SECULARIZAREA SI NEOIOBAGIA. Cum a devenit ortodoxia RELIGIE TOLERATA la ea acasa

23-02-2013 12 minute Sublinieri

DEMONTAREA UNOR STEREOTIPII IDEOLOGICE

statuie-cuza

In iuresul propagandistic starnit pe tema influentei social-politice a BOR nu putea sa lipseasca si vocea intelectualitatii de stanga. CriticAtac a inaugurat chiar o tema noua de dezbatere, printr-un articol semnat de Vasile Ernu. Un articol precar, alcatuit din stereotipuri si prejudecati ideologice comode pentru mainstreamul anticlericalist din ultima vreme, un text care se distinge doar prin reproducerea unor locuri comune, lucru ce se explica prin lipsa de nuanta (sau informatie) istorica si antropologica. Printre (prea multe) altele, se face trimitere la secularizarea initiata de Cuza, care este vazuta in cheia dialectica a unei tensiuni intre statul modern si biserica. Pana la urma, suntem de acord macar cu aceasta remarca: “Ce ne lipseşte cu adevărat este o analiză serioasă a relaţiei Stat-Biserică în care să vedem istoria legislativă, politică, economică şi socială a relaţiei dintre cele două şi, mai ales, a efectelor ei asupra societăţii româneşti.”

Ce a fost, asadar, secularizarea lui Cuza, dincolo de mistificarile istoriografiei moderne si ale ideologiilor anti-clericale?

alexandru_ioan_cuza

SECULARIZAREA. Între mistificare și adevăr

Motto: Noi suntem oameni moderni. Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oţeluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ! Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată! (Caragiale)

Am vorbit în numărul trecut despre procesul de deconstrucție a fundamentelor care țin închegată o comunitate, dându-i sens, substanță și verticalitate. Mai mult decât oricare alt pilon sau element structural al comunității, ortodoxia, Biserica, este sufletul neamului nostru. Drept urmare, nu e de mirare că a fost ținta predilectă a strategiilor de marginalizare, evacuare din spațiul public românesc, eliminare din ethosul local, adică din rolul de mediu ambiant de viețuire, judecată și făptuire, pentru a fi înlocuită cu un ethos fals și ipocrit, spoiala spiritului ”modern”, fie el de influență franceză, nemțească, sovietic-comunistă sau, cum e cazul acum, euro-atlantică. În numărul de față vom prezenta cum anume a început acest proces început odată cu intrarea sa în ”modernitatea” de tip occidental, adică începând cu revoluțiile pașoptiste ale sec. XIX. Mai exact, cu secularizarea definită atât ca fenomen de laicizare a spațiului public românesc, cât și ca mai cunoscutul fenomen de deposedare a Bisericii de proprietățile sale și de laicizare chiar a Bisericii înseși.

Ortodoxia, ”religie tolerată” la ea acasă

Când ne amintim de nedreptatea suferită de poporul român aflat sub ocupație străină, timp de veacuri, în Transilvania, printre alte împilări se numără și persecuția religioasă: ortodoxia românilor avea statut de ”religie tolerată”, în timp ce confesiunile claselor străine stăpânitoare erau considerate ”recepte” sau oficiale, beneficiind de toate privilegiile ce decurgeau din acest statut, practic echivalent cu statutul de religie de stat. Ceea ce știm mai puțin sau deloc este că ortodoxia a devenit un fel de ”religie tolerată” chiar și în Principate, acolo unde boierii erau români, fiind văzută ca o moștenire a trecutului, o religie a celor mulți și săraci, a trăitorilor în bordeie, o credință a înapoierii, primitivismului și superstiției. Prin urmare, nu merita altceva, în societate, în concepția acestor boieri, decât un loc marginal, adică a fi tolerată ca un fel de datină populară cu care te rușinezi să te afișezi în public, să o asumi drept identitate.

