TINERII SI DUMNEZEU. LA CE LE POATE FOLOSI BISERICA? S.O.S., salvati copiii lasati de parinti fara sens! Scrisoare de adio… LUMII FALSE SI MOARTE

8-01-2012 9 minute Sublinieri

Salvaţi sufletele noastre”, S.O.S….., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu (printre toate celelalte porcării sexuale)… Da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste (ce e aia poate că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!

De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne; ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare, pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge din televizoare…

Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…

Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…

Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…

Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă va părea rău că nu m-aţi avortat…

…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om, nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Adeseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….

Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?…

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

[…]

Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat (care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?…

Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!

Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…

Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară…Dar El…unde este?

Unde este Dumnezeu, mamă?
Unde este Dumnezeu, tată?
Nu vedeţi că înnebunim fără El?

Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?

Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…

O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!

De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut….Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…

Dar prefer să mor decât să accept asta…
………………………………………………………………………………………………

Dragii mei, scumpii mei părinţi!

[…]

Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!

Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…

Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…

Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât lumea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…

N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…

EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!
EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!

Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?

[…]

Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…

Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…

Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…

(după o întâmplare reală)

integral la sursa

Rânduri ca acestea nu se vor în ruptul capului o dăscălire doctă din partea-mi adresată unora mai mici ca mine, cumva de pe piedestalul aceluia care se consideră cu multă experienţă de viaţă, care dă pe dinafară eventual în direcţia acestora mai mici. Îmi amintesc de altfel propria-mi reticenţă cu care primeam la anumite vârste „morala” celor mari îndreptată spre neastâmpărata mea persoană. Rândurile acestea sunt deci, simplu, o mărturie a propriei căutări.

Fac parte din categoria celor care s-au ferit de Biserică în primii ani ai tinereţii lor. Nepăsare, indiferenţă, necunoaştere, explicaţii se pot găsi. În fond, îmi dau seama azi, dacă Hristos nu s-a făcut descoperit în inima ta, ai cel mult o vagă idee despre ce înseamnă ea în realitate. Cu atât mai puţin ce înseamnă omul, ce însemni chiar tu însuţi într-o perspectivă care să depăşească orizontul temporal imediat. Bruiat lăuntric de tot felul de poticneli în raport cu ceea ce percepi tu a fi „căderile” celor angajaţi într-un mod de viaţă altul decât al tău, cum sunt cei care duc viaţa Bisericii sau chiar o reprezintă în ochii tăi, „vederea” ta te împiedică să te prinzi de un lucru esenţial: că-ţi convine sau nu, că vrei să fii la curent cu asta sau nu, în pofida neputinţelor omeneşti de tot felul, Taina creştină continuă să se întâmple sub ochii tăi, cu lumea, cu oamenii în general, şi posibil chiar cu tine însuţi. Astăzi îmi este limpede că aceste neputinţe se văd cu precădere din exterior, nu pentru că dacă eşti în interiorul Bisericii ţi-ai anihilat spiritul critic, ci pur şi simplu pentru că, fără Hristos lucrător în inima ta, atenţia îţi stă la mizeria altuia şi nu la propria ta stare de cădere.

Descoperirea Bisericii în inima mea, mai curând nelămurit la început, iar apoi ca lucrare învăluindu-mă misterios cu tot mai multă putere, a însemnat în mine întâlnirea uimitoare cu Prezenţa care umple acolo unde nici o alta prezenţă omenească, în profundul inimii mele, nu a arătat tăria şi competenţa necesare. Astăzi îmi dau seama că dintru început şi până acum lucrurile au rămas neschimbate: nu mă pot dispensa de ce pune Dumnezeu în lăuntrul meu din simpla constatare că nimeni nu poate umple în mine aşa cum umple El. Aviz deci celui care umblă din „fericire” în „fericire” fără să fie niciodată fericit: oare Dumnezeu nu ne vrea fericiţi? Hristos a adresat lumii „Fericirile” Sale acolo sus pe munte, ni le-a adresat nouă tuturor, dar trebuie cumva să urci spre mai sus ca să ai urechi să auzi şi să înţelegi. Această urcare ne priveşte pe toţi, cui nu-i face bine aerul curat şi puternic de munte? Şi mă refer la aerul întărit de harul dumnezeiesc pe care îl respiră prin propria rugăciune cel în urcare către propria desăvârşire. Am învăţat deci, în chip onest şi recunoscător faţă de tot binele pe care l-am primit, să caut şi să cultiv această Prezenţă, descoperind astfel prin proprie experienţă una din raţiunile de a fi ale Bisericii: să mă „îmbunătăţească”, ca drum trecând de la păcat (se poate spune şi moarte, în fond când eşti rănit de păcat eşti mai mult mort decât viu) la viaţă (asta nu are de-a face cu vreo întreprindere moralizatoare şi pietistă, pentru că păcatul nu e o problemă ideologică, ci adevărată ratare a ceea ce ţine de acea plinătate de viaţă care ar trebui să ne fie cunoscută nouă tuturor), să învăţ să fiu om (creştinul are un avantaj incredibil, are în faţa lui un model dumnezeiesc de om, Hristos, omul aşa cum l-a vrut Dumnezeu).

Descoperirea Bisericii mi-a dat mai multe veşti cu adevărat bune pentru propria-mi persoană: 1. că Dumnezeu există (ce uimire!) 2. că contez pentru El (copleşitor!) 3. că darurile pe care le-am primit, şi continui de atunci să le tot primesc, nu sunt decât începutul (incredibil! cui nu-i place să se pregătească pentru o viaţă în care va primi daruri peste daruri? spre deosebire de vieţile acelora care tot încrezându-se în propriile înţelepciuni sfârşesc inevitabil în fundături de viaţă şi ajung să-şi contemple propria sărăcire din interiorul ruinelor propriului eu). Dacă prima a dat sens întregii mele vieţi, în sensul de a pricepe că ceea ce se întâmplă cu noi nu este iraţional, că poartă sens, că este în relaţie cu Cineva care înţelege, ne înţelege, mă înţelege pe mine personal, cea de-a doua efectiv m-a copleşit prin importanţa ei: eu, o biată furnicuţă în acest Univers care se întinde în lung şi în lat, în timp şi în spaţiu, contez pentru Cel care a făcut totul, pentru că în Taina Lui, de neexplicat pentru mine, ştie să fie Părinte (şi) unuia ca mine. Când spun părinte o spun în sensul de acea proximitate personală despre care avem oarecum idee prin viaţa de familie, mai ales dacă am avut şansa unor părinţi buni şi iubitori. Iar unui părinte, ştiu sigur mai ales de când am copii, îi pasă real de copilul său. A treia veste bună continuă şi acum să mă copleşească în fiecare clipă: Dumnezeu nu poate lucra decât minunat, minunându-mă fără încetare de ceea ce poate face cu mine, din mine, pentru mine.

Unui tânăr ca mine, tânăr la vremea aceea cu vârsta, dar suficient de obosit de încercările de exercitare a propriei libertăţi în tot felul de tendinţe în fond perisabile şi murdăritoare pentru propria-mi persoană, cuvântul evanghelic „veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pre voi!”, îmi amintesc limpede, a răsunat viu. Problema era că viul cuvântului contrasta la epoca respectivă cu ceea ce percepeam eu a fi preoţii (cine ar fi crezut că voi ajunge eu însumi preot? evident că dacă mi-ar fi spus cineva la vremea respectivă, aş fi leşinat de ras, dacă nu cumva l-aş fi considerat de-a dreptul pierdut cu mintea), îmi păreau nişte persoane îmbrăcate în negru, în chip necesar foarte serioase, întristător de grave şi care nu puteau după mintea mea să îmi împărtăşească ceva care să nu fie întunecat şi plictisitor.

Cum să trăieşti însă cuvântul evanghelic (care înseamnă: «veste bună»!) fără chipul de Părinte care să-i dea viaţă concret în tine, in inima ta, prin prezenţa sa? Şi cum să ai idee să cauţi Părinte la o vârstă la care tendinţa este să încerci cu orice preţ să-ţi descurci propriile intimităţi singur, la o vârstă la care sfatul colegilor şi prietenilor pare în ochii tăi prioritar faţă de „morala” părinţilor, care cum să înţeleagă ei problemele tale cu abordarea lor de „oameni mari”? Personal, pornind mai ales de la experienţa propriilor mele prostii şi spărturi de cap pe care mi le-am permis ascultându-mă doar pe mine sau pe alţii cu înţelepciune în fond similară, am început să umblu spre a găsi sprijin, şi deci un Părinte căruia să-i pese efectiv de mine, şi care să ştie să păstreze secretul propriei mele intimităţi (aşa am descoperit că garanţia absolută o ai tocmai în Biserică, prin spovedanie, nimeni nu va scoate ceva în exterior de acolo). Un Părinte de care să-mi fie drag, să simt că e valabil ce-mi spune.

Mărturisesc că am găsit, nu mulţi, câţiva, puţini, dar care au fost efectiv începutul relaţiei mele cu Dumnezeu în Biserica pe care am priceput-o în sfârşit ca fiind adunarea, într-o frăţietate uriaşă de mărturisire întru credinţă, a tuturor celor care Îl iubesc pe Dumnezeu şi care în consecinţă sunt armata lui bună, care face binele într-o lume înstrăinată de El. Aceşti unul, doi, trei Părinţi mi-au arătat de la început o capacitate uimitoare de a se investi în mine, de a mă iubi fără nici o condiţie, de a descoperi în mine lucruri frumoase acolo unde alţii mă judecau fără drept de apel şi nu-mi dădeau în fond nici o şansă spre îndreptare. Am descoperit astfel, în prelungire cu ceea ce Dumnezeu pusese ca simţire în chip direct în mine, lăuntric, că prin Părinte trăirea mea se confirma şi se amplifica. Astfel am descoperit un drum al meu de care sunt până azi bucuros, pentru că, chiar şi la două mii de ani distanţă în timp de apariţia în lume a creştinismului, simt cumva că pentru mine creştinismul a început acum, odată cu propria-mi înviere întru Hristos.

Biserica nu înseamnă ziduri, ci oameni vii. Mi-a trebuit timp sa pricep asta. Viul pe care îl transferă Biserica în viaţa mea este pentru mine lecţie fundamentală a Bisericii. Biserica sunt oameni care experimentează în chip tainic, pornind de la interesul firesc al căutării de soluţii viabile pentru însăşi viaţa lor, prezenţa dumnezeiască. Experienţa lor mă interesează pentru că e vie, pentru că transferă viul acesta în viaţa mea. Ca tânăr, căutarea aceasta de soluţii este ardentă, dar nu ştii neapărat să ceri sfat de la cei mai încercaţi ca vârstă pentru că atenţia ta e în special la nivel orizontal, la cei ca tine în mijlocul cărora vrei să te afirmi, să fii tu însuţi. Acest «tu însuţi» este însă posibil nu căutând ineditul cu orice preţ, nu atât vestimentar, ocupaţional sau financiar, ci pur şi simplu dacă răspunzi chemării tainice a lui Dumnezeu în inima ta nu se poate să nu te poarte El Însuşi în chip minunat spre împlinirea acelei persoane unice şi irepetabile în toată istoria neamului omenesc care Te-a vrut dintru început. Ce aplatizează pe om şi îl poartă spre depersonalizare e tocmai păcatul: harul lui Dumnezeu este garantul cel mai eficient în Univers în privinţa libertăţii personale, Dumnezeu nu te va forţa niciodată cu nimic, însă păcatul o poate face pentru că te introduce în stări în faţa cărora nu ai puterea să spui nu, deci nu mai eşti liber. Îmi pare deci că un tânăr onest până la capăt cu sine însuşi, însetat să simtă libertate profundă în tot ce trăieşte şi face, o poate învăţa în special de la cei care sunt tot mai liberi pe măsură ce cresc în vârstă, ca unii care trăiesc efectiv încredinţaţi Celui aflat deasupra oricărei determinări şi limitări. Asta se descoperă în viaţa Bisericii.

Pr. Razvan Ionescu


Categorii

Marius Iordachioaia, Pagini Ortodoxe, Preoti si duhovnici romani, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Razboiul impotriva familiei / vietii/ copiilor

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

17 Commentarii la “TINERII SI DUMNEZEU. LA CE LE POATE FOLOSI BISERICA? S.O.S., salvati copiii lasati de parinti fara sens! Scrisoare de adio… LUMII FALSE SI MOARTE

  1. Minunat acest colaj! Bogdaproste! Doamne, ajută!

  2. Iată starea educației instituționalizate din America (prototipul mondial) –

    https://www.youtube.com/watch?v=hvGEfEG0H7c&feature=player_embedded#!

  3. Filmuletul din linkul parintelui merita sa fie `articulat` 🙂

  4. Pingback: Parintele Calciu DESPRE SOCIETATEA AMERICANA, ORTODOXIA DIN AMERICA SI CONVERTIRI: “Dumnezeu lucreaza. Si iubirea lucreaza” -
  5. Pingback: CUM TREBUIE MARTURISITA CREDINTA (chiar si de catre copii!) SI CE AJUTA LA CONVERTIREA OAMENILOR LA HRISTOS? -
  6. Pingback: PARINTELE ANTHONY KARBO (SUA) despre educatia copiilor in Biserica si despre purtarea cu tinerii cazuti in pacate. “TRAIM FARA DUMNEZEU SI NICI NU NE DAM SEAMA! Astazi diavolul nu ne mai lupta cu gloante, ci ne copleseste cu dulciuri” -
  7. Magdalena nu-L recunoaste pe Hristos decat dupa ce o cheama dupa nume.Cred ca pentru fiecare vine momentul cand Hristos rostindu-ne numele putem alege Sa-i raspundem s-au Sa-i raspundem prin tulburarea si disputa marunta pe care vestea magilor despre nasterea Domnului a provocat-o in sufletele evreilor desi dupa cum ar fi trebuit il asteptau.Ce vreau sa spun este ca avem de ales in a ne pierde in viata sau a ne gasi in Viata.

  8. Pingback: PARINTELE TEOFAN MUNTEANU DE LA MANASTIREA NERA despre trairea pe orizontal, boala instrainarii de Dumnezeu, degradarea educatiei copiilor si lipsa de sens a tinerilor de azi - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  9. Pingback: Familia Ortodoxa: CUM IUBESTE TANARUL "GENERATIEI GOOGLE"? De la Fat Frumos si Ileana Cosanzeana la moda „emo". ADOLESCENTII SI DEGENERAREA IUBIRII SI FRUMOSULUI - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  10. Pingback: Asediul final al culturii Mortii asupra Bisericii, familiei si scolii. CUM ARE LOC “INDOBITOCIREA CIVILIZATA SI ASISTATA TEHNOLOGIC” SI OMORAREA IN MASA A SUFLETELOR, SUB OCHII NOSTRI ADORMITI? - Recomandari
  11. Pingback: ”SCOALA DE LASITATE”/ ”Dulcea otrava a pietismului” (Recomandari duhovnicesti I) - Recomandari
  12. Pingback: EDUCATIA ORTODOXA si LUMEA CONTEMPORANA. Cum sa imunizam copiii pentru intrarea in “minunata lume noua”, anti-crestina, de astazi? -
  13. Pingback: Bunule Samarinean…, DR. MENGELE N-A MURIT | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: INVIEREA LUI HRISTOS CA POGORARE IN MIJLOCUL IADULUI DIN LUMEA NOASTRA… Pastorala IPS Teofan: “Există multă moarte în noi şi în lume, dar există şi oameni ai învierii care nu şi-au plecat genunchii în faţa mulţimii de idoli aşeza
  15. Pingback: “Se-ascund in noi doruri, cautari nerostite si-un plans ce-i neplans… “ – TINERII ORTODOCSI, LIBERTATEA SI… FORTA BISERICII | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: ADOLESCENTUL ÎN BISERICĂ: Ce se întâmplă cu credinţa adolescentului, cum comunicăm cu el, cum ne raportăm la păcat și la Tainele Bisericii? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare