, a ajuns la localitatea Alep din Siria, de acolo a mers la Beirut, în Liban, după care, mergând zile întregi paralel cu ţărmul, a ajuns la portul Haifa din Palestina. Peregrinarea lui s-a încheiat la 1 noiembrie 1923, când a ajuns la Ierusalim, unde şi-a împlinit făgăduinţa sa la Sfântul Mormânt.

Doi ani mai târziu, în 1925, a fost tuns în monahism şi a fost rânduit păzitor al Sfântului Mormânt de către Patriarhul Damian I. În această calitate, a participat la ceremonia Sfin­tei Lumini de la Paştile anului 1925. Vreme de multe luni l-a chinuit nedumerirea şi îndoiala cu privire la natura minunii. Credinţa lui se clătinase şi se întreba dacă într-adevăr este vorba despre o minune adevărată. Răspunsul la întrebarea sa a venit câteva luni mai târziu, în Sâmbăta Mare a anului 1926, când a reuşit să se ascundă în podul Sfântului Mormânt, de unde putea să urmărească tot ceea ce se petrecea în interiorul lui.

Cele pe care le-a trăit în acea zi, le-a povestit după 55 de ani, la Paştile anului 1980, preotului cipriot Sava Ahilleos, care le-a consemnat în scrierea sa: Am văzut Sfânta Lumină. În acel an, părintele Mitrofan avea 80 de ani şi număra deja 56 de ani neîntrerupţi de păzitor al Sfântului Mormânt.

Aşa cum el însuşi a mărturisit, când era tânăr de 25 de ani, fusese stăpânit de o dorinţă nestăpânită de a vedea cu ochii săi cele ce se petreceau în înteriorul Mormântului în clipa când cobora Sfânta Lumină.

„Trebuia să văd, ca un alt Toma necredincios”, spunea el, „cu ochii mei ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului ca să cred”.

De multă vreme, căuta modul de a da răspuns la întrebările lui. Într-o zi, pe când curăţa cupola în podul Mormântului, a descoperit o mică ascunză­toare în care, cu greutate, putea intra trupul unui bărbat. Era singurul loc în care putea să se ascundă şi să urmărească nevăzut de nimeni venirea Sfintei Lumini.

În Vinerea Mare a anului 1926, la miezul noptii, Părintele Mitrofan pune în aplicare planul său îndrăzneţ. La ora 00:30 a cerut de la un ajutor de al său să-i aducă o scară ca să controleze candelele ce erau atârnate sus. După ce a urcat în podul Mormântului, a spus ajutorului să ia scara, motivând că va coborî de acolo printr-o săritură atunci când va termina controlul.

Însă Părintele Mitrofan a rămas în ascunzătoare toată noaptea. Ceasurile care au urmat au fost martirice, aşa cum povesteşte el însuşi, deoarece a în­ceput să fie stăpânit de o frică nemaicunoscută. Învinovăţiri şi mustrări de conştiinţă îl chinuiau pentru ceea ce a îndrăznit să facă.

„Am început să mă prihănesc pe mine însumi”, spunea el, „pentru ceea ce am făcut şi pentru hotărârea mea lipsită de maturitate… Toată lumea crede, numai tu, Mitrofane, nu crezi.”

Vreme de 12 ceasuri a rămas nemişcat şi tăcut. Avea cu el numai puţină apă şi o mică lanternă, pe care a folosit-o la ora 11 dimineaţa, când Mormântul a fost pecetluit şi el a rămas singur în întuneric.

După o oră, potrivit tipicului, la ceasul al doisprezecelea din zi, uşa Mor­mântului a fost despecetluită şi, mai târziu, a intrat patriarhul grec.

Fragmentul care urmează descrie cele care se săvârşesc după intrarea patriarhului, exact asa cum le descrie Părintele Mitrofan:

„Atunci am desluşit chipul patriarhului, care s-a plecat să intre în Mor­mântul dătător de viaţă. Exact în acea clipă, când agonia mea ajunsese la o înfricoşătoare încordare nervoasă în mijlocul tăcerii mormântale, în care îmi auzeam şi răsuflarea, am auzit deodată un şuierat uşor. Semăna cu suflare uşoară de vânt. Şi îndată am văzut o privelişte de neuitat: o Lumină al­băstruie a umplut tot sfinţitul loc al dătătorului de viaţă Mormânt… Câtă frică şi cutremur nu mi-a pricinuit acea Lumină albăstruie, în care Îl vedeam clar pe patriarh, de pe faţa căruia curgea transpiraţia… Şi, ca şi cum ar fi fost luminat de acea Lumină, a început să citească rugăciunile… Şi îndată Lumina albăstruie a început să se preschimbe într-o Lumină albă, ca aceea a Schimbării la Faţă a lui Hristos. În continuare acea Lumină albă s-a preschimbat într-o sferă luminoasă ca soarele, care a rămas nemişcată deasupra capului patriarhului. Apoi l-am văzut pe patriarh ţinând mă­nunchiurile cu 33 de lumânări. Şi ridicându-şi încet mâinile în sus, s-au aprins dintr-odată sfânta candelă şi cele patru mănunchiuri de lu­mânări. În acea clipă a dispărut sfera luminoasă. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi trupul îmi ardea în întregime.”

Aceasta este istorisirea Părintelui Mitrofan referitoare la fapta îndrăzneaţă pe care a întreprins-o în acea Sâmbătă Mare a anului 1926. Este singurul martor ocular care, fără să aibă dreptul, a trăit coborârea Sfintei Lumini în interi­orul Mormântului lui Iisus Hristos.

(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 251-254)

O mărturie personală legată de Sfânta Lumină de la Ierusalim

În anul 2008, mă aflam la ceremonia Sfintei Lumini din Sâmbăta Mare, însă pentru prima dată nu în Biserica Învierii, aşa cum obişnuiam s-o fac mulţi ani la rând, ci în Biserica Sfinţilor Constantin şi Elena care se află în interiorul Patriarhiei. Această Biserică este aproape de marea turlă a Bisericii Învierii, iar de la ferestrele interioare se vede de sus locul Sfântului Mormânt. Cele două Biserici comunică între ele şi sunt în esenţă unite, deşi se află la altitudini diferite.

În acea Sâmbătă Mare, Sfânta Lumină a coborât la ora obişnuită a amiezii şi în câteva minute s-a răspândit, din lumânare în lumânare, şi în mica biserică unde mă aflam. După vreo zece minute, când cei ce erau de faţă luaseră Sfânta Lumină în lumânările lor, iar cei mai mulţi deja plecaseră din Biserică, o rază de lumină alb-albăstruie, care semăna cu o descărcare electrică, a intrat printr-o fereastră a bisericuţei. Raza luminoasă era dreaptă şi s-a îndreptat cu o viteză fulgerătoare către o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Hristos, care se afla exact vizavi de fereastră, şi în continuare şi-a schimbat traiectoria în altă direcţie. În aceeaşi clipă, s-a auzit o şuierătură puternică, un sunet, care arăta că ceva spinteca aerul. Toate acestea au durat câteva fracţiuni de secundă.

Exact sub icoana Maicii Domnului se aflau două femei din Rusia care, în acea clipă, erau întoarse spre fereastra prin care intrase Lumina. Când raza alb-albăstruie şi sunetul puternic au fost percepute, cele două femei şi-au ple­cat capetele lor din reflex şi după ce au scos un ţipăt puternic, au alergat câţiva metri într-o parte. Raza de lumină a trecut la câţiva centimetri pe deasupra capetelor lor. După puţin timp şi-au întors privirile spre icoană şi, cuprinse de teamă, se ţineau amândouă cu mâinile de inimile lor.

Eu mă aflam la distanţă de vreo cinci metri împreună cu prietenul şi colaboratorul meu, Ioan Koutsikidis, care, de asemenea, a văzut toată scena. În bisericuţă se mai aflau încă vreo zece persoane.

Pentru câteva secunde am încercat să conştientizăm ce se întâmplase. Când ne-am apropiat de icoana Maicii Domnului am constatat cu uimire că singura candelă, care era agăţată înaintea ei, se aprinsese de la raza alb-albăstruie. Candela aceasta fusese stinsă mai înainte, precum şi toate celelal­te candele din biserică.

Puţinii oameni care trăiseră evenimentul, au început să filmeze, să fotografieze şi să aprindă din nou lumânările lor de la candelă.

Acest caz arată limpede că Sfânta Lumină nu se manifestă exclusiv în Biserica Învierii, ci şi în alte biserici, sau chiar şi în locuri deschise.

(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 239-240)