VA FI INTERVENTIE EXTERNA IN SIRIA? Obama are in vede ORICE MODALITATE de rasturnare a regimului Assad

ANALIZA SAPTAMANII pentru situatia geopolitica a crizei siriene – Dan “Trenduri economice”: Pionul sirian si cuiul grenadei

• Hotnews: VIDEO Barack Obama: Nu putem fi spectatori la masacrul din Siria 

Presedintele Barack Obama a declarat vineri ca SUA si aliatii sai vor intrebuinta “orice modalitate disponibila“ pentru a opri masacrul unor oameni nevinovati in Siria, in cel mai dur discurs pe aceasta problema de la debutul crizei care a dus la moartea a mii de oameni, relateaza Daily Telegraph.

Liderul american nu dat informatii specifice referitoare la ce vor face puterile occidentale pentru a ajuta. Fara un acord la nivel international asupra unei confruntari armate si cu un presedinte sirian care nu e dispus la niciun compromis, SUA are optiuni limitate, scrie publicatia britanica.

“Este imperativ pentru comunitatea internationala sa fie activa si sa transmita un mesaj clar presedintelui Assad ca este timpul pentru o tranzitie. Este timpul sa se opreasca uciderea cetatenilor sirieni de catre propriul guvern,” a spus Obama, dupa o intalnire cu premierul danez.  Presedintele a adaugat apoi ca natiunile nu isi pot permite sa fie “spectatori” pe masure ce crimele continua.

Obama a vorbit la scurt timp dupa ce secretarul de stat Hillary Clinton a folosit un discurs puternic pentru a acuza Rusia si China ca protejeaza Siria. Liderul de la Casa Alba a afirmat ca este incurajat de progresul din Tunisia de vineri, cand peste 60 de state, intr-un bloc unificat, au cerut ONU sa inceapa planificarea unei misiuni de mentinere a pacii care sa lucreze imediat dupa ce regimul lui Assad puna capat reprimarii sangeroase a opozitiei.

• Mediafax: China Nouă: Europa şi SUA manifestă “ambiţii hegemonice ascunse” în Siria

Europa şi Statele Unite au “ambiţii hegemonice ascunse” în Siria, acuză agenţia oficială China Nouă, după conferinţa de la Tunis.

“Majoritatea ţărilor arabe au început să înţeleagă că Statele Unite şi Europa ascund un cuţit în spatele zâmbetelor; cu alte cuvinte, susţin că intervin din raţiuni umanitare, dar de fapt au ambiţii hegemonice ascunse”, adaugă China Nouă.

Conferinţa “prietenilor poporului sirian“, la care Rusia şi China nu au luat parte, a cerut încetarea imediată a violenţelor şi impunerea de noi sancţiuni regimului de la Damasc.

“Chiar dacă reprezentanţii Arabiei Saudite şi Uniunii Europene şi-au exprimat nemulţumirea şi au părăsit lucrările înainte de final, majoritatea ţărilor arabe au rămas, pentru că doresc să se asigure că în Siria nu se va repeta tragedia din Libia”, subliniază China Nouă.

• RFI: Noi sancţiuni, pregătite pentru regimul al-Assad

Documentul semnat vineri îndeamnă comunitatea internaţională să adopte – printre altele – măsuri de interzicere a călătoriilor membrilor regimului, să le blocheze averile şi să împiedice livrarea de armament către Siria.

Declaraţia afirmă, de asemenea, că medicii, pacienţii şi infrastructurile din domeniul sănătăţii fac obiectul unor “ameninţări“. Subliniind “urgenţa” situaţiei, grupul îndeamnă regimul să faciliteze acordarea de ajutor şi să autorizeze organizaţii umanitare şi ONU să procedeze la o evaluare a nevoilor la Homs şi în alte zone. Grupul afirmă că va oferi un ajutor “imediat” populaţiei care are nevoie de acesta, dacă regimul pune capăt violenţelor.

Soluţii pentru criză

Declaraţia preconizează o “soluţionare politică” a crizei, susţine propunerile Ligii Arabe şi îndeamnă la “încetarea tuturor violenţelor“. Ea cere, de asemenea, eliberarea persoanelor arestate “arbitrar” şi retragerea forţelor militare în unităţi. Grupul doreşte aplicarea planului Ligii Arabe, care ar urma să îl conducă pe al-Assad către delegarea tuturor puterilor sale vicepreşedintelui şi formarea “unui Guvern de uniune naţională“, urmată de alegeri “libere şi transparente“.

Grupul ia totodată notă de cererea Ligii Arabe adresată Consiliului de Securitate al ONU de a forma o “forţă comună arabă şi a Naţiunilor Unite de menţinere a păcii (…) şi a decis să continue negocierile asupra condiţiilor desfăşurării unei asemenea forţe“.

De asemenea, grupul ţărilor prietene ale Siriei recunoaşte Consiliul Naţional Sirian (CNS), principala coaliţie a opoziţiei, ca pe “un reprezentant legitim” al poporului sirian şi se angajează să îi ofere o susţinere suplimentară. Declaraţia îndeamnă Liga Arabă să organizeze o reuniune cu CNS şi alte grupări de opoziţie, în vederea creării unui mecanism de tranziţie politică.

Cel puţin 6000 de persoane au fost ucise până acum în Siria de la începutul revoltei populare, în martie 2011.

• Ria Novosti:

Kremlin Dismisses Tunisian Proposal for Russia to Shelter Assad

Russia Doubts Credibility of London-based Syria Wathdog

• Trenduri Economice: Pionul sirian si cuiul grenadei

[…] La o primă vedere Siria poate fi considerată un jucător fără prea mare miză. Bineînţeles că este fals! Şi aceasta pentru că, dincolo de imaginea voit deformată trebuie să înţelegem că acolo avem de-a face cu o naţiune unitară şi divizată în acelaşi timp. Cu toate că sună ciudat, o să explic în cele ce urmează în ce constă paradoxul. Cu o populaţie majoritar sunită, sirienii sunt conduşi de “dinastia” prezidenţială al-Assad care este alawit. Pentru cei care nu ştiu, alawiţii sunt cea mai mare minoritate din Siria, întinzându-se inclusiv în Liban şi care, de asemenea, are o populaţie corespondentă în Turcia – aleviţii. Consideraţi de către suniţi ca nefiind musulmani, alewiţii sunt o fracţiune a şiiţilor care integrează în religia lor elemente luate din creştinism, iudaism şi din tradiţia lor ante-islamică. Prima rupură din interiorul Siriei este destul de limpede: o majoritate sunită condusă de o minoritate şiită care însă a ştiut destul de bine de-a lungul timpului să mascheze acest amănunt religios. Pe de altă parte trebuie să remarcăm că, de-a lungul timpului, în zona siriană, clivajul sunit-şiit nu a condus la manifestări radicale precum în alte locuri manifestându-se, mai degrabă, o toleranţă religioasă. Aceasta a permis ca apartenenţa religioasă a dinastiei de la putere să treacă în planul doi, însă, în ultima perioadă, spiritele devin din ce în ce mai sensibile sub presiunea trompetelor externe. Principalul element de presiune îl constituie statele din liga arabă, sunite şi care şi-ar dori cât mai rapid îndepărtarea de la putere a lui al-Assad după deja patentatul model al primăverii arabe. 

Mişcările revoluţiare au ca principal centru localitatea Homs, al treilea oraş ca mărime al ţării şi un loc cu tradiţie revoluţionară deoarece aici au mai fost manifestaţii puternice şi împotriva tatălui actualului preşedinte, manifestaţii violent combătute de armată. Pentru cei care nu ştiu, elanul revoluţionar de-atunci al Fraţilor Musulmani(mişcare eminamente sunită) a fost tăiat de la rădăcină, totul culminând cu ceea ce în istorie este cunoscut sub numele de Masacrul de la Hama din Februarie 1982. Aceasta face ca terenul fertil al noilor revolte interne să aibă în centru aceste două localităţi apropiate una de cealaltă. Axa revoltelor însă conduce spre graniţa de nord unde, un alt vecin binevoitor doreşte plecarea lui al-Assad. Este vorba de Turcia lui Erdogan care, la o primă vedere, pare picată în conflict fix ca musca-n lapte. Cu alte cuvinte, Siria este prinsă într-un cleşte manipulat de la distanţă de binevoitorii parteneri americani. Pe de o parte presiunea politică a Ligii Arabă, apoi activitatea serviciilor secrete egiptene care încă mai răspund unor comenzi americane(dar mai sunt şi înflăcărate de actuala realitate politică musulman-radicală) şi, nu în ultimul rând, sprijinul dezinteresat turcesc atât politic cât şi cu nevinovate arme şi muniţii care ajung suspect de rapid în mâinile paşnicilor revoltaţi.Penetrată în acest mod brutal, aproape că-ţi vine să te întrebi ce a rămas din Siria. Ei bine, pentru Bashar al-Assad, lucrurile nu stau atât de rău pe cât ar părea la prima vedere. În primul rând există un element de forţă peste care nu se poate trece atât de uşor, am numit aici baza navală a armatei ruse de la Tartous, singura baza navală rusească din Mediterana. Este un punct strategic la care ruşii nu pot renunţa, iar acesta este primul element de forţă. Poziţia Rusiei este întărită de China care devine un aliat făţiş al regimului de la Damasc, ca efect direct al poziţiei sale doctrinare. Ultimul susţinător, dar nu cel din urmă, este Iran-ul care pare direct interesat de protejarea minorităţii şiite şi a regimului prieten. Iranul are mână liberă în Siria unde desfăşoară activităţi informative şi luptă direct cu celelalte servicii secrete care-şi fac veacul pe-acolo. Dacă lupta la nivel de servicii între Iran şi Egipt pare justificată, este foarte interesantă de urmărit confruntarea Iran-Turcia care s-a transformat într-o confruntare radicală la scenă deschisă. Aceasta se vede cu ochiul liber mai ales când în mulţimile revoltate se mai trezesc nebuni sinucigaşi sau când camioane cu arme şi muniţie explodează inexplicabil în drumul lor către rebeli. La fel, mai există rebeli defectaţi care, după câteva şarje împotriva armatei asupritoare a preşedintelui al-Assad, se defectează şi întorc inexplicabil armele împotriva camarazilor.  Ceea ce este şi mai interesant este modul în care Iran-ul şi-a implantat agenţii în Turcia unde, brusc, kurzii încep să se re-radicalizeze. Ciudat nu? 

Situaţia este, după cum se observă, una extrem de complexă, iar Siria, în actualul context, pare un fel de cui al lui Pepelea. Lucrurile însă sunt mult mai complicate, în special în tabăra aflată în spatele ofensivei revoluţionare. Cu toate că atât Turcia cât şi Liga Arabă(cu Egiptul ca vârf de lance) au ca principal scop înlăturarea lui al-Assad, motivele pentru care-şi doresc acest lucru sunt diferite, lucru care-l pune pe păpuşarul american într-o încurcătură teribilă. Dacă cei din Liga Arabă şi-ar dori o Sirie sunită, în care să înceapă discret prigoana împotriva şiiţilor şi izolarea ofensivei iraniene, Turcii ar dori instaurarea unui regim democratic păpuşă pe care să-l poată manipula după voie. Dacă ar fi să ne luăm după concepţiile lui Erdogan, acesta ar fi capabil chiar să ocupe Siria, însă, în condiţiile actuale, aşa ceva e imposibil. Cei care-şi imaginează că americanii ar prefera varianta turcească se înşeală amarnic deoarece lucrurile stau extrem de dubios. Niciuna din cele două soluţii nu le convine deoarece ar conduce la noi probleme pentru ei. Un Orient complet islamic, cu sharia la bază şi regimuri despotic-religioase, cu toate că le simplifică influenţa, conduce la concesii destul de mari. În plus, negocierea cu aripa radicală(chiar dacă această aripă este tot creaţia lor) poate fi deosebit de dificilă, ca să nu mai vorbim că poate avea ca efect promovarea unor personaje incontrolabile şi/sau instabile. Mai mult, un Orient uniform ar contrazice politica de diversificare a regimurior Orientului, intens susţinută de SUA. În ceea ce priveşte soluţia turcească, aceasta îl are ca principală vulnerbilitate  pe însuşi Erdogan. Să nu uităm că Erdogan a reuşit să taie definitiv aripile armatei trimiţându-o direct în cazarmă. Sub acoperirea unor acuzaţii de complot, el a reuşit să-i îndepărteze din structuri fix pe generalii care răspundeau cel mai fidel comenzilor de la Washington. Tocmai aici este pericolul pe care se pare că americanii l-au intuit: sub aparenţa unei instaurări a democraţiei, Turcia urmăreşte să dea un şah puternic Israelului. Un şah care i-ar spori lui Erdogan imaginea de nou sultan al unei Turcii care încearcă să-şi regăsească originile otomane. Cu toate că pentru un observator exterior pare un plan nebunesc, impulsul dat de politica lui Erdogan merge pe ideea recuceririi Imperiului.  Ce-a rezultat până acum? O situaţie de o complexitate extremă, aşa cum numai Orientul este capabil să genereze. O situaţie în care un pion are forţa de a deveni un declanşator al unui conflict mult mai mare şi mai radical decât ne-am putea imagina. Aparentul echilibru este însă unul fragil. Tensionarea internă a Siriei trebuie rezolvată cumva, iar actuala stare nu poate fi perpetuată. Intuind faptul că e ultima şansă pe care o poate avea, Bashar al-Assad intenţionează să facă o reformă constituţională, să dea ceva putere partidelor de opoziţie şi să încerce astfel să-şi salveze pielea. Experienţele de până acum au arătat că tranziţiile de acest tip n-au avut nicio şansă. Bashar al-Assad mai are însă ceva timp la dispoziţie. Personal tind să cred că termenul pe care-l are este până la finalizarea meciului electoral din Rusia. În această perioadă trebuie să-şi asigure cumva supravieţuirea, chiar dacă acest lucru va însemna exilul. Spre deosebire de Gaddafi, al-Assad are numeroase opţiuni de exil: Iran, Rusia, China etc. Depinde însă numai de el dacă va fi capabil să-şi aleagă cea mai bună cale de salvare. Nu m-ar mira ca, in extremis, democratica lume occidentală, speriată de posibilele rezultate ale nebuniei declanşate să închidă ochii şi să permită o nouă Hama.

Ce va ieşi din acest teatru mocnit de război e greu de intuit deoarece sunt numeroase variante. Rezultatul final poate fi chiar dezintegrarea Siriei, însă nu este o veste bună pentru nimeni. Ţările Orientului sunt oricum nişte construcţii artificiale, fiecare bucată putând fi parte a oricărui stat, asta dacă nu cumva un stat în sine. Ţările orientale n-au consistenţă deoarece singura forţă a zonei care a dovedit eficienţa organizatorică şi disciplină este tribul. Oamenii nu sunt fideli statului ci familiei proprii, adică tribului din care provin. Dezintegrarea Siriei, apariţia unei alte ţări mai mari sau desprinderea  unor regiuni mânate de forţe centrifuge, toate acestea sunt scenarii posibile. Însă, oricare din ele poate influenţa vecinii. Cel mai probabil, din punctul meu de vedere, vom avea parte inclusiv de dezvoltări radicale şocante în Turcia unde diavolul fundamentalismului promovat pervers de Erdogan va aprinde vechile conflicte mocnite dintre diversele fracţiuni religioase. Readucerea islamismului în prim plan poate produce orice: revoluţii, războaie sau destructurări. Dar, despre toate aceste scenarii vom continua să discutăm într-un viitor episod în care vom analiza Iranul, un alt aşa-zis stat problemă.

Legaturi: