Prof. Dr. Petre Prisecaru: SUBMINAREA ECONOMIEI NATIONALE. “ORDINEA SOCIALA A TARII NOASTRE INCEPE SA SEMENE CU SCLAVAGISMUL”

• Adevarul (prof. dr. Petre Prisecaru): Subminarea economică a României: Noi cu ce rămânem?

România pare a intra pe drumul abandonării cursului democratic care conduce la prosperitate. Dar organizarea economică actuală este mult prea profitabilă pentru entităţile străine, și pentru cleptocrația locală, pentru a fi sacrificată.

Ieșită din criza economică ca un boxer epuizat România se află ȋn fața unui posibil val doi al crizei, cu o economie debilă, necompetitivă și foarte vulnerabilă la șocurile externe. Curios este că la momentul falimentului Lehman Brothers, în anul 2008, România avea o creştere economică de aproximativ 8%, făcând parte dintr-un club exclusivist de ţări aflate în plină expansiune economică. Între timp, problemele structurale şi lipsa de viziune a leadership-ului, mascate de boom-ul economic, au ieşit la iveală relevând o realitate socio-economică dezastruoasă. Mult prea multe discuţii au avut loc între timp pe teme sterile, marginale sau chiar periculoase. Cine poate crede, spre exemplu, că o naţiune se dezvoltă aruncând povara crizei în spatele unor categorii sociale largi, cum sunt pensionarii şi bugetarii, în numele protejării interesului public? De ce regim politic vă aduce aminte culpabilizarea colectivă a unor categorii sociale şi profesionale? Pentru a înţelege cum trebuie să arate viitorul model de dezvoltare al României este nevoie să identificăm cu realism poziţia delicată (scuzat fie eufemismul) în care ne aflăm.

Ajutorul statului

În urma primul val al crizei rămâne cea mai mare datorie publică din istoria ţării şi o clasă de mijloc vlăguită financiar sau aproape distrusă, având statutul de ostatică a unor bănci cu capital străin. Activele strategice sunt în cvasi-totalitate sub administrarea eficientă a unor multinaţionale occidentale, iar rentele extrase de acestea se duc în fiecare an, în mod invariabil, sub formă de dividende sau de preţuri de transfer, către ţări mult mai prietenoase cu propriii cetăţeni.

Mai grav, datorită faptului că mulți agenți economici și o parte importantă a populaţiei active a ţării s-au îndatorat excesiv în valută străină, ultima pentru a cumpăra active imobiliare și bunuri de folosință ȋndelungată, statul român a contractat un credit uriaş care a avut drept consecință un curs de schimb stabil, convenabil în același timp și pentru exitul profiturilor masive realizate de capitalul străin în anii 2007 şi 2008. Companiile străine au realizat în România marje de profit de câteva ori mai mari decât în statele de origine sub pretextul că și riscurile sunt pe măsură, dar la primele semne de criză au refuzat, în general, asumarea de riscuri prin reinvestirea profiturilor și au trimis acasă sume uriașe de bani, decapitalizând economia românească.

Statul român nu a făcut decât să se asigure, cu un preț uriaș pentru populație, că aceste corporații au suficientă valută la dispoziție pentru a-și putea repatria profiturile. Situația este similară și la anemica bursă de valori din București, unde la primele semne de panică externă investitorii străini dau semne de dezertare rapidă și de părăsire a scenei.

După doi ani de depresiune, economia naţională se zbate în cea mai pură stagflaţie. Procentele de 8% despre care vorbeam la început s-au transferat, cel puțin parțial, de la creştere economică la inflaţie, fenomen ce duce la distrugerea puterii de cumpărare, pentru că salariile au fost diminuate sensibil, pensiile reduse ușor, neexistând practic nici un fel de indexare a lor. În condiţiile unei politici monetare relativ conservatoare a Băncii Naţionale, cauzele fenomenului inflaționist trebuie căutate în structurile oligopoliste ale piețelor și în statutul de colonie economică al țării noastre. Creşterea preţurilor materiilor prime, care se regăseşte în costurile companiilor, nu este doar transferată instantaneu consumatorilor români, dar este folosită şi ca pretext pentru creşteri concertate de preţuri la produsele şi serviciile cu elasticitate scăzută a cererii. Situaţia este cum nu se poate mai rea: profiturile sunt exportate, pierderile sunt distribuite societăţii. Astfel, cei care profită din plin în perioadele de boom economic, nu contribuie cu nimic la ameliorarea efectelor depresiunii. Mai mult, comportamentul acestor agenţi economici duce la agravarea situaţiei, transferul total de costuri sărăcind efectiv populaţia în ansamblu, dar afectând şi mai grav bugetarii care plătesc pe două căi: prin deprecierea valorii reale a veniturilor, dar şi prin tăieri nominale de salarii. Românii se aleg cu datoriile, dar fără active şi venituri pentru a le plăti, iar ordinea socială începe să semene cu sclavagismul. O concluzie importantă care se desprinde este că globalizarea generează bunăstare economică la periferie doar în prezența unui leadership local responsabil și cu viziune. Nicio ţară din lume, care nu este o colonie, are un sistem democratic funcţional şi vrea să rămână întreagă, nu poate să-şi permită să arate aşa cum arată România acum!

În acest context, rolul statului „social” nu trebuie să fie neapărat acela de a redistribui beneficiile în perioade de boom, cât, mai ales, acela de a proteja populaţia şi, implicit, stabilitatea socială, în astfel de perioade dramatice. Putem să ne gândim că, după dezindustrializarea masivă din anii ’’90, distrugerea statului social apare pe undeva ca o consecință firească, mai ales ȋn contextul instituirii obsesiei deficitului bugetar excesiv, atât sub tutela UE, cât și a FMI.

Elementul inefabil

În acest peisaj dezolant, lucrul care dispare cel mai greu, speranţa, începe să se disipeze odată cu tinerii care aleg calea exilului datorită lipsei de perspectivă.Din punct de vedere demografic, România este o bombă cu ceas care, cel mai probabil, se va confrunta în viitorul nu prea îndepărtat cu pericole reale și evidente pentru sistemului democratic ȋncă fragil. De prea multe ori în istorie, naţiunile care au întâmpinat situaţii de colaps intern au ales să renunţe, cel puţin temporar, la democraţie (Germania interbelică), la capitalismul bazat exclusiv pe piață liberă (SUA, prin politica New Deal de după Marea Depresiune) sau la ambele (Rusia, odată cu ascensiunea comunismului). România pare a intra pe drumul abandonării cursului democratic care conduce la prosperitate, organizarea economică actuală fiind, deocamdată, mult prea profitabilă pentru entităţile străine, dar și pentru cleptocrația locală, pentru a fi sacrificată.

Din păcate, reforma politică și administrativă este doar o scuză penibilă pentru menţinerea unui sistem economic viciat, în timp ce, în urma creşterii economice din deceniul trecut, nu am mai rămas nici măcar cu speranţa. Instituțiile statului de drept sunt o condiție necesară, dar nu și suficientă, pentru funcționarea economiei. Capitalismul adevărat s-a construit peste tot în lume prin reinvestirea profiturilor, nu prin exportul lor, prin bănci şi active strategice cu capital autohton, prin rate ridicate de economisire ale populaţiei, prin investiţii în inovaţie… dar, mai ales, prin construirea încrederii populaţiei în sistem, aplicând un mecanism echitabil de distribuire a pierderilor şi câştigurilor. Dacă ȋn august criza de ȋncredere a determinat în statele capitaliste prăbușirea burselor, ȋn România ea poate submina chiar fundamentele democrației.

În urmă cu aproape 70 de ani, marele economist austriac Joseph Schumpeter profeţea, în cartea sa Capitalism, socialism şi democraţie, sfârşitul capitalismului având drept cauză propriul succes. Se pare că România a reuşit trista performanţă de a breveta o metodă de compromitere a capitalismului printr-un eşec de proporţii: oligarhizarea resurselor şi înrobirea populaţiei.