ADOLESCENTUL ÎN BISERICĂ: Ce se întâmplă cu credinţa adolescentului, cum comunicăm cu el, cum ne raportăm la păcat și la Tainele Bisericii?

7-09-2018 Sublinieri

(sursa foto: http://www.ito2018.ro/au-sosit-participantii-la-ito-sibiu-2018/)

Sufletul adolescentului. Ghid antistres pentru părinţi, Editura Sophia, 2017:

Adolescentul în Biserică

Principalul lucru pe care trebuie să‑l înţeleagă adulţii este că biserica nu‑i un loc în care adolescentul este chemat la vizionare şi unde trebuie să se etaleze. Nu este olimpiadă, nici festival.

Există următorul stereotip: noi facem pentru copiii noştri tot ce trebuie neapărat să facem, ne „punem capul” pentru ei, iar ei, la rândul lor, trebuie să corespundă aşteptărilor noastre. Adolescentul e „plin de datorii”: la şcoală e dator să fie sârguitor, acasă e dator să asculte de părinţi, în vizită – să se poarte frumos. Dator şi iar dator…

Un adolescent a fost întrebat: „Ce‑ţi place ţie la biserică?” El a răspuns: Îmi place că e un loc unde nu trebuie să minţi. Câteodată îmi doresc atât de mult să pot fi, pur şi simplu, eu însumi!

Biserica este un loc unde copilul nu dă, ci primeşte. Acolo nu e dator nimănui cu nimic. Adolescentul merge la biserică după iubirea lui Dumnezeu. În majoritatea cazurilor, această idee scapă total atenţiei părinţilor şi, în consecinţă, conştientizării copiilor. Prin urmare, avem cumplita situaţie când nu biserica există pentru copil, ci copilul pentru biserică. Biserica este făcută pentru om, pentru folosul lui, pentru mântuirea lui – lucrul acesta este evident, dar evidenţa lui pare a fi ascunsă de noi.

[…]

Ce se întâmplă cu credinţa adolescentului

Există o vorbă, cum că viaţa unui bărbat adevărat se împarte în trei perioade: când crede neclintit în Moş Crăciun, când categoric nu crede în Moş Crăciun şi când devine el însuşi Moş Crăciun. Se poate spune că ceva asemănător se întâmplă şi cu credinţa omului, cu concepţiile lui copilăreşti despre Dumnezeu. La început, ele au caracter de basm, însă gândirea adolescentului gravitează spre viziunea despre lume a ştiinţelor naturale, drept care această perioadă din viaţă prezintă, într‑adevăr, pericolul căderii de la Biserică şi al atitudinii de protest activ faţă de ea.

Protoiereul Vasilie Zenkovski scrie că adolescenţilor le este propriu un ateism stihinic, copilăresc: la ei, concepţiile copilăreşti despre Dumnezeu şi credinţa se destramă, iar cele noi încă nu s‑au întemeiat în el. Câteodată se întâmplă ca mişcarea să se oprească în acest punct.

Predam în liceu – printre altele – materia care se numeşte acum „Bazele culturii ortodoxe”. Şi iată că un băiat îmi declară: „Eu nu cred în Dumnezeu. Nici să nu încercaţi să faceţi propagandă cu mine.” L‑am întrebat:De ce nu crezi?” „Toată copilăria am crezut în poveştile adulţilor de­spre o fiinţă care este răzbunătoare, rea, despotică, dar căreia, nu se ştie de ce, trebuie să i te supui. Acum însă am crescut şi mi‑am dat seama că toate astea sunt prostii.” I‑am întins mâna şi i‑am zis: „Păi, asta înseamnă că noi doi suntem de un cuget.” „Cum aşa?” „Nici eu nu cred într‑un asemenea Dumnezeu. Sunt total de acord cu tine.” „Dar în ce Dumnezeu credeţi?” „Păi, despre asta o să şi vorbim la lecţii.”

Aşa am devenit martor al confirmării ideii lui Zenkovski. Ateismul stihinic al adolescentului chiar există! Şi dacă începem să dăm dovadă de respect faţă de copil, faţă de personalitatea lui, faţă de gândirea lui, faţă de cele mai stupide întrebări ale lui, putem avem nădejdea de a i‑L reda copilului pe Dumnezeu. Principalul este ca el să dea glas acestor întrebări. Iată de ce este atât de important să nu pierdem contactul cu el. Trebuie să ne bucurăm când copiii pun întrebări.

O fată i‑a scris o scrisoare arhiepiscopului de Canterbury. Acesta i‑a răspuns, iar la sfârşitul scrisorii a adăugat: Eu te rog foarte mult un lucru: niciodată să nu te laşi de minunatul tău obicei de a pune întrebări. Chiar dacă altora asta li se va părea ceva necuviincios sau prostesc. Păstrează în tine această remarcabilă însuşire.”

Dacă copilul îşi însuşeşte o religiozitate formală, credinţa lui se transformă în îndeplinirea unui ritual. Ea devine pentru el plicticoasă şi inutilă, şi copilul nu mai vrea să mai meargă la biserică. Adolescentul nu e capabil încă să înţeleagă că toate aceste reguli şi ritualuri, ce aparent sunt pur formale, reprezintă un sprijin pentru creşterea lui duhovnicească.

Un băiat de doisprezece ani se simţea foarte bine la biserică. Biserica devenise pentru el o resursă foarte importantă, deşi el, bineînţeles, nu îşi dădea seama de asta.

Părinţii s‑au gândit ce s‑au gândit şi l‑au rugat pe paroh să‑l ia ca băiat de altar. Părintele a răspuns: „De ce? Mie nu‑mi place când slujesc în altar copii. Mai bine să se roage în biserică. Aceasta e trufie părintească – să‑l împingă pe copil mai aproape de locul unde slujeşte preotul, ca după aceea să se laude, arătând altora fotografii.” Părinţii însă au insistat: „La biserică copilul devine liniştit. El se simte foarte bine aici, capătă siguranţă de sine, pe urmă se rezolvă mai uşor problemele şcolare. Mai rău nu are cum să fie.” Şi l‑au convins pe părinte. Copilul a început să slujească în altar.

