Parintele Metallinos: CRONOLOGIA CRESTINA/ Ce ii ajuta cel mai mult pe cei ADORMITI?/ Genocidul in Vechiul Testament/ FOTIE KONTOGLU: impotriva celor care dispretuiesc RASA SI BARBA preotilor (Recomandari duhovnicesti II)

• Pemptousia:

Protoprezbiterul Gheorghios Metallinos/ Cronologia creştină

Timpul este perceput în creștinism drept cadrul în care se manifestă revelația dumnezeiască și intru care se lucrează mântuirea omului și sfințirea zidirii pe întreg parcursul istoriei. Are, adică, un sens soteriologic, corelat întotdeauna cu împlinirea planului „iconomiei dumnezeiești”. Din această pricină, timpul nu este conceput în mod ciclic, ca o reîntoarcere fără sfârșit, ci în mod liniar. Cursul său este irepetabil, brăzdat de evenimente unice și mântuitoare, care au loc „o dată” pentru „totdeauna”. Centru și „entelehie” [termen filosofic, la Aristotel: scop lăuntric care ar sta la baza dezvoltării materiei și ar determina în mod finalist întregul proces al dezvoltării ei] a timpului liniar, rectiliniu, este Hristos, Alfa și Omega istoriei, Începutul și Sfârșitul. Perspectiva creștină este în mod constant una eshatologică, astfel încât raportarea Bisericii la timp se fundamentează în Hristos.

Lumea și timpul sunt percepute în creștinism ca fiind create „din nimic” de către Dumnezeu Cel în Treime, în afara oricărui înțeles ce ar viza „arhetipuri” sau „idei” preexistente în Dumnezeu. De altfel, din punct de vedere creștin (ortodox), nu există nici o „analogie” între „zidit” (creația) și „Nezidit” (Dumnezeu Cel în Treime). Lumea și timpul au început și sfârșit, adică o destinație și o „plinire” (Gal. 4,4). Așadar, Dumnezeu creează timpul ca Unul ce este „Creatorul tuturor, al veacurilor și al tuturor făpturilor” (Sf. Ioan Damaschin). Dumnezeu este „Cel ce a creat firea timpului” (Sf. Vasile cel Mare) («ο την του χρόνου φύσιν κατασκευάσας»). Sfântul Grigore Teologul atrage atenția, desigur, și asupra relativității timpului, definindu-l drept „ceea ce este divizibil și măsurabil într-o mișcare” («το κινήσει τινί μεριζόμενον και μετρούμενον»). Rotația (mișcarea) Pământului și a celorlalte corpuri cerești dă naștere conștiinței existenței unui curs cronologic, respectiv a „măsurării” sale.

În realitate, pentru Biserică, în calitatea sa de „Trup al lui Hristos” și „comuniune în Hristos”, măsurarea timpului constituie o convenție. Însă, întrucât Biserica trăiește și se mișcă în mijlocul lumii, chiar dacă nu este „din lumea aceasta” (In. 18, 36), a primit de-a lungul vremii calendarele aflate în uz în societățile în sânul cărora au trăit credincioșii săi și au dus lupta mântuirii lor. Nu trebuie omis faptul că, din perspectivă creștin-ortodoxă, mântuirea nu reprezintă o fugă din timp și din lume, ci biruința asupra răului din lume, asupra păcatului. Drept urmare, în creștinism calendarele sunt, așadar, adoptate în vederea reglementării lucrurilor convenționale ce țin de rânduiala internă a lumii, fără, însă ca Biserica să fie aservită acestora.

Prin lume creștină, înțelegem noua orânduire ce, debutând ca o formă de organizare socială creștină atipică în primele trei secole d.Hr, se ridică la o măsura unui construct politico-statal articulat, odată cu întemeierea Noii Rome, a Constantinopolului (330). Până în secolele VI-VII, lumea creștină întrebuințează calendarele locale sau naționale și se slujește de sistemul de măsurare a timpului folosit de păgâni. Cu alte cuvinte, nu are un calendar unitar și comun, nici nu fixează ca început al firului cronologic nașterea lui Hristos. Dată fiind raportarea sa la Vechiul Testament (adică la tradiția proorocilor), la început, creștinismul a preluat calculul evreiesc al vechimii universului, care se îndepărtează mult de socotelile științifice. Abia în anul 691 d.Hr. a fost rânduit, prin canonul 3 al Sinodului Trulan (Sinodul V-VI Ecumenic), calculul creștin al vechimii universului, socotind „facerea” (crearea) sa cu 5508 ani  înainte de întruparea lui Hristos.Acesta a fost primit de întreaga lume creștină, care începuse deja să se diferențieze, mai întâi sub aspect politic, iar mai târziu din punct de vedere duhovnicesc și cultural, delimitându-se două spații distincte, „Răsăritul” și „Apusul”. Din perspectivă creștină, prima trimitere cronologică este, așadar, „de la facerea lumii”.

Fixarea sărbătorilor încă din primele secole atestă libertatea de care se bucura societatea creștină din întreaga lume. Sărbătorile creștine au fost stabilite pe baza calendarului solar, al celui iulian, care începuse să fie folosit din anul 45 î.Hr. Astfel, Zămislirea Sf. Ioan Botezătorul a fost fixată pe 23 septembrie, iar Zămislirea lui Iisus Hristos (Bunavestire), în acord cu relatarea evanghelică, la 6 luni diferență, pe 25 martie. Analog, Nașterea Înaintemergătorului a fost rânduită pe 24 iunie, iar cea a lui Hristos (în cele din urmă) pe 25 decembrie, luând în calcul echinocțiile și solstițiile, precum și tâlcuirea simbolică a cuvântului rostit de Ioan Înaintemergătorul în legătură cu Hristos: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (In. 3,30). Criteriile sunt, adică, duhovnicești, iar nu laice sau științifice. Cu toate acestea, nu trebuie uitat faptul că începutul anului civil a fost considerat în Răsărit, până în anul 460, 23 septembrie, totodată început al Indictionului, pentru ca mai apoi să aibă loc schimbarea datei cu 1 septembrie.Această dată din urmă a dobândit și o semnificație ecleziastică, drept început al anului liturgic, fapt valabil până în zilele noastre. Nu este cunoscut cu certitudine când a intrat în uz această practică, dar este atestată din secolul al VIII-lea.

Aceeași libertate se observă în privința mobilității sărbătorilor creștine. Cazul sărbătoririi Paștelui este exemplul cel mai clasic, dar vom reveni asupra sa. Un fapt similar s-a petrecut și cu sărbătoarea Crăciunului. Până în anul 336 d.Hr., era prăznuit împreună cu Boboteaza pe data de 6 ianuarie (întotdeauna, pe baza calendarului iulian). În acest an, însă, sărbătoarea a fost mutată pe data de 25 decembrie, mai cu seamă drept o contrapondere a zilelor de cinstire a zeului soarelui, Mithra, care aveau loc cu prilejul solstițiului de iarnă. În Răsărit, noua dată a sărbătorii a fost introdusă în jurul anului 380. A urmat apoi fixarea datelor de prăznuire și pentru celelalte sărbători în strânsă legătură cu Nașterea Domnului (Tăierea Împrejur, Întâmpinarea Domnului, Bunavestire etc.).

În acest punct trebuie lămurit și sistemul indictioanelor pe care le urma și lumea creștină. Indictio înseamnă contribuție și a fost corelat inițial cu sistemul de impozitare practicat în Imperiul Roman. Întrebuințarea acestui sistem a început în timpul domniei lui Dioclețian (297/8), dar cu o durată aferentă indictionului de 5 ani. Ca perioadă de 15 ani, indictioanele au intrat în uz din anul 312 d.Hr. (prima mărturie în înscrisurile imperiale datează din anul 356/7). Biserica a adoptat Indictionul în anul 327, cu data de început a acestuia, 24 septembrie. Astfel, indictionul reprezintă o perioadă de 15 ani, fiind folosit în datarea înscrisurilor și a evenimentelor. După scurgerea acestei perioade de timp, începea un nou indiction și era stabilit un an de referință (primul, al doilea ș.a.m.d. – analog sistemului olimpiadelor). Indictionul obișnuit se numește bizantin sau și grecesc și începe, după cum s-a arătat, pe 1 septembrie. Acest sistem a existat în întreaga lume creștină în perioada Bizanțului, dar s-a continuat și în scrierile grecești post-bizantine (ale Patriarhiei și ale conducătorilor de stat).

Socotirea anilor de la Nașterea lui Iisus Hristos începe din secolul al VI-lea. Noul sistem era conceput de Dionisie cel Mic sau cel Scurt (Exiguus), originar din Sciția, monah, scriitor de canoane și cronici. În jurul anului 500 s-a stabilit la Roma și s-a ocupat de aspecte ale cronologiei (de ex. tabele cu Pascalii). Numele său a intrat în istorie odată cu opera Cyclus Decem Novennalis (532) în cadrul căreia se ocupă de calculul datei Paștelui, notând anii din tabelul întocmit, pe baza cronologiei ce începe de la Nașterea lui Hristos, iar nu „de la întemeierea Romei”, așa cum se practica în Apus, sau de la nașterea lui Avraam, respectiv de la prima Olimpiadă. Această nouă socotire a anilor s-a răspândit cu întârziere în Apus (Franța și Anglia), primul istoric care a întrebuințat-o consecvent fiind Beda Venerabilis, în secolul al VIII-lea. De atunci s-a impus în întreaga lume creștină, dar și necreștină, așa cum se întâmplă și în prezent. Însă, Dionisie a comis o greșeală fatală. Ca an al Nașterii lui Hristos a socotit anul 754 de la întemeierea Romei («Ab urbe condita»), în timp ce este cunoscut faptul că Irod a murit în 750/751, la puțin timp după uciderea pruncilor (Mt. 2, 16 urm.), iar Hristos la vremea acelei ucideri avea aproximativ doi ani. Așadar, Hristos trebuie să se fi născut în anul 748/749 de la întemeierea Romei. Prin urmare, cronologia actuală cuprinde cu 5 sau 6 ani mai puțin decât calculul real, astăzi aflându-ne, de fapt, în anul 2016 sau 2017 d.Hr.

Arhimandritul Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatoped/ Cuvânt din Sfântul Munte – La Mănăstirea Stavropoleos

Venim de la Sfântul Munte, din acel loc unde omul se nevoieşte spre sfinţire; din locul acela care a dăruit mulţi sfinţi Bisericii; din locul acela în care se săvârşesc zilnic cel puţin trei sute de Sfinte Liturghii.

Ne întâlnim aici cu fraţii noştri ortodocşi români în Taina aceasta, care este cea mai mare Taină, Taina Sfintei Liturghii. Ne întâlnim în prezenţa Îngerilor şi a Arhanghelilor. În prezenţa Heruvimilor şi a Serafimilor. Pentru că întâlnirea membrilor Bisericii nu se poate face altundeva decât în această mare Taină. Şi îndeosebi în această frumoasă biserică închinată Sfinţilor Arhangheli.

Noi, monahii, avem deosebită evlavie către sfinţii îngeri. Pentru că drumul nostru monastic trebuie să fie un drum îngeresc. Deoarece monahul trebuie a se strădui să ajungă înger pământesc. Pentru aceasta şi cinul călugăresc este numit de către Sfinţii Părinţi cin îngeresc. Aşa cum spune marele Sfânt Ioan Scărarul, lumina mirenilor este monahismul, iar lumina monahilor sunt îngerii.

Îmi amintesc că, pe când eram tânăr călugăr în Sfântul Munte, am întâlnit undeva la o chilie un bătrânel evlavios care mi-a povestit ceva în legătură cu Sfântul Arhanghel Gavriil. De atunci în sufletul meu s-a aprins o râvnă deosebită pentru acest Sfânt Arhanghel. Bătrânul acela stătea singur la o chilie. Într-o zi s-a hotărât să facă ordine în casă şi a găsit sub o masă câteva icoane vechi de hârtie rămase de la părinţii care locuiseră înainte acolo şi care adormiseră întru Domnul, icoane care erau stricate. Însă o icoană a Sfântului Arhanghel Gavriil era într-o stare bună. Celelalte icoane, care erau rupte, le-a ars. Pe aceasta însă, care era oarecum mai bună, a lipit-o pe uşa bisericii. Seara, după cum el însuşi mi-a spus, în timp ce se ruga în chilia sa, aude pe cineva tămâind înăuntrul bisericii. Deschide uşa şi vede pe Arhanghelul Gavriil că tămâia biserica. Îndată ce a deschis uşa, Sfântul Arhanghel i-a spus: „Aşa cum m-ai cinstit tu lipind icoana mea pe uşa bisericii, aşa am venit şi eu să-ţi aduc răsplata cinstirii tale!”

Prin această simplă întâmplare harul Duhului Sfânt vrea să arate că Evanghelia este vie, că sfinţii şi îngerii sunt printre noi, sunt alături de noi. De aceea şi pururea pomenitul Părinte Paisie de multe ori s-a învrednicit să-şi vadă îngerul păzitor. Pentru aceasta şi noi, fraţilor, să nu uităm a ne ruga acestor mari apărători, mari ostaşi cereşti, pe care ni i-a dăruit Hristos.

Hristos, înainte de pătimire, cu toate că era lesne a trimite legiuni de îngeri ca să-L apere, a rămas singur. Şi această cinste de a fi înconjuraţi de îngeri ne-a dăruit-o nouă, ca să ne străduim pentru mântuirea sufletelor noastre. De aceea niciodată să nu uităm ajutorul pe care ni-l pot da sfinţii îngeri. Din păcate, de foarte multe ori uităm că avem aceşti însoţitori. Iar acest însoţitor al nostru este îngerul păzitor, căruia trebuie să ne rugăm, cu care trebuie să vorbim, căci este singurul care este cu noi mereu, bucurându-se de faptele noastre bune, dar întristându-se şi îndepărtându-se când vede că ne uităm menirea.

Pentru acesta şi noi, cei de la Sfântul Munte, ne rugăm ca harul Duhului Sfânt să vă lumineze astfel încât niciodată să nu uitaţi scopul vieţii noastre. Nu am venit pe lume spre a ne ocupa doar cu lucruri materiale, ci am venit aici ca să putem dobândi dreptul de a ne sălăşlui întru fericirea cea veşnică. Maica Domnului, care este Stareţa Sfântului Munte, să ne ajute mereu să avem în faţa ochilor noştri această lucrare.

Cu ocazia vizitei noastre în această biserică, vrem să dăruim o copie de argint după icoana Maicii Domnului „Mângâietoarea”, pentru ca atunci când veţi vedea această icoană şi vă veţi închina ei, să vă aduceţi aminte că la mănăstirea noastră în faţa acestei icoane, noi ne rugăm cu multă râvnă pentru dumneavoastră. Iar Maica Domnului primeşte aceste rugăciuni, căci prin rugăciunile ridicate înaintea acestei icoane s-au petrecut nenumărate minuni. Harul Maicii Domnului fie pururea cu voi!

***

Preotul Slujitor: Vă mulţumim foarte mult pentru că ne-aţi făcut marea bucurie să fim împreună astăzi, într-o biserică construită de către greci, unde au slujit vreme de mai bine de o sută şaptezeci de ani călugări greci aici, în inima Bucureştiului, şi care sperăm că va fi redeschisă ca mănăstire, pentru că este mare nevoie ca şi în oraşele româneşti să existe izvoare unde să vină credincioşii să se adape cu credinţă curată.

• Doxologia:

„Rugăciunea şi milostenia îl ajută cel mai mult pe cel plecat dintre noi“

„Doliul exterior, însă, dacă nu este însoţit de rugăciune şi de milostenie, nu are valabilitatea creştină autentică, bine ştiind că rugăciunea, mai ales participarea la Sfânta Liturghie, aduce milostivirea lui Dumnezeu peste sufletul celui plecat dintre noi, iar nouă, celor îndureraţi, ne ajută, întărindu-ne să ne purtăm crucea, care, prin plecarea celor dragi, devine mai apăsătoare“, spune pr. Vasile Irimia, parohul Bisericii „Sfânta Înviere“ din Suceava şi protopop al Protopopiatului Suceava 1. În cele ce urmează, părintele Irimia face câteva precizări referitoare la numărul zilelor de doliu, arătând şi cum se ţin acestea.

Părinte protopop, cât de veche este tradiţia aceasta a doliului pe care îl purtăm pentru cei plecaţi dintre noi şi cum se ţine ea?

„Doliu“ vine din limba latină, de la „doleo, dolere“ – a plânge, a jeli. Cuvântul „doliu“ comportă două aspecte: unul interior şi altul exterior. Cel interior se referă la durerea pe care o trăim după despărţirea de cineva, iar cel exterior are în vedere hainele cernite, negre, pe care le îmbrăcăm în perioada doliului. Tradiţia doliului este foarte veche. O întâlnim şi în Vechiul Testament – evreii, în semn de doliu, îşi sfâşiau hainele, se îmbrăcau în sac, îşi presărau cenuşă pe cap, îşi smulgeau părul. În literatura română veche, întâlnim dese referiri la această tradiţie, în mod special la Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei“.

Doliul până la înmormântare

Îmbrăcămintea de doliu este însoţită, în zilele de până la înmormântare, de alte aspecte exterioare, spre exemplu cei de parte bărbătească umblă cu capul descoperit, iar femeile, cel puţin la ţară, cu părul despletit şi cu basma pe cap.

Doliul exterior, însă, dacă nu este însoţit de rugăciune şi de milostenie, nu are valabilitatea creştină autentică, bine ştiind că rugăciunea, mai ales participarea la Sfânta Liturghie, aduce milostivirea lui Dumnezeu peste sufletul celui plecat dintre noi, iar nouă, celor îndureraţi, ne ajută, întărindu-ne să ne purtăm crucea, care, prin plecarea celor dragi, devine mai apăsătoare. Referitor la milostenia pe care trebuie să o facem pentru cel decedat, Sfânta Scriptură precizează chiar că „mila biruieşte judecata“, cu referire la judecata lui Dumnezeu prin care vom trece cu toţii.

Câte zile de doliu se ţin pentru cei din familie şi câte pentru prieteni, cunoscuţi etc.?

Biserica nu reglementează strict durata doliului. Ştim, din tradiţie, că ea diferă după gradul de rudenie. Pentru soţ, soţie, copii, părinţi se poartă doliu un an. Pentru ceilalţi: prieteni, cunoscuţi etc. – patruzeci de zile. Patruzeci de zile este perioada cel mai frecvent respectată, pentru că atunci sufletul este adus la judecata particulară. Sunt şi cazuri, atunci când durerea este foarte mare, mai ales când părinţii îşi pierd copiii, când doliul este purtat, în suflet şi în exterior, toată viaţa. Perioada de doliu, oricum ar fi, nu trebuie însoţită de o întristare exagerată, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, din Epistola I către Tesaloniceni 4, 13, care ne sfătuieşte să nu ne întristăm ca cei care nu au nădejde. Durerea pierderii unei persoane dragi este firească – ştim că Mântuitorul Însuşi a plâns pentru prietenul Său Lazăr -, dar ea nu trebuie să ne copleşească, mai exact să nu se transforme în deznădejde.

Cum se ţine doliul în familie? Ce renunţări se impun?

Într-adevăr, cei care vor să respecte Tradiţia Bisericii, în această perioadă de doliu renunţă la distracţii şi la multe din plăcerile vieţii. Cel căruia i-a murit, de exemplu, tatăl sau mama, un an nu participă la nunţi. Chiar dacă are obligaţii, lasă darul lui şi se retrage. În zona noastră chiar se ţine şi această tradiţie a refuzului de a se bărbieri până la patruzeci de zile. Unii ţin chiar şase luni, alţii un an, fiecare după cum simte….

Negrul ne oferă prilej de meditaţie

De ce negru? Ce semnifică această culoare?

Negrul are o semnificaţie deosebită din punct de vedere creştin. Această culoare, practic, ne trimite cu gândul la moarte, la faptul că nu suntem veşnici pe acest pământ, că nu avem aici cetate stătătoare; ne oferă prilej de meditaţie asupra vieţii pământeşti şi a celei cereşti.

Cât de importantă este până la urmă purtarea hainelor negre? Poate fi un gest formal?

Până la urmă, cei din jur sunt cei care ne pot judeca greşit, de cele mai multe ori, în această privinţă. Dacă nu avem însă toată costumaţia, găsim noi măcar o cămaşă neagră. Dar dacă cineva nu ar purta nimic negru, dar ar trăi această durere în suflet, însoţită de faptele milei creştineşti, el ţine doliul cum trebuie. Purtarea hainelor cernite este, de fapt, un semn de respect pentru cel plecat dintre noi, dovada faptului că ne gândim la el, că îl preţuim şi după plecarea din această viaţă.

Îl ajută pe cel decedat doliul nostru?

Aşa cum aminteam, nu trebuie să ne rezumăm la doliul exterior. Rugăciunea şi milostenia îl ajută cel mai mult pe cel plecat dintre noi. Numai aşa putem aduce uşurare şi ajutor sufletului celui decedat. Să nu rămânem doar la aspectul exterior al doliului, acesta este sfatul meu, pe care îl repet.

Sfântul Vasile cel Mare: „Să nu uiți să mulțumești pentru toate”

Nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înțelept, să nu uite să mulțumească pentru tot ce i se întâmplă în viață. Însă cei mai mulți dintre oameni fac precum cei nemulțumitori: disprețuiesc cele ce au și doresc cele ce le lipsesc. Robul e nemulțumit că nu-i liber. Cel născut liber e nemulțumit că nu s-a născut în altă țară, mai cu vază, că nu-i dintr-o familie renumită prin noblețe, care să fie celebră. Cel de neam slăvit se plânge că nu-i putred de bogat; cel bogat se întristează că nu-i stăpân peste orașe și popoare; generalul se plânge că nu-i împărat, împăratul se plânge că nu stăpânește toată lumea de sub soare. Toate acestea îi conving pe aceștia că nu trebuie să mulțumească Binefăcătorului pentru ceva.

Noi însă, lăsând la o parte supărarea pentru cele ce ne lipsesc, să ne învățăm a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru cele ce avem.

În împrejurările grele ale vieții, să spunem înțeleptului Doctor: „Bine este mie că m-ai smerit”, „Suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi”, „Puțin am fost bătuți pentru cele ce am păcătuit!”

Omule, ușurează greutatea celor prezente cu nădejdea celor viitoare. După cum cei bolnavi de ochi își întorc privirile de la obiectele foarte strălucitoare odihnindu-le pe flori și pe câmpiile înverzite, tot așa și sufletul nu trebuie să privească necontenit la cele ce pricinuiesc întristare, nici să se lipească de nenorocirile prezente, ci să-și plimbe privirea spre contemplarea adevăratelor bunătăți. Vei reuși să te bucuri pururea dacă vei privi necontenit la Dumnezeu, iar nădejdea răsplătirii va ușura necazurile vieții. Ai fost batjocorit? Caută la slava pe care o ai păstrată în ceruri pentru răbdarea ta! Ai suferit vreo pagubă? Uită-te la bogăția cea cerească și la comoara pe care ți-ai agonisit-o prin faptele tale bune! Ai fost alungat din patrie? Dar ai patrie Ierusalimul ceresc! Ai pierdut copilul? Ai însă îngeri împreună cu care te vei veseli lângă tronul lui Dumnezeu, cu o veselie veșnică!

Dacă ducem o viață strălucită, să spunem cuvintele lui David: „Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi-a răsplătit mie?” Pentru noi a venit Dumnezeu între oameni; pentru trupul cel stricat, „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi”, cu noi, cei nerecunoscători.

(Extras din „Sfântul Vasile cel Mare” (Omilii și cuvântări), Colecția Părinți și Scriitori Bisericești 1, Omilia a IV-a și a V-a, Edit. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, pp. 95-96 și pp. 105-108)

Sfântul Vasile cel Mare: „Răbdător este acela care își poate ascunde nefericirea sa”

„Om slab este cel care nu-și poate ascunde tainele sale. Tare este cel care își stăpânește mânia. Răbdător este acela care își poate ascunde nefericirea sa. Bogat este cel care se mulțumește cu cele absolut necesare. Lacomul de averi nu se bucură niciodată de cele pe care le are, ci se mâhnește pentru cele care îi lipsesc.”

***

„Nimic din lucrurile omenești nu ar fi existat dacă la orice lucru pe care l-am fi întreprins ne-am fi gândit la nereușită. Deoarece întotdeauna lângă cultivarea pământului se află nerodirea, lângă afacerile negustorești, paguba, lângă căsătorie, văduvia, lângă educația copiilor, lipsa lor. Cu toate acestea, pe toate le întreprindem și ne sprijinim pe cele mai bune nădejdi încredințând săvârșirea lor lui Dumnezeu, Care rânduiește toate lucrurile noastre.”

***

„Apleacă-te asupra mormintelor și vom vedea dacă vei putea deosebi cine este robul și cine stăpânul; cine este săracul și cine bogatul. Deosebește, dacă poți, pe cel întemnițat de împărat, pe cel puternic de cel slab, pe cel frumos de cel urât. Așadar, dacă îți vei aduce aminte de sfârșitul de obște, nu te vei mândri niciodată.”

(Extras din „Picături de înțelepciune”, (trad. din limba greacă de ieroschim. Ștefan Nuțescu), Edit. Evanghelismos, București, 2007, pp. 9-12)

„Timpul nu e ultima realitate!”

„Dacă timpul ar fi singura formă de existenţă, învăluită din toate părţile de moarte, atunci n-ai putea spera nimic cu adevărat. Căci speranţele pentru scurte plăceri viitoare, care trec, nu merită acest titlu. „Nu spera şi nu ai teamă” ar fi cel mai înţelept sfat ce s-ar putea da omului. Anticipează moartea de acum, fă-te apatic faţă de toate, dacă în curând nu ne aşteaptă altceva decât nimicul! Sau îneacă-ţi gândurile acestea neplăcute în zgomotul petrecerii, în uitarea ameţelii alcoolice şi în paroxismul simţurilor periferice dezlănţuite!

Dar nu, timpul nu e ultima realitate! Timpul e numai o fază a vieţii. E faţa exterioară, faţa lumii căzute din regiunea trăirii spirituale. Omul capabil de viaţă spirituală simte mai puţin timpul. Fiecare ştie din experienţă că ceasurile fericite nu se observă când trec. Dimpotrivă, suferinţele puternice se experiază ca timp foarte lung, mai lung decât timpul matematic. Timpul se măsoară cu două măsuri: cu trăirea internă şi cu unitatea matematică, iar legătura dintre aceste două forme ale timpului este foarte laxă. O oră de timp matematic poate fi experiată uneori ca ceasuri întregi, iar alteori, ca un moment, sau pur şi simplu nu se observă. Aceasta înseamnă că veşnicia străbate în timp, invadează în el şi determină curgerea lui.”

(Fragment din: Pr. Dumitru Stăniloae, „Un an nou”, Telegraful Român, an LXXXIII, nr. 1, 1 ian. 1935, p.1)

„Omul nici nu ştie ce-i este de folos, fără lumina lui Dumnezeu”

„Omul nu poate face cele ale omului, pentru că nu se poate elibera de puterile vrăjmaşului fără ajutorul lui Dumnezeu. El nici nu ştie ce-i este de folos fără lumina lui Dumnezeu. De aceea, voia omului în ea însăşi nu ştie ce are de făcut spre folosul lui. De aceea se roagă omul lui Dumnezeu să-i descopere voia Lui, ca să ştie ce să facă în interesul său. Omul nu cunoaşte prin el însuşi nici răutatea ca e de la diavol şi că e răutate. El crede, în mândria lui, că tot ce voieşte el, supunându-se ispitelor egoieste, este bun.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 282 la Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, Filocalia XII, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 133)

„Numai când ai ajuns să guşti dulceaţa celor bune ţi se descoperă urâţenia în care trăiai”

„Numai când ai ajuns să cunoşti cele bune cunoşti cu adevărat cele rele, opuse lor, în care te-ai complăcut. Căci, până n-ai ajuns să recunoşti cele bune prin osteneala pentru ele, nu cunoşti urâţenia celor rele în care ai trăit. Ai crezut că ele sunt bune. În zadar îţi spuneau alţii că sunt rele. Nu-i credeai. Despre ele tu aveai părerea ta. Şi nu erau mulţi care îndrăzneau să-ţi spună că sunt rele. Trăiai deci în întuneric. Deşi vedeai răul pe care-l făceai atunci altora prin faptele tale, nu-ţi păsa. Căci îi dispreţuiai pe aceia. Socoteai că numai tu ai importanţă. Privirea ţi se lărgeşte şi vezi şi valoarea altora când ai părăsit faptele egoiste. Numai când ai ajuns să guşti dulceaţa şi lărgimea celor bune ţi se descoperă urâţenia şi îngustimea celor rele în care trăiai. O comparaţie reală între cele două moduri de viaţă nu poate face decât cel ridicat la modul de viaţă cel bun. De aceea, cel ce s-a ridicat la cele bune luptă în mod hotărât să nu recadă în cele rele.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 303 la Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, Filocalia XII, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 145)

Dumnezeu îngăduie genocidul în Vechiul Testament?

Gânduri simple despre pasaje grele.

„Astfel, zise Domnul oştirilor: Adusu-Mi-am aminte de cele ce a făcut Amalec lui Israel, cum i s-a împotrivit în cale, când venea din Egipt. Mergi acum şi bate pe Amalec şi pe Ierim şi nimiceşte toate ale lui. Să nu-i cruţi, ci să dai morţii de la bărbat până la femeie, de la tânăr până la pruncul de sân, de la bou la oaie, de la cămilă până la asin” (I Regi 15, 2-3).

„Ei au luptat împotriva Madianului, după cum Domnul poruncise lui Moise, şi au ucis toată partea bărbătească… Iar poporul lui Israel a luat ostatice pe femeile madianiţilor şi pe cei mici, şi au luat ca pradă toate vitele, turmele şi bunurile lor. Toate cetăţile în care au trăit şi toate ocoalele au fost arse, şi au furat toată prada, atât omului cât şi fiarei. Moise le-a zis: Pentru ce aţi lăsat vii toate femeile? Căci ele, după sfatul lui Valaam, au făcut pe fii lui Israel să se abată de la cuvântul Domnului, pentru Peor, pentru care a venit pedeapsa asupra obştii Domnului. Ucideţi dar toţi copiii de parte bărbătească şi toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideţi-le. Iar pe fetele care n-au cunoscut bărbat, lăsaţi-le pe toate vii pentru voi” (Numeri 31, 7, 9-11, 15-18).

Pasajele precum cele de mai sus, au făcut pentru mult timp cărţile istorice ale Vechiului Testament o piatră de poticnire pentru credincioşi şi un motiv ridicol pentru necredincioşi, pentru care „Dumnezeu care îngăduie genocidul în Vechiul Testament” a devenit un fel de îndemn în luptă.

Mulţi încearcă să se distanţeze de aceste pasaje care se repetă: „Asta a fost în Vechiul Testament, iar acum îl avem pe cel Nou.” Nu numai că aceasta este o eschivare, dar implicaţiile sale sunt eretice. Nu există un Dumnezeu în Vechiul Testament şi un Altul în cel Nou. Dumnezeu este Unul. Mai mult decât atât, în timp ce trecerea de la Vechiul la Noul Testament semnifică o schimbare în relaţia omului cu Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi rămâne neschimbat „Dumnezeu nu este ca omul, ca să-L minţi, nici ca fiul omului, ca să-I pară rău” (Numeri 23, 19) şi „în El nu este schimbare sau umbră de mutare ” (Iacov 1, 17). În consecinţă, în timp ce Dumnezeu a acţionat diferit cu poporul Său în Vechiul Testament, condescendent la slăbiciunea lor şi la cunoştinţele limitate, treptat, îi duce la o mai bună înţelegere, El este tot acelaşi Unul Dumnezeu pe care Îl întâlnim în Noul Testament. Atunci, dacă în fața cuiva care condamnă pe Dumnezeu pentru nedreptate în Vechiul Testament, arătăm spre Noul Testament am rezolvat nimic.

Mai degrabă decât ignorarea acestor pasaje, o a doua posibilitate, bazată pe învățătura Sfinţilor Părinţi, este interpretarea simbolurilor. Porunca de sacrificare a duşmanilor noştri trebuie înţeleasă ca un îndemn de a da morții păcatele noastre, dintre care bărbaţii, femeile, copiii, sugarii, boul, oaia şi aşa mai departe reprezintă forme şi stadii diferite ale lor. De exemplu, atunci când psalmistul spune babilonienilor: „Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalmi 136, 9), Părinţii înţeleg că acesta este un îndemn să distrugem tot păcatul, indiferent cât de mic ar fi. La fel cum un copil devine adult, aşa şi ispitele minore devin copleşitoare dacă nu le lovim de Piatra, care este Hristos. Acest lucru este cu siguranţă modul în care ar trebui să citim Vechiul Testament, ca şi creştini. Cu toate acestea, în timp ce o astfel de interpretare explică versete ca cel din psalmist, cărţile istorice sunt numite astfel pentru că evenimentele descrise au avut loc. Astfel, în timp ce simbolismul le oferă ceea ce pentru noi are însemnătate astăzi, întrebarea rămâne: cum putem pune împreună aceste evenimente cu „Dumnezeu care este iubire”?

Ceea ce trebuie amintit, mai întâi de toate, este faptul că Vechiul Testament este o lucrare teologică cu scop profetic. Nu numai textul Vechiului Testament conţine o viziune profetică, dar chiar şi ţelul, existenţa şi viaţa poporului ales aveau caracter de profeţie. De exemplu, perioada de robie a poporului evreu în Egipt reprezintă căderea în păcat a umanităţii, scăparea lor de la moarte prin sângele mieilor reprezintă mântuirea oamenilor prin sângele lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu aflat pe Cruce, eliberarea de sub faraon trecând prin apele Mării Roşii înseamnă propria noastră eliberare din tirania diavolului prin Sfântul Botez şi aşa mai departe. Mulţi oameni iau în derâdere unele interdicţii aparent bizare sau fără sens precum nepermiterea purtării hainelor din fibre amestecate, „Legea Mea să o păziţi; vitele tale să nu le faci să se împreune cu alt soi; ogorul tău să nu-l semeni deodată cu două feluri de seminţe; cu haină ţesută din felurite torturi, de lână şi de în, să nu te îmbraci” (Levitic 19, 19) sau interzicerea mâncării anumitor feluri de carne: „De acestea să vă îngreţoşaţi, carnea lor să n-o mâncaţi şi de stârvurile lor să vă îngreţoşaţi” ( Levitic 11), pe care le găsesc în Legea lui Moise, codul după care este guvernată viaţa lui Israel.

Ceea ce oamenii aceştia nu reuşesc să înțeleagă, este că trebuie să gândească la ele ca la o profeţie. Fiecare gest al poporului lui Dumnezeu, până la hainele ce ei le purtau şi la modul cum îşi prindeau părul, avea în sine ceva profetic. Găsim un exemplu perfect în Cartea lui Iezechiel, unde sfântului profet i s-a poruncit să stea culcat pe partea stângă timp de 390 de zile, pentru a prezice asediul Ierusalimului: „După aceea să te culci pe partea stângă, punând pe ea nelegiuirile casei lui Israel, şi vei purta nelegiuirile ei atâtea zile, cât vei sta culcat pe partea stângă” (Iezechiel 4, 4) sau în Cartea lui Osea, unde acesta a trebuit să ia de soţie o prostituată, pe Gomer, ca să prevestească adulterul pe care fii lui Israel îl săvârșeau faţă de Dumnezeu prin nestatornicia lor. Este posibil ca cele mai delicate părţi ale Legii lui Moise să fie cele referitoare la pedeapsa capitală, care era aplicată nu doar în caz de ucidere, dar şi pentru cei care săvârşeau delicte vrednice de dispreţ precum batjocorirea părinţilor, relaţiile homosexuale: „De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor asupra lor este” (Levitic 20,13), vrăjitoria: „Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască!” (Ieşire 22, 18), munca în timpul Sabatului. „Şase zile să lucraţi, iar ziua a şaptea să fie sfântă pentru voi, zi de odihnă, odihna Domnului; tot cel ce va lucra în ziua aceea va fi omorât” (Ieşire 35.2) sau blasfemia. „Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat; toată obştea să-l ucidă cu pietre. Sau străinul, sau băştinaşul, de va huli numele Domnului, să fie omorât” (Levitic 24, 16). Acestea trebuiesc, de asemenea, înţelese din perspectiva profeţiei Legii dar şi din lumina celor care au trăit după aceasta.

Nu ar trebui să uităm că o mare parte din Legea Vechiului Testament, împreună cu pedepsele, existau deja în legea tribului semit. Astfel a răspuns Mântuitorul celor care l-au întrebat despre divorţ: „Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsați pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa” (Matei 19, 8). Atunci, Dumnezeu, nu a schimbat întru totul practicile, ci doar le-a insuflat noi înţelesuri, permiţându-le să existe în continuare de dragul profeţiei. „Pentru că plata păcatului este moartea,” ne spune Sfântul Pavel, „iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6,13). Prin căderea lui Adam, moartea a pășit în lume „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor” (Corinteni 15,21) iar Domnul nostru Iisus Hristos ne-a eliberat din ghearele morţii prin slăvita Sa moarte şi înviere, cu moartea pe moarte călcând. Necesitatea pedepsei capitale din Legea lui Moise este, în primul rând, profetică şi teologică, făcând şi mai prezentă legătura dintre păcat – adică abaterea de la Dumnezeu, care înseamnă Viaţa şi moarte. Acest lucru este scos în evidenţă prin faptul că, în tradiţia iudaică, Sinedriul care punea problema pedepsei cu moarte de mai mult de o dată în decursul a şapte ani, era considerat unul „sângeros”, astfel punctându-se raritatea punerii în practică a acestei pedepse.

Revenind la întrebarea legată de genocid. Deşi, destul de diferită de problema pedepsei capitale, trebuie să înţelegem sinteza dintre realitatea istorică, profeţia şi teologia, precum şi reorientarea scopului. În cazul cărţilor istorice, ceea ce vedem sunt descrieri ale poporului evreu aflat în conflict cu duşmanii lor şi realităţile războiului în epoca fierului din Orientul Apropiat, spuse dintr-o perspectivă teologică, dând un sens profetic unui act convenţional de război. Pe întregul Sfintei Scripturi vedem faptele rele ale oamenilor care sunt folosite de Dumnezeu pentru a servi unui scop mai bun. Acest lucru nu vrea să spună că Dumnezeu a voit răul, ci mai degrabă că, odată ce răul a fost comis, Dumnezeu, aşa cum face de obicei, a transformat răul în ceva bun. De asemenea, aici, realităţile înspăimântătoare ale războiului ne sunt prezentate ca o imagine a propriei lupte spirituale, transformând aceste poveşti într-o sursă a edificării noastre duhovnicești. În acest context, se pare că, în timp ce citim descrierile războiului ca evenimente istorice, cuvintele „aşa vorbeşte Domnul” şi înţelesurile sancţiunii divine şi îndemnul, nu se aplică la lupta lor, ci la a noastră. Ceea ce vedem în aceste cărţi nu este Dumnezeu care le spune izraeliților: „Omorâţi-vă vrăjmaşii” ci, mai degrabă Dumnezeu spunându-ne: „Aşa cum izraeliții şi-au învins duşmanii, faceţi şi voi la fel cu inamicii voştri spirituali. Pentru că nu au lăsat pe nimeni în viaţă, nici măcar pe nou-născuţi, nu lăsaţi păcatul să rămână în viaţă, oricât de mic ar părea.”

Atunci, cheia înţelegerii acestor pasaje, este să recunoaştem că sunt atât istorice cât şi teologice. Nici să abandonăm adevărul istoric în favoarea purului simbolism, nici să impunem textului teologic o rigiditate conferită de un document istoric comun, ci pur şi simplu citind Scriptura ca Scriptură. (ipodiac. Kristian Akselberg)

• Pemptousia: Fótis Kóntoglou/ Rasa si barba

Multe s-au scris despre rasele şi bărbile clericilor. Cea mai mare parte a celor care nu le suferă sunt cei ce vor să se arate spirite moderne şi libere. Toţi aceştia sunt oameni “practici” , care judecă religia după mintea lor practică şi prozaică, ori religia creştină nu prea are nimic de-a face cu minţile practice, fiind cea mai profundă poezie, abisul poeziei. Neşansa Bisericii noastre îşi are obârşia, după părerea mea, în faptul că îi lipsesc tocmai sufletele poetice, poetice în sensul cel mai pragmatic al cuvântului, şi s-a umplut de “oameni practici”, adică de uscăciune.

Staţi şi judecaţi cu mintea voastră şi întrebaţi-vă ce treabă au aceşti “oameni practici şi pozitivi”, aşa zişi mintoşi şi deştepţi, cu Hristos, Cel care a rostit următoarele cuvinte: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Mt. 18, 3); Iar voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu fiţi îngrijoraţi (Lc. 12, 29); Eu însă vă spun vouă: nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt (Mt. 5, 39); Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Mt. 5, 11); Iubiţi pe vrăjmaşii voştri (Lc. 6, 27, Mt. 5, 44); Nu vă adunaţi comori pe pământ (Mt. 6, 19); Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află (Mt. 7, 13); Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor (Lc. 9, 60, Mt. 8, 22); N-am venit să aduc pace, ci sabie (Mt. 10, 34); Împărăţia cerurilor se ia cu sila şi cei ce se zoresc pun mâna pe ea (Mt. 11, 12).

Ce legătură ar putea să aibă aceste lucruri şi încă multe altele pe care le-a zis Hristos, cu mintea practică? Mintea practică caută să afle care este interesul şi utilitatea pentru viaţa materială şi pentru siguranţa proprie. Ea nu poate zbura liberă acolo unde-o cheamă Hristos. O religie care predică nişte lucruri care sunt cu totul anapoda faţă de ceea ce simte mintea practică, poate fi ea pentru oameni practici? Cum să poată admite omul practic că nu îi este deloc de folos să dobândească chiar şi lumea întreagă? Cum ar putea acest om pozitiv să jertfească toate cele palpabile ale lumii acesteia pentru a vâna nălucile vieţii viitoare? Cei ce se zoresc pun mâna pe Împărăţia cerurilor, zice Hristos (cf. Mt. 11, 12). Poate să fie zorit omul practic, care pe toate le cântăreşte şi nu se aruncă în primejdie? Oameni practici au fost fariseii, romanii, chiar şi Iuda, care avea atâta grijă de băierile pungii. Omul practic nu poate să nu fie suspicios, viclean, iar Hristos le-a spus-o iudeilor: „cum puteţi să grăiţi cele bune, odată ce sunteţi răi?” (Mt. 12, 34); samarineanca nu înţelegea ce-i zicea Hristos pentru că mintea ei era practică; atunci când îi vorbea de „apa cea vie, curgătoare spre viaţă veşnică” (In. 4, 11, 14) ea înţelegea apa firească, şi era interesată „să nu mai înseteze, nici să mai vină aici să scoată [cu găleata]” (cf. In. 4, 15).

Practici erau şi evreii Vechiului Testament, dedicaţi interesului lumesc, de aceea au şi priceput „făgăduinţele” ca fiind materiale, conforme cu cugetarea lor materială…

Astfel, oamenii practici, care sunt şi frivoli, văd şi judecă chestiunile religioase prin prisma utilitarismului în care funcţionează mintea lor. Astfel, aceştia iubesc inovaţiile în cult şi în toate aspectele bisericeşti. Ei vor scurtarea slujbelor, acordă o deosebită importanţă scaunelor din biserică, ordinii exterioare şi curăţeniei, caută sincronizarea cultului cu muzica europeană, cu pictura naturalistă, urmăresc schimbarea a orişice este bazat pe tradiţie, abrogarea rânduielilor etc., ajungând până la schimbarea înfăţişării exterioare a clericilor.

După părerea lor, rasa trebuie să dispară, iar preotul să poarte pantaloni şi sacou, la fel ca toţi bărbaţii, să-şi tundă pletele şi barba şi să-şi radă musteţele, ca să fie „curaţi”. Vedeţi, oamenii practici poartă mare grijă, după cum am mai spus, „de partea cea dinafară a paharului şi a blidului” (cf. Mt. 23, 25-26). Aşadar, după indicaţiile lor înţelepte şi adânci, nu ar trebui să fie delăsători şi soioşi ca Sfântul Ioan, ca Sfântul Antonie, ca Sfântul Ioan Hrisostom, ca Sfântul Cosma Etolianul, ci ar trebui să-şi facă baia regulat, să se bărbierească des şi să se parfumeze, la fel ca cetăţenii contemporani, ca gangsterii, ca escrocii, ca cei ce umblă pe la party-uri, pe la curse ori pe plajă.

Am scris de mai multe ori despre „îmbrăcămintea clericilor” şi despre înfăţişarea lor exterioară, îndeosebi din cauza acelora care, moderni şi „practici”, nu prea se dau în vând după „îmbrăcămintea anacronică şi barbară” şi după „urâţenia pletelor şi bărbilor” (câtă sensibilitate şi bun gust!). Nu vreau să mai scriu iarăşi cele ce le-am scris odată, luaând apărarea înfăţişării exterioare a clericilor noştri din punct de vedere al tradiţiei. Numai atât aş vrea să mai spun acum, în legătură cu tradiţia vestimentară a clerului: gândiţi-vă dacă va mai rămâne ceva grecesc în momentul în care preotul îşi va face apariţia în sat în sacou şi pantaloni, cu cravată şi pălărie de fetru, bărbierit şi chelit, aşa cum sunt mulţi dintre cei care se întorc din străinătate; ba se vor scârbi să vadă cefe rase, bărbii precum ouăle, guşi, expresii de bancher sau de operatori de cinematograf, gesturi şi voci de la piaţă etc.

Vreau să spun numai câteva cuvinte despre rasă şi despre barbă, „din punct de vedere estetic” după cum spun esteticienii, pentru că modernii care tună şi fulgeră împotriva acestora spun că sunt scârbiţi de urâţenia rasei şi a bărbii şi că toate câte le spun ei, le zic în numele „bunului gust.”

Mai întâi de toate care este bunul gust în privinţa celor bisericeşti şi religioase? Întru acestea nu există un „bun gust” plăcut lumii, ci este bun şi frumos ceea ce este decent şi respectabil, ceea ce este cuviincios din punct de vedere al valorii duhovniceşti a preotului. La fel după cum forma celorlalte lucruri care au legătură cu biserica, clădiri, icoane, cântări, vase, cărţi, sunt făcute în aşa fel încât să înalţe mintea şi inima credinciosului spre lumea duhovnicească, ca şi cum ar fi sfinte simboluri şi aduceri aminte de cuvântul lui Dumnezeu, „ridicătoare” de la lumea materială şi stricăcioasă spre lumea duhovnicească şi nestricăcioasă a împărăţiei cerurilor, la fel şi îmbrăcămintea şi înfăţişarea preoţilor trebuie să-şi aibă valoarea lor duhovnicească. Încă din antichitate, dinainte de Hristos, oracolele, profetesele aveau îmbrăcăminte deosebită, iar bărbaţii aveau barbă şi plete, tocmai pentru a întări prin înfăţişare autoritatea spirituală. Grecii antici apreciau această înfăţişare şi arătau o atenţie deosebită pentru cele pe care creştinii libertini şi practici, în gândirea lor pozitivă, le consideră „fără importanţă şi secundare”. Totuşi, nu cred ei că dacă ar lua un leu, în starea lui naturală, pe care Dumnezeu l-a împodobit cu mândreţe de coamă, şi l-ar tunde, n-ar ajunge precum o javră de câine? Nici măcar un astfel de exemplu practic nu iau în seamă aceşti domni „practici”? Astfel de capete nu pricep nici dacă le-ar da cineva o mie de exemple pe aceeaşi temă.

După cum am spus şi mai sus, să cercetăm lucrurile şi din punctul de vedere „estetic”, pentru că acum, de curând moderniştii „practici” au adus chestiunea rasei şi a bărbii pe terenul esteticii, dar poate tocmai pentru că epoca noastră e caracterizată de prost gust, de aceea şi dă multă atenţie subiectului „esteticii” şi „bunului gust”.

Mi-ar place să scriu o carte care să aibă titlul „Prostul gust vorbind despre estetică”. Şi, bineînţeles, s-o scriu în katharévousa [limba greacă cultă, n. tr.], ca să fie acceptată de aceia care mi-au dat motiv să o scriu.

Întrebare: Cine sunt, aşadar, cei care au oroare de rasă şi de preoţii purtători de barbă, în numele esteticii?

Răspuns: De regulă, sunt oamenii cu cel mai prost gust, care n-au nici o legătură cu arta, nici cu obişnuitul bun simţ estetic. Intraţi în casele şi în birourilor lor şi o să vă ia groaza. Arhitectură, mobilă, icoane, cărţi, vaze, candelabre, toate te îndeamnă să ieşi afară. Cea mai puternică impresie îţi face câte un tablou mizerabil, având o ramă şi mai mizerabilă, agăţat fie deasupra biroului, fie deasupra patului, având drept subiect pe Dulcele Iisus plin de zaharină, cu acel surâs pe care fotografii îl cer clienţilor lor aflaţi cu reflectorul în ochi, cu părul de parcă ar fi fost pus pe bigudiuri la coafor şi cu atitudine de cinema etc. Idealul lor este reprezentat de o litografie de doi bani, ce cunoaşte o mare circulaţie, care-l prezintă pe Hristos ca pe un „star” de Hollywood, sau de o altă şandrama plastică, Hristos cu copiii, vrednică de gusturile unei doici, precum şi altele asemenea, ce se găsesc atârnate prin magazinele de rame. În ciuda acestei situaţii vrednice de milă, au curajul de a face pe profesorii de estetică şi de a se plânge de urâţenia bărbilor, în numele înaltei estetici.

***

Oriunde mi se-ntâmplă să întâlnesc vreun părinte, mai ales dacă are o bună înfăţişare, mă opresc şi îl admir pentru măreţia lui, pentru autoritatea [ce-o inspiră], precum şi pentru buna cuviinţă pe care o are înfăţişarea lui, dar şi pentru încrederea şi prestanţa îmbrăcămintei. Sfânt chip! Şi ce pitorească este această înfăţişare. Sunt pictor, ochiul meu exersat să caute frumosul şi nu numai că nu-i găseşte vreo meteahnă, dar o şi admiră. Dar gândiţi-vă că există unii, pe deasupra şi teologi, dintre cei care-şi rad mutrele, care o găsesc „inestetică”. Inestetic erau şi Homer, magul Tiresias, Mentor, Ahile cel cu părul negru şi creţ, Temistokle, Sfântul Vasile, Sfântul Lucian – pe care văzându-l, durul Diocleţian şi-a pierdut cumpătul –, Sfântul Nicolae, Constantin Paleologul, Athanasie Diacul, Papafléssa, Isaia din Salona, iar în cele din urmă, cred că şi leul cu coamă naturală este, de fapt, inestetic; poate că frumos înseamnă să fii chel, la fel ca berbecul tuns şi de nerecunoscut, cu picioare strâmbe şi gât de găină, numai bărbiţa a rămas de el. Doamne fereşte de mai rău! Unde nu poate ajunge omul din aroganţa de a părea europenizat. Noi, care mai ştim ceva artă, avem acest sentiment, în vreme ce neciopliţii fără gusturi „deplâng aspectul şleampăt şi barbar al clericilor”! Tocmai ei, ai căror ochi vor să le vadă pe toate „tunse, rase şi frezate” !

Dar şi urât de-ar fi preotul, de se-mbracă în rasa lui se înfăţişează cuviincios, nu ca atunci când ar purta sacou şi pantaloni: barba şi pletele ascund părţile urâte ale capului, guşa, ceafa, buzele, fălcile grase. Şi-şi mai pune şi camilafca, care este un acoperământ minunat, ba încă şi acoperământul de peste camilafcă… Astfel, dacă trupul clericului are cusururi, acestea sunt ascunse şi transformate de rasă: burta, picioarele strâmbe, mâinile lungi, gârbovirea etc. Toate se îmbracă întru cuviinţă şi nobleţe duhovnicească, nu precum în hainele strâmte şi strânse pe talie ale catolicilor, cloş sau plisate. Preoţii noştri sunt ca nişte nobili duhovniceşti. Slavă Ţie, Doamne, că încă mai vedem astfel de figuri biblice, în acest veac al monotoniei, al uniformităţii şi al platitudinilor anti-duhovniceşti! Pe de altă parte, şi noi care nu dispreţuim pletele şi rasa, adesea vorbim cu un entuziasm copilăresc de anumite „figuri biblice”.

Faptul că barba împodobeşte o faţă sfântă şi îi dă bună-cuviinţă şi valoare duhovnicească, este vădit, printre altele de statuia lui Moise a lui Michelangelo (scriu asta pentru occidentalizanţi). Dacă, după tradiţia veche, Moise era reprezentat spân, cu câteva fire rare pe bărbie, Michelangelo, artist catolic, ce vedea în jurul lui numai prelaţi bărbieriţi, îl reproduce cu barbă lungă şi încâlcită şi cu pleată creaţă, ca să dea un caracter supraomenesc şi ieratic, la fel ca altor figuri patriarhale ale Sfintei Scripturi.

Un preot, cunoscut de-al meu, călătorind acum câţiva ani în Siria şi în Liban, mi-a povestit despre un arhimandrit sirian care auzise de la Patriarhul Antiohiei ce-i spusese acestuia regele Abdullah: „Voi, ortodocşii, aveţi în înfăţişarea voastră ceva ce ne face, pe noi, musulmanii, să vă respectăm. Pe când preoţii franci ni se par nişte agenţi secreţi”. Dar chiar şi unii preoţi de-ai noştri care au călătorit în ţările creştine ale Europei şi Americii, purtând rasă şi barbă, după cum fac ruşii, au fost întâmpinaţi cu respect de localnici, pe când preoţilor tunşi şi îmbrăcaţi frânceşte nu le-au arătat nici un respect, precum unor oameni non-religioşi. Mulţi străini mi-au accentuat treaba asta, de aceea şi Biserica noastră ce trimite preoţi în parohiile apusene, a scăzut în ochii lor. Pe de altă parte, costumul şi cravata influenţează foarte mult ethosul clericilor noştri care le poartă.

Un preot cucernic, cunoscut de-al meu, îmi povestea că seara, atunci când îşi scoate rasa să se culce, mai că nu se recunoaşte pe sine, şi crede că dumnezeiescul har, pe care-l simte asupra lui atunci când o poartă, pleacă de la el.

Aşa cum ofiţerul sau poliţistul ce slujeşte autorităţii pământeşti poartă uniformă pentru a fi recunoscut, la fel şi clericul, ba chiar mai cu deosebire, pentru că slujeşte autoritatea cerească, trebuie să-şi poarte uniforma sa, iar nu să se ruşineze de ea, aşa cum fac cei care nu doresc rasa. Dacă le vom scoate preoţilor sfintele lor veşminte şi le vom da pe cele laice, veţi vedea ce bătaie de joc vor pătimi din partea celor neîmbisericiţi, mai ales la ţară, pentru că rasa le este ca un scut.

De aceea, cum, Doamne fereşte, să apară popa-n sat în pantaloni şi cravată, iar vara cu mâneci scurte? Ce ne norocire! Ce pierzanie! Cum ar mai rezista Grecia atunci? Toate se vor destrăma. Preotul de la ţară este un simbol religios şi naţional, chiar de-ar fi analfabet sau necioplit. Rasa aduce aminte poporului de istoria lui, de jertfele lui, de durerile lui, de bucuriile lui, de aceea rasa-l încălzeşte, îi dă minte, credinţă, încredere şi dragoste.

Mitropoliţi şi arhierei ai Patriarhiei Ecumenice îmbrăcaţi în propusa ţinută civilă:
1. Ep. Agathanghelos de Eleea
2. Mitr. Ghermanos de Sardes
3. Mitr. Dorotheos de Laodiceea
4. Pr. Symeon Pangalos
5. Arhim. Ghervasios
6. Mitr. Ghermanos de Avydos

Cei ce vor să interzică rasa şi să modernizeze înfăţişarea arhaică a preotului s-au gândit bine la ceea ce cer? Să-i întrebe pe grecii emigraţi ce bucurie şi ce străpungere simt atunci când văd, în ţările în care văd, vreun preot de-al nostru cu barbă şi cu rasă. Scria un diacon evlavios undeva că a primit o scrisoare de la un cunoscut de-al său, preot tânăr, căsătorit, ce slujea în Tasmania, cu următoarele rânduri: „cel mai mulţumitor este faptul că am reuşit să-mi păstrez rasa şi barba, şi astfel primesc tot respectul şi multă cinste din partea conaţionalilor mei din Tasmania”.

Dar să ne reîntoarcem la aceia care nu pot să rabde rasa şi barba preoţilor, din cauza educaţiei lor „estetice”.

[…]

INTEGRAL LA SURSA