CUM NE MODIFICA INTERNETUL MINTEA SI CUM AFECTEAZA PERFORMANTELE SCOLARE [si Video]
Experienţa unui jurnalist american despre efectele Internetului asupra minţii umane
“Însuşi modul in care imi funcţiona creierul părea să se schimbe”
Familia Ortodoxa nr. 8
Nicholas Carr este un jurnalist american, însă nu unul oarecare. Spre deosebire de mulţi colegi de breaslă, impresionează printr-o vastă erudiţie, pe care şi-a demonstrat-o din plin în cărţile pe care le semnează despre efectele Internetului asupra minţii umane, cât şi în articolele sale publicate în câteva dintre cele mai prestigioase ziare americane, precum New York Times, Financial Times sau The Guardian.
Iată cum îşi descrie într-una din cărţile sale[1] o experienţă pe care probabil am avut-o cei mai mulţi dintre noi, numai că poate nu i-am înţeles cauzele în profunzime…
“În ultimii ani, am mereu o senzaţie neplăcută, ca şi cum cineva sau ceva ar încerca să-mi modifice traseele neuronale, reprogramându-mi memoria. Nu-mi pierd memoria – pe cât îmi pot da seama – însă ea se schimbă. Nu mai gândesc aşa cum gândeam înainte. Aceasta o simt cel mai intens atunci când citesc. Înainte mi-era uşor să mă scufund în lectura unei cărţi sau a unui articol lung. Mintea mea era prinsă în meandrele povestirii sau ale argumentaţiei, şi-mi petreceam ore în şir parcurgând fragmente lungi de proză. Acum aceasta mi se întâmplă doar rar. Concentrarea începe să se risipească după doar o pagină sau două. Devin agitat, pierd firul, încep să-mi caut altceva de facut. (…) Cititul atent, care înainte era ceva firesc, acum a devenit un chin.
Cred că ştiu ce se întâmplă. De mai mult de zece ani încoace, petrec mult timp pe Internet, căutând şi navigând, iar uneori adăugând la uriaşa bază de date a Internetului. (…) Chiar şi atunci când nu lucrez, cel mai probabil mă aflu scotocind prin stufărişul de date al Internetului – citind şi scriind e-mailuri, parcurgând titluri şi postări pe blog-uri, urmărind noutăţile de pe Facebook, uitându- mă la filmuleţe, descărcând muzică sau doar trecând uşor de la un link la altul.
Internetul a devenit pentru mine mediul informaţional bun la toate, conducta pentru majoritatea informaţiilor care îmi intră, prin văz şi auz, direct în minte. (…) Avantajele există. Însă vin cu un preţ. După cum sugera McLuhan, mijloacele media nu sunt doar canale de transmitere a informaţiei şi atât. Ele furnizează materialul pentru gândire, dar tot ele modelează şi procesul gândirii. Iar ceea ce se pare că îmi face Internetul este să îmi distrugă capacitatea de concentrare şi aprofundare. Fie că sunt sau nu online (conectat la Internet), mintea mea se aşteaptă să primească informaţiile în modul în care acestea sunt distribuite pe Internet: sub forma unui flux de particule ce se mişcă lent. (…) Poate că sunt o excepţie. Dar se pare că nu e aşa. Când pomenesc prietenilor mei de problemele pe care le întâmpin cu cititul, mulţi îmi mărturisesc că şi ei suferă de probleme asemănătoare. Cu cât utilizează mai mult Internetul, cu atât le vine mai greu să- şi păstreze concentrarea atunci când citesc un text mai lung. (…)
Mai mulţi dintre blogger-ii pe care-i urmăresc au menţionat şi ei acest fenomen. Scott Karp, care lucra înainte pentru o revistă, iar acum scrie un blog despre mediile informaţionale de pe Internet, mărturiseşte că a încetat cu totul să mai citească vreo carte. «Eram printre cei mai buni la literatură în liceu şi eram un devorator de cărţi», scrie el. «Ce s-a întâmplat oare?» Şi tot el speculează asupra unui răspuns: «Oare nu cumva motivul pentru care nu mai citesc decât de pe Internet se datorează atât de mult faptului că s-a schimbat modul în care citesc, adică încercând să caut ce-i mai uşor, cât şi faptului că s-a schimbat modul în care gândesc?»[2]
“Nu-mi pot convinge studenţii să mai citească o carte de la un cap la altul”
Bruce Friedman, care are un blog despre folosirea computerelor în medicină, a descris şi el modul în care Internetul îi alterează obiceiurile mentale. “Acum am pierdut aproape în totalitate capacitatea de a citi şi asimila un articol ceva mai lung, de pe Internet sau tipărit”, spunea el [3]. Patolog la Şcoala Medicală a Universităţii din Michigan, Friedman a extins comentariul de mai sus într-o convorbire telefonică pe care a purtat-o cu mine. Gândirea sa- îmi zicea el- a început să funcţioneze în manieră staccato[4], fiind o reflectare a modului în care parcurge în viteză scurte pasaje de text din multe surse de pe Internet. “Nu mai pot citi Război şi pace”, recunoştea el. “Mi-am pierdut capacitatea de a o face. Până şi o postare pe blog mai lungă de trei patru paragrafe mi se pare prea mare ca să o pot asimila. Trec superficial prin ea”. (…)
Pentru mulţi, până şi ideea de-a citi o carte a început să pară de modă veche, poate chiar puţin prostească – la fel cu a-ţi ţese singur cămăşile sau a-ţi tranşa singur carnea. (…) Într-o alocuţiune, Profesoara Katherine Hayles de la Universitatea Duke mărturisea: «Nu-mi pot convinge studenţii să mai citească o carte de la un cap la altul». Hayles predă engleza; studenţii despre care vorbeşte sunt studenţi la literatură. [Dacă de la studenţi în domenii teh nice te-ai mai putea aştepta la preocupări mai scăzute pentru citit, în schimb ca nici studenţii la Litere să nu mai poată citi o carte în întregime arată deja o tendinţă extrem de îngrijoră toare a societăţii contemporane- n.n.]
Oamenii folosesc Internetul în toate modurile posibile. Unii adoptă cu mult entuziasm cele mai noi tehnologii, ba chiar sunt dependenţi de ele. (…) Alţii nu se prea preocupă să deţină ultimul cuvânt în materie de tehnologie, dar cu toate acestea stau pe Internet mai toată vremea, butonând mereu