Odată, unul dintre tovarăşii de slujire ai eroului nostru, flăcău în toată firea, a făcut ceva rău în altar. „Cum aşa?”, s‑a mirat adolescentul. „Aici este loc sfânt!” La care acela i‑a răspuns: „Tu să nu spui la nimeni.” „Cum, n‑o să spui tu singur la spovedanie?” „Asta mai lipsea!”

Cuvintele acestea au stricat în sufletul băiatului ceva foarte important. În ziua următoare, el nu a mai venit în altar şi a declarat că nici nu o să se mai ducă vreodată acolo. Iar apoi a încetat cu totul să mai meargă la biserică.

Poate că băiatul se simţea rău în mediul său obişnuit şi la biserică mergea ca într‑o fortăreaţă unde nu sunt pâre, certuri, rivalităţi, batjocuri şi zeflemele – adică tot ceea ce‑l traumatiza. El credea cu sinceritate că biserica este altă lume şi, întâlnind în altar – în altar! – un om care nu se deosebea deloc de cei lumeşti, a conchis că răul a pătruns şi între pereţii bisericii. Cum să accepte aşa ceva? După o vreme, mi‑a povestit că pe urmă biserica şi‑a pierdut însemnătatea excepţională pe care o avea pentru el.

De la copil nu este cazul să aşteptăm credinţă matură şi fapte mature. Cred că adolescenţii, în general, nu trebuie lăsaţi în altar, fiindcă în altar se întâmplă – mai ales la praznice mari sau slujbe arhiereşti – situaţii complicate, când adulţii, încercând să slujească fără greşeală, sunt nervoşi. Această dorinţă firească – de a săvârşi slujba frumos, cu evlavie – îl poate cufunda pe om într‑o agitaţie care, evident, este de înţeles pentru un adult, dar care poate fi peste puterile adolescentului. Aşa cum am spus deja, acestuia îi este proprie atitudinea categorică. Dacă altarul este cer pe pământ, cer pe pământ să şi fie. Şi nici un fel de „dar”. Gândirea adolescentului nu e flexibilă, pentru el nu există compromisuri în viaţa duhovnicească, şi de această particularitate a vârstei trebuie neapărat să se ţină cont.

Noi, adulţii, uităm că înşine am fost cândva la fel de categorici, că şi pentru noi exista numai alb şi negru şi că percepeam ca pe o minciună orice distanţă dintre cuvânt şi faptă. Atitudinea categorică, fără compromisuri şi principială este trăsătura caracteristică a religiozităţii adolescentului. Mai târziu, el se va maturiza, îi vor veni şi flexibilitatea, şi înţelepciunea, însă acum nu poate încă să încapă „semitonurile”, să înţeleagă şi să ierte diferenţa dintre chemarea evanghelică şi realizarea acesteia. Şi în nici un caz nu trebuie să‑l provocăm pe copil la mari nevoinţe.

În căutarea autonomiei

Adolescentul se închide în sine, se rupe de părinţi, îşi creează o lume lăuntrică proprie, hotare proprii. Mulţi părinţi percep această năzuinţă spre autonomie ca pe o sfidare, ca şi cum copilul s‑ar închide faţă de ei anume.

De fapt, la adolescent există necesitatea de a împărtăşi cuiva conţinutul „grădinii sale de taină”. Se poate spune că el o separă pe aceasta din spaţiul familiei părinteşti; copilul iese de acolo, dar asta nu înseamnă că el doar se închide în sine însuşi şi devine un egoist. El s‑a închis în faţa părinţilor, dar la el au apărut multe „cămăruţe” speciale: pentru prieteni, unde sunt, poate, conţinute pozne comune şi secrete comune; pentru profesori, unde se formează latura „oficială” a personalităţii copilului. În această „activitate de construcţie”, de interesele părinţilor se ţine cont în ultimul rând, fiindcă până atunci tot spaţiul, tot teritoriul sufletului adolescentului a fost pentru aceştia complet deschis, şi să creeze acum ceva special pentru mama şi tata el pur şi simplu n‑are putere. Există o singură năzuinţă: cea de a cuceri măcar ceva pentru sine însuşi, pentru folosinţa proprie.

În Taina Spovedaniei, adolescentul învaţă să deschidă lui Dumnezeu toate cămăruţele sufletului său. Adultul îşi poate spune: „Dumnezeu dă, dar nu bagă în traistă. Nu e deloc obligatoriu ca El să pătrundă în toate treburile mele şi în toate ungherele sufletului meu; pot să mai las ceva şi pentru mine însumi.” Adeseori, adulţii petrec într‑o stare de apatie duhovnicească. Ei aranjează pentru Dumnezeu o „faţadă” aparte, care demonstrează doar una sau câteva dintre faţetele personalităţii lor. Pe când adolescentul consideră că faţă de Dumnezeu nu trebuie să aibă secrete – şi acesta este un maximalism sănătos.

Se întâmplă ca el să nu vrea să meargă la biserică, să se închidă în sine, nu fiindcă şi‑a pierdut interesul faţă de credinţă, ci fiindcă simte că trebuie să‑I descopere lui Dumnezeu totul, dar nu are putere pentru asta.

Mitropolitul Antonie al Surojului povestea o istorie uimitoare „despre un om care spunea că e ateu. Era deja la o vârstă matură – patruzeci de ani la acel moment – şi explica ateismul său prin aceea că el este savant, şi a citit cutare lucru, şi a învăţat în cutare loc, are cutare diplome… Şi iată că la Paris un preot bătrân s‑a uitat la el şi a zis: «Saşenka! Ce ticăloşie ai făcut de‑ţi trebuie să Îl omorî pe Dumnezeu?» Acela a rămas mască, fiindcă se aştepta la argumente elevate… Şi a căzut pe gânduri. Şi a săpat, a săpat, până când deodată şi‑a amintit de acel moment când i‑a trebuit ca Dumnezeu să plece de la el.

Cândva, înainte de revoluţia bolşevică, familia lui trăia în Rusia, şi ca băieţel mergea la biserică, şi pleca la biserică ceva mai devreme decât părinţii; părinţii îi dădeau un bănuţ să‑l pună în pălăria unui cerşetor care stătea în pridvor. Trecând, el punea bănuţul, îi dădea bineţe cerşetorului, care era orb, şi erau cumva prieteni, totul era plin de căldură şi veselie; se ducea în biserică, se oprea în mijlocul ei, în faţa iconostasului, şi se uita, înţelegeţi, se uita la Dumnezeu. Totul era bine, până când la un moment dat într‑o prăvălie a apărut un căluţ din lemn, care costa şase bănuţi. El visa la acel căluţ, însă n‑avea bani. Ştia că de Paşte poate că o să primească în dar căluţul, dar până la Paşte, e‑he, mai e… Şi i‑a venit deodată ideea că dacă şase săptămâni la rând n‑o să‑şi mai pună milostenia în pălăria bătrânului o să adune şase bănuţi. Şi când trecea, în loc să pună bănuţul său, îi zornăia pe cei din pălărie, ca să se audă sunet de bani. Bătrânul îi mulţumea, îl binecuvânta pentru bunătatea lui, băiatul intra în biserică… Un bănuţ, al doilea, al treilea… Când a ajuns la cinci bănuţi, n‑a mai răbdat şi, în loc să zornăie bănuţii cerşetorului ca în celelalte duminici, a furat unul dintre ei. Şi când a intrat în biserică totul i s‑a părut întunecat, îi era frică înaintea lui Dumnezeu. Şi s‑a dus ­într‑un colţ, şi a stat o vreme acolo, în colţ. Iar părinţii îşi spuneau unul altuia: «Ce s‑a maturizat Saşa! Înainte stătea în fața lui Dumnezeu ca un copil, pe când acum s‑a interiorizat, deşertăciunea asta nu‑i mai trebuie». De fapt, toată treaba era că Saşa avea şase bănuţi furaţi de la sărac. Şi pe urmă, când a venit vacanţa, s‑a întors de la universitate fratele lui, care avea capul plin de ateism şi care a început să‑i explice că nu există Dumnezeu, că filosofii au dovedit tot şi aşa mai departe. Şi băiatul s‑a bucurat: «Dacă nu există Dumnezeu, înseamnă că păcat nu am, n‑am făcut nici un rău, am dreptul la căluţul ăsta, la bucurie…» A cumpărat căluţul şi s‑a bucurat. Şi uite‑aşa, patruzeci de ani a trăit fără Dumnezeu…”

Într‑adevăr, deseori adolescenţii refuză întâlnirea cu preotul tocmai fiindcă nu îşi imaginează altfel de comunicare decât cea absolut deschisă. E foarte important ca preotul să poată corespunde acestor aşteptări înalte, ca el să‑l sprijine pe adolescent nu atât cu vorba bună, cât cu asigurarea convingătoare că Dumnezeu este tocmai principalul sfătuitor şi ajutător.

O adolescentă se ducea să se spovedească la un singur părinte. Dacă acesta nu era la biserică, ea refuza să se spovedească. Această poziţie dă mărturie despre faptul că adolescentul are dorinţa de a se mişca spre Dumnezeu, dar încă nu are concepţia că Dumnezeu este întotdeauna de partea lui. Când părintele a înţeles asta, a hotărât că trebuie neapărat să o aducă pe acea fată cât mai repede tocmai la Dumnezeu, ca ea să primească ajutorul Lui independent de cel în faţa căruia se spovedeşte.

Cum să discutăm cu adolescentul despre Dumnezeu

Nu e deloc obligatoriu să‑l aducem pe copil la o stare de pustietate existenţială şi doar după aceea să încercăm să‑l întoarcem spre Dumnezeu. Trebuie să formăm noile concepţii despre El treptat, pe măsura maturizării omului. Apostolul Pavel scria: Credinţa este din auzire (Rom. 10, 17). Oricine va chema numele Domnului se va mântui. Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n‑au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n‑au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor? …Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea! (Rom. 10, 13‑15).

La copil, credinţa nu apare pe loc pustiu – aşadar, trebuie să i se vorbească într‑un fel sau altul despre Dumnezeu. Cum anume – iată una dintre cele mai dificile probleme.

Aici ne vine în ajutor remarcabilul pedagog rus K. Uşinski. Acesta considera că atunci când vorbim cu copilul e foarte important să uităm forma în care am primit noi informaţia respectivă şi s‑o expunem într‑un limbaj pe care copilul să‑l înţeleagă. Cum să nu ne amintim cuvintele Apostolului Pavel: Cu iudeii ca un iudeu am fost, ca pe iudei să dobândesc… cu cei slabi m‑am făcut slab, ca pe cei slabi să‑i dobândesc; tuturor toate m‑am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii (I Cor. 9, 19‑22).

E foarte important să înţelegem că limităm nu temele, ci numai forma prezentării lor. Răspunsul: „Ei, asta e prea devreme să ştii tu” este radical incorect. E prea devreme să expunem răspunsurile la întrebări complicate într‑o formă destinată adulţilor, dar a da o idee despre problema respectivă nu este prea devreme: de vreme ce ea a fost pusă, e timpul să răspundem.

Pentru a îndrăzni să vorbim cu adolescentul în mod serios despre faptul că Dumnezeu chiar îi iubeşte pe toţi oamenii, adultul are nevoie să fie convins el însuşi de aceasta, să creadă personal în acest adevăr. Dacă avem credinţă personală, experienţă personală, putem să‑i spunem copilului: „Uite, vezi, cum mă iubeşte El pe mine, aşa te iubeşte şi pe tine.” Atunci, totul va fi mult mai simplu. Altfel, adolescentul îşi va însuşi nu credinţă, ci cunoaştere teoretică a faptului că Dumnezeu este omniprezent, atotştiutor, iubitor, atotputernic şi aşa mai departe.