generatia-1848S-a întâmplat acest lucru odată cu valul de tineri boieri educați în Apus care, spre mijlocul secolului XIX, întorcându-se acasă, în Principatele Române, au devenit elitele fondatoare ale statului român, după ce au participat la ceea ce este numit ”revoluția pașoptistă” (de la 1848). Acești tineri, care rareori își terminau studiile de la Paris sau Berlin cu vreo diplomă, veneau acasă cu capul plin de teoriile radicale socialist-revoluționare deprinse în cercurile frecventate și, firește, inițiați în tot felul de societăți secrete. Concepțiile lor au fost determinante pentru modul în care a arătat România modernă – nu că ar fi implementat măsuri radicale socialiste sau măcar agrariene, ci pentru cât de înstrăinat gândeau față de mentalitatea chiar propriilor lor părinți[1]. Impresionați de catedralele occidentale și de picturile murale văzute, ei au făcut o echivalență infantilă între civilizația occidentală, religia catolică și/sau protestantă, și înapoierea – fie închipuită, fie reală – în care se găsea societatea română și creștinismul răsăritean. Pe lângă infantilismul unei astfel de concepții, deoarece se bazează strict pe aparențe și pe o judecată extrem de superficială, din afara lucrurilor, la mijloc era și o mare ipocrizie și calcul cinic: în loc să identifice cu realism și sinceritate cauza problemelor economice și sociale ale poporului în propriile lor practici de arendare a proprietăților și de exploatare a țăranilor pentru a-și duce traiul luxos în orașe și în vizite în Occiddent, au preferat să inventeze cauze imaginare, false, cum ar fi primitivismul neamului și al Bisericii.

Ce se întâmplase? Pe lângă acest proces de ”europenizare” culturală a boierimii românești, Principatele Române se deschiseseră comerțului mondial de grâne, ieșind de sub influența Imperiului Otoman. Acest lucru a însemnat pentru boierime deschiderea unei căi facile de obținut bani: exportul de grâne. Pentru a obține maxim de profit, boierimea a arendat propriile sale proprietăți și a întărit regimul de exploatare al țăranilor, pentru a produce mai mult și, astfel, pentru a obține mai mulți bani din export.

Chiar și marea reformă a domnitorului A.I. Cuza nu a însemnat deloc ceea ce am învățat cu toții din lecțiile de istorie: anume, o primă ”reformă” curajoasă de împroprietărire a țăranilor prin exproprierea boierilor.Exproprierea a avut un cu totul alt sens: conștienți că nu vor putea menține țărănimea în starea grea de exploatare în care se afla, boierii s-au gândit că trebuie să îi ofere un surogat de ”eliberare” și de ”împroprietărire”. Așa că au decis să înzestreze țăranii cu pământ care era, însă, insuficient pentru ca acesta să devină independent, să poată să se întrețină din munca pământului său. Țăranii erau nevoiți, astfel, să revină la o relație de dependență față de boieri și arendași care era la fel de dură ca cea anterioară, cunoscută sub numele de ”regimul învoielilor”, un regim pe care unii l-au clasat drept ”neoiobăgie”. Odată încheiată ”învoiala”, țăranul putea fi obligat inclusiv cu armata să își achite obligațiile față de arendaș sau boier.

În aceste condiții de constrângere socială și de posibile revolte țărănești (ele nu au întârziat să apară), elitele moderne ale României aveau nevoie de un țap ispășitor iar acesta a fost găsit rapid în Biserică. Biserica avea prea multe pământuri, prea multe mănăstiri și prea multe relații cu Muntele Athos. Pe lângă faptul că, prin aceste proprietăți, Biserica se auto-întreținea singură, nefiind dependentă de stat, pământurile sale puteau fi folosite pentru împroprietărirea țăranilor (ca boierii să fie scutiți) sau, pur și simplu, preluate de conducătorii României pentru a fi folosite în același scop profitabil.

Așa se face că s-a demarat una din operațiile complexe propagandistice ale României moderne care are revertebrații până în zilele noastre, făcându-se caz de corupția clericilor, de presupusul lux în care ar fi trăit aceștia sau de presupusul jaf făcut de mănăstirile carol_popp_szathmari_artindex_069Muntelui Athos care aveau metocuri în țară pentru a justifica în fața opiniei publice (atât cât era) deposedarea de proprietăți. Au fost inventate unele probleme false și au fost exacerbate unele reale pentru a discredita și intimida Biserica. Și, într-adevăr, Biserica nu a avut prea mulți apărători în epocă iar secularizarea a fost operată fără dificultăți interne. Doar o parte din pământuri a fost dată țăranilor.

Dar secularizarea nu s-a oprit doar la proprietăți. Biserica, după ce a fost brusc redusă la dimensiuni controlabile de către stat, a fost supusă unui alt șir de ”reforme” prin care a fost aproape transformată într-un departament de stat responsabil cu morala publică. Marele istoric Nicolae Iorga a fost primul care a expus cu claritate sensul secularizării averilor Bisericii și a celorlalte măsuri de subordonare a acesteia statului luate sub domnia lui A.I. Cuza: ”un început de laicizare, de descălugărire a Bisericii” și o tratare a acesteia ca ”orice serviciu de stat”.  Astfel, s-au adăugat secularizării și următoatele ”reforme”: desființarea mănăstirilor și transformarea lor în așezăminte sociale, confiscarea școlilor și seminariilor, care devin de stat, instituirea unui regulament referitor la monahism care prevedea condiții extrem de restrictive referitoare la călugărire.

”Legea călugăriei” din 1864 prevedea că se puteau călugări doar cei care făceau studii teologice, restul laicilor care ar fi vrut să devină monahi trebuind să aibă, în cazul bărbaților, cel puțin 60 de ani, iar în cazul femeilor, cel puțin 50 de ani. Practic, această lege a prefigurat decretul comunist de desființare a monahismului din anul 1959. Cât privește ierarhii care îndrăzneau să se opună acestor adevărate asalturi, erau rapid depuși din treaptă și trimiști în surghiun.

Dar lucrurile nu s-au oprit doar la proprietățile și ”infrastructura” Bisericii. Spiritul nou al boierilor a mers și mai departe, a intrat în biserică și a inițiat schimbări în pictură, cântare sau chiar rânduiala slujbelor. Astfel, din porunca lui Cuza însuși, bisericile din orașe nu mai trebuiau pictate conform canoanelor bizantine, ci conform ”canoanelor” apusene, catolice ale vremii  (așa se face că mai toate bisericile din București care au pictură din sec. XIX au, invariabil, același stil apusean). Corul în biserică ține de aceeași epocă inovativă în care psaltica zgârea urechile pretențioșilor boieri. Acest gen de schimbări fusese inițiat chiar înainte de 1848, în Moldova, unde s-a interzis rostirea unor ectenii în slavonă la Mănăstirea Neamț, regulă impusă cu forța jandarmeriei, ceea ce a dus la auto-exilul unor părinți duhovnicești în Basarabia. Rânduiala slujbelor era moștenire duhovnicească de la Starețul Paisie Velicicovski, dar prea puțin le păsa noilor conducători de acest lucru: între timp, răsăritul ortodox devenise nomina odiosa pentru boierii ”europenizați” și tot ce ținea de cultură comună cu Imperiul Țarist era suspect și trebuia eliminat. Mai târziu, în 1863, Cuza va decide generalizarea interzicerii slujirii în greacă sau slavonă (în realitate, slujbele se țineau oricum în română, după cum adeveresc cărțile de cult din acei ani).

Liber-cugetătorii

”Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber–cugetători. Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor astfel decât mamele, adică liber-cugetători!”

Autorul acestor rânduri scrise la 1900 este nimeni altul decât Caragiale. Este de remarcat enumerarea pe care o face: ”boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi.” Lipsesc țăranii – ei erau singurii care mai păstrau legea creștinească și mergeau la Biserică. Acest lucru arată că orașele Principatelor erau complet secularizate la acel an și că elitele politice și intelectuale erau, practic, atee sau, în cel mai bun caz, de o credință puternic ”europenizată”, adică lipsită de substanța ortodoxiei, cu împrumuturi precare de pietism catolic și Ion-Luca-Caragiale-romania-22792042-195-244raționalism protestant. Și adevărul este că nu a existat în a doua jumătate a secolului XIX și primele două decenii ale sec. XX, în România, NICIO CONȘTIINĂ ORTODOXĂ profundă în spațiul public, fie scriitor, fie filosof, fie om politic. Se exclud, firește, autorii ecleziastici, adică ierarhi sau clerici ai vremii, deoarece ei oricum erau percepuți de opinia publică drept ”reprezentanți” ai cultului, deci nu aveau anvergura unui nume recunoscut al culturii române. Nici măcar tradiționalistul Eminescu, atât de atent față de tradiția și Biserica românească, nu a avut, totuși, o viziune ortodoxă asupra lucrurilor, având influențe culturale diverse. Nici Caragiale, autorul rândurilor de mai sus, care a satirizat dur ”oligarhia de aventură” a României moderne, care a ironizat sarcastic pretenția fudulă de ”liber-cugetători” a acesteia. Ei, ca și Nicolae Iorga și alți gânditori conservatori, au valorizat, ca atitudine, Biserica, unii dintre ei au avut sau măcar au recurs, uneori, la duhovnic și la tainele Bisericii, dar, deși au identificat, intuit și denunțat găunoșenia plină de putreziciune a trufiei ”europenizaților”, nu aveau, totuși, acest exercițiu al unei vieți creștinești integrale, care nu se reduce doar la viața privată ci se extinde și în cea publică.

Fenomenul nu este neapărat specific nouă, românilor, doar că la noi s-a manifestat mai puternic. De pildă, în Rusia, a existat un puternic curent occidentalist și ”reformist” care era cu atât mai pregnant cu cât venea încă de la reformele impuse de țarul Petru cel Mare (1672 – 1725) care au afectat puternic inclusiv Biserica. Cine are curiozitatea să citească Jurnalul de scriitor al lui F.M. Dostoievski, care constă, de fapt, în publicistica scriitorului, poate să observe că, a te manifesta ca un gânditor ortodox pe chestiuni publice, cotidiene, era o raritate care făcea din el un caz aproape unic și constituia act de curaj care mergea împotriva curentului pozitivist-european al epocii. Asta în condițiile în care, totuși, era vorba despre Rusia țaristă în care ortodoxia era doctrină oficială de stat! Și la ruși domnea același dispreț al elitelor politice și culturale față de religia poporului sau a ”mujicilor”, deși acolo a existat, totuși, o reală cultură impregnată de ortodoxie…

Prin urmare, nu e de mirare că, prin 1919, atunci când un tânăr student, pe numele său Mircea Vulcănescu, intra la Universitatea din București, descoperă că asumarea identității de creștin în acel mediu nu provoca altceva decât râsete ironice și ridiculizări. Situația se va schimba peste câțiva ani. (…)

[1] Mihai Eminescu descrie plastic această ruptură între generații, descriind șocul bătrânilor în fața tinerilor întorși de la Paris: <<Neam de neamul lor trăit în ţară, nepricepând altă limbă decât cea româneasca, închinându-se în această limbă, vorbind cum se vorbeşte cu temei şi sănătos, ei auzind – tiunile şi – tionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile şi propriamentele, au gândit în gândul lor: „De, frate, noi om fi fost proşti. Noi socoteam că, dacă ştim ceaslovul şi psaltirea, cum se ara gospodăreşte un ogor, cum se cresc vite şi cum se strâng banii, apoi ştim multe. Da’ ia auzi–i, că nu ştim nici măcar româneşte”. Şi, în loc să ia biciul din cui să le arate care li-i popa lor, au zis: „De, dragii moşului, aşa o fi. N-om fi ştiind nici româneşte.”

Ioan Bucur, Familia Ortodoxa, nr. 45/ 2012

Kustodiev_The_Bolshevik

Nota noastra:

Alte teze ce pot fi regasite in articolul lui V. Ernu dar care au un “areal” de raspandire destul de generalizat:

– binomul progres-regres aplicat relatiei bisericii cu statul (progresul fiind secularismul), caci atunci cand vine vorba despre Biserica, nu-i asa, uitam ca suntem postmoderni si ca nu mai credem in marile naratiuni, printre care se regasesc si cele ale progresului (Lyotard, La condition postmoderne).

Cat despre relatia dintre ortodoxie si inapoiere, a se vedea acest text pentru o dezvoltare pe larg.

Totodata, activistii noilor timpuri ar trebui sa se decida: fie suntem “de partea gresita a istoriei”zarurile fiind aruncate si rezistenta zadarnica (asociabila, iata, doar cu extremismele schismatice sau politice), fie ne paste pericolul “religarhiei”, pentru ca Biserica primeste finantare de la buget si sunt icoane in scoli. Sau, poate, e vorba de logica leninista: o fi istoria determinata de legi (daca progresul e necesar, teoretic nu mai e nevoie de actiunea voluntara umana), dar nu-i asa ca trebuie sa o ajutam sa treaca strada mai repede, chit ca nu vrea (fortand lucrurile, ducand campanii si asediu mediatic pentru a diminua infulenta sociala a ultimelor ramasite ale vechii lumi)?

– lipsa unei “reforme” de tip protestant in spatiul romanesc, Ernu dand exemplul raskolnicilor ca fiind un echivalent al acesteia in spatiul rus ce nu s-ar regasi si la noi. Pe langa faptul ca se insala (exista cazul “stilistilor” si scandalul a fost serios in interbelicul romanesc), surprinde graba de a compara o structura ecleziastica precum cea a catolicismului cu cea infinit mai descentralizata si “locala” din rasarit, a Bisericii Ortodoxe. Asta ca sa ne referim doar la aspectele structurale, fara a mai cauta la contextul cultural si motivatiile reale, conditiile definitorii pentru miscarile social-religioase pomenite. Dar motivul pentru care nu a existat, in durata lunga a istoriei, o miscare impotriva Bisericii Ortodoxe din Tarile Romane, este mult mai simplu: Biserica a reprezentat una din putinele – daca nu singura – retele de rezistenta ale populatiei locale in fata presiunilor centrelor imperiale din jur. Ar fi bine sa se reciteasca Dimitrie Cantemir (Descrierea Moldovei) si exemplele istorice ale Republicilor Taranesti din Vrancea si Campulung pentru a avea o idee si cat de diluat era statul feudal. Acolo unde dregatorul domnesc ajungea doar odata pe an, cu siguranta ca preotul Bisericii se afla permanent, fiind al comunitatii si pentru comunitate (ca sa parafrazam o zicere celebra). In plus, faptul ca judecatile se faceau mai ales pe baza pravilelor bisericesti arata pur si simplu ca Biserica nu era o suprastructura a societatii, ci era insasi tesatura acesteia. Apropo de Republicile Taranesti, ultima existenta, cea de la Vrancea, a avut ca ultim “presedinte” un preot, vajnic si real luptator impotriva jafului corporatist al padurilor din zona facut prin complicitatea elitelor politice si a statului modern. Cum sa te revolti impotriva celui care te ajuta sa rezisti impotriva opresorului? In concluzie: Biserica in spatiul autohton nu s-a confruntat cu o miscare de “rezistenta” sau contestare pentru ca ea insasi a reprezentat rezistenta. Problemele au inceput sa apara in epoca moderna, din cauza subordonarii acesteia de catre statul secularist si a impunerii “reformelor”.

Pe langa aceasta explicatie, mai exista una: ortodoxia, la noi, nu a avut deloc o perioada de “pace”, asa cum spune Ernu. Inghesuita intre ofensiva catolica, apoi protestanta, dinspre Vest, si amenintarea islamica, s-a pastrat asa cum este tocmai din cauza acestei situatii-limita. De “pace” poate a avut parte, intr-adevar, in Rusia, insa Tarile Romane se aflau la confluenta unor interese geopolitice care nu au incetat sa se manifeste aici si care se manifestau si prin presiuni de ordin religios. In plus, ceea ce a marcat ortodoxia rusa nu a fost atat raskolnicia cat “reforma” tarului Petru cel Mare, care a incercat sa-si subordoneze fatis Biserica prin desfiintarea patriarhatului si alte masuri (unele similare cu ale lui Cuza, cum ar fi schimbarea picturii si psalticii bizantine).

lipsa persecutiei ca imprejurare care slabeste Biserica. O fi ceva verosimil in aceasta remarca ce noua, celor din Biserica, nu ne este straina, insa e ca si cum am spune ca stangistilor le lipseste un scelerat nazist care sa-i omoare pe capete ca sa isi recapete credibilitatea si sa arate ca nu sunt doar niste trompete finantate de fundatii nemtesti (care enumera, in plus, surse financiare inclusiv din bussines-ul cat se poate de corporatist si condamnabil, altfel). Dar este o explicatie mai prozaica pentru lipsa “persecutiei”: 1) strategia elitelor politice romanesti de la Cuza incoace a fost de a infiltra ierarhia cu proprii lor oameni. Cine indraznea sa se opuna, era excomunicat, surghiunit sau chiar impuscat, asa cum s-a intamplat cu mitropoliti ai timpului! Drept urmare, Biserica s-a manifestat mai putin prin varfurile sale, cat prin “membrii de rand”, preoti simpli, sau exemple personale de mare sfintenie si verticalitate, ca Sf. Calinic de la Cernica, Vladica Gurie al Chisinaului etc.; 2) strategia aleasa de regimul comunist in confruntarea cu monahismul, cand a avut de ales intre a persecuta frontal Biserica sau a o submina din interior (vezi Raportul asupra comunismului, p. 454). Au ales ultima varianta (ca si predecesorii lor, ca si Cuza, care a dat primul decret anti-monahal) deoarece era prea riscanta o confruntare frontala – tocmai pentru ca nu era vorba despre o suprastructura a societatii, ci o realitate structurala “intima” a acesteia. Dar persecutia a existat si dovada sunt miile de nume de preoti si cei cativa ierarhi care au murit martiric. Faptul ca nu este vizibila perspecutia este explicabil tocmai prin strategia aleasa – de a ocoli o confruntare frontala, ca in perioada de “aur” a bezbovnicilor.

– amestectul oarecum bizar intre revolutia elina de la 1821, curentul schismatic de la Esfigmenu si legionarism. E si mai curios exemplul manastirii athonite schismatice cu cat Ernu tocmai ce laudase raskolnicia ruseasca. Pai este vorba despre acelasi lucru, in esenta: miscari schismatice prin care se contesta Biserica. De ce miscarea de la Esfigmenu e rea si cea a raskolnicilor e buna? Cat priveste legionarismul, a fost o miscare (anti-sistem, de altfel, un radicalism similar cu zelotismul, deci strain duhului ortodox) care a existat numai in conditiile secularizarii si modernizarii. In niciun caz nu a fost produsa de Biserica sau de Traditie. Un fenomen similar cu legionarismul nu a existat si nici nu ar avea cum in vechea lume romaneasca. Discutia e larga, insa legatura pe care Ernu o face intre extremism (caci aici bate) si Biserica este falacioasa si nefundamentata. 

– critica discursului identitar al Bisericii. Existenta filetismului, erezie osandita in ortodoxie, inseamna idolatrizarea propriei etnii. Nu inseamna insa ca ORICE iubire de “neam” e erezie. Biserica este un fenomen inclusiv comunitar, lucru care nu intra nicidecum in contradictie cu universalismul acesteia. De altfel, numai in Biserica tensiunea intre comunitate si universalitate este solutionata, la fel cum iubirea de aproapele (ne amintim de la Dostoievski) nu are consistenta daca este una “abstracta”, ci daca se va concretiza fata de aproapele “concret”. Mutatis mutandis, cine isi uraeste natia, cine isi dispretuieste neamul, nu va iubi niciodata omenirea. Dar ne-am indepartat de cestie. Critica discursului identitar al Bisericii este cam fara obiect, pentru ca acest discurs, in masura in care este si un discurs modern (construirea natiunilor) nu reprezinta substanta intelegerii bisericesti, iar sentimentul comunitar nu a fost creat si nici nu depinde de o astfel de retorica datata istoric.

–  “traditia bizantina” a convietuirii statului cu biserica in rasarit, in conditiile in care acestea nu au fundament istoric (tema falsa a cezaropapismului a fost demontata inca din 1965, vezi Deno J. Geanakoplos, Church and State in the Byzantine Empire: A Reconsideration of the Problem of Caesaropapism). Oricum, cine stie cat de cat istorie rasariteana stie ca starea de facto a relatiilor Biserica-Imperiu a fost aproape de conflict perpetuu, lucru ce a dus la o consacrare a literaturii patristice pe aceasta tema (in contextul iconoclasmului, epoca in care, apropo, a existat prima secularizare a averilor manastirilor, Sf. Ioan Damaschin si Sf. Teodor Studitul au scris pe aceasta tema, de exemplu). Nu e vorba despre o relatie stat-biserica, ci pur si simplu despre faptul ca biserica a fost (si inca este), o CIVILIZATIE. Nu (doar) o institutie, nu (doar) o organizatie, nici (doar) o structura, ci o civilizatie, adica o lume sociala si culturala. 

Multe din stereotipiile de mai sus provin si din modul gresit in care se defineste Biserica, vazuta numai prin partea sa oficiala cea mai vizibila si cea mai de sus, prin cativa ierarhi si prin cateva discursuri de suprafata. Macar aici, spre deosebire de conceptul mai vag de Romania profunda, chiar a existat si exista o Biserica profunda si este chiar aceea care conteaza, care se intalneste la firul ierbii.

Dincolo de aceste teze, noul curent secularist din ultima perioada care ca obiectiv marginalizarea Bisericii si diminuarea influentei sale sociale. In aceasta privinta, CriticAtac si Contributors, trustul Intact (Antenele) si platforma Adevarul nu mai sunt inamici ideologici sau politici, ci canta pe aceeasi voce.

Atingerea acestui scop va insemna eliminarea ultimei ramasite de spatiu social liber, autonom si autohton-rasaritean, ultimei redute a lumii vechi romanesti.

Noua secularizare, ca si secularizarea de pe vremea lui Cuza, va servi ca mijloc propagandistic ideal pentru a evita o abordare reala a nedreptatilor structurale ale Romaniei, a regimului colonialist in care traim, a dominatiei satrapilor mai mici sau mai mari. 

Biserica este un tap ispasitor ideal, mai ales in vremuri de criza.

Dar noua secularizare va aduce cu ea si o intarire a neoiobagiei 2.0. O sclavie care, in cele din urma, se va intoarce si impotriva propriilor sai perpetuatori idelogici.

*

*

*

* 


Categorii

Opinii, analize, Polemici, conflicte, zelotism, extremism, provocari, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Razboiul impotriva familiei / vietii

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “SECULARIZAREA SI NEOIOBAGIA. Cum a devenit ortodoxia RELIGIE TOLERATA la ea acasa

  1. “Biserica ne invata ca nimic nu este intamplator pe fata pamantului.
    Cand pe Iov l-a cercetat Dumnezeu si satana l-a ispitit,satana nu dadea nenorociri pe capul lui pana nu intreba pe Dumnezeu.
    Iov de aceea spunea:”Domnul a dat,Domnul a luat….”Stia ca fara voia lui Dumnezeu nu vine nimic pe capul omului.
    Asa ca,pe pamant nimic nu este la intamplare,toate sunt dirijate de Dumnezeu.
    Cum scrie in Biblie,la binecuvantarile si blestemele din Vechiul Testament:”daca poporul va fi bun,va fi scapat de razboaie,de foamete,de dusmani,de venirea altor neamuri peste el;iar daca nu va fi bun in fata lui Dumnezeu,toate nenorocirile,foamete,cutremure,boli,razboaie vor veni peste el.
    Cand poporul evreu a fost dat in mana lui Faraon,Dumnezeu ii spusese inainte ca-l va da in mana unui imparat,Faraon,si-l va chinui pentru pacatele sale.
    Insusi Dumnezeu l-a dat in mana unui pagan,ca sa-l chinuiasca pentru pacate.
    Asa ca,toate nenorocirile care vin pe fata pamantului,vin pentru pacate.
    Dar,cum a spus Dumnezeu,daca vor fi 10 drepti intr-un oras,nu-l va pierde.
    Insa,daca toata lumea s-a stricat,atunci vine mania lui Dumnezeu,caci nu mai are pentru cine sa mai dea vreun bine pe pamant,cand toti oamenii slujesc diavolului,ziua si noaptea.
    Din cate stiu,din cate aud,eu cred ca Romania este bine vazuta in ochii lui Dumnezeu,ca religie dreapta,si ca oameni mai buni decat in alte tari.
    Dar,daca nu ne ferim de pacate,daca pacatele vor creste,este posibil ca Dumnezeu sa vina si peste noi cu nenorocirile.
    Dar deocamdata eu socotesc ca Dumnezeu ne ocroteste tara,pentru slujbele care se fac,pentru Sfintele Liturghii-jertfele nesangeroase care se aduc pentru iertarea pacatelor,pentru imblanzirea lui Dumnezeu.”
    “Un chip al blandetii”-P.Visarion de la Clocociov-

  2. Cred că ar fi utilă pentru multă lume o dezvoltare în cîte un articol de sine-stătător, mai elaborat, al fiecărui punct subliniat cu galben din “Nota noastră”. Ne-ar ajuta pe mulţi dintre noi, mai ales atunci cînd suntem confruntaţi cu cei ce susţin aceste păreri.
    Citind cele de mai sus despre acea perioadă de secularizare intensă din a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec.XX, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva aceasta a fost una din cauzele profunde ale apariţiei Mişcării Legionare ca tentativă de renaştere naţională, care a încercat inclusiv restabilirea funcţională a legăturii funciare între societatea românescă şi credinţa strămoşească.

  3. @Catalin M.:

    Legionarii se revendicau de la trecut insa erau inspirati si aveau un continut ideologic marcat de modele aspirationale moderne si straine. Nu voiau sa restaureze vechea lume romaneasca, in datele ei…

  4. Aha, m-au iluminat, deci înapoierea noastră se datorează ortodoxiei, deh, de-am fi fost şi noi catolici ori protestanţi altfel stăteam.
    Nici de cum nu are vreo vină statul de colonie, ba occidentală, ba turcească, ba rusească. Nici de cum jaful asupra bogăţiilor ţării, jaf practicat cu sârg de aliaţii conjuncturali, nu a avut vreo influenţă asupra dezvoltării ţării. Nici de cum agenţii de înfluenţă din interior puşi în slujba intereselor antinaţionale nu au vreo vină. Nu, doar popii şi ortodoxia ne-au adus aici. Ehei, după cum spuneam, de-am fi noi catolici, protestanţi ori ateişti ce de lapte şi miere ar mai curge pe aici.

    Dr. Ştefan Piersic – România agricolă şi imperialismul economic al ţărilor industriale

    http://www.scribd.com/doc/32385235/Dr-%C5%9Etefan-Piersic-Romania-agricol%C4%83-%C5%9Fi-imperialismul-economic-al-%C5%A3%C4%83rilor-industriale

  5. Multumesc Domnului si voua fratilor pentru acest articol. Doamne miluieste.

  6. @admin

    Vechea lume romaneasca nu mai putea si nici nu mai poate fi restaurata in “datale ei”. Legionarii au incercat o adaptare a lumii romanesti la vremea lor, ceea era o atitudine anti-sistem.

    Azi ca si atunci, se urmareste eradicarea lumii romanesti, de-aceea pana si adaptarea pare o razmerita anti-sistem.

  7. Pentru toti secularistii din Romania le recomand sa se informeze despre cine conduce un stat puternic european: Germania. Angelea Merkel e fiica de preot, iar presedintele Republicii, Joachim Gauck este preot( pastor luteran). Ce ar spune aprigii luptatori anticrestini romani despre asta si mai mult daca presedintele Romaniei ar fi un preot si primul ministru – fiica sau fiul unui preot (nu ginerele unui fost preot – a se vedea Ponta, cu un consilier ateu prohomo, facut si parlamentar – Remus Cernea care nu a lucrat niciodata nimic, in afara de a ataca Biserica orotdoxa). La noi ar fi imposibil asa ceva, ar comenta si injura toti, sa ajunga cumva un preot presedinte! E timpul ca vocea autentica ortodoxa sa iasa la lupta pe toate fronturile pentru a promova crestini autentici, practicanti, inclusiv in politica, pentru a nu mai accepta provocarile desantate ale homosexualilor, atelior samd intr-o tara crestina care se lasa condusa de minoritati nationale, sexuale samd…

  8. @Georgian:

    Nu e chiar un exemplu reusit, pt ca in Germania s-au legalizat parteneriatele gay, deci nu se vede deloc faptul ca functiile importante sunt administrate de clerici sau membri din familii clericale protestante.

    @MMP:

    Nu am putea spune ca legionarii stiau prea multe despre acea veche lume. O valorizau idelogic, insa nu o cunosteau din interiorul ei. Vorbim aici de curentul ei general-idelogic, nu de diferitele personalitati din cadrul acestei miscari.

  9. Mai nou acest afis circula oarecum viral in mediul virtual al facebook-ului:

    http://www.facebook.com/photo.php?fbid=489385724451098&set=a.473867369336267.108821.304854476237558&type=1&ref=nf

    Pentru cei care nu pot viziona link-ul de mai sus, poza simpla este aceasta:

    https://fbcdn-sphotos-d-a.akamaihd.net/hphotos-ak-snc6/188301_489385724451098_855625287_n.png

    Nu se poate sa treaca neobservat felul in care, la toate televiziunile, cand este vorba despre Biserica Ortodoxa toti intru in sevraj, se balbaie, tipa, tremura, mai sa cada…

  10. Pingback: Noii marxiști ocupă Muzeul Țăranului Român. Rădăcinile fasciste ale mișcărilor ostile familiei tradiționale și credinței creștine | Regăsirea frumosului pierdut
  11. Pingback: Raspunsul Patriarhiei la initiativa ANTI-BOR a ateistului militant REMUS CERNEA - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  12. Pingback: Raspuns catre CRITICATAC pe tema separarii Bisericii de Stat - Recomandari
  13. Pingback: “De ce oare talharii se aduna imprejurul Bisericii si o batjocoresc?” PENTRU CA NU NE MAI DOARE SI NU MAI APARAM BISERICA ATUNCI CAND ESTE TERFELITA, “pentru ca nu ne mai identificam cu ai nostri“ (PREDICA AUDIO) -
  14. Pingback: HRISTOS SI PĂSTORII – Pastorala de Craciun a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei, despre asaltul anticlericalist din zilele noastre si despre denigrarea si marginalizarea Bisericii din pricina caderilor unor slujitori | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare