Iranul avertizeaza TURCIA ca va raspunde DUR in cazul unei interventii militare in Siria. GREUL ABIA ACUM INCEPE

Dacă aceste atacuri ar înclina definitiv balanța puterii împotriva președintelui Bashar Assad, tot ar fi o realizare. Însă, la peste un an de la încheierea sângeroasă a propriilor revoluții, atât Egiptul, cât și Libia, rămân adevărate butoaie cu pulbere. Iar Siria se învecinează atât cu Irakul și Israelul, cât și cu Libanul, Iordania și Turcia, ceea ce îi conferă un rol de pivot, extrem de complex, în Orientul Mijlociu. Așa că cei care vor binele sirienilor trebuie să se gândească nu numai la îndepărtarea rapidă de la putere a domnului Assad, dar și la o strategie care să ferească, ulterior, populația din fața haosului și a crimei și care să prevină răspândirea violențelor de-a lungul acestei regiuni deja inflamate.

Încăpățânare orientală

Cel mai probabil, regimul de la Damasc a fost grav afectat de atentatul cu bombă asupra cartierului general al armatei. Ministrul apărării și un fost comandant militar au fost uciși, iar multe personaje-cheie au fost grav rănite. Cea mai puternică lovitură pentru președinte a fost moartea cumnatului său, Assef Shawkat, una dintre cele mai influente figuri ale regimului. Assad le-a găsit tuturor înlocuitori în timp record, însă, într-o țară condusă de o clică legată printr-un puternic simț al loialității, celor dispăruți li se va simți lipsa.

Atentatul pare să fi fost o lucrătură a serviciilor secrete, care trebuie să fi avut agenți bine infiltrați până în eșaloanele superioare ale ierarhiei regimului; elemente care vor destabiliza structurile de comandă ale forțelor armate și ale serviciilor. Loialitatea armatei – compusă majoritar din ofițeri aduși din rândurile sectei alawite de care aparține și Assad, dar din soldați suniți – reprezenta oricum una dintre verigile slabe ale sistemului. Bomba plantată în inima acestei structuri a reușit să sădească și mai multă suspiciune și lipsă de încredere la toate nivelurile.

Atacul din 18 iulie a reprezentat doar una dintre loviturile primite de Assad în ultima vreme: de-a lungul și de-a latul țării, protestele se întețesc. Zilele acestea, rata omuciderilor din Siria este de zece ori mai mare decât cea din Afghanistan. Petice de pământ din vestul și nord-vestul țării au devenit zone interzise forțelor guvernamentale – iar soldații sunt uciși în număr mai mare ca niciodată. Evident, tot mai mulți se gândesc să dezerteze, iar câțiva generali de bază au reușit deja.

Cu cât te apropii de granițe, cu atât nemulțumirea și revolta se fac mai bine simțite. Homs și Hama, cel de-al treilea și cel de-al patrulea oraș ca mărime din Siria, sunt ostile fățiș domnului Assad. Locuitorii celor mai importante orașe, Damasc și Aleppo, sunt mai moderați, din convingerea că actualul președinte este totuși mai capabil să reinstaureze stabilitatea decât părțile adverse.

Și calculele internaționale au fost date peste cap în urma atacului. De-a lungul ultimelor luni, manevrele diplomatice din regiune au avut în centru un plan coordonat de fostul secretar general al ONU, Kofi Annan, care prevedea ca un grup de specialiști să negocieze încetarea focului și, ulterior, să ajute la formarea unui guvern interimar. Doar că evenimentele din ultimele săptămâni au dus la moartea a mii de sirieni, și, odată cu ei, și a planului Annan. Rebelii simt mirosul victoriei și nu vor fi de acord cu un armistițiu. Negociatorii au fost deja chemați acasă, din cauza războiului civil care zguduie țara, așa că ideea creării unui nou guvern pare tot mai îndepărtată. După atentatul din 18 iulie, principalul risc este ca Assad să recurgă la tactici și mai dure – bombardarea unor cartiere întregi din Damasc cu artilerie grea, provocarea unui război regional sau, de ce nu, utilizarea armelor chimice împotriva propriului popor.

Enormitatea acestei perspective face dezirabilă orice inițiativă care l-ar putea convinge pe Assad să renunțe la lupta imposibilă pe care o duce și să accepte că, în momentul de față, cea mai bună variantă pentru el este exilul. Probabil că amenințările justiției internaționale – mai ales în cazul în care ar recurge la armamentul chimic – îi dau ceva fiori. Singura opinie de care îi pasă cu adevărat este, însă, cea a Rusiei. În încercarea de a-și proteja acest aliat fidel, de a se proteja de furia propriei populații musulmane și de a se opune, în ultimă instanță, curentului anti-Assad din Occident, Rusia a preferat să apere actualul regim în fața presiunii diplomatice și a sancțiunilor economice.

În lipsa unor manevre diplomatice decisive, Vestul ar trebui să întărească repercusiunile militare împotriva lui Assad. Cea mai eficientă metodă ar fi acordarea de ajutoare (sub forma finanțărilor și a echipamentelor performante de comunicații) principalei forțe rebele, Armata Siriană Liberă (ASL). Liderii acesteia primesc deja bani și arme din partea Arabiei Saudite și a Qatar-ului, cu sprijin turc, însă nu le este suficient. În ciuda evoluțiilor recente, regimul Assad dispune în continuare de armament performant rusesc.

ASL este departe de a fi ușă de biserică. Cu siguranță că muniția primită va cădea și în mâini greșite, poate chiar în ale vreunui grup jihadist. De asemenea, introducerea masivă de arme în Siria va îngreuna serios procesul de pace ce urmează a fi demarat după înlăturarea lui Assad. Chiar și așa, nu există nicio cale mai rapidă de eliminare a acestuia de la conducerea țării decât sprijinirea Armatei Libere.

Urmează zile de foc

Assad se mai poate ține de scaun luni bune de acum încolo; pe de altă parte, atentatele nesfârşite pot duce la căderea rapidă a regimului său. Indiferent de întorsătura pe care o vor lua lucrurile, acum trebuie realizat planul de acțiune post-Assad. Va fi o perioadă dură, în care Siria va fi un butoi de pulbere atât pentru propriii cetățeni, cât și pentru statele vecine. Trei riscuri trebuie aplanate urgent: vărsarea de sânge pe motive doctrinare, utilizarea armelor chimice pe scară largă și generarea unui număr imens de refugiați. Siria ar putea deveni calul de bătaie pentru Turcia, Iran și Liga Arabă, iar violențele s-ar putea răspândi rapid în Israel sau Libia.

Comunitatea internațională nu poate elimina aceste pericole, însă le poate atenua impactul. Pentru realizarea unui nou guvern, este nevoie de bani și de o bună capacitate de planificare. Turcia și Liga Arabă trebuie să ajute cu toate forțele diplomatice de care dispun la calmarea spiritelor, iar trupele de menținere a păcii și negociatorii străini pot juca, la rândul lor, un rol important.

Diplomația americană trebuie să arate tot ce are mai bun. Pentru moment, prins în campania electorală, Barack Obama are atenția îndreptată spre alte obiective; ar fi timpul, totuși, să-și întoarcă privirea spre Est.