CONSPIRATIA… IMPOTRIVA “TEORIEI” CONSPIRATIEI. Cui ii este frica de istorie si scepticism?
Reducerea la tăcere a teoriilor conspiraţioniste
Mises Daily: Miercuri, 17 februarie 2010, de Jeff Riggenbach
[Acest articol este transcris din podcastul Tradiţia libertariană, episodul „Teoriile conspiraţiei, istorie şi stat”]
Cass Sunstein
Dacă petreceţi mult timp pe Internet, probabil ştiţi deja cine este Cass Sunstein: fost profesor de drept şi ştiinţe politice la Universitatea din Chicago, unde în anii 1990 s-a întâlnit şi s-a împrietenit cu un coleg de la facultatea de drept, Barack Obama. În prezent, Sunstein este profesor de drept la Harvard, funcţie în care intră în concediu pentru a putea „sluji” în calitate de administrator al Biroului de informare şi afaceri de reglementare de la Casa Albă, în administraţia Obama. Potrivit site-ului Wikipedia, Biroul de informare şi afaceri de reglementare de la Casa Albă
„dezvoltă şi supraveghează punerea în aplicare a politicilor la nivelul guvernului în tehnologia informaţiei, politici de informare, confidenţialitate şi politici statistice.
Dacă petreceţi mult timp pe Internet, probabil că ştiţi de asemenea motivul pentru care blogosfera i-a acordat lui Sunstein o foarte mare atenţie în ultima vreme: este vorba de o lucrare de cercetare la care a fost coautor împreună cu profesorul de drept la Harvard, Adrian Vermeule, publicată în ianuarie 2008. Lucrarea tratează „Teoriile conspiraţiei”. Potrivit lui Sunstein şi Vermeule,
„teoria conspiraţiei”, este „un efort de a explica nişte evenimente sau practici prin referire la maşinaţiunile unor oameni puternici, care au reuşit să îşi ascundă urmele”.
Ei dau câteva exemple: ideea că Agenţia Centrală de Informaţii a fost responsabilă pentru asasinarea preşedintelui John F. Kennedy; că medicii au creat cu bună ştiinţă virusul SIDA; că o rachetă militară a SUA a dus la prăbuşirea din 1996 a zborului TWA 800; că teoria încălzirii globale este o fraudă deliberată, iar Comisia Trilaterală este responsabilă pentru evoluţia economiei internaţionale; că Martin Luther King, Jr. a fost omorât de agenţii federali; că accidentul de avion în care a murit democratul Paul Wellstone a fost plănuit de politicienii republicani; că aterizarea pe lună a fost o înscenare şi că nu s-a întâmplat în realitate.
Adrian Vermeule
Potrivit celor doi, unele teorii ale conspiraţiei sunt inofensive. Ei scriu, de exemplu, că ar trebui să
„ne gândim şi la falsa teorie a conspiraţiei, susţinută de majoritatea membrilor mai tineri ai societăţii noastre, cum că un grup secret de spiriduşi, care lucrează într-un loc îndepărtat, sub conducerea misteriosului „Moş Crăciun” fac şi împart cadouri în Ajunul Crăciunului”.
Ei mai sugerează „să-i avem în vedere şi pe Iepuraşul de Paşti şi Zâna Măseluţă”. Faptul că
„cei mici cred în Moş Crăciun sau în Iepuraşul de Paşti nu reprezintă nicio problemă pentru guvern, iar convingerea că guvernul a muşamalizat aterizarea extraterestrilor la Roswell nu are efecte negative vizibile, poate cu excepţia unor emisiuni TV de proastă calitate”.
Dar nu toate teoriile conspiraţiei sunt inofensive, susţin Sunstein şi Vermeule. Ba chiar unele fac foarte mult rău. Ele creează o „problemă pe care guvernul trebuie să o rezolve”. De exemplu, o teorie a conspiraţiei care înfăţişează Guvernul Federal al Statelor Unite ca o organizaţie „respingătoare din punct de vedere moral” ar putea avea „efecte dăunătoare”,
„trezind în mod nejustificat scepticismul opiniei publice cu privire la afirmaţiile guvernului, sau … slăbind mobilizarea şi participarea populaţiei la eforturile depuse de guvern, sau ambele”.
Potrivit lui Sunstein şi Vermeule, există teorii ale conspiraţiei care nu numai că
„subminează dezbaterea democratică; în cazuri extreme, acestea creează sau alimentează violenţa”.
Pe scurt,
„unele teorii conspiraţioniste creează riscuri serioase. Dacă poate, guvernul trebuie să combată astfel de teorii”.
Cum anume cred cei doi că ar trebui să acţioneze guvernul? În primul rând, ar trebui să recunoască faptul că
„adepţii teoriilor conspiraţioniste devin astfel în urma celor citite şi auzite”.
Iar ei citesc şi aud vorbindu-se despre asemenea teorii deoarece există oameni care le promovează. Sunstein şi Vermeule scriu că multe teorii ale conspiraţiei
„sunt iniţiate şi răspândite în mod intenţionat de antreprenorii conspiraţiilor, care profită direct sau indirect din răspândirea acestor teorii”.
Motivele specifice ale acestor „antreprenori ai conspiraţiilor” sunt oarecum diferite, susţin Sunstein şi Vermeule.
„Unii dintre ei sunt întru totul sinceri”, scriu ei. „Alţii sunt interesaţi de bani sau de putere, sau să atingă un obiectiv social general”.
În orice caz, tocmai aceşti „antreprenori ai conspiraţiilor” trebuie să fie vizaţi, subminaţi şi dacă este necesar, reduşi la tăcere.
Dintr-o perspectivă libertariană, avem deja mai multe probleme aici. Dar mai ales una m-a izbit în acest punct al discuţiei lui Sunstein şi Vermeule. Oare nu e adevărat că cel puţin câteva din aşa-numitele „teorii ale conspiraţiei” reprezintă adevărul istoric propriu-zis?
Sunstein şi Vermeule recunosc că da. Ei scriu că
„unele teorii conspiraţioniste, conform definiţiei noastre, s-au dovedit a fi adevărate”.
Dar, mai afirmă ei liniştindu-ne:
„noi ne îndreptăm atenţia asupra teoriilor conspiraţioniste false, nu asupra celor adevărate. Scopul nostru final este de a cerceta modul în care funcţionarii publici pot submina astfel de teorii, iar de regulă, afirmaţiile adevărate nu vor fi subminate”.
„De regulă, afirmaţiile adevărate nu vor fi subminate”. Dar numai ca regulă generală. Probabil că există unele cazuri în care afirmaţiile adevărate trebuie să fie subminate. Cum ar fi atunci când încep să
„trezească … scepticismul opiniei publice cu privire la afirmaţiile guvernului, sau … să slăbească mobilizarea şi participarea populaţiei la eforturile depuse de guvern, sau ambele”.
Ori de câte ori încep să cauzeze probleme puterilor politice, de orice soi. Chiar dacă procedăm aşa ca Sunstein şi Vermeule şi
„admitem un guvern bine motivat care are scopul de a elimina teoriile conspiraţiei sau de a le scoate otrava, dacă şi numai dacă acest lucru duce la îmbunătăţirea bunăstării sociale”,
este un gând neplăcut.
Noi nu ştim care teorii ale conspiraţiei sunt adevărate şi care nu. În multe cazuri nici nu putem şti, pur şi simplu nu avem suficiente informaţii. De obicei, aflăm că o anumită teorie a conspiraţiei este adevărată, pentru că istoricii – fie că este vorba de istoricii grăbiţi care de obicei se numesc jurnalişti, fie de cei mai sârguincioşi care scriu cărţi şi predau la colegii şi universităţi – au venit şi au examinat terenul şi documentele şi au analizat mărturia tuturor martorilor pe care i-au găsit, ajungând astfel la concluzii pertinente. De obicei, istoria hotărăşte dacă o teorie a conspiraţiei este adevărată sau nu.
În general, oficialii guvernamentali nu sunt mulţumiţi de această stare a lucrurilor, deoarece istoria este inamicul natural al statului. O meditare ulterioară serioasă asupra ce anume a făcut această stare a lucrurilor şi de ce, tinde în mod inevitabil să submineze toată încrederea pe care am fi putut-o avea în motivele bune ale statului şi în dorinţa de a promova „bunăstarea socială”. Aceasta tinde în mod inevitabil să „trezească scepticismul opiniei publice cu privire la afirmaţiile guvernului” şi „să slăbească mobilizarea şi participarea populaţiei la eforturile depuse de guvern, sau ambele”.
Statul câştigă de pe urma lipsei de informaţii impuse de viteza de derulare a evenimentelor. Desigur, nu poate evita istoria în întregime – oamenii vor citi şi vor scrie despre astfel de lucruri, indiferent de ce spune sau face statul – dar acesta poate face tot ce-i stă în putinţă pentru a se asigura că istoria scrisă relatează evenimentele aşa cum dictează el.
*
Albert Jay Nock a susţinut că
studierea clasicilor în studenţie a fost de departe cel mai bun program de învăţământ pe care l-ar putea adopta un tânăr, deoarece literatura greacă şi romană cuprind cele mai lungi şi mai complete însemnări neîntrerupte disponibile despre cele cu care s-a îndeletnicit mintea omului în aproape fiecare sector de activitate spirituală şi socială; fiecare sector, cred eu, cu o singură excepţie – muzica. Aceste însemnări acoperă două sute cincizeci de ani consecutivi de îndeletniciri cu poezie, teatru, drept, agricultură, filosofie, arhitectură, istorie naturală, filologie, retorică, astronomie, politică, medicină, teologie, geografie, absolut totul. Aşadar, mintea care a cercetat cu atenţie aceste însemnări nu este doar o minte disciplinată, ci şi o minte experimentată; o minte care vede instinctiv orice fenomen contemporan din punctul de vedere al unei perspective a duratei [istorice] lungi, obţinute prin această experienţă profundă şi copleşitoare a îndeletnicirilor spiritului uman.
Lucruri asemănătoare se pot spune despre studierea clasicilor tradiţiei libertariene, deşi marea majoritate a lucrărilor din această tradiţie nu depăşeşte câteva sute de ani. Totuşi, mintea care a cercetat cu atenţie scrierile libertariene şi protolibertariene din acele câteva sute de ani va fi înzestrată cu această experienţă pentru a putea vedea orice fenomen contemporan din punctul de vedere al unei perspective a duratei lungi şi profunde. Mintea familiarizată cu clasicii tradiţiei libertariene este mintea cea mai bine pregătită pentru a înţelege evoluţiile politice contemporane.
Murray Rothbard
Gândindu-ne la cazul lui Sunstein, de exemplu, am face bine să reflectăm asupra a ceea ce Murray Rothbard ne-a spus într-una din marile lucrări libertariene izvorâte din pana sa: marele eseu „Anatomia statului”, publicat pentru prima oară în 1965 în Rampart Journal al lui Robert Lefevre.Your browser may not support display of this image.
„Odată ce s-au pus bazele unui stat, a scris Rothbard, problema grupului stăpânitor sau a „castei” este cum să îşi menţină domnia. În timp ce pentru ei forţa este modus operandi, problema de bază şi pe termen lung este una ideologică. Căci, pentru a rămâne în funcţie, orice guvern (nu doar un guvern „democratic”) trebuie să aibă sprijinul majorităţii supuşilor săi. Trebuie să precizăm că nu este nevoie ca acest sprijin să fie un entuziasm activ; poate fi la fel de bine şi resemnare pasivă, ca în faţa unei legi inevitabile a naturii. Dar trebuie să fie sprijin în sensul de acceptare de orice fel; altfel minoritatea conducătorilor din stat va fi în cele din urmă depăşită de rezistenţa activă a majorităţii publicului. Deoarece ruinarea trebuie să fie suportată din surplusul de producţie, este adevărat că acea clasă ce alcătuieşte statul – birocraţia full-time (şi nobilimea) – trebuie să fie o minoritate destul de mică în ţară, deşi ar putea, desigur, să îşi facă aliaţi printre grupurile importante din rândul populaţiei. Prin urmare, principala sarcină a conducătorilor este de a asigura acceptarea activă sau resemnată a majorităţii cetăţenilor“.
Rothbard continuă, „desigur, o metodă de a obţine sprijin este crearea de interese economice personale”. Totuşi,
acest lucru … asigură doar o minoritate de susţinători înfocaţi, şi nici măcar cumpărarea de bază a sprijinului prin subvenţii şi alte acordări de privilegii nu aduce consimţământul majorităţii. Pentru această acceptare esenţială, majoritatea trebuie să fie convinsă de ideologia că guvernul este bun, înţelept şi cel puţin, de neevitat şi cu siguranţă mai bun decât alte alternative posibile. Promovarea acestei ideologii în rândul oamenilor este misiunea socială fundamentală a „intelectualilor”. Deoarece masele de oameni nu îşi creează propriile idei, sau gândesc prin aceste idei în mod independent; ei urmează în mod pasiv ideile adoptate şi răspândite de intelectuali. Aşadar, intelectualii sunt formatorii de opinie în societate. Şi din moment ce statul are nevoie disperată de o formare de opinie, se clarifică baza vechii alianţe dintre stat şi intelectuali.
Un exemplu deosebit de „venerabil” al acestei alianţe între stat şi intelectuali
este existenţa a ceea ce Rothbard numeşte „istorici oficiali sau ‘de curte’”...
Rothbard ne aminteşte că este important
ca statul să inculce în supuşii săi o aversiune faţă de orice „teorie a conspiraţiei din istorie”, deoarece căutarea „conspiraţiilor” înseamnă căutarea de motive şi o atribuire a responsabilităţii pentru faptele istorice reprobabile. Dacă totuşi o tiranie impusă de stat, sau o venalitate, sau un război agresiv, nu au fost cauzate de conducătorii statului, ci de „forţe sociale” misterioase şi obscure, sau de starea imperfectă a lumii, sau dacă într-un fel, toată lumea a fost responsabilă („toţi suntem criminali”, susţine o deviză), atunci nu are niciun rost ca lumea să se indigneze sau să se împotrivească unor astfel de fărădelegi. În plus, un atac asupra „teoriilor conspiraţiei” înseamnă că supuşii vor deveni mai uşor de înşelat, încrezându-se în considerentele de „bunăstare generală” aduse întotdeauna de stat pentru a se angaja într-o acţiune despotică. O „teorie a conspiraţiei” poate tulbura sistemul, făcând opinia publică să se îndoiască de propaganda ideologică a statului.
Din când în când, desigur, un stat nu reuşeşte să ia toate măsurile de precauţie, sau să facă planuri pentru suficient timp înainte – nu reuşeşte să conspire destul de eficient. Acest lucru s-a întâmplat în Statele Unite după primul război mondial. Statul american şi-a avut istoricii de curte pe pozitie. Îi avusese pe poziţie deja de mai mulţi ani, dar nu a reuşit să anticipeze o mişcare revizionistă, care a prins rădăcini în anii 1920 în rândul celor mai informaţi şi pătrunzători istorici americani, în special Harry Elmer Barnes şi Charles Beard.
După cum îşi amintea Barnes evenimentele din acei ani după treizeci ani, la începutul anilor 1950,
„Adaptarea relatărilor istorice la fapte istorice legate de cadrul şi cauzele primul război mondial – cunoscută în istorie sub numele de „Revizionism” – a fost cea mai importantă dezvoltare în istoriografie din deceniul 1920”.
De fapt, Barnes a scris:
„controversa revizionistă a fost aventura intelectuală remarcabilă în domeniul istoric din secolul XX, până la Pearl Harbor”.
Potrivit lui Barnes,
„revizionismul, aplicat la primul război mondial, a arătat că fondul şi cauzele reale ale conflictului au fost foarte aproape de reversul imaginii prezentate în propaganda politică şi scrierile istorice despre deceniul războiului”.
Iar prin anii 1930,
„istoricii cât de cât receptivi la fapte au recunoscut că Revizionismul a câştigat uşor în conflictul cu doctrina din timpul războiului, acceptată anterior”.
De fapt, Barnes spune că
„până în 1928 … aproape toata lumea, cu excepţia celor greu de ucis şi luptătorilor până la ultima suflare din profesia istorică, a ajuns să accepte Revizionismul, chiar şi publicul larg a început să gândească direct în premise”.
De fapt, revizioniştii au câştigat atât de mult un segment al marelui public cu opinia despre război, încât administraţia Roosevelt a trebuit să recurgă la măsuri disperate pentru a câştiga acordul populaţiei pentru planurile sale de a intra în al doilea război mondial de partea aliaţilor.
Dar, după obţinerea acordului şi la sfârşitul războiului, statul american a dovedit că a învăţat ceva din aventurile sale intelectuale din anii 1920 şi 1930. Aşa cum a scris Barnes în 1953,
Harry Barnes
„Revizionismul … ar produce rezultate similare cu privire la al doilea război mondial, dacă ar fi fost lăsat să se dezvolte nestingherit. Însă se depune un efort susţinut pentru a înăbuşi sau a reduce la tăcere dezvăluirile care ar stabili adevărul cu privire la cauzele şi problemele legate de ultimul conflict mondial”.
Potrivit lui Barnes, acest „efort susţinut” a inclus refuzul sistematic al accesului la documentele oficiale despre război.
„Există un efort susţinut”, scria el, „de a bloca accesul la documente oficiale pentru cei suspectaţi de căutarea adevărului, în afara documentelor devenite proprietate publică … Multe din aceste surse importante sunt complet izolate de orice istoric suspectat că doreşte să stabilească adevărul complet şi imparţial cu privire la politica externă americană din 1933”.
Barnes a mai spus că
„dacă documentele oficiale complete ar sprijini opiniile general acceptate cu privire la cauzele şi problemele legate de război, nu ar exista nicio obiecţie rezonabilă în a permite oricărui istoric respectat accesul liber şi neîngrădit la astfel de materiale”.
„Statul câştigă de pe urma lipsei de informaţii impuse de viteza de derulare a evenimentelor”.
Puteţi găsi mai multe informaţii despre revizionism în cartea mea, De ce istoria Americii nu este aşa cum se spune: Introducere în Revizionism, disponibilă în format pdf sau de vânzare în ediţie paperback, pe acest website.[1]
Cu siguranţă, Cass Sunstein şi Adrian Vermeule nu ar fi de acord cu Barnes cu privire la punerea documentelor oficiale la dispoziţia istoricilor revizionişti. La urma urmei, relatările revizioniste ale războiului – teoriile conspiraţiei despre rolul SUA în război – ar putea înfăţişa guvernul federal al Statelor Unite ca o „organizaţie respingătoare din punct de vedere moral”. Astfel de teorii ar putea avea „efecte dăunătoare”, „trezind scepticismul opiniei publice cu privire la afirmaţiile guvernului, sau … slăbind mobilizarea şi participarea populaţiei la eforturile depuse de guvern, sau ambele”.
Asemenea teorii pot „submina dezbaterea democratică; în cazuri extreme, ele [pot] crea sau alimenta violenţa”. Cum ar propune Sunstein şi Vermeule guvernului federal să acţioneze? Iată ce scriu ei:
răspunsul cel mai direct la o teorie conspiraţionistă periculoasă este cenzura... Ne putem imagina circumstanţe în care o teorie a conspiraţiei să devină atât de generalizată şi atât de periculoasă, încât să putem concepe cenzura. [Totuşi,] este un fapt notoriu că vorbirea este greu de cenzurat.
E bine că este atât de greu. Altfel, ar putea fi folosită mai frecvent de oameni ca Cass Sunstein, administratorul Biroului de informare şi afaceri de reglementare de la Casa Albă – oameni care nu par să ţină seama că încalcă drepturile naturale ale semenilor atunci când este în joc o problemă atât de importantă ca scepticismul opiniei publice faţă de guvern.
Despre autor:
Jeff Riggenbach este ziarist, autor, editor, realizator de programe şi pedagog. Membru al Organizaţiei istoricilor americani, a scris articole pentru ziare precum The New York Times, USA Today, Los Angeles Times şi San Francisco Chronicle, pentru reviste, cum ar fi Reason, Inquiry şi Liberty şi site-uri, de exemplu, LewRockwell.com, AntiWar.com şi RationalReview.com. Înzestrat cu abilităţi vocale pe care şi le-a perfecţionat în emisiuni radio clasice şi de ştiri din Los Angeles, San Francisco şi Houston, Riggenbach a povestit versiunea audio a numeroase lucrări libertariene, multe dintre ele fiind disponibile la Mises Media. Trimite un mesaj. Vezi arhiva de articole a lui Jeff Riggenbach.
Acest articol este transcris din podcastul Tradiţia libertariană episodul „Teoriile conspiraţiei, istorie şi stat”.
Doneaza pentru filmul "Scrum"
De fapt D-nul Cass Sunstein pregateste terenul (alaturi de altii) cu privire la necesitatea introducerii cenzurii (fara ea dictatura nu mai are nici un ”farmec”).
Binele comun va fi folosit ca justificare pentru orice actiune ce va duce la anihilarea acestuia.
Revenind la Ortodoxie. Dupa eliminarea din structurile administrative a incomozilor din BOR, vom vedea introdusa cenzura impotriva celor inlaturati si a sprijinitorilor lor. Nu de alta, dar este ilegitim sa ii subminezi moral pe cei de la putere.
Care este cel mai mare dusman al minciunii? ADEVARUL!
Cenzura este unul din mijloacele prin care se poate combate acesta. Dar Adevarul are o proprietate ciudata. Nu sta locului. Iese la iveala pe cai numai de El stiute. La inceput in particular, iar in cele din urma in spatiul public.
Vom vedea cit de mult Minciuna si-a rafinat metodele.
Dumnezeu sa ne ajute!
Interesanta pesrpectiva. Dar ce ne facem insa cind adevarul istoric este trecut sub gernericul teoriei conspiratiei, doar pentru ca nu serveste interesele de moment. Ce ne facem cind se incheie o pace rusinoasa prin eludarea adevarului si natiuni intregi, cum a fost cazul Romaniei dupa al 2-lea Razboi Mondial sunt etichetate ca fiind criminale? Ce ne facem cind se minimalizeaza Holocaustul Atomic de la Hiroshima si Nagasaki, se pun in contul unui popor crime pe care acesti oameni NU le-au savarsit, ascunzandu-se numarul coplesitor de viati omenesti care au fost salvate in Romania —vezi realitatea istorica a sutelor de mii de evrei salvati in Romania de Antonescu. Ce ne facem cind se minimalizeaza crimele odioase din perioada comunista, cind Spunearea adevarului istoric inseamn sabotarea unei paci iluzorii, in urma careia lumea este impartita samavolnic? Spunerea Adevarului aduce o pace reala si o libertate a constiintei. Ce ne facem cind in plina trambitata libertate si democratie SE MINTE in numele religiei crestine, si se spala pe creier oameni care sunt trimisi la moarte pentru scopuri care nu au nimic in comun cu religia crestina? Ce ne facem cind paradoxurile satananice ca “inarmarea securizeaza pacea” sunt impuse ca plotica de stat, eludandu-se traditia pacifista a poporului roman, care NU a atacat niciodata primul si care si-a purtat razboaiele legitim, ACASA, cind a fost cotropit, si in numele LUI Hristos, cu dragoste de tara de cele mai multe ori a invins. Ce ne facem cind conducatorii natiunilor care se cheama pe ei crestini admit NUMEROTAREA samavolnica a oamenilor, acceptand tot inlocuirea identitatii numelui cu un numar???? Ce ne facem cind se MINTE??? UNde este conspiratia?
Isaia spune ca vor numi oamenii conspiratie acele lucruri grave de cadere groateasca sub puterea duhurilor spurcate. Aceste lucruri se intampla. Daca exista o conspiratie, aceasta este impotriva sufletului omului. Oamenii devin zombificati, consimt la nedreptate, sunt programati tot mai mult prin manipulare sa numeasca intunericul lumina si minciuna adevar.
Din pacate acum prea putin se face istorie, se face mai mult o istorisire de lobby, si in general cine urla mai tare si mai consecvent remunerat pe o tema…sau alta…are dreptate, chiar daca in esenta denatureaza, omite sau ascunde bune parti din realitatile trecutului. Cind se face acest lucru cu trecutul, prezentul nu este decit o poveste inventata de cei care ti-au falsificat viata, ca im si ca natiune, iar viitorul devine o nebuloasa de probabilitati. Cind treaba nu merge, si aceste lumi constrite fantasmagoric, prin minciuna, prabusindu-se ca la domino–vezi prabusirea comunismului, crizele financiare, razboiele cu mize nedrepte, deconspirate, atunci vine asa o inspiratie sinucigasa care te convinge pe tine ca cetatean traitor in aceatsa lume ca totul este totusi sub control. Ca totul a fost provocat la comanda. Aici intervine dupa parerea mea teoria conspiratista. In a-ti face din esec o poveste frumoasa si a merge cu ea mai departe spre urmatorul esec. Cei care traiesc in aceatsa iluzie ii numesc pe pesimistii realisti ai acestei lumi cu susul in jos conspiratisti. Cind spui/ cauti adevarul intreg, fara ciuntiri, cu tot spectru de date , esti numit conspiratist, sentimental, sau nebun.Asta era si practica comunistilor este si practica de acum. Acum este mai rau de fapt. Pe timpul comunistilor mai se scria cit de cit o istorie cu respect pentru trecutul mai indepartat. Acum s-a trecut la extrema demolarii trecutului cu totul. Am intrat in lumea democratiei de struto-camila, in care omenii viseaza la familii globale. Toti sunt in unul si unul e in toti. La noi lumea asta a venit in ritmuri de lambada, impuscaturi nebuloase si zvonistica, toate televizate in direct. Prima minciuna care ti se spune, ca individ sau natiune, in contact cu aceasta lume struto-camilizata , a falsei libertati, este despre cit de denaturati iti sunt parintii, familia trecutul. Caci, nu este asa, nu poti fi adoptat intr-o familie mega, globala si atotcuprinzatoare daca nu iti arunci peste bord propria familie, relatiile cu trecutul tau. Amu cine-i mai slab de inger accepta si se identifica cu tratamentul. Din fericire pe cei mai multi dintre Romani viata din societatea comunista i-a facut sa iubeasca si mai mult adevarul si sa aprecieze libertatea de a respinge balastul vremurilor. De aceea vox populis este diferita de istorisirea de lobby care se practica si acum, de fapt mai mult ca oricind, si care functioneaza peste tot in lume. Oamenii obisnuiti din fericire, cam peste tot in lumea asta, sunt mai bine informati, mai curajosi si mai onesti decit reprezentantii lor politici care s-au desprins tot mai mult de adevar si-i pretuiesc tot mai putin pe cei pe care-i reprezinta. Fara acest mecanism vital de trezire a constiintelor, care vine sa compenseze anestzia cauzata de fuga dupa bani si hipnoza colectiva, indusa prin povestile despre viata ale mass-mediei, spectacolul de paine si circ al democratiei poate naste monstri. Prin acceptarea unor false conceptii despre lume si viata, libertate, istorie, trecut, prin conditionarea omului la cele mai bazale mecanisme ale existentei, reflectata in consumerism, societatea asta are mai mare potential de zombificare a constiintei umane decit mecanismele coercitive explicite ale comunismului, pentru ca ea creeaza un consens al minciunii prin comoditate.Mmmmm, da, nu e chiar in regula, dar daca nu ma afecteaza direct pe mine, de ce sa ma agit. Mai pica o papica, un porshulica, o casica cu etajele, bonus pentru ca stiu sa ma-ndoi dupa cum bate vantul. Mai bine de maine zic ca sunt cimpanzeu, daca asta e la mare pret. Eu stiu ca nu sunt,(ma amagesc eu) dar zic si eu ca ei si fac ca mine. Si iata asa se naste consensul. Maine zici ca si mama ta e chimp, taticul, bunicul, toti….sau, mai delicat, nu trebuie neaparat sa zici tu, pot zice altii, iar tu e suficient sa nu-i contrazici. Da. Daca Darwin a zis-o, eu ca executant o transpun in practica. Astazi aprob o mentalitate, chiar daca stiu ca e stramba, maine traiesc dupa coordonatele ei, poimane nici nu mai pot spune diferenta. Constringerea directa trezeste rapid un reflex de respingere, persuasiunea te adoarme, te anesteziaza este ca o intoxicare lenta, care creste toleranta. Tu poti sa crezi ca toleranta este o forma de adaptare, dar de fapt este o prabusire lenta.
Azi o vand pe mama, maine pe bunica, poimaine mai vand un nepotel. Raspoimane ma hotarasc sa-i dau si gratis pe restul, daca-mi pica si mie ceva la afacerea asta. Sau si mai cool, daca vrei sa fii un re-educat perfect, sa te simti in control, poti tu sa incepi sa vezi chimpul in fiecare si sa-i trezesti se pe ei la realitatea chimpului din ei. Aici iti mai trebuie ceva ingrediente pe care le achizitionezi in procesul reeducarii, adicalea ceva ura, ceva dorinta de razbunare, ceva renuntarea la speranta de a mai intrezari intre doua topaieli, chipul lui Dumnezeu in om. Din fericire insa lucrurile nu raman in dinamica asta, pentru multa vreme, pentru ca omul a fost facut de Dumnezeu cu coloana vertebrala si creier. Daca mai are si ceva sufletel la bord, cu toate aceste daruri , nu poate sa se miste teleghidat. Are un grav handicap care-l opreste din miscarea teleghidata: o constiinta treaza. Amu schepsisul este sa nu pui si acest ultim dar in cosuletul gresit si sa nu faci din el motiv de fanfaronada, ca sa ai 15 minute de faima intr-o lume virtuala.
Ura si la gara.
Automatizareaunei societati prin sintagma ‘totul a fost la comanda” acceptata si de victimizat si de victimizator, duce pin la urma la construirea acestei realitati prin consesns. Aceasta sintagma este una foarte comoda care are calitatea de a deveni realitate atunci cind investesti credinta in ea. Devine realitatea ta. Ca victima/victimizator incepi sa vezi dusmani peste tot, si sa nu-ti mai vezi greselile proprii (pe unde ai cheltuit mai mult decit te-a tinut patura, pe unde ai plecat pe coclauri sa te bati cu morile de vant, fara sa cunosti nimic despre scopul morilor si timpul probabil al vanturilor, punand motivatia slabiciunii a momentului mai presus de o realitate informata cultural, religios, istoric, situational etc. Cu ai ajuns sa te transformi in osanditor de oameni si Judecator in numele unei dreptati fictive existente in capul tau? Cum ai ajuns sa accepti schimbarea identitatii personale cu un numar? Cum ai ajuns sa accepti in plina democratia invadarea vietii private a omului prin mijoace teroriste de supraveghere? Amu cite cedari, consimtiri, inchideri din ochi, sau clipiri strengaresti ai facut, la fiecare nivel al deciziei pina sa ajungi la concluzia cu care te-ai impuscat in picior? Cind acest modus operandi se generalizeaza, normal ca lucrurile intra intr-un nou fagas si in loc sa iti lasi constiinta ta de om sa te conduca te lasi in seama unei puteri sistemice care se misca de la sine in directia Bestiei, impotriva constiintei si sufletului omului. In acest sistem idea ca puterea este dincolo de noi este chiar salvatoare pentru ca nu mai trebuie sa pastram, ca oameni responsabilitatea rezultatelor catastrofale la care prin lasitatea si nepasarea consimtirii si acceptarii unor conditionari primare am ajuns. De la vladica la opinca, pentru ca Bestia vrea pe toata lumea sa se faca trup cu ea.
Ce este cool este ca in Ordinea Lui Dumnezeu moara de obicei isi face treaba ei bine stabilita de El, iar vanturile sunt oricum dincolo de puterea omului de a le stapini.Dumnezeu ii scoate pe cei alesi de El din automatismul oricarei mori de vant si-i aseaza in comuniune cu El prin Hristos.
Intr-o ordine rasturnata halucinant-visatoare, omul incepe sa lupte cu aceste mori de vant (fara sa se clarifice si sa lupte cu propria natura) si sa viseze ca poate pune o ordine a lui peste ordinea ingaduita de Dumnezeu. El a ingaduit-o asa, intr-un fel sau altul, intr-un colt de lume sau altul,tocmai pentru ca stie cugetul,masura indepartarii de la Adevar, cedarea, meschinaria, lasitatea si natura omului care alege sa traiasca sub conditionarile istorice, culturale, visat spirituale. Eu cred ca Dumnezeu ingaduie si acest lucru, al interpunerii vointei omului peste vointa Lui intr-un anumit spatiu, pentru ca el respecta liberul arbitru al omului care se vrea tot mai mult supra-om. Pretul este ca, la fiecare masura de renuntare la dreptatea lui Dumnezeu, omul mai face inca un pas sub semnul altor determinari care sunt dincolo de puterea liberului lui arbitru sa le stapaneasca. De la inceputuri, pentru cine crede in Cuvantul Lui Dumnezeu, libertatea in afara Lui inseamna cadere si Moarte. Aceatsa este o constanta. Variabilele prin care omul s-a aliniat la aceasta constanta a caderii in timpul li istoric sunt nenumarate: vezi caderea domniilor, principatelor, monarhiilor prin degradare, inlocuirea lor prin revolutii cu alte ordini care au fost intemeiate dupa principii umaniste si nu dupa vointa lui Dumnezeu. Proba de foc a acestor ordini a fost tocmai rezistenta lor la ridicarea unor fiare ca Nazismul sau Comunismul. Nu au rezistat, au fost maturate, iar in lumea in care traim acum adversarii seamana foarte bine cu inamicii lor.
O unda luminoasa in peisaj; mai scrie, Cami, atat de frumos si folositor tot ce ai spus…
As putea sa mai adaug la cele de sus comentari ca la vremea de apoi “Multi Hristosi vor venii in numele adevaratului Dumnezeu” Ceeia ce vedem astazi e ca la un targ de unde poti sa a-ti ei un Dumnezeu asa pentru tine cu cat esti mai slab cu atata poti sa-ti ei un Dumnezeu mai slab dar sa nu uitam in ziua de azi sunt sute de Dumnezeii cu numele de Iisus dar nu toti sunt adevarati iar astazi minciuna devine adevar si adevarul devine minciuna.Ne uitam cum copiilor le place intunericul si asi pierd vremea noptiile nedormind iar ziua care a lasat-o dumnezeu pentru a-i multumi prin rugaciune si munca se doarme fara a se gandi macar la cele sufletesti lasate de Dumnezeu pentru mantuirea noastra.Dar Dumnezeu nu voieste moartea pacatosului ci sa se intoarca si sa fie viu.Asa ca sa zicem cu toti “Pomenestene pre noi Doamne cand vei veni intru inparatia ta”