Pe adolescenţi îi frământă mult tema teodiceei [Teodiceea – ansamblul doctrinelor religios‑filosofice care au ca scop punerea în acord a ideii bunei cârmuiri de către Dumnezeu a lumii cu prezenţa răului (n. a.).]. Ei se întreabă de ce există în lume răul, nedreptatea, şi „unde Se uită” Dumnezeu.

[…]

Întrebările acestea pot fi puse şi la şapte, şi la opt ani, şi trebuie să fim gata întotdeauna să discutăm despre ele pe o limbă care să‑i fie inteligibilă copilului. Noi însă amânăm discuţia pe mai târziu şi ne gândim: „Păi, teodiceea nu e temă şcolară. E pentru adulţi.” Şcolară, şcolară, dar uite că pentru unii adolescenţi este esenţială!

Spaţiul aparte pentru copii

Creerea unui spaţiu pentru copii în Biserică ajută la unificarea vieţii duhovniceşti a adolescentului cu cea de zi cu zi. Nu trebuie admis ca în percepţia lui să existe două vieţi paralele: una în biserică, iar alta dincolo de zidurile ei.

Copiii simt deosebit de acut că biserica nu e un spaţiu oarecare, ci este cer pe pământ, unde şi timpul, şi evenimentele urmează legi aparte. Pentru copil trebuie făcută neapărat o treaptă de trecere din acest spaţiu al sanctuarului la viaţa obişnuită, fiindcă adolescentul poate deocamdată să nu ştie, să nu‑şi dea seama, că poveţele dumnezeieşti, dreptatea dumnezeiască, frumuseţea şi înălţimea ei, se pot aplica în vreun fel vieţii lui personale. Clubul de adolescenţi, tabăra de adolescenţi pentru tinerii enoriaşi – acestea sunt tocmai actualizări pentru copil ale realităţilor duhovniceşti pe care el le simte. În acest spaţiu aparte al clubului sau taberei copiii se ocupă cu lucruri obişnuite – desenează, citesc, modelează, merg în excursii – şi totodată îşi însuşesc realităţile duhovniceşti, principiile vieţii duhovniceşti şi cuvântul lui Dumnezeu.

Adolescentul la spovedanie

Câteodată ni se pare că adolescenţii sunt insensibili faţă de păcat, că ei sunt indiferenţi, înstrăinaţi, că trăiesc într‑o lume proprie. De fapt, adolescentul suferă foarte profund pentru păcat şi se simte foarte împovărat de repetarea lui. Din păcate, cele mai puternice resurse ale omului, cum ar fi posibilitatea de a se spovedi, sunt deseori închise copiilor, şi aceasta este o mare nenorocire.

Dintr‑o scrisoare a unui adolescent:

„Depresie. Sunt tot mai des în starea asta din cauza gândurilor la sens. Pentru ce am venit în această lume? Eu o să mor. Părinţii o să moară. Ce coşmar! Toţi copiii aleargă pe aici, netulburaţi… fără nici o grijă… Şi ce? O să crească. O să iubească. O să nască. Copii… Vreau copii. Dar de ce? Ca să reproduc pe lume încă un martir şi căutător? Sau, şi mai rău, un element banal al societăţii cenuşii? Pe urmă toţi o să moară. Şi pe urmă ce? Câteodată vreau să plec mai repede «acolo». Să văd. Să aflu. Mă ţin doar două lucruri… Primul: n‑o să mă mai pot întoarce aici, şi poate că acolo o să fie mai rău, sau poate chiar o să mă ajungă pedeapsa pentru că am vizitat lumea «a doua» de capul meu, fără să fiu poftită. Al doilea: poate că acolo chiar nu‑i nimic. Atunci o să‑mi pierd viaţa aici, şi dincolo nu o să dobândesc nimic…”

Sarcina noastră este cea de a‑l orienta pe adolescent spre a fi activ în viaţa sa duhovnicească. Adeseori, părinţii îi propun copilului să aleagă dintr‑o listă gata făcută de denumiri ale păcatelor pentru care să se pocăiască. Tocmai această înşiruire, alcătuită „după toate regulile”, este adusă preotului. „Lăcomia, iubirea de arginţi, îndrăcirea gâtlejului, lenevia, trândăvirea”, citeşte părintele. Ce legătură au pentru adolescent aceste concepte abstracte cu viaţa concretă? Nici una. Când preotul îi cere să îşi evalueze de sine stătător faptele şi să le numească pe cele care sunt cele mai rele din punctul lui de vedere, apare un cu totul alt tablou.

E foarte greu de pus semn de egalitate între păcatul numit la modul abstract şi cazul real. Uneori, denumirea devine un paravan în spatele căruia se ascunde un păcat serios. De pildă, „neînfrânarea ochilor” pare a nu vorbi despre nimic serios, în vreme ce de fapt adolescentul a tras cu ochiul la părinţi, la sora mai mare sau, rămânând singur acasă, s‑a uitat la „poze” pe Internet.

Ajutorul dat adolescentului de părinţi poate consta în redirecţionarea eforturilor lui de la simpla enumerare a păcatelor la evaluarea propri­ilor acţiuni, a propriilor fapte, gânduri şi cuvinte. I se poate propune să îşi amintească un caz în care i‑a fost foarte‑foarte ruşine pentru ceva, când ar fi fost gata să dea orice numai să nu se mai repete lucrul acela. Despre ce cazuri anume este vorba – asta trebuie să hotărască însuşi copilul, este treaba copilului şi a lui Dumnezeu, a copilului şi a preotului, dar nu a părinţilor şi nu a bunicilor. Lucrul cel mai mare pe care îl pot face aceştia este să facă aluzii voalate la anumite cazuri pe care le ştiu ei. Totodată, copilul trebuie să stabilească singur ce anume este păcat în viaţa lui şi ce nu, ce merită spus la spovedanie şi ce nu este important. Şi mai bine este să îi arătaţi ceva asemănător din experienţa propriei vieţi şi mai ales a propriei copilării. Aceste povestiri îl vor conduce la amintiri şi reflecţii despre el însuşi.

Când îl orientăm pe adolescent spre autoanaliză, el chiar începe să îşi evalueze în mod serios acţiunile, gesturile, viaţa din perioada care a trecut între o spovedanie şi alta. Aceasta este lucrarea care îl mişcă în mod real. El înţelege că a scoate la lumină respectivul caz, de care poate că se temea să vorbească până şi cu sine însuşi, este cu totul altceva decât a rosti cuvintele fără vreo semnificaţie deosebită „trândăvire”, „neascultarea de părinţi”…

Adolescentul are întotdeauna pe suflet ceva care îl chinuie, şi a‑l ajuta să caute şi să scoată la lumină trăirea dureroasă înseamnă nu doar a‑l ajuta s‑o conştientizeze. Câteodată, în acest fel îl ajutăm să scape de chinurile respective. Da, uneori povestirea adolescentului poate să nu corespundă regulilor, poate să nu semene a pocăinţă, în ea poate să răsune ranchiuna, învinuirea altcuiva (adolescenţilor le place să se plângă).

Adolescentul intră activ în viaţă, el seamănă cu un naturalist care descoperă un tărâm necunoscut. Ce făceau toţi călătorii şi exploratorii înţelepţi? Se străduiau să îşi găsească o călăuză din rândul populaţiei locale. Ei bine, şi adolescentul are nevoie de o asemenea călăuză în această lume a patimilor, ispitelor, căderilor. O călăuză care să îl ajute să îşi dea seama ce e de fapt păcat şi ce nu.

O piedică foarte serioasă în calea spovedaniei este pentru adolescent faptul păcatului repetat. De aceea, adultul nu trebuie să‑i dea repere de genul: „Vai de mine, ce‑ai făcut! Hai, bine, prima dată se iartă, dar să nu mai faci aşa ceva.” Acestea sunt vorbe goale, fiindcă cel mai degrabă „aşa ceva” se va repeta, şi nu o dată.

Trebuie să i se explice adolescentului că în acel moment când spunem păcatului pe nume, când îl descoperim şi‑l dăm la iveală, l‑am „reperat”. El ne este deja cunoscut, aşadar a devenit mai puţin periculos. E foarte important să‑l observăm şi să‑l evaluăm corect, să conştientizăm că situaţia respectivă e o problemă care poate că nu se va rezolva imediat, dar că am pus început bun. Iar pentru a birui păcatul nu este suficientă simpla hotărâre: poate va fi nevoie de anumite eforturi. Şi s‑ar putea ca propriile puteri să nu fie suficiente: ne va trebui ajutorul lui Dumnezeu. Principalul e însă că ne aşteaptă sigur biruinţa asupra acelui păcat şi slava lui Dumnezeu, fiindcă tot ce facem, întru slava lui Dumnezeu facem. Şi de credinţa, de osârdia, de eforturile noastre duhovniceşti depinde mult, deşi nu tot. Atunci, adolescentul va înţelege că dacă acelaşi păcat va apărea din nou, asta se va întâmpla mai rar, şi se va putea bucura de această mică biruinţă.

Lucrul cel mai important este că părinţii trebuie să‑i transmită copilului că nu trebuie să se asocieze pe el însuşi cu păcatul, să‑l considere pe acesta o însuşire a sufletului său şi să creadă că alt­fel nici nu poate fi. I s‑a zis adolescentului: „Eşti un huligan!”? El poate să creadă asta şi să înceapă să se comporte în mod corespunzător. Adolescentul are nevoie să înţeleagă că omul şi păcatul lui nu sunt totuna. După spusele Apostolului Pavel, păcatul poate trăi şi lucra în noi, dar asta nu este ceea ce vrem de fapt: A voi binele se află în mine, dar a îl face nu aflu, căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu‑l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine (Rom. 7, 18‑20).

Există păcate care nu vatămă pe nimeni altcineva decât pe adolescentul însuşi – şi trebuie să i se explice că înclinarea de a se vătăma pe sine însuşi – de pildă, bând sau fumând – nu îl caracterizează ca vicios înnăscut, fiindcă Domnul l‑a făcut bun pe fiecare dintre noi. Păcatul este în om ceva străin – întotdeauna. Şi lupta cu păcatul este calea găsirii, aflării de sine, a propriei autenticităţi.

Dacă adolescentul va crede în sine, în faptul că el este mai bun decât propriile fapte, îi va fi mai uşor să se lupte cu ele. Şi trebuie ca noi să ne străduim să îl ajutăm, să‑i arătăm calea spre depăşirea lor.

Aşadar, în lupta cu păcatul trebuie: să dăm în vileag existenţa lui; să cerem iertare de la Dumnezeu; să‑l recunoaştem şi să ne pocăim pentru el la spovedanie; să reducem la minimum urmările lui; să ne cerem iertare, dacă se poate, de la cei pe care i‑a atins şi cărora le‑au fost aduse daune; să ne rugăm lui Dumnezeu ca în viitor să ne izbăvească de acest păcat.

De toate acestea e nevoie pentru ca păcatul care trăieşte în noi să nu devină mai puternic decât noi înşine. Chiar dacă s‑a întâmplat să greşim, nu suntem de acord cu fapta respectivă – măcar prin faptul că cerem iertare de la cei pe care i‑am vătămat şi prin cel că ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de acel păcat.

Nu trebuie să‑l silim pe adolescent să meargă la spovedanie duminică de duminică. La adunările dedicate acestei probleme, la care au luat parte mulţi preoţi respectaţi, după îndelungi discuţii şi generalizarea experienţei acumulate s‑a tras concluzia că pentru adolescent nu e obligatoriu să se spovedească de fiecare dată când se duce să se împărtăşească. Altminteri poate apărea o situaţie împovărătoare, care duce la îndeplinirea de formă a tainei: copilul începe să inventeze vinovăţii şi greşeli, în timp ce el are de fapt o atitudine liniştită şi împăcată vizavi de felul în care a petrecut scurtul răstimp scurs de la spovedania precedentă. Dacă adolescentul va începe să meargă la spovedanie şi să‑şi „predea” păcatele aşa cum predă temele pentru acasă, pentru el spovedania se va banaliza şi îşi va pierde sensul. „Formalizarea” copiilor e cel mai simplu lucru, şi rezultatele unor asemenea eforturi sunt totdeauna jalnice.

Va fi mai bine dacă adolescentul se va duce la părinte şi îi va spune: „Vreau să mă împărtăşesc, dar păcate nu ştiu să fi făcut, nu sunt gata să mă spovedesc.” Şi cât de bine va fi dacă preotul va răspunde: „Hai, copilule, împărtăşeşte‑te – iar acasă stai şi gândeşte‑te ce te împiedică să trăieşti bine, să comunici bine, să înveţi bine, şi sub epitrahil să vii cu roadele acestor reflecţii!

Mai raţional ar fi să i se propună copilului să se pregătească pentru o spovedanie amănunţită în fiecare post şi o dată pe lună, care va face cumva bilanţul a ceea ce s‑a întâmplat în perioada respectivă. Este important ca adolescentul să înţeleagă dinamica felului în care starea lui de acum se corelează cu spovedania precedentă. Iar în post să se spovedească în aşa fel încât să ajungă cu o treaptă mai sus, să se străduiască să biruie ceva în sine însuşi. Adolescentul trebuie să priceapă că spovedania este o încercare de a‑ţi depăşi limitele, o încercare de mişcare duhovnicească.

Reacţia adulţilor la căinţa copilului

Aşa cum s‑a spus deja, fiecare adolescent are o scânteie de nemulţumire de sine, de îndoială în ce priveşte corectitudinea comportamentului său. În cazul unei presiuni grosolane, scânteia aceasta se va stinge şi va pieri. De aceea, trebuie să ţinem minte întotdeauna cuvintele Scripturii unde se spune despre Hristos că trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge, până ce va scoate spre biruinţă judecata (Mt. 12, 20).

Noi trebuie să ne străduim să nu stingem această scânteie şi să nu frângem „trestia” noastră – adolescentul nostru – prin condamnare, ­căci principala noastră sarcină este nu de a‑l certa pe copil, nu de a‑l „presa” cu autoritatea noastră, ci de a‑l ajuta să descopere propria nemulţumire de fapta sa, nemulţumire care va deveni începutul căinţei şi pocăinţei.

Nu procedează optim nici părinţii care fac invers: „Nu pune la suflet! De ce să te frămânţi pentru nimicuri? Nu‑i nici o grozăvie.” Dacă părintelui i se pare că adolescentul se frământă peste măsură, că se gândeşte prea mult la greşelile sale, nu trebuie să‑l îndreptăţească, să‑l convingă că a procedat bine. Mai bine este să‑i explice că Dumnezeu iartă orice, că pe lumea asta nu există situaţii ireparabile şi că a te împotmoli în aceste sentimente triste, a te omorî cu firea, înseamnă a înceta să nădăjduieşti în milostivirea lui Dumnezeu, a nu crede în bunătatea Lui.

Putem găsi o ieşire demnă dintr‑o situaţie grea, şi mai mult decât atât – o rezolvare care va face ca relaţia cu omul pe care l‑am nedreptăţit să devină şi mai bună după ce ne‑am cerut iertare. Nu greşeşte doar cel care nu face nimic, şi Domnul spune în Scriptură că neîndreptat rămâne cel care nu se pocăieşte, cel ce se îndărătniceşte în păcatul său.

Mai multă bucurie se face în cer pentru un singur păcătos ce se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de pocăinţă (Lc. 15, 7).

Bucurie se face îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte (Lc. 15, 10).

Sarcina părinţilor este de a susţine scânteia de pocăinţă, de a se pricepe să o păstreze în copil, de a o cultiva, de a o întări, ca el să poată trage concluziile corecte din ceea ce i se întâmplă. Deseori însă adulţii sunt înclinaţi spre o reacţie de nemulţumire exagerată faţă de greşelile copiilor. „Şi acum ce să mai facem?”, exclamă ei. Prin aceste întrebări retorice ei vor să‑l sperie pe copil, să‑i demonstreze grozăvia celor comise, să‑l mâne într‑o fundătură. Copilului asta nu‑i dă nimic. Lui şi aşa îi este rău, îi este greu, iar părinţii mai şi răstoarnă totul cu susul în jos: „Ai căpătat ce‑i vrut, da? Eşti mulţumit? Lasă că te aranjez eu!Este mult mai bine să arătaţi că sunteţi de partea adolescentului şi să vă străduiţi să îl înţelegeţi: „Da, proastă treabă. Păi, hai să ne gândim ce este de făcut acum.”

Câteodată auzi de o „practică educaţională” care constă în privarea de împărtăşire. Aceasta este, bineînţeles, o măsură puternică şi, ca idee, ar trebui să dea un rezultat pozitiv. Cât de des se întâmplă însă asta? De fapt, făcând suma sau bilanţul greşelilor adolescentului, lipsindu‑l de împărtăşire sau pedepsindu‑l în alte moduri, nu ţinem cont de starea lui actuală. Istoria neplăcută care s‑a întâmplat cu ceva vreme în urmă a fost deja uitată, copilul a depăşit‑o, a conştientizat ce trebuia să conştientizeze, a tras concluzii, iar noi revenim la ea. Aceasta poate stârni în adolescent sentimentul că i se face o nedreptate. Dacă adolescentul vine la mine la spovedanie şi zice: „M‑am certat cu fratele meu”, eu îl întreb: „Şi pe urmă v‑aţi împăcat?”. „Nu, nu m‑am împăcat.” „Dar fratele tău este aici, în biserică?” „Da.” „Du‑te, împacă‑te cu el şi pe urmă întoarce‑te la mine, că te primesc fără rând.” Ori, să zicem, adolescentul spune: „Nu, nu pot să mă împac acum, fratele meu nu a venit cu noi, dar îmi pare foarte rău că m‑am certat cu el. Şi acum mă simt foarte prost din cauza asta.” O astfel de căinţă deschide calea spre împărtăşire.

Pentru noi, cea mai importantă este acea stare de suflet cu care vine la împărtăşit adolescentul, nu prezenţa cutărui sau cutărui fapt ce stabileşte vinovăţia lui. Noi trebuie să sprijinim în el sentimentul căinţei, chiar dacă el nu atât se căieşte, cât se îndoieşte de corectitudinea faptei sale. Până şi această îndoială trebuie cumva ocrotită, păstrată. Iar dacă îi vom spune copilului: „Gata, pentru asta nu te mai duci să te împărtăşeşti”, el poate reacţiona printr‑un protest: „Foarte bine, nici nu mă mai duc vreodată. Mare nevoie am eu de împărtăşanie!

Sentimentul pocăinţei e foarte greu de scos la iveală, căci sunt prea mulţi factori care‑l împiedică pe copil să îl recunoască: şi mândria, şi neîncrederea în preot, şi teama că acesta îl va înţelege greşit, îl va condamna, îl va ocărî. Adeseori, adolescenţii cred că pocăinţa este o manifestare de slăbiciune, de lipsă de caracter, un crah al sentimentului propriei demnităţi, pierdere a respectului de sine – căci prin această îndoială faţă de propria dreptate copilului îi vine o mai profundă conştientizare a ceea ce a făcut. E foarte important să discutăm şi să reflectăm împreună cu adolescentul, să analizăm şi să ne îndoim împreună cu el.

Teologia copilărească

Mitropolitul Antonie al Surojului spunea că e foarte important să‑i ascultăm pe copii cu viu interes, că „copilul ştie mai mult decât îţi imaginezi tu şi are acces la mai mult decât ai tu. Tu te‑ai obişnuit deja cu această lume, pe când privirea lui nu s‑a obişnuit, auzul lui nu s‑a obişnuit, sensibilitatea lui nu s‑a obişnuit...”

Perioada de la nouă la unsprezece ani este o vreme de zguduitoare descoperiri, de uimitoare intuiţii despre Dumnezeu, despre lumea duhovnicească, despre alcătuirea şi principiile acesteia. Aceste fantezii duhovniceşti sunt foarte neobişnuite pentru noi ca formă, dar foarte valoroase ca esenţă. Teologia copiilor nu este mai puţin interesantă decât desenele copiilor, care întotdeauna reprezintă o revelaţie creatoare, deoarece copilul nu e legat de nici un fel de reguli şi de canoane. Ulterior, mulţi copii pierd darul acesta. În mare măsură, asta se întâmplă fiindcă noi, dorind să „şlefuim” acest diamant, încercăm să‑i învăţăm tehnica „profesionistă”, principiile academice şi metodele verificate.

Intuiţiile duhovniceşti ale copiilor ne pot descumpăni prin lipsa de corespondenţă dintre ele şi stereotipurile sau şabloanele formelor exterioare cu care suntem obişnuiţi. Şi, din păcate, se întâmplă adeseori ca adulţii să privească aceste descoperiri ca pe nişte vorbe fără însemnătate, să nu vadă în ele esenţa duhovnicească.

Din amintirile unor adulţi:

„O fetiţă a crezut o vreme că oamenii se duc la biserică să asculte cântarea îngerească. Asta s‑a întâmplat în epoca sovietică: bunica a luat‑o cu ea la biserică la o sărbătoare, fără să‑i explice nimic. Fata stătea undeva, într‑un colţişor, înconjurată de lume, şi vedea în faţa ei numai spinări, o mulţime de spinări, şi zidurile întunecate, care se înălţau deasupra lor, pierzându‑se în fumul lumânărilor. Nici măcar nu ştia că în biserică sunt preoţi, diaconi, cor. Ştia un singur lucru: Dumnezeu şi îngerii chiar există, deşi la şcoală se spunea că nu.

Fetiţa aceea auzea cum glasuri minunate, de neînţeles, vorbeau între ele deasupra capetelor oamenilor, zburând sub cupolele bisericii dintr‑un colţ în altul, acoperind discuţiile şoptite ale enoriaşilor. Acele glasuri minunate strigau către ceva înalt, întrebau, suspinau şi plângeau, fiindu‑le milă de bieţii oameni. Şi fetiţa credea că biserica e un loc aparte, unde se aude cum Dumnezeu vorbeşte cu îngerii Săi, şi că oamenii se adună acolo tocmai ca să asculte convorbirile lor cereşti. Şi deşi Dumnezeu nu poate fi văzut, în schimb El poate fi auzit, şi ca atare totul va fi bine – aceasta fiind taina pe care o au în comun cei ce se duc acolo. Tocmai de aceea după slujbă toţi se duc la casele lor într‑o asemenea stare de înălţare sufletească.”

Câteodată, atitudinea imprudentă, lipsită de delicateţe sau chiar indiferentă faţă de intuiţi­ile duhovniceşti ale copilului duce la aceea că el pierde acest germene de interes faţă de Dumnezeu, pierde dorinţa de a continua să gândească în această direcţie. Ştim cu toţii câtă grijă trebuie în privinţa primei iubiri a adolescentului, care, că tot veni vorba, se întâmplă în general tot la această vârstă, de la nouă la treisprezece ani – acea iubire care nu poartă atracţie sexuală, ci este mai degrabă platonică. Faţă de această primă experienţă adulţii au adeseori o atitudine zeflemistă: «Mare iubire pe capul lor! Se ţin de mânuţă, citesc versuri, nu ştiu ce tot vorbesc la telefon – şi dacă stai să asculţi, numai prostii.» Şi, bineînţeles, adeseori aceste zeflemele frâng inima copilului.

Faţă de experienţa de viaţă duhovnicească a copilului trebuie să avem o atitudine nu mai puţin grijulie decât faţă de prima iubire, fiindcă această năzuinţă duhovnicească este într‑adevăr dezinteresată. Ea vine dintr‑o necesitate lăuntrică a comuniunii cu Dumnezeu, necesitate pe care noi nu suntem în stare s‑o conştientizăm, dintr‑o necesitate de a „explica lumea” nu doar din perspectiva ştiinţelor naturale, ci şi din cea a duhului. Copilul vrea să nu se simtă singur în această lume – el trece, într‑un fel, de sub tutela părinţilor sub aripa Tatălui ceresc. Pentru el este important să înţeleagă că în această lume mare există legile iubirii, ale dreptăţii, că în ea există o anumită ordine şi un sens foarte precis.

Cunosc un caz când un adolescent a propus un sistem filosofic propriu de întocmire a lumii, în care era loc şi pentru Dumnezeu, şi pentru legile naturale. Profesorul s‑a uitat şi a zis: „Păi, nimic nou. Idealism obiectiv tipic. O eroare tipică, datorată insuficientei informări. Uite, când o să termini şcoala şi o să intri la facultate, o să afli că locul materialismului obiectiv trebuie ocupat de idealismul materialist – atunci o să ai perspectiva corectă asupra lumii.” Interesant este că respectivul sistem a fost inventat de adolescent în perioada sovietică, atunci când despre Dumnezeu se vorbea ca despre o rătăcire.

La baza acestei „filosofii copilăreşti” sau „teologii copilăreşti” se află un profund sentiment al ordinii, raţionalităţii şi justeţii lumii. Adolescenţii nutresc în sufletul lor aceste aşteptări chiar şi în lipsa informaţiei necesare. Revenind la exemplul dat mai sus, trebuie spus că reacţia dispreţuitoare a profesorului i‑a adus, bineînţeles, o anumită vătămare copilului. Adultul trebuia să manifeste un anumit interes, măcar să se mire pur şi simplu: „Ei, grozav, ai luat‑o pe urmele lui Hegel!

[…]

(din: Sufletul adolescentului. Ghid antistres pentru părinţi, Editura Sophia, 2017)

 

 

LEGATURI:

“Se-ascund in noi doruri, cautari nerostite si-un plans ce-i neplans… “ – TINERII ORTODOCSI, LIBERTATEA SI… FORTA BISERICII

TINERII SI DUMNEZEU. LA CE LE POATE FOLOSI BISERICA? S.O.S., salvati copiii lasati de parinti fara sens! Scrisoare de adio… LUMII FALSE SI MOARTE

Sfantul Teofan Zavoratul despre ISPITELE ADOLESCENȚEI si cum trebuie prevenit FOCUL PRIMEJDIEI DUHOVNICESTI care vine odata cu aceasta varsta critica: “Trebuie sa avem un foarte puternic reazem, ca sa rezistam in vremea cand navalesc valurile acestui râu navalnic al adolescenței”

PARINTELE ANTHONY KARBO (SUA) despre educatia copiilor in Biserica si despre purtarea cu tinerii cazuti in pacate. “TRAIM FARA DUMNEZEU SI NICI NU NE DAM SEAMA! Astazi diavolul nu ne mai lupta cu gloante, ci ne copleseste cu dulciuri”

DE VORBA CU PARINTELE ANTHONY KARBO (II): „Astazi, ca sa fii parinte, trebuie sa fii om de rugaciune!”

MARTURIA EXTRAORDINARA A PARINTELUI CIPRIAN NEGREANU despre problemele tinerilor credinciosi de astazi si convertirea sa minunata: INTALNIREA NEVAZUTA CU DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU CARE TE INGENUNCHEAZA (video + text)

PREDICA PĂRINTELUI CRISTIAN ONEA (Biserica Ceauș Radu) despre OTRĂVIREA SUFLETELOR COPIILOR ȘI ADOLESCENȚILOR DE AZI: “Să-ți fie milă de copilul tău, să nu-l lași să se ducă la moarte! A venit vremea să ne rugăm, să ne punem în genunchi pentru că altfel ne pierdem nepoții și copiii!” (VIDEO, TEXT)

IPS Ierotheos Vlahos despre adevarata MILOSTENIE SUFLETEASCA FATA DE TINERII RATACITI: “Oamenii din ziua de azi au mare nevoie sa gaseasca oameni care sa le asculte durerea“

Viața duhovnicească a creștinului în lumea contemporană – CONFERINȚA TREZITOARE ȘI PUTERNICĂ de la Iași a Mitropolitului Ierotheos Vlachos (VIDEO + TEXT). Chemare la a deveni ADEVĂRAȚI CREȘTINI, trăind cu “INSUFLARE” de la Duhul Sfânt, ca niște ”POEȚI ȘI ARTIȘTI ÎNDRĂGOSTIȚI DE HRISTOS”, în ”anarhia sănătoasă” împotriva duhului lumii. SECULARIZAREA – MULT MAI PERICULOASĂ DECÂT PRIGOANA – produce ”caricaturi de creștini”

CUM SA NE CRESTEM COPIII? (IV) Dragostea, discernamantul, cainta si rugaciunea intensa a parintilor – cele mai sigure “metode” de educatie

“Cum sa educam ortodox copilul”: CUM TREBUIE SA FIE CASA IN CARE CRESC COPIII? – sfaturi intelepte pentru PARINTI de la sfinti si mari duhovnici

Sfinti si mari duhovnici despre EDUCAREA COPIILOR IN SPIRIT CRESTIN (I): “In educatia copiilor, mai intai de toate tre­buie sa ne educam pe noi insine. Caldura din familie educa mult mai bine decat orice cuvinte”

PARINTELE ARSENIE MUSCALU: De ce avem nevoie pentru a trai duhovniceste?


Categorii

Educatia crestina/ Copiii in Biserica, Pentru tineri, Viata de familie

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “ADOLESCENTUL ÎN BISERICĂ: Ce se întâmplă cu credinţa adolescentului, cum comunicăm cu el, cum ne raportăm la păcat și la Tainele Bisericii?

  1. Bogdaproste. Foarte multe informatii de ajutor privind “cresterea” in Biserica a tinerilor.

  2. Pingback: Adolescentul în Biserică – Cultura Duhului – Artă | „Doamne, Iisuse Hristoase…”
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate