HRISTOS A INVIAT!/ Despre BUCURIA INVIERII cu parintele Macarie Simonopetritul. CUM SA DISTINGEM BUCURIA DUHOVNICEASCA DE CEA SUPERFICIALA?/ „Amu’ s-o pierdut credinţa şî s-o-nmulţât ştiinţa“/ MARTURII VII DESPRE MINUNEA LUMINII DE LA IERUSALIM

12-04-2015 25 minute Sublinieri

Ioan si Camelia Popa, Pogorarea la iad, tempera pe lemn 2015.Alba-Iulia(icoana de Ioan si Camelia Popa)

  • Ziarul Lumina:

„Credinţa în Înviere, găsirea plinătăţii vieţii“

Dacă nu există înviere, atunci iubirea încetează odată cu moartea şi dragostea lui Dumnezeu nu poate trece dincolo de mormânt. Dacă nu există înviere, toţi cei adormiţi au pierit. Dacă nu ar exista înviere, atunci adevărul, virtutea şi bunătatea ar rămâne pe veci răstignite. Dar Hristos a înviat şi păcatele noastre sunt iertate. Hristos a înviat şi noi primim speranţă. Hristos a înviat şi dreptatea lui Dumnezeu a biruit. Mai jos, un interviu despre semnificaţiile Învierii Domnului cu ieromonahul Macarie de la Mănăstirea Simonos Petra, Muntele Athos.

Părinte Macarie, Învierea este evenimentul central al istoriei. O afirmă şi Sfântul Apostol Pavel, care spune că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră“ (1 Corinteni 15, 14). Ce ne oferă nou Învierea? Cum ne schimbă viaţa Învierea Domnului?

Praznicul Paştilor pentru noi este cu adevărat „sărbătoarea sărbătorilor“, inima credinţei noastre ortodoxe, ivirea vieţii veşnice în tristeţea vieţii noastre cotidiene.

În ziua a treia, la revărsatul zorilor, după Pătimirea Domnului, mormântul Său a fost găsit gol de către Sfintele femei care veniseră să aducă miresme, iar ele au văzut un înger care le-a anunţat că Iisus înviase. Puţin mai târziu, Iisus Însuşi S-a arătat Mariei Magdalena. Acestea sunt informaţiile pe care ni le furnizează istorisirile evanghelice, ce conţin anumite diferenţe, nu din lipsă de coerenţă, ci pentru că ele corespund unor mărturii şi puncte de vedere distincte. În orice caz, ceea ce ne spune Evanghelia este că Iisus a înviat, că El a trecut la o nouă formă de existenţă, care nu mai este accesibilă simţurilor noastre, marcate de legea morţii şi a pervertirii. Însă, în lumina credinţei – care este deschiderea către un nou mod de existenţă, în înnoirea Duhului – suntem chemaţi să-L „vedem“, ca Apostolii şi Sfintele Femei Mironosiţe, şi nu a-L „atinge“ în mod sensibil (Ioan 20, 17). Da, Învierea lui Hristos este într-adevăr evenimentul central al istoriei lumii, ea este semnul biruinţei lui Hristos asupra morţii şi a păcatului, ea este ivirea vieţii veşnice în condiţiile timpului istoriei. Însă ea nu se impune cu forţa oamenilor. Ea se dă consimţământului credinţei, care este o angajare a libertăţii.

De aici apar toate ambiguităţile şi dificultăţile, căci oamenii ar prefera să le fie impus acest adevăr, fără să aibă posibilitatea alegerii. A crede în mărturia Apostolilor şi în Înviere înseamnă deci a ne găsi plinătatea demnităţii noastre umane de fiinţe libere, invitate la un dialog cu Dumnezeu. Şi atunci când acceptăm aceste condiţii de dialog, atunci când avem încredere (acesta este sensul etimologic al „credinţei“), atunci se deschide pentru noi accesul la viaţa veşnică a Împărăţiei deja prezente printre noi. Ieşind din mormânt, Mântuitorul nu a reanimat trupul Său mort, ci a oferit corpului uman pe care-l asumase, împreună cu sufletul şi cu toate calităţile sale naturale, condiţiile nemuririi, ale nestricăciunii şi ale comuniunii desăvârşite cu Dumnezeu. Trupul înviat al lui Hristos este deci trupul Său omenesc, luat din pântecele Maicii Domnului, dar el este deplin îndumnezeit, şi devine astfel „primul dintre cei morţi“ şi începutul propriei noastre învieri. Da, Învierea lui Hristos ne priveşte în primul rând pe noi, căci ea este principiul propriei noastre învieri, a propriei noastre îndumnezeiri.

Ea este împlinirea planului dumnezeiesc de mântuire, pregătit înainte chiar de crearea lumii, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi. Acesta era planul lui Dumnezeu creându-l pe om: ca omul zidit din pământ să poată participa la slava lui Dumnezeu, să fie o fiinţă atât de intim unită cu Dumnezeu încât să fie parte din „Trupul“ Său. Desigur, Iisus a apărut la un moment anume şi într-un loc precis, El a trăit ca om, dar nu era un om obişnuit, oricât se poate de înzestrat cu sfinţenie şi cu harisme. Iisus Hristos, născut în Bethleem din Fecioara Maria, nu era un om sfânt şi un profet, ci El era Fiul lui Dumnezeu devenit om. Nu există „persoană“ omenească în El – cum susţineau nestorienii, ca şi mulţi dintre teologii contemporani – ci Persoana (ipostasul) Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, Care a asumat natura omenească. Această chestiune teologică este fundamentală, căci numai datorită faptului că Mântuitorul asumă, ia asupră-Şi, toată natura noastră, El poate să ne mântuiască pe toţi şi fiecare dintre noi poate să participe efectiv la marea taină a mântuirii şi a îndumnezeirii în Hristos. Noi toţi suntem în chip tainic introduşi în această Taină a lui Hristos, care este Biserica, Trupul Său. Ieşind din mormânt a treia zi, pe noi toţi ne scoate din moarte, cum foarte bine surprinde icoana Învierii, unde Îl vedem pe Mântuitorul apucându-i de mână pe Adam şi pe Eva şi trăgându-i cu putere din iad, unde zăceau.

În Ortodoxie, icoana Învierii surprinde reprezentarea Pogorârii la iad a Mântuitorului, pe când în Occident ea îl are ca personaj principal pe Mântuitorul Hristos victorios, ieşind din mormânt cu un steag de biruinţă. De unde această diferenţă de viziune şi ce semnificaţie are fiecare reprezentare?

În această privinţă, notăm că icoana ortodoxă a Învierii este de fapt cea a coborârii lui Hristos în iad. Nu există nici o icoană ortodoxă care să arate momentul precis al Învierii, căci acest moment este inefabil, este inaccesibil simţurilor noastre şi deci imposibil de reprezentat. Icoanele care dau această reprezentare arătându-L pe Hristos ieşind din mormânt şi ţinând un drapel de biruinţă sunt recente şi influenţate de arta occidentală. Însă această icoană tradiţională exprimă în mod desăvârşit sensul teologic şi spiritual al Învierii lui Hristos, care nu consistă într-o reanimare a trupului Său, ci în mântuirea lui Adam total.

Cum putem transforma o sărbătoare care în calendarul bisericesc ţine doar trei zile într-o stare permanentă a sufletului?

În fiecare an de Paşti, atunci când mesajul Învierii se aude în biserică împreună cu lumânările pe care le aprindem, o schimbare cosmică intervine: moartea este omorâtă, întunericul dispare şi noi ar trebui să ne simţim înşfăcaţi, traşi din „moartea noastră spirituală“ care este viaţa noastră cotidiană şi trivială, fără prezenţa lui Hristos, pentru a accede la viaţa veşnică. Fără Înviere, fără bucuria pascală, nu există Ortodoxie; trebuie însă ca ortodocşii să trăiască într-adevăr această sărbătoare de care sunt atât de ataşaţi.

Ce reprezintă Învierea în viaţa unui călugăr? Cum o trăieşte el? Sfântul Pavel spunea: „Mor în fiecare zi“ (I Cor. 15, 31). Descrieţi atmosfera de Paşti în obştea în care vieţuiţi.

Este adevărat că într-o mănăstire lucrurile sunt mai uşoare, căci totul aici este organizat pe fundamentul credinţei şi al vieţii Bisericii. Însuşi principiul vieţii monahale este retragerea din „lume“ şi din confuzia ei, pentru a ne putea consacra în totalitate slujirii lui Dumnezeu şi credinţei, ca principiu al existenţei noastre. Viaţa într-o mănăstire ortodoxă este deci o viaţă pascală, tot anul, căci ea este pur şi simplu practicarea pe cât posibil mai exactă a poruncilor evanghelice. Bineînţeles, călugării, după eforturile Postului Mare, se bucură într-un mod aparte de privegherea pascală; însă eu aş putea spune că această bucurie se întinde pe perioada întregului an, ea este un mod de existenţă permanent, în înnoirea Duhului Sfânt. Atunci când Sfântul Benedict de Nursia, marele îndrumător al călugărilor din Occident, se afla de trei ani într-o peşteră, rupt de orice contact cu lumea, un preot a venit să-i aducă hrană în ziua Paştilor. Sfântul Benedict, care uitase orice noţiune a timpului, l-a salutat atunci spunându-i: „Ştiu sigur că este ziua Paştilor, pentru că am cinstea să te văd!“ Iată pe scurt ceea ce trăiesc toţi călugării, un Paşte permanent, în iubirea frăţească. Bucuria care străluceşte în aceste zile este deci, sau ar trebui să fie, starea permanentă a sufletului călugărilor. De aceea Sfinţii Părinţi recomandă să nu fie călugărit un frate care nu trăieşte această bucurie pascală, chiar dacă face efortul ascultării şi al renunţării. Am putea lărgi această regulă la toţi creştinii. Nu există adevărata viaţă creştină fără bucuria pascală, prelungită pe cursul întregului an, căci această bucurie, departe de a fi o simplă jubilare sentimentală, este expresia transformării noastre interioare prin puterea credinţei. Noi spunem că ea este ivirea vieţii veşnice în condiţiile lumii noastre.

Ce trebuie să facem pentru a aprofunda an de an înţelesul, mesajul pe care Învierea lui Hristos ni-l transmite?

Mă întrebaţi ce trebuie să faceţi pentru a aprofunda în fiecare an această realitate? Într-adevăr, pentru ca bucuria pascală să nu fie superficială, ea trebuie întreţinută. În măsura în care creştinii vor trăi cu tărie această taină a Pătimirii şi a morţii lui Hristos pentru mântuirea noastră, vor putea să trăiască şi Învierea Sa. Noi simţim bucuria Sfintelor Paşti numai dacă am făcut ceva nevoinţe ascetice de-a lungul Postului: respectând postul rânduit, spovedindu-ne, analizând alegerile făcute şi orientările vieţii noastre. Fără atmosfera dulce a străpungerii inimii şi a pocăinţei, specifică Postului, nu putem avea o adevărată bucurie pascală. Fără viaţă ascetică nu există viaţă creştină autentică. Viaţa ascetică nu este doar pentru călugări. Ea este pentru toţi creştinii şi noi rămânem deseori uimiţi aflând că mulţi mireni duc o viaţă mai exigentă decât mulţi dintre călugări. Dacă vreţi să gustaţi din lumina Sfintelor Paşti, îmbrăţişaţi deci Crucea, care nu este o suferinţă sumbră, căci ea a devenit semnul biruinţei.

Această Cruce apare în multe feluri în viaţa creştinilor. Ea constituie de fapt toate ocaziile pe care Pronia ni le oferă pentru a renunţa la propriul „sine“ egoist, pentru a ne deschide celuilalt, aproapelui nostru, soţului sau soţiei noastre, superiorilor noştri, în spatele cărora se ascunde Cel care este Aproapele nostru, Mântuitorul Însuşi. Cu cât îmi voi da ocazia de a exersa aceste renunţări cotidiene faţă de voinţa şi poftele mele, cu atât mai mult mă voi găsi dispus să primesc mesajul Învierii. Aşadar, asceza creştină nu consistă într-o serie de exerciţii de mortificare a trupului, mai mult sau mai puţin dureroasă, ci este înainte de toate această voioasă deschidere de sine a noastră către celălalt.

Renunţând la dorinţele noastre şi la închiderea noastră egoistă în noi înşine, acceptăm să „murim“ „omului vechi“ din noi, pentru a putea să trăim în Hristos. Această includere în Taina lui Hristos este împlinirea Botezului nostru: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.“ (Gal. 3, 27). Să fim îmbrăcaţi în Hristos înseamnă să trăim viaţa noastră după modelul pe care ni l-a dat Hristos de-a lungul vieţii Sale pământeşti.

E un lucru evident caracterul baptismal al Liturghiei pascale. Evidenţiaţi legătura dintre Botez, moartea şi Învierea Mântuitorului.

Slujba Sfintelor Paşti era la origine momentul privilegiat în care se săvârşeau botezurile în Biserica veche. Odată cu răspândirea creştinismului, botezul a putut fi săvârşit şi cu ocazia altor sărbători, de exemplu Teofania, şi mai apoi în oricare altă zi. Însă ar fi de dorit, acolo unde este posibil, să se revină la practica de a săvârşi botezurile înaintea slujbei Sfintelor Paşti, în momentul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia. Atunci vom putea înţelege ce înţeles are pentru noi slujba Sfintelor Paşti: ea este participarea noastră la taina mântuirii. Pur şi simplu faptul de a asista la săvârşirea unui botez în această perspectivă, şi nu ca la un simplu eveniment din familie, ne-ar permite să aprofundăm înţelegerea noastră asupra dimensiunii pascale a vieţii creştine. Atunci vom simţi şi noi că ne afundăm în apă, acceptând să murim omului nostru vechi, pentru a ne ridica împreună cu Hristos biruitorul. După cum El a rămas trei zile în mormânt, pentru a umple totul de prezenţa Sa dătătoare de viaţă, tot aşa şi noi coborâm de trei ori în apele botezului, pentru a învinge forţele morţii şi pentru a ieşi înnoiţi. Această Taină a Botezului va putea astfel deveni o dimensiune permanentă a vieţii noastre, o actualizare a tainei Învierii.

Ce pasaj nou-testamentar este cel care surprinde cel mai bine faptul Învierii şi v-a hrănit duhovniceşte cel mai mult? Comentaţi-l!

La fel ca reflecţia asupra sensului acestor taine liturgice, şi meditarea asupra numeroaselor pagini ale Sfintei Scripturi – cu precădere cele ale Sfântului Apostol Pavel, care trăia într-un mod intens prezenţa în el a lui Hristos Înviat – ne va permite să hrănim credinţa noastră şi să creştem bucuria noastră de-a lungul întregului an. Printre îndemnurile Sfântului Apostol Pavel pe această temă, îl voi alege pe acesta: „Căci dragostea lui Hristos ne stăpâneşte pe noi, care socotim aceasta, că dacă unul a murit pentru toţi, au murit deci toţi. (Noi devenim părtaşi la Jertfa lui Hristos mai întâi prin botez şi apoi o prelungim printr-o viaţă de renunţare la noi înşine.) Şi a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia Care pentru ei a murit şi a înviat.“ (2 Cor. 5, 14-15).

Aveţi vreun fragment liturgic din slujba Paştelui pe care aţi vrea să-l explicaţi?

Toată slujba de Sfintele Paşti, mai ales Canonul Sfântului Ioan Damaschinul, este un imn admirabil, care prezintă întregul program al vieţii creştine. Din această cauză numeroşi sfinţi meditau recitindu-l de-a lungul întregului an. Putem să luăm la întâmplare oricare dintre tropare pentru a hrăni entuziasmul şi bucuria noastră în faţa acestui spectacol al luminii supranaturale care invadează în acele clipe Biserica şi inimile credincioşilor. Iată spre exemplu troparul cântării a treia: Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri, împreună cu Tine, Însuţi împreună mă preaslăveşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta“.

Doar în măsura în care eu voi fi luat parte la Patimile dătătoare de viaţă voi avea parte de acest elan al învierii, care mă va prinde şi pe mine de mână pentru a mă scoate din acest mormânt în care mă complac atunci când mă închid în mine însumi. Învierea lui Hristos este deci propria mea înviere, după cum o repetăm de nenumărate ori în timpul tuturor acestor slujbe sublime, care sunt inima etosului ortodox.

Aşadar, nu putem decât recomanda creştinilor, care într-adevăr vor „să trăiască“ sărbătorile Bisericii şi să profite de ele, să mediteze la aceste texte liturgice, iar preoţilor, să le explice în timpul predicilor lor şi al întâlnirilor cu credincioşii. Credinţa noastră ortodoxă este foarte vie, ea nu are de ce să se teamă de secularizare, care subminează şi distruge civilizaţia occidentală; însă trebuie să ne-o asimilăm suficient, trăind-o în fiecare zi, ca centru vital al existenţei noastre. Să trăim Paştele într-un mod cotidian, de-a lungul întregului an, şi să înţelegem că Împărăţia cerurilor a venit deja, că ea este printre noi şi în noi. Nu trebuie decât să deschidem ochii conştiinţei noastre duhovniceşti adormite.

Hristos a înviat! Da, El a înviat într-adevăr în viaţa mea. (Ionuţ Marinescu şi Augustin Păunoiu)

*

“D-apoi ce-i mai frumos ca Paştili?”

Otilia Balinisteanu

Coastele Mirosloveştilor (judeţul Iaşi) încep a se zvânta, după câteva zile în care ploile şi-au făcut hatârul. De jos, de pe luncă, un cer vânăt goneşte spre sat, mânat de apele tulburi ale Moldovei. În crucea amiezii, sub lumina strecurată cu zgârcenie, aşezarea, în toiul pregătirilor de Paşti, pulsează după un timp numai de Cer ştiut.

Numai vreo câteva zile mai numără lumea satului până la Paşti. E zor peste tot: şi prin grădini, şi prin ogrăzi, şi prin case. Miroase a pământ jilav, a frunze arse, a iarbă nouă. Cenuşiul diform de la hotarul iernii cu primăvara se adună acum în linii clare, ordonate de mâini ce până la Paşti n-or să mai stea locului. Pe coclauri, ţepi verzi prind a împunge îndărătnic pământul, croindu-şi loc spre lumină. Soarele are toane. În unele zile dogoreşte, storcând vlaga din câmpurile ce mustesc de apă, uscând glodurile în zgrunţuri îndrăzneţi. Alteori, asemeni unui copil mofturos, şade deasupra nourilor, lăsând picurii lacomi să prăpădească şi ultimul firicel de căldură. Coastele Mirosloveştilor încep a se zvânta, după câteva zile în care ploile şi-au făcut hatârul. De jos, de pe luncă, un cer vânăt goneşte spre sat, mânat de apele tulburi ale Moldovei. În crucea amiezii, sub lumina strecurată cu zgârcenie, aşezarea, în toiul pregătirilor de Paşti, pulsează după un timp numai de Cer ştiut. De sus, de pe Ignaţ, satul seamănă cu un aburaş colorat, ţâşnit din gura pământului. Sufletul locului.

Aici ne-am oprit, ca să descoperim minunea ce ţine în viaţă satul moldovenesc. Şi să ne amintim de bulgărele de aur al tradiţiilor, pe care bătrânii încă îl mai pot dărui celor tineri. Şi de echilibrul lumii de demult, după care noi, cei de azi, aşa de mult tânjim.

Postul Mare

La Mirosloveşti e grijă mare la cele ale sufletului, acum înainte de Paşti, căci sărbătoarea trebuie aşteptată în curăţie. Aşa s-a pomenit de veacuri în satul de deasupra apei Moldovei. Postul Mare, cu toată asprimea lui, e prima dintre regulile nescrise, dar atât de adânc lipite de conştiinţa mirosloveştenilor. Bătrânii, mai cu seamă, îi ştiu bine rostul. Mătuşa Anica Astanei are 87 de ani. Părinţii Catinca şi Manole Albu, trecuţi de mult în lumea drepţilor, aşa au învăţat-o de când era copiliţă – că postu-i şi pentru suflet, şi pentru trup, că-i limpezeşte omului mintea şi-i îmblânzeşte firea, să nu mai gândească la păcat. anica„Postu’ tăt sî ţâne. Nu sî mâncau dicât fasoli, cartofi, ci mai strângei di vara (ce adunai din grădină în timpul verii, n.r.). Nu carni, nu lapti, nu brânzî. Gata! Era Post! Noi eram cinci copii la mama, da’ nu mâncam nimic di dulci. Avem o masă rotundî, di lemn. Ni dădem la masî cu tăţi, pune mama douî străchini di lut şî tăţi cu linguriţîli – hai, la mâncari. Mâncări – aiestea erau: borş cu fasoli, fasoli mesticatî cu usturoi (iahnie se spune-acuma), malai cu bostan, pruni uscati la lozniţî, meri uscati tăieti felii (pădureţe)“.

Şi mătuşa Teodorina Plai ţine toate posturile de peste an. Postul Mare e sfânt. Aşa ştie ea din lumea veche, din care vine. Şi-l respectă întocmai şi acum, la 88 de ani. De tineri nu-i prea mulţumită. Spune că nu prea mai au regulă în vieţile lor. „Făcem sarmale di săc, malai copt pi frunzî di curechi, în rolă, şî bătut cu cârpa. Ţân minti cî mama me era bolnavî şî tot ţâne post. Da’ amu’… Nu mai ştiu aiştea tineri di nimica“. De-acasă, de la părinţii Gheorghe şi Victoria Săndulachi, a învăţat că din credinţa ta nu trebuie să te abaţi, că „dacă nu ti gândeşti, digeaba o ai în suflet, tre’ s-o trăieşti“.

Rigorile la care trupul şi sufletul sunt supuse în toată această perioadă se răsfrâng acum, ca şi atunci, şi asupra casei, curţii şi grădinii, dar mai cu seamă asupra mormintelor din cimitire. „Fiecare mormânt este îngrijit. Putem spune că din cimitir pleacă, mai întâi, sărbătoarea noastră. Există credinţa asta printre oameni, că dacă nu faci curăţenie la cei răposaţi, nu ai spor şi binecuvântare acasă“, explică părintele Liviu Siminciuc, parohul de la Mirosloveşti.

Ordinea trebuia să domnească peste tot, să vină Paştile „pe loc curat“. „Mai cu samî în Săptămâna Mari erai tari zbuciumatî, sî fii curat prin tot locul, ti sâlei sî pui în grădinî pânâ la Paşti“, povesteşte mătuşa Anica.

„Crăciunul – sătulul, Paştile – fudulul“

„Când vineu Paştile, trebuie sî ai ceva nou“, spune mătuşa Anica. Altfel nici nu ieşeai în sat. De-aici şi vorba din popor: „Crăciunul – sătulul, Paştile – fudulul“. Tocmai de aceea, gospodinele în special se îngrijeau din vreme ca toţi ai casei să se căpătuiască cu ceva nou, mai ales că îmbrăcămintea era confecţionată din pânza ţesută la război. „Când eram mai mici, mama îmi făce rochiţăli noi. Când am mai crescut, îmi cosăm sângurî camaşa“, povesteşte bătrânica. Şi azi poartă una dintre cămăşile din tinereţe, croită din pânză albă de bumbac, ţesută în casă. Delicată, simplă, cusută cu mărgele la gât şi pe umeri, încreţită manual în modelul „pielea găinii“, cămaşa mătuşii Anica e ea însăşi o poveste. Una despre vrednicie, gingăşie şi-un gust pentru frumos ce astăzi se topeşte ca un fum.

Cămăşile cele noi aveau să fie admirate la hora din a doua şi a treia zi de Paşti, când fetele de la Mirosloveşti, cu fustele lor roşii de lână, cusute în pliuri, cu toate florile luncii Moldovei adunate pe poale, cu barizele „gălbănuţe“ (broboadă specifică zonei, n.r.) pe cap erau scoase de flăcăi la joc. „Mamele mergeu cu fetili la horî. Făceu cerc în juru’ horei sî vadî cini li scoati la joc fata. Luau în pestelcî, în legătură cum sî spuni, o sticlî de vin ş-un păhăruţ, câteva felii de cozonac şî cinsteu flăcău’ cari li juca fata“, povesteşte mătuşa Teodorina.

Sfântul Toader şi Nezu’ Păreţii

Asprimea postului era îndulcită, în răstimpuri, cu mici prilejuri de bucurie, după tradiţia din străbuni. În prima sâmbătă a Postului Mare, de Sfântul Toader, gospodinele făceau covaşă, un fel de mâncare de post cu vechi rădăcini în gastronomia moldovenească. „Cum făcem: cernem făina di păpuşoi prin sitî deasî, o opărem cu uncrop şi-o punem în covatî, apoi presaram făinî di grâu şi-o lasam sî s-îndulceascî. Dup-aceea fierbem apî şî turnam acolo, în fir subţâri, amestecând mereu, pânî sî făce precum cirul di mămăligî. Apoi lasam oleacî la acrit şî pi urmî abia fierbem covaşa. Covaşa asta sî mânca cu malai“, explică tanti Anica Astanei.

La mijlocul Postului Mare, la Nezuâ Păreţii (Păresimile, n.r.) femeile din gospodării numărau ouăle strânse până atunci din cuibare, să vadă dacă le ajung „pi di Paşti“. Surplusul era dus la târg. „În timpul postului, ducem laptili la târg, la Paşcani. La fel şî ouâli, când erau pre multi. Punem în traistî un rând di ouî, unuâ di paie şî mergem 10-15 kilometri până în târg. Acolo li cumparau cucoanili. Laptili îl caram în olăreţ (oală de lut de doi litri, n.r.)“, îşi aminteşte tanti Teodorina Plai.

Tot la Nezu’ Păreţii se juca arvuna pentru hora de Paşti. Atunci se tocmeau muzicanţii şi, sub pretextul că trebuie să-i cântărească de-s buni ori ba, flăcăii şi fetele se prindeau în horă. Fiindcă era în plin post, jocul ăsta nu era privit cu ochi buni de cei mai bătrâni. „La noi şi acum auzi pe la cei mai bătrâni strigături de felul: „Cine joacă-n Postul Mare/Mănâncă fasole şi moare!“ Sau: „Cine joacă-n Postul Mare/Face rapăn pe schinare!“, explică Gheorghe Astanei, feciorul mătuşii Anica, învăţător la Şcoala din Soci – Mirosloveşti.

Floriile

De Florii, toată suflarea satului e la biserică, pentru a marca, prin împreună-rugăciune, intrarea Domnului în Ierusalim şi pentru a anunţa vestea că, iată, numai un pic mai este până la sărbătoarea Învierii. Pentru duminica aceasta, părintele, ajutat de săteni, pregăteşte bucheţele din flori de primăvară, muguri de salcie şi rămurele de măslin. „Cineva din Italia ne trimite, an de an, ramuri de măslin. Printr-o tradiţie a satului, acest bucheţel se păstrează la icoană, iar atunci când ajungem pe la casele lor, să facem agheasmă, cu acel bucheţel sfinţim apa“, spune părintele Siminciuc.

Vinerea Scumpă

În tradiţia populară, una dintre zilele aproape la fel de sfinte ca şi Paştile este Vinerea Mare. Ca o particularitate, cei de la Mirosloveşti îi spun Vinerea Scumpă, tocmai pentru a-i arăta respectul cuvenit. În ziua asta, ca şi în prima zi de Paşti, gospodinele nu ard focul în sobă, nu lucrează şi caută să ţină post negru. „Tata, mai cu samî, ţâne chiar şî post negru. Ni spune di dimineaţî: «Azi n-aveţi treabî cu mini!» Adica, sî nu-l ispitim, sî-l lăsăm în paci“, spune mătuşa Anica Astanei. „Aşa era şî la noi acasî: rugăciune, ajunare şî tăceri. Sara ni ducem la bisericî, la denie, sî trecem pi supt Aer“, completează şi tanti Teodorina.

Pregătirea bucatelor

Spre sfârşitul Săptămânii Mari, după ce casa, grădina, ograda şi cimitirele sunt puse în cea mai bună rânduială, începe ritualul pregătirii bucatelor pentru Paşti. La Mirosloveşti, în Joia Mare se înroşesc ouăle. „La noi, femeile înroşesc ouă sau le decorează cu motive vegetale – frunze şi flori ale plantelor timpurii, motive specifice zonei noastre, fiindcă ne aflăm, aici, în apropierea râului Moldova şi a luncii sale. Cea mai folosită plantă este trifoiaşul, cu care se decorează oul în trei părţi, sub semnul Sfintei Treimi“, explică părintele Liviu Siminciuc. „Boiam ouâli ori joia, ori vinerea. Ni-mpărţăm treburili. Cî mai erau di-ngrijât vacili, oili, copchiii cei mici“, explică mătuşa Anica Astanei.

Apoi, sâmbăta era ziua în care se cocea pasca şi cozonacul şi se găteau felurile de mâncare. „Mai din vreme ducem grâul la moarî. Din făina de-a doua sî făce pâni în zâlili di lucru, din făina de-a-ntâia sî pune la cozonac. Pe-atuncea nu se pune cacao, că nu era. Sî frământa aluatul cu lapti, cu multi ouî, daâ sî pune numaâ câte-oleacî di rahat, nu cu multî umpluturî“, spune mătuşa Anica.

Se frământa apoi aluatul pentru pască şi se pregătea umplutura, un ritual preţuit de toţi ai casei, pasca fiind unul dintre simbolurile sfinte ale Paştilor. „Închegam lapti di oi şî di vaci , făcem brânzî. Tăiem caşul felii subţirele, le punem în covatî, strâcam câtiva ouî, punem oleacî di făină, oleacî di drojdie, mirodenii după gust, lăsam sî creascî un pic. Apoi pregătem tava cu aluat, peste care aşazam umplutura, iar împrejur cununa împletită. Deasupra aşazam crucea, c-aşa era de Paşti. Din pască, noi copiii cam căutam umplutura, colacul nu ni pre plăce“, povesteşte, râzând, tanti Anica.

În fiecare bucătărie se pregătea borş de miel, miel la cuptor, drob, sarmale. „Dădei la cuptor di cu sarî, iar când vinei di la Înviere era un miros în ogradî di te-ameţă“, spune bătrânica.

Învierea

Spre seară, toată gospodăria lucea, blidele din bucătării erau puse în ordine, copiii primeniţi, animalele hrănite, iar casa întreagă începea preparativele pentru noaptea Învierii. „Tata aşă zîce: «Măi băieţi, ni spălăm şî ni pregătim pentru Sfânta Înviere». Când era soarele pe la patru începem a ni pregăti“, îşi aminteşte tanti Teodorina.

biserica-vecheMamele aşezau în coş pască, ouă roşii, cozonac, lumânarea cu care aveau să ia lumină sfântă şi porneau spre biserică, pentru slujbă. Lumânarea de la Înviere avea apoi să fie păstrată cu mare grijă şi aprinsă ori de câte ori asupra satului se abăteau ploi sau furtuni mari, ca să alunge primejdia. „De-abia aşteptam sî ni ducem la Înviere. D-apoi ce-i mai frumos ca Paştili? După ci vinem di la biserică, di la Înviere, tata cu mama mulgeu vacile, iar nouî ni spuneu sî ni odihnim un pic. Pi urmî tata aduce toporul, îl pune în mijlocul casei şî urma închinatul. Mai întâi ni spalam pi faţî cu apî răci dintr-o ceaşcă în care era un ou roşu şî bani, sî fim roşii şî curaţi la faţî tăt anuâ. Pi urmî ni pune pi tăţi la închinat. Bătem mătănii şi atingem cu capul lama toporului, ca sî fim tari şî sănătoşi tot anul. Dup-aceea ni-aşazam la masî. Mai întâi mâncam din pasca sfinţitî, pi urmî şî din celilalti bucati“, povesteşte Anica Astanei.

Paştile

În prima zi de Paşti, finii mergeau în vizită la naşii de cununie şi la părinţi, cu pască, ouă roşii şi cozonac în dar. Era o cutumă la Mirosloveşti pe care oamenii n-o abandonează nici acum. Un obicei care vădeşte respectul pentru părinţi, pentru părinţii spirituali (naşii) şi pentru regulile nescrise ale satului. „Cum mergi acuma di Moşi, cu daruri, aşa ti ducei atunci. Odată, di Paşti, omul meu era de rând la oi. Şi mi-o zâs sî mă duc sîngurî la tata. Bini nu mi-o vinit, cum sî mă duc sîngurî?! Daâ ci putem faci, m-am dus… O mai vinit şi-o soră de-a me sîngurî, cî şî soţu ei era oier. Tata, când ne-o văzut, o scos masa în ogradî, o scos carni şî vin, daâ cam tulburel. Noi n-am zâs nimic. Am servit un pic di vin, am mâncat şî ne-am dus acasî. A doua zi ne-am dus cu barbaţii noştri la tata. Când ne-am dus, doamnă, o vinit tata c-un vin… ulei! Atuncea i-am spus: «Ci vin ne-ai dat matali ieri?» Şî el ne-o spus: «O trebuit sî viniţi cu barbaţii, nu sânguri!» Aşa era pe-atuncea regula în casî: barbatul sî fie barbat. Eu soţului îi zicem «’neta» (‘neata, dumneata, n.r.). Nu-i putem zâci «tu», cî aşă mă-nvaţase mama şî parcî mi-era limba tăietî. Numa’ când mă enervam îi zâcem «tu»“, spune, şuguind, tanti Anica.

„Amu’ s-o pierdut credinţa şî s-o-nmulţât ştiinţa“

Am plecat de la Mirosloveşti convinsă că aici, ca în majoritatea satelor Moldovei, echilibrul şi buna rânduială a lumii celei vechi are încă păzitori vigilenţi. Oameni ca tanti Anica sau tanti Teodorina, preoţi precum părintele Liviu Siminciuc, dăruiţi comunităţilor în care slujesc, cu grijă neobosită pentru aceşti bătrâni atât de preţioşi, ne mai pot transmite, încă, mesajul veşniciei. Cu ei şi prin ei, buna tradiţie românească şi creştinească va scânteia neobosit, traversând, neatinsă, vremurile tulburi de azi, în care, aşa cum obişnuieşte să spună mătuşa Teodorina, „s-o pierdut credinţa şi s-o-nmulţât ştiinţa“.

*

Învierea sufletului amorţit

Primăvara, un anotimp care, statistic vorbind, provoacă cele mai multe alergii, insomnii şi astenii. Noi, oamenii, să fim sinceri, suntem foarte greu de mulţumit. Ajungem acasă extenuaţi după o zi de muncă grea, ne salutăm familia robotic, mâncăm ceva încălzit la microunde şi ne văităm că nu suntem apreciaţi corect de şeful nostru. Aşa arată o zi din viaţa omului modern.

Această monotonie cred că ne transformă în nişte indivizi fără principii morale şi fără valorile importante. Suntem setaţi pe nişte activităţi de bază şi nu pe adevăratele lucruri importante, destul de simple vom spune, dar având un rol bine definit în viaţa noastră: acela de a menţine un echilibru şi de a ne da seama de adevăratele lucruri care ne fac să zâmbim. Primăvara ne reaminteşte ce înseamnă a fi copil, a admira un ghiocel firav în toată splendoarea lui şi a simţi mirosul pământului reavăn după o ploaie caldă. Am uitat să facem aceste lucruri… Un alt factor important este comunicarea. Am uitat ce înseamnă să comunicăm unii cu alţii şi să-l ascultăm pe cel de lângă noi. Cum ar fi ca într-o zi să ne strângem cu toţii la o masă şi pur şi simplu să vorbim, indiferent despre ce? Ar fi cu adevărat un moment de neuitat.

Sfintele Paşti sunt un prilej deosebit de a ne readuce împreună şi de a face fapte bune. Indiferent de faptul că noi le considerăm simple gesturi, pentru aproapele nostru pot fi un motiv de a merge mai departe şi de a-şi da seama că nu e singur.

Aşa cum Hristos S-a jertfit pentru noi în chinuri cumplite, aşa şi noi să ne jertfim pentru aproapele nostru şi să înviem întru Hristos. În ziua de Paşti, odată cu Iisus, înviem şi noi, creştinii.

Să primim Lumina sfântă şi sufletul nostru să fie plin de pace şi dragoste. Hristos a înviat!

Maria, Antonie, Nectarie, Macrina şi Iustina Grigore (Tărtăşeşti, jud. Dâmboviţa)

  • Pr. Marcel Radut (Adevarul): 

Picături de Lumină pentru Noaptea de Înviere

Noaptea de Înviere… Anul Domnului 2015…

Gândeam să vă dăruiesc un cuvânt de învăţătură despre viaţă, dar nimic de la mine nu vă pot dărui, căci prea puţine îmi sunt cunoscute şi duhul meu e slab… rostesc pentru voi doar rugăciune către Dumnezeu, Tatăl nostru, izvorul vieţii noastre, care ne-a dăruit trup şi suflet în pântecele mamei noastre…

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Sfânta Evanghelie după Matei V, 45) 

Gândeam să vă dăruiesc mila mea, dar are puţine roade şi e lumească… aşez mila mea pentru voi pe altarul bisericii, acolo unde mila lui Hristos se revarsă pentru veşnicia noastră, mereu şi mereu, în fiecare Sfântă Liturghie…

Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică.” (Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iuda 21)

Gândeam să vă dăruiesc un gând despre adevăr, dar adevărul meu este al omului păcătos… vă chem alături de mine să călătorim spre Adevăr întru Duhul Sfânt…

Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!” (Sfânta Evanghelie după Ioan XIV, 17)

Gândeam să vă dăruiesc dragostea mea… şi v-o dăruiesc, deşi este puţină şi lumească… e singura mea jertfă pe care pot să o aduc în Noaptea de Înviere, lui Hristos…

”De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. 

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.

Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel XIII 1-13)

Credinţă în Hristos, nădejde în Înviere şi dragoste pentru Dumnezeu şi semenii voştri vă doresc ca roade sufleteşti în Noaptea de Înviere, Anul Domnului 2015…

HRISTOS A ÎNVIAT!

  • Doxologia:

Sfânta Lumină nu este în mod simplu o minune. Este minunea minunilor

Patriarhul Irineu I a fost hirotonit diacon în Ierusalim în anul 1969 şi a deţinut vrednicia patriarhală în perioada 2001-2005. Într-o discuţie pe care am avut-o în iunie 2009, a descris foarte limpede cele pe care le-a trăit pe durata ce­remoniei în perioada în care a fost patriarh. Cea mai importantă parte a dialogului pe care l-am avut este următorul:

– Preafericite, minunea se săvârşeşte după ce mai întâi terminaţi de citit rugăciunea specială sau în timpul ei?

– Uneori şi în timpul ei.

– Ce se întâmplă în acea clipă?

– Dintr-odată, tot Mormântul se umple de Sfânta Lumină. Este o Lumină albastru-deschis. Te cutremuri. Ieşi din sine. Este o flacără mare albastru-deschis care zboară. De la această flacără se umple tot Mor­mântul… Nu este uşor să se exprime cineva.

– Cum se aprind mănunchiurile de lumânări ce le ţineţi în mâini?

– În clipa în care înalţ cele patru mănunchiuri cu 33 de lumânări fiecare, ele se aprind îndată de la flacăra albastru-deschis care zboară şi se răspândeşte prin văzduh. După puţin timp, flacăra ia culoarea galbenă a flăcării obişnu­ite.

– Este adevărat că în acele clipe Sfânta Lumină nu arde?

– Desigur. Sfânta Lumină nu arde deloc în acele prime clipe. De fiecare dată când am participat la ceremonie, ca patriarh, nu a ars niciun fir de păr din barba mea. Din păcate, există unii care iau în râs minunea. Printre ei sunt şi purtători de rasă. Aşa cum au existat cândva iconomahii, tot astfel şi astăzi există aghiofotomahii (luptători impotriva Sfintei Lumini). Dumnezeu să-i învrednicească să se pocăiască şi să înceteze să mai hulească. Sfânta Lumină nu este în mod simplu o mi­nune. Este minunea minunilor.

(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 266)

Experienţa Sfintei Lumini nu este uşor de descris sau de explicat în cuvinte omeneşti

Actualul patriarh al Ierusalimului, Teofil III, a fost hirotonit diacon în Ierusalim în anul 1970 şi a fost ales urmaş al Patriarhului Irineu I în august 2005. Într-o discuţie pe care am avut-o în septembrie 2009, a vorbit despre ceremonie, ca despre un fapt minunat, pe care a trăit-o ca pe o expe­rienţă nemaiîntâlnită. Mai mult, compară minunea Sfintei Lumini cu minunea Dumnezeieştii Euhuristii (Liturghii).

Patriarhul Teofil spune:

„Ceea ce vă pot spune referitor la ceremonia Sfintei Lumini este că puterea credinţei este cea care provoacă minunea. Este o experienţă cutremurătoare cea pe care o trăieşte cineva în acea clipă. Iar această experienţă este aseme­nea experienţei Tainei Dumnezeieştii Euharistii, în cadrul căreia pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos. Experienţa Sfintei Lumini nu este uşor de descris sau de explicat în cuvinte omeneşti. În acea clipă conştientizezi micimea şi nimicnicia ta.”

(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 267)

Mărturia monahului Mitrofan, cel care s-a ascuns în podul Sfântului Mormânt ca sa vadă Sfânta Lumină

Monahul grec Mitrofan s-a născut în anul 1900 în localitatea Kerasunda din Pont. În 1921, în perioada genocidului locuitorilor din Pont de către turci, a fost omorâtă toată familia lui. El însuşi, la vârsta de 21 de ani, a fost prins şi trimis la închisoarea din Ntigiampakir, unde prizonierii lucrau la minele de cupru. Cei mai mulţi dintre ei erau condamnaţi la moarte din pricina mâncării infectate şi a condiţiilor mizerabile de trai.

După câteva luni de şedere în temniţă, Părintele Mitrofan a reuşit să evadeze. Fără patrie şi familie, singurul scop al vieţii sale era să reuşească să ajungă viu la Ierusalim, ca să se închine la Mormân­tul lui Hristos.

Timp de mai multe săptămâni, a călătorit descult prin munţi, ca o sălbăticiune, ascunzându-se de oameni. Îndreptându-se spre sud, a ajuns la localitatea Alep din Siria, de acolo a mers la Beirut, în Liban, după care, mergând zile întregi paralel cu ţărmul, a ajuns la portul Haifa din Palestina. Peregrinarea lui s-a încheiat la 1 noiembrie 1923, când a ajuns la Ierusalim, unde şi-a împlinit făgăduinţa sa la Sfântul Mormânt.

Doi ani mai târziu, în 1925, a fost tuns în monahism şi a fost rânduit păzitor al Sfântului Mormânt de către Patriarhul Damian I. În această calitate, a participat la ceremonia Sfin­tei Lumini de la Paştile anului 1925. Vreme de multe luni l-a chinuit nedumerirea şi îndoiala cu privire la natura minunii. Credinţa lui se clătinase şi se întreba dacă într-adevăr este vorba despre o minune adevărată. Răspunsul la întrebarea sa a venit câteva luni mai târziu, în Sâmbăta Mare a anului 1926, când a reuşit să se ascundă în podul Sfântului Mormânt, de unde putea să urmărească tot ceea ce se petrecea în interiorul lui.

Cele pe care le-a trăit în acea zi, le-a povestit după 55 de ani, la Paştile anului 1980, preotului cipriot Sava Ahilleos, care le-a consemnat în scrierea sa: Am văzut Sfânta Lumină. În acel an, părintele Mitrofan avea 80 de ani şi număra deja 56 de ani neîntrerupţi de păzitor al Sfântului Mormânt.

Aşa cum el însuşi a mărturisit, când era tânăr de 25 de ani, fusese stăpânit de o dorinţă nestăpânită de a vedea cu ochii săi cele ce se petreceau în înteriorul Mormântului în clipa când cobora Sfânta Lumină.

„Trebuia să văd, ca un alt Toma necredincios”, spunea el, „cu ochii mei ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului ca să cred”.

De multă vreme, căuta modul de a da răspuns la întrebările lui. Într-o zi, pe când curăţa cupola în podul Mormântului, a descoperit o mică ascunză­toare în care, cu greutate, putea intra trupul unui bărbat. Era singurul loc în care putea să se ascundă şi să urmărească nevăzut de nimeni venirea Sfintei Lumini.

În Vinerea Mare a anului 1926, la miezul noptii, Părintele Mitrofan pune în aplicare planul său îndrăzneţ. La ora 00:30 a cerut de la un ajutor de al său să-i aducă o scară ca să controleze candelele ce erau atârnate sus. După ce a urcat în podul Mormântului, a spus ajutorului să ia scara, motivând că va coborî de acolo printr-o săritură atunci când va termina controlul.

Însă Părintele Mitrofan a rămas în ascunzătoare toată noaptea. Ceasurile care au urmat au fost martirice, aşa cum povesteşte el însuşi, deoarece a în­ceput să fie stăpânit de o frică nemaicunoscută. Învinovăţiri şi mustrări de conştiinţă îl chinuiau pentru ceea ce a îndrăznit să facă.

„Am început să mă prihănesc pe mine însumi”, spunea el, „pentru ceea ce am făcut şi pentru hotărârea mea lipsită de maturitate… Toată lumea crede, numai tu, Mitrofane, nu crezi.”

Vreme de 12 ceasuri a rămas nemişcat şi tăcut. Avea cu el numai puţină apă şi o mică lanternă, pe care a folosit-o la ora 11 dimineaţa, când Mormântul a fost pecetluit şi el a rămas singur în întuneric.

După o oră, potrivit tipicului, la ceasul al doisprezecelea din zi, uşa Mor­mântului a fost despecetluită şi, mai târziu, a intrat patriarhul grec.

Fragmentul care urmează descrie cele care se săvârşesc după intrarea patriarhului, exact asa cum le descrie Părintele Mitrofan:

„Atunci am desluşit chipul patriarhului, care s-a plecat să intre în Mor­mântul dătător de viaţă. Exact în acea clipă, când agonia mea ajunsese la o înfricoşătoare încordare nervoasă în mijlocul tăcerii mormântale, în care îmi auzeam şi răsuflarea, am auzit deodată un şuierat uşor. Semăna cu suflare uşoară de vânt. Şi îndată am văzut o privelişte de neuitat: o Lumină al­băstruie a umplut tot sfinţitul loc al dătătorului de viaţă Mormânt… Câtă frică şi cutremur nu mi-a pricinuit acea Lumină albăstruie, în care Îl vedeam clar pe patriarh, de pe faţa căruia curgea transpiraţia… Şi, ca şi cum ar fi fost luminat de acea Lumină, a început să citească rugăciunile… Şi îndată Lumina albăstruie a început să se preschimbe într-o Lumină albă, ca aceea a Schimbării la Faţă a lui Hristos. În continuare acea Lumină albă s-a preschimbat într-o sferă luminoasă ca soarele, care a rămas nemişcată deasupra capului patriarhului. Apoi l-am văzut pe patriarh ţinând mă­nunchiurile cu 33 de lumânări. Şi ridicându-şi încet mâinile în sus, s-au aprins dintr-odată sfânta candelă şi cele patru mănunchiuri de lu­mânări. În acea clipă a dispărut sfera luminoasă. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi trupul îmi ardea în întregime.”

Aceasta este istorisirea Părintelui Mitrofan referitoare la fapta îndrăzneaţă pe care a întreprins-o în acea Sâmbătă Mare a anului 1926. Este singurul martor ocular care, fără să aibă dreptul, a trăit coborârea Sfintei Lumini în interi­orul Mormântului lui Iisus Hristos.

(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 251-254)

O mărturie personală legată de Sfânta Lumină de la Ierusalim

În anul 2008, mă aflam la ceremonia Sfintei Lumini din Sâmbăta Mare, însă pentru prima dată nu în Biserica Învierii, aşa cum obişnuiam s-o fac mulţi ani la rând, ci în Biserica Sfinţilor Constantin şi Elena care se află în interiorul Patriarhiei. Această Biserică este aproape de marea turlă a Bisericii Învierii, iar de la ferestrele interioare se vede de sus locul Sfântului Mormânt. Cele două Biserici comunică între ele şi sunt în esenţă unite, deşi se află la altitudini diferite.

În acea Sâmbătă Mare, Sfânta Lumină a coborât la ora obişnuită a amiezii şi în câteva minute s-a răspândit, din lumânare în lumânare, şi în mica biserică unde mă aflam. După vreo zece minute, când cei ce erau de faţă luaseră Sfânta Lumină în lumânările lor, iar cei mai mulţi deja plecaseră din Biserică, o rază de lumină alb-albăstruie, care semăna cu o descărcare electrică, a intrat printr-o fereastră a bisericuţei. Raza luminoasă era dreaptă şi s-a îndreptat cu o viteză fulgerătoare către o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Hristos, care se afla exact vizavi de fereastră, şi în continuare şi-a schimbat traiectoria în altă direcţie. În aceeaşi clipă, s-a auzit o şuierătură puternică, un sunet, care arăta că ceva spinteca aerul. Toate acestea au durat câteva fracţiuni de secundă.

Exact sub icoana Maicii Domnului se aflau două femei din Rusia care, în acea clipă, erau întoarse spre fereastra prin care intrase Lumina. Când raza alb-albăstruie şi sunetul puternic au fost percepute, cele două femei şi-au ple­cat capetele lor din reflex şi după ce au scos un ţipăt puternic, au alergat câţiva metri într-o parte. Raza de lumină a trecut la câţiva centimetri pe deasupra capetelor lor. După puţin timp şi-au întors privirile spre icoană şi, cuprinse de teamă, se ţineau amândouă cu mâinile de inimile lor.

Eu mă aflam la distanţă de vreo cinci metri împreună cu prietenul şi colaboratorul meu, Ioan Koutsikidis, care, de asemenea, a văzut toată scena. În bisericuţă se mai aflau încă vreo zece persoane.

Pentru câteva secunde am încercat să conştientizăm ce se întâmplase. Când ne-am apropiat de icoana Maicii Domnului am constatat cu uimire că singura candelă, care era agăţată înaintea ei, se aprinsese de la raza alb-albăstruie. Candela aceasta fusese stinsă mai înainte, precum şi toate celelal­te candele din biserică.

Puţinii oameni care trăiseră evenimentul, au început să filmeze, să fotografieze şi să aprindă din nou lumânările lor de la candelă.

Acest caz arată limpede că Sfânta Lumină nu se manifestă exclusiv în Biserica Învierii, ci şi în alte biserici, sau chiar şi în locuri deschise.

(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 239-240)

vlcsnap-2015-04-11-15h30m04s136

 


Categorii

1. Slider, Lumina de la Ierusalim, Pagini Ortodoxe, Parinti greci si athoniti, Pastile/ Invierea, Preot Marcel Radut Seliste, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “HRISTOS A INVIAT!/ Despre BUCURIA INVIERII cu parintele Macarie Simonopetritul. CUM SA DISTINGEM BUCURIA DUHOVNICEASCA DE CEA SUPERFICIALA?/ „Amu’ s-o pierdut credinţa şî s-o-nmulţât ştiinţa“/ MARTURII VII DESPRE MINUNEA LUMINII DE LA IERUSALIM

  1. http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/05/10/saptamana-lumi%C2%ADnata-primirea-hristos-sfintele-taine-impartasanie-bucurie-har-inselare-serghie-ribko/

    Omul este alcatuit din suflet si trup. La bucuria pas­cala participa nu numai sufletul sau, ci si trupul, in speci­al nervii. Daca el este foarte bolnav, imobilizat sau apasat de durere, e posibil sa nu simta nimic din aceasta bucu­rie. Conform marturiei Sfintilor Parinti, harul dumne­zeiesc actioneaza mai mult in mod nevazut. El ne salveaza, ne preschimba, dar nu ne foloseste sa simtim mereu aceste schimbari, pentru ca ajungem sa ne preamarim pe noi, sa ne atribuim calitati sau virtuti pe care, in realitate, nu le avem. Din cauza nevredniciei, nu vedem harul lui Dumnezeu din noi, desi el actioneaza obiectiv.

    Harul lui Dumnezeu se salasluieste in sufletul omu­lui la Botez. Viata crestinului inseamna descoperirea lui prin implinirea voii dumnezeiesti si a poruncilor din Evanghelie. Harul ni se descopera diferit: unuia — in ceasul intai, iar altuia — in cel de-al unsprezecelea. E va­labil si in cazul talantilor: unuia Dumnezeu i-a dat un singur talant, iar altuia — mai multi. Numai El stie cui si cat sa dea.

    Prin urmare ne vom impartasi nu in scopul simtirii unor senzatii launtrice, ci cu sentimentul propriei nevrednicii si spre iertarea pacatelor, asa precum bolnavul merge la doctor sa se vindece. Numai cel tamaduit de pacat este apt sa dobandeasca bucuria harica.

    Sfantul Ignatie Briancianinov spune ca omul care a gresit mult nu simte bucuria harica, pentru ca ii este straina, necunoscuta. El nu este in stare sa o aprecieze, sa o simta si sa o primeasca. De pilda, exista genuri muzica­le si literare, cum ar fi muzica clasica sau poezia, pe ca­re o persoana simpla nu le intelege. Unii inteleg poezia, dar altii nu se bucura si nu patrund intelesul ei. In ceea ce priveste simtirea celor duhovnicesti, este nevoie de o surprinzatoare subtirime a mintii si a inimii. De aceea Dumnezeu ne ofera uneori sensibilitatea simtirii bucuri­ei, iar alteori nu. Aceasta depinde de Pronia divina.

    In calitatea mea de preot, savarsesc Sfanta Liturghie de cateva ori pe saptamana si ma impartasesc la fiecare slujba. Daca voi simti de fiecare data bucuria pascala, atunci, din neputinta, ma voi inalta cu gandul si voi aluneca in preamarirea de sine. Prin urmare aceasta nu-mi este de folos. Insasi slujirea Dumnezeiestii Liturghii imi provoaca o bucurie imensa. Totusi nu poti sa simti me­reu bucurie dupa ce te-ai impartasit cu Sfintele Taine, mai ales cand esti asaltat de griji lumesti. In timpul zilei, liturghisesc si ma impartasesc, apoi ma intorc in lume, lucrez, ma ocup de rezolvarea unor probleme adminis­trative sau bisericesti. Trebuie sa-mi implinesc asculta­rea, pentru ca ea este mai presus de toate.

    Nu trebuie sa ravnim cu dinadinsul bucuria. Daca omul alearga dupa ea, atunci nu are o buna asezare launtrica, adica este cuprins de iubirea de placeri.

  2. Mai e un documentar despre Sf. Lumina la
    http://www.oodegr.co/english/ekklisia/holylight.htm
    ( e subtitrat in mai multe limbi si, mai jos pe pagina, in ordinea alfabetica, apare si romana )

    Daca nu ma insel (nu l-am revazut de curand) martorul principal cu care e facuta emisiunea e un monah care plecase spre Ierusalim in trecut ca laic, sceptic cu privire la Sf. Lumina. Acolo s-a convins, si apoi a descoperit si in intregistrarea lui video niste fenomene pe care nu le observase in timpul slujbei.

    ( am auzit si eu critici la Sf. Lumina, destule venite din partea clerului Ortodox de ici si colo )

  3. Pingback: CUTREMURATOAREA BUCURIE A INTALNIRII CU HRISTOS: “Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa Se jertfeasca in locul nostru si pentru noi?” | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: SFANTA LUMINA A VENIT SI IN ACEST AN! (Video) Cum se petrece minunea si care sunt randuielile slujbei din Biserica Sfantului Mormant? | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: PAZA LUMINII IN CAUSUL INIMII: “Nu poţi să te bucuri de Învierea lui Hristos, şi cu Hristos dacă nu mergi pe calea Lui. Este o bucurie care nu este din lumea aceasta, nu este o bucurie sentimentală sau trupească – şi atunci va trebui SĂ
  6. Pingback: “În zilele noastre atât de viclene, în care criza îi îngenunchează pe mulți, CUM SE POATE BUCURA CINEVA DE ÎNVIERE?” – Parintii Moise Aghioritul si Zaharia Zaharou ne invata CUM SA PRIMIM HARUL INVIERII SI SA GUSTAM PREZENTA LUI
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare