”SCOALA DE LASITATE”/ ”Dulcea otrava a pietismului” (Recomandari duhovnicesti I)
- Oameni si demoni:
ŞCOALĂ de LAŞITATE?
Adevărul nu poate fi decît acesta: oamenii nu ştiu ce este creştinismul. Ei Biblia o iau drept o carte pilduitoare — livre édifiant —, pe Iisus Hristos drept un pastor moralist, iar creştinismul tot drept o vagă învăţătură din care se alcătuiesc programele şcolilor de laşitate, de nerozie şi de fariseism. Domnul se întreba dacă venind pe lume va mai găsi credinţă. Rămîne de văzut dacă va mai găsi măcar un limbaj comun cu oamenii. (N. STEINHARDT)
Abia au trecut câteva minute de când am terminat de vizionat filmul lui Clint Eastwood, CHANGELING. Mă simt ca un astmatic, mă doare pieptul, am trăit emoţii puternice… M-am repezit la calculator ca la un inhalator, trebuie să scriu ca să-mi recapăt suflul normal al conştiinţei… Groaznice multe în film, cu adevărat îngrozitoare… Un ucigaş de copii, poliţie fără nici un scrupul în a asasina sau interna în sanatoriul de boli nervoase orice persoană incomodă, corupţie de proporţii galactice... Un fel de comunism cu faţă capitalistă, ceva care mi-e teamă că pândeşte şi la uşa democraţiei noastre de tinichea…
Un tunel fără luminiţă la capăt, în care demonii sunt liberi să joace orice rol: de primar, şef al poliţiei, etc. Singura lumină, un pastor prezbiterian, nedispus să tacă în Numele lui Hristos şi al intimităţii ori sacralităţii actului religios! Nedispus deloc să accepte, cu cadavre pe trotuarul din faţa bisericii, separaţia dintre Biserică şi Stat! Nedispus deloc să taie din parabola bunului samaritean faptul că cei care l-au tâlhărit pe cel abandonat la marginea drumului, sunt funcţionari de stat şi că fapta lor e sistemică, cotidiană, în fişa postului! O voce a Bisericii care nu rămâne la generalităţi morale sau pe balansoarul diplomatic dintre politic şi apolitic, care nu se rezumă la discursuri de principiu despre dragostea de aproapele! Care nu se teme că sacralitatea religiei sale va avea de pierdut printr-un act de curaj civic, ci dimpotrivă! Pentru el răul are nume, multe nume: numele primarului, numele şefului poliţiei, numele politicienilor etc. Nu rămâne la abstract ca să nu-şi rişte pielea şi să fie socotit rezonabil de toţi: îşi riscă viaţa spunând răului pe numele pe care îl poartă aici şi acum!
Nu crimele, nu ticăloşia infernală, nu nedreptatea strigătoare până la al o sutălea cer m-au durut cel mai tare. Din toţi pumnii pe care mi i-a tras filmul acesta în piept, cel care m-a făcut să urlu a fost cel administrat de o scenă pozitivă: mulţimea adunată în faţa tribunalului ca să susţină victima! La noi, aşa cum se prezintă frecvent în media, singura comunitate care îşi susţine concret un membru, adunându-se în faţa tribunalului, este cea a ţiganilor!
Ce să facem cu frescele de la Voroneţ dacă noi, creştinii ortodocşi suntem incapabili să ne solidarizăm, fizic, vizibil şi pipăibil, aşa cum Îl mărturiseşte Sf Ioan Evanghelistul pe Hristos, cu cel lovit şi nedreptăţit? Pentru că durerea cea mare asta a fost: la noi n-ai să vezi aşa ceva!
La noi, în România sublimei noastre ortodoxii, sublimul nostru laicat, e băgat în mistică şi asceză atât de adânc, e atât de plecat în nirvana albastrului de Voroneţ, e atât de siderat de perfecţiunea dogmei şi a cultului încât, a te solidariza public cu victima unui abuz e treabă de americani neduhovniceşti! E politică! Şi religia nu se amestecă cu politica, aşa a zis tovarăşul X şi aşa trebuie să rămână până la sfârşitul lumii căci s-a dovedit un principiu de supravieţuire spirituală valid! Ce-ai văzut mata, tovarăşe, în film e treabă de jos, de dat la eretici ca să aibă şi ei o şansă la mântuire…
Vai de ortodoxia care a supravieţuit comunismului! De un singur lucru se temeau comuniştii referitor la religie: de ceea ce putea închega o comunitate! De aceea, au golit ortodoxia românească de tot ce putea rodi comunitar: au amputat-o de tot ce putea fi sămânţă de comuniune adevărată. Şi azi, când e vorba de ortodoxie, ni se dau trei ore de film documentar despre arhitectura bisericească din sec. XV. Zidurile mânăstirilor în care se sfinţesc monahii, au devenit pentru laicatul ortodox, paravanul laşităţii şi lipsei de dragoste! Durerea cea mare, retrezită de acest film, e că nu există decât în statistici, la Trinitas sau pe net o comunitate creştin ortodoxă în România, adică doar în spaţii abstracte, virtuale, în aer! Sub pseudonim!... Suntem o comunitate angelică e clar! Împreună la liturghie, atât! Şi un împreună, altminteri, foarte suspect! Nu ne îmbrăţişăm, nu ne sărutăm, nu ne întrebăm de viaţă şi, mai ales, nu ne împărtăşim prea des, ca nu cumva, Doamne fereşte! să începem să ne simţim UN TRUP şi să ne comportăm ca atare!
Ortodoxiei noastre Net-ul îi vine ca o mănuşă! E un fel de canapea de cabinet psihanalitic! Acolo se defulează, se consumă, tot ce ar fi trebuit să se întâmple în stradă! Acolo se avortează, ca idee, ca analiză şi, adesea, ca invectivă, tot ce ar fi putut da dragostei creştine concreteţea unui trup. Doare, doare de mor… Ortodoxia asta a-socială, a-comunitară, a-politică îmi asasinează copiii, e un criminal duhovnicesc în serie…
Curând n-o să le mai pot spune că Dumnezeul meu e Ziditorul cerului şi al pământului, ci numai al bisericilor, capelelor, cimitirelor şi posturilor de radio şi televiziune ale Patriarhiei… Căci numai acolo e voie de la poliţie, vorba conului Leonida, să fii ortodox… Apoi, trebuie să le spun că numai gesturile evlaviei sunt ortodoxe, restul manifestărilor lor corporale depăşesc jurisdicţia Bisericii, că sunt în offsaid fiziologic şi social… Că Dumnezeul meu e prizonierul bisericilor, e în arest la domiciliu, că a semnat, cu mâna
Oare când am ajuns aşa de mulţumiţi cu starea noastră de pioasă laşitate, fraţilor? Oare când am devenit atât de abili în a ne transforma neputinţele în virtuţi băgându-ne adânc capul în nisipul din lumânărar? Oare nu de când am acceptat principiul separării Bisericii de Stat, al credinţei de actul civic, al curajului hristic de domeniul politic, al iubirii creştine de educaţie etc. în gândirea şi activitatea noastră cotidiană?
La urma urmei, stimabili activişti ai civilizaţiei occidentale, cine Îl depăşeşte pe Hristos în civilizaţie, nobleţe, rafinament, toleranţă şi pacifism? Cine, având o miime din puterea Lui ar mai spune: Cine VREA să-mi urmeze … ? Comportamentul lui Hristos este inegalabil şi din punct de vedere civic. Asta înseamnă că El e şi cel mai îndreptăţit să arbitreze civilizaţia europeană, nu-i aşa? Dar suntem noi, creştinii de azi, argumente sociale ale acestui adevăr?
Marius Iordachioaia
Dulcea otravă a pietismului
Dacă dezechilibrul provocat de pietism îşi atinge apogeul in sentimentalismul protestant si mai ales în cel sectant, izvoarele lui sunt mult mai îndepărtate. Învăţăturile şi riturile secrete, jurământul tăcerii, esoterismul, tradiţia transmiterii iniţiatice a doctrinelor şi practicilor rezervate unui număr restrâns de aleşi, sunt prezente încă în iudaismul Vechiului Testament, la sectele iudaice, la samariteni şi la farisei. (Pr.Drd. Andreicuţ Ioan – Pietismul sectant, îndepărtare de la credinţa creştină ortodoxă)
Civilizaţia raţionalistă, pragmatică şi utilitaristă de tip occidental, propune ca religie creştină pietismul, produs al raţionalismului, parte a supermarketului ideologic capitalist, menit să compenseze deficitul emoţional al acestui model social.
Practic, ca orice şaman, devine prin invocaţie, mijlocitorul spiritelor văzduhului cu membrii adunării. Şi cei care s-au împărtăşit din acestă experienţă devin fraţi şi surori întru aceeaşi deosebită experienţă a “harului” ( deci nu prin Botez, Mirungere, Spovedanie şi Euharistie, adică Tainele prin care Duhul Sfânt realizează comuniunea credincioşilor în Trupul hristic) care îi particularizează în cadrul Bisericii, ca un grup distinct, special.
Caracteristic acestor grupuri pietiste, când rămân în Biserică, e că ele contestă, mai mult sau mai puţin manifest, valabilitatea experienţei creştine a celorlalţi credincioşi din Biserică. Ei se simt nişte iniţiaţi într-o mai adâncă trăire a Evangheliei, superioritate pe care o exprimă exterior printr-o austeritate a consumului de alcool şi divertisment profan, nu în sens ascetic, ci ca manifest ideologic de grup.
Puţini dintre aceştia însă realizează că succesul în abstinenţa faţă de alcool, de exemplu, nu se datorează lucrării Duhului (care, după cum limpede se vede în Evanghelii nu interzice băutura, ci doar excesul, beţia) ci înlocuirii alcoolului cu un drog mai puternic, trăirea şamanică a textului biblic (de fapt Scriptura e doar un pretext). Efectul principal al acestei substituiri este relativizarea tot mai accentuată a importanţei Liturghiei şi a Sfintelor Taine în viaţa acestor creştini, precum şi o tot mai negativă raportare la cler ca la nişte şamani care şi-au trădat vocaţia şi nu le furnizează trăirea extatică pe care le-o datorau.
Când Karl Marx numea religia opiu pentru mase, se referea la pietismul protestant, singura formă de creştinism pe care a cunoscut-o
Starea de slavoslovie a apostolilor de la Cincizecime interpretată psihologic ca manifestare bahică, este justificarea “doctrinară” a acestei forme alienate de creştinism; formă, altminteri, deplin prielnică expansiunii civilizaţiei occidentale secularizante întrucât, aşa cum am spus şi la începutul acestui articol, este o avangardă spirituală a acestei civilizaţii, o torpilă alchimică. Una menită să scufunde corabia creştinismului tradiţional printr-o implozie lentă, “pufoasă”, programată să împrăştie în Trupul Bisericii, o cantitate cât mai mare de drog spiritual care să înlocuiască experienţa adevăratului har al creştinismului.
Marius Iordachioaia
Legaturi:
- Sa aparam ortodoxia de… noi. “Nebunul” Anatoli si lepadarea de falsele noastre “ortodoxii” (Recomandari duhovnicesti – II)
- Eseu profetic despre ce ne asteapta: LITURGHIA NEAGRA A LUI CAIN pregatita de semintele rautatii, urii si razvratirii aruncate pretutindeni acum…
- Ce inseamna A TE RUGA PENTRU CINEVA?/ De ce e lumea in criza?/ FRAGILITATEA OMULUI SI MILA LUI DUMNEZEU/ Cum ne irosim, ucisi de ceea ce n-am trait… (Recomandari duhovnicesti)
- TINERII SI DUMNEZEU. LA CE LE POATE FOLOSI BISERICA? S.O.S., salvati copiii lasati de parinti fara sens! Scrisoare de adio… LUMII FALSE SI MOARTE
- EPIDEMIA PIETISMULUI SI A CLIPURILOR “VIRALE”. Atentie la surogatele de traire ortodoxa! (Recomandari religioase de Rusalii)
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Intr-un stat care este expresia politica a unui popor crestin, separarea Bisericii de stat inseamna ca statul sa nu reglementeze ce are voie Biserica si ce nu, in timp ce Biserica trebuie sa fiinteze vie in inima statului, prin chiar cetatenii sai, si nu altfel.
La noi e fix invers: statul reglementeaza drepturile Bisericii in timp ce Biserica se implica activ, dar mort, in viata statului prin conducatorii ei si interesele lor de moment si de grup.
As vrea sa vad ca Biserica – si nu inteleg prin acesta Patriarhia, ba, as spune ca inteleg chiar asa: nu Patriarhia – asadar Biserica este in stare sa creasca (macar) o generatie de romani care sa devina implicarea ei vie in treburile Statului, adica in soarta natiunii.
Doamne ajuta fratilor,
Imi vine sa tiparesc articolul de mai sus (Scoala de lasitate)si sa-l duc la biserica. Pe mine problema comunitatii ma inebuneste: nu ne cunoastem unii cu altii.
Venim la biserica, ne rugam impreuna, ne spovedim la acelasi preot, ne impartasim din acelasi potir si noi totusi nu ne stim pe nume, nu mai vorbesc de faptul ca nu stim nimic unii de altii. Cumva “al cu codita” lucreaza si in biserica: ne desparte.
Autosuficienta fiecaruia dintre noi ne tine inchisi intr-un spatiu propriu, celula de teminta din care nu vrem sa iesim.
Nu stiu daca e numai lasitate, cred ca este si ceva comoditate, si un pic de lene caci daca deschidem gura sa-l intrebam pe cel de langa noi cum ii este, frica de a auzi ceva neplacut si in consecinta nevoia de a trece la actiune ne sperie.
Ce trebuie oare sa faca Domnul cu noi ca sa incepem sa ne cunoastem intre noi si sa ne ajutam? De multe ori imi pun intrebarea asta.
Unde si cand s-a rupt aceasta traditie de intr-ajutorare, care acum nu numai ca nu exista dar lasa loc urii si mandriei.
Asta este…nu mai e poteca intre frati…si cum spunea un parinte din pateric, atunci va fi sfarsitul. Pentru ca de este lipsa de iubire intre frati, inseamna ca de fapt nu-L iubim pe Domnul.
“scoala de lasitate” este o buna radiografie a ortodoxiei autohtone manifestata azi in plan public. viata religioasa este limitata doar la spatiul cuprins in institutiile religioase si foarte putin – si nu stiu cat de pregnant – in cele de educatie: scoli, gradinite, penitenciare…E si vina noastra, a fiecarui crestin in parte ca nu stim sa purtam mesajul crestin in social, acolo unde ne desfasuram activitatea; nu trambitat ci discret si prin exemplu personal. Noi creem demarcatia dintre institutia religioasa si trairea religioasa, noi creem ruptura in mediul social: la Biserica suntem piosi iar in societate lepadam invataturile Bisericii ca pe o haina ce nu este la moda si imbracam degraba haina invataturilor lumesti, ptr a putea fi acceptati si inghititi de lume. Ne este teama sa fim consecventi cu principiile si modul de viata crestin si in societate pentru ca ne-am stirbi imaginea, ne-am crea singuri neajunsuri, ne-am autoexclude si nu vrem asta. Ori, acesta trebuie sa fie pretul (minim) de jertfa platit ptr fidelitate fata de un mod de viata, fata de o dragoste ce spunem ca o purtam in suflete. Dumnezeu sa ne intareasca pe piatra marturisirii.
“Nu ne îmbrăţişăm, nu ne sărutăm, nu ne întrebăm de viaţă şi, mai ales, nu ne împărtăşim prea des, ca nu cumva, Doamne fereşte! să începem să ne simţim UN TRUP şi să ne comportăm ca atare!”
Acum 2 luni un prieten (cunoscut de cativa ani de pe net) m-a intrebat ce parere am despre un aspect din cartea Sf Nicodim Aghioratul, Despre deasa Impartasanie si asa am luat contact pentru prima data cu aceasta lucrare.
Stiam si inainte ca sunt unii care se impartasesc mai des, dar credeam ca cine stie pentru ce le-a recomandat duhovnicul asa ceva. Am participat la multe discutii, si am fost intotdeauna de parere ca problema impartasaniei trebuie lasata numai pe seama duhovnicului, el sa-ti recomande cat de des sa te impartasesti.
Asta a fost pana am vazut lucrarea bine documentata, smerita, la obiect, a par. Nicodim Aghioratul. De la Sf Ioan Gura de Aur (citat de el) am inteles ca noi, cei care nu ne impartasim ori de cate ori suntem curati si mergem la Sf Liturghie suntem ca si catehumenii, dati afara de preoti atunci cand ni se spune: cati sunteti chemati iesiti, ca nimeni din cei chemati sa nu ramana, iar noi ramanem in continuare la Sf Liturghie ca obraznicii si nesimtitii.
M-au durut rau cele doua cuvinte, mai ales ca eu ma socoteam “in regula” daca ma impartaseam in fiecare post o data. Pe langa asta am inceput sa inteleg altfel Sf Liturghie, sa-i vad altfel rostul…
Am mers la duhovnic, i-am aratat cartea, i-am spus tot ce gandesc, si ce problema de constiinta a aparut, ca nu vreau sa fiu permanent ca si catehumenii, ca nu stiam ca trebuie sa ma spovedesc si impartasesc mai des, nu stiam ca ma priveste si pe mine, ca vreau sa ma indrept, si am nevoie inainte de toate de sfat. Parintele n-a fost nici refractar, dar nici ca unul care ar incuraja el insusi Impartasania deasa. De o luna am inceput sa ma impartasesc in fiecare Duminica si sarbatoare. Mi se pare suficient sa ma pregatesc pentru atat, acel minim de care nu erau lipsiti nici indracitii pe vremea Sf Parinti, ca sa-mi fie cat de cat constiinta linistita ca nu dispretuiesc invatatura Bisericii si canoanele in privinta celor ce depind de mine.
Duhovnicul are si ravna sa ma si spovedeasca des, mi se pare de mare ajutor ca asa pot fi atenta sa-mi spovedesc si gandurile, Dumnezeu sa-i rasplateasca osteneala.
Dar pentru a se ajunge la impartasirea tuturor celor care nu au pacate opritoare la fiecare Liturghie la care participa, e necesara multa multa rabdare cu fiecare, atat cu duhovnicii cat si cu oamenii!
Situatia este intr-adevar mult prea departe de cea normala, e de plans, dar e nevoie de multa delicatete duhovniceasca cu fiecare suflet in parte!
Degeaba sunt acuzati oamenii de “samanism”, “pietism” si toate celelalte din articole! Daca n-as fi citit atat Sf Nicodim Aghioratul cat si cartea Par Ioan Ica Jr Despre impartasania continua (a doua imprumutata de duhovnic sub forma de raspuns ca sa-mi fac o imagine mai de ansamblu asupra problemei), l-as fi socotit pe autorul articolelor de mai sus putin isteric si mi-as fi vazut mai departe de Impartasania doar o data in fiecare post! Practic de 15 ani de cand merg la Biserica, nu mi s-a explicat niciodata corespunzator acest aspect, desi am avut duhovnici cu multa daruire. Despre unii dintre ei sunt sigura ca nici nu stiau (cel putin atunci cand mi-au fost duhovnici si discutam multe cu ei)!!!!!
“Ortodoxia asta a-socială, a-comunitară, a-politică îmi asasinează copiii, e un criminal duhovnicesc în serie…”
Perfect adevarat, dar sunt secole bune de cand oamenii au constiinta linistita daca se impartasesc o data pe an…. Trebuie rabdare, si cei care stiu sa explice celor care nu stiu pe inteles, bine argumentat, cu multa dragoste!
Si asa au sanse mari sa fie respinsi ca niste inovatori, ca unii care invata altceva decat Biserica, mai pe romaneste ca niste sectari!
“Caracteristic acestor grupuri pietiste, când rămân în Biserică, e că ele contestă, mai mult sau mai puţin manifest, valabilitatea experienţei creştine a celorlalţi credincioşi din Biserică. Ei se simt nişte iniţiaţi într-o mai adâncă trăire a Evangheliei, superioritate pe care o exprimă exterior printr-o austeritate a consumului de alcool şi divertisment profan, nu în sens ascetic, ci ca manifest ideologic de grup.
Puţini dintre aceştia însă realizează că succesul în abstinenţa faţă de alcool, de exemplu, nu se datorează lucrării Duhului (care, după cum limpede se vede în Evanghelii nu interzice băutura, ci doar excesul, beţia) ci înlocuirii alcoolului cu un drog mai puternic, trăirea şamanică a textului biblic (de fapt Scriptura e doar un pretext). Efectul principal al acestei substituiri este relativizarea tot mai accentuată a importanţei Liturghiei şi a Sfintelor Taine în viaţa acestor creştini, precum şi o tot mai negativă raportare la cler ca la nişte şamani care şi-au trădat vocaţia şi nu le furnizează trăirea extatică pe care le-o datorau.”
Sa fim atenti. Predica buna porneste din trairea interioara, si este strict necesara tocmai pentru a se combate inclusiv formele mai subtile de pietism si fariseism!!!!!!!!!!!!!
Daca preotul nu predica si nu explica, rostul cuvintelor din Liturghie, canoanele, parerea parintilor care sunt socotiti autori ai Liturghiilor, ca nu trebuie nici sa ne apropiem fara o pregatire sincera, etc, avertizand ca nu cumva sa se cada in alte extreme grave(mandrie, judecarea altor preoti care privesc cu teama, fiind o practica noua pt ei, care le rastoarna randuiala in care ei se simteau cu constiinta impacata etc) atunci nu este deloc bine!!!
“Puţini dintre aceştia însă realizează că succesul în abstinenţa faţă de alcool, de exemplu, nu se datorează lucrării Duhului (care, după cum limpede se vede în Evanghelii nu interzice băutura, ci doar excesul, beţia) ci înlocuirii alcoolului cu un drog mai puternic,”
Orice crestin echilibrat si bine crescut nu are moiv sa refuze putin vin, decat daca i-a interzis medicul din cauza unor medicamente.
“Caracteristic acestor grupuri pietiste, când rămân în Biserică, e că ele contestă, mai mult sau mai puţin manifest, valabilitatea experienţei creştine a celorlalţi credincioşi din Biserică.”
Aceasta este generalizare gratuita! Nu contesta decat cei mandri! Dar insusi autorul articolului contesta valabilitatea experientei crestine a celorlalti credinciosi ortodocsi devreme ce le considera credinta pietista si samanica!
Duhul Sfant lucreaza fara indoiala in preotul ortodox si nu ne indoim ca insasi manifestarea autentica a lucrarii Duhului Sfant(mai puternica in preotii care conlucreaza cu harul prin efort personal decat in ceilalti) este cea care atrage multimea, nicidecum hipnoza sau o traire samanica, extatica a textelor biblice!!!!!!!!!!
Si in Vechiul Testament, simpla manifestare a Duhului in profeti avea o lucrare profunda de convertire in sufletele celor ce-i vedeau si-i auzeau!!!!!!!
Problema e ca in Noul Testament, nu numai cativa alesi, pe timp limitat, sunt chemati sa se impartaseasca de lucrarea Duhului, ci TOTI FIII BISERICII!
Toti suntem chemati sa-I fim Domnului Biserica!
“Venim la biserica, ne rugam impreuna, ne spovedim la acelasi preot, ne impartasim din acelasi potir si noi totusi nu ne stim pe nume, nu mai vorbesc de faptul ca nu stim nimic unii de altii.”
“la Biserica suntem piosi iar in societate lepadam invataturile Bisericii ca pe o haina ce nu este la moda si imbracam degraba haina invataturilor lumesti, ptr a putea fi acceptati si inghititi de lume. Ne este teama sa fim consecventi cu principiile si modul de viata crestin si in societate pentru ca ne-am stirbi imaginea, ne-am crea singuri neajunsuri, ne-am autoexclude si nu vrem asta.”
Eu nu pot sa cred asta. Mai mult nu comentez, ca sa nu ajungem din nou la polemicile de anul trecut.
@ioana,
imi cer iertare, vorbeam despre mine.
“in mintea stramba si lucrul drept se stramba “…cuvinte precum ‘Iubiti credinciosi’ sau mai rau ‘Fratilor’ se dilueaza in limbajul de lemn in care am crescut.
NU suntem vii, suntem doar imitatori. Si cu cat reproducem mai exact atitudini de sfintenie, de cele mai multe ori nu ale noastre, cu atat ne mortificam deplin. Nu stiu ce e de facut, inainte de toate cu mine, care ma regasesc perfect in acest articol
Am mai spus și altădată că, datorită lașității și obedienței lor (uneori sub șantajul dosarelor securiste), unii dintre păstori (mai ales dintre cei cu salarii mari de la „cezar”=stat ca să tacă, nu ca să vestească Adevărul) vor zice (deși fac asta și acum, și de mult timp) precum iudeii de demult: „Noi nu avem alt împărat decât pe cezarul!”.
Cui folosesc zidurile dacă lipsește comuniunea și comunitatea? Cui folosesc aplauzele de la festivitățile ortodoxe intens mediatizate (în trustul) dacă lipsește Hristos, bucuria și comuniunea reală întru El a credincioșilor, dar e atotprezentă idolatria absurdă și slava deșartă a ierarhilor care confiscă orice realizare a Bisericii?
Iar ca să vezi cui slujește un păstor întreabă-l, sau verifică-i atitudinea și acțiunea, după criteriul: „De cine se teme mai mult: de Dumnezeu sau de oameni?” și cum își asumă răspunsul în mărturisirea lui cotidiană.
Noi se cuvine să căutăm sfințenia și unitatea în Hristos a Bisericii, să nu fugim din ea spre tot felul de grupuscule stiliste și elitiste, dar să fim conștienți de problemele oamenilor din Biserică și că nu toți păstorii actuali ne sunt modele (spre derutare), ci, cel mai sigur, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Crestinismul in care madularele Aceluiasi Trup nu se cunosc reciproc, nu poate rodi in lumea asta. Inafara de starea de bine pe care o gasim in Biserica, mai gasim si posibilitatea de a ne modela, de a ne smeri, de a spori duhovniceste interactionand cu aproapele. Cand interactionezi cu ceilalti din Biserica, pasesti intr-o cu totul alta lume; cea reala (nu ideala), lume in care eu si aproapele nu suntem icoane ale unor Sfinti desavarsiti. Deci suntem capabili sa ne ranim unii pe altii, sa ne manifestam patimile, sa ne iertam unii pe altii. Biserica este Trup, deci comuniune, deci traire in comun (comunitate), in care ne cunoastem, ne rabdam ca intr-o familie si ne bucuram impreuna de roade. Traind in comunitate, ne asumam “riscul” de a fi necesar sa ne jertfim la un moment dat si chiar sa iertam (ce greu lucru!) pe cei care ne gresesc/dezamagesc. Si asta este defapt ceea ce mantuieste. “Sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze”! Adica “sa se lepede”, insemnand “sa se rastigneasca pe sine”, sa ajunga sa nu se mai indreptateasca pe sine, sa nu mai caute dreptatea omeneasca ci sa accepte sa se smereasca sub braţul tare al lui Dumnezeu. Daca nu traiesc in comunitate, pot petrece in mod egoist si pierzator viata mea. Dar in comunitate nu pot traii asa, nevoit fiind sa interactionez cu ceilalti pana imi ies la iveala toate patimile. Iar daca doresc si tanjesc dupa Dumnezeu, atunci, vazandu-mi patimile, am ocaiza sa le infrunt si sa primesc cununa. Si pe masura ce omul invinge egoismul din inima lui, devine din ce in ce mai usor, mai bucuros, mai lesne iertator, mai rabdator, mai plin de Duh, mai iubitor, mai dornic de curatie. Unul ca acesta tanjeste cu mare dor dupa camarile ceresti si dupa Domnul sau, si viata lui primeste rost in nevointa si smerire de sine. Acolo isi gaseste bucuria, in ceea ce pentru oamenii lumesti inseamna vai si amar. Bucuria crestina o vom afla in nevointa facuta pentru Dumnezeu, avandu-L pe El inaintea ochilor, iar in starea de comoditate si nelepadare de sine, nu este bucurie ci doar o stare de neputinta cronica, de lancezire, de neimplinire.
,,Este nevoie să creștem neîncetat în cunoașterea lui Dumnezeu și să nu permitem ca Liturghia să se transforme într-un detaliu al vieții noastre de toate zilele.
Acum, pentru că ea a devenit în locul Liturghiei, ,,obednița” (adică, prin faptul că oamenii nu se mai împărtășesc la Sfânta Liturghie decât foarte rar, ceea ce este anormal, aceasta a devenit o slujbă în care predomină citirea), a fost trăită de noi ca o profundă criză.” (Părintele Sofronie)
http://deasaimpartasire.blogspot.ro/2012/05/rugaciunea-liturgica-si-o-deasa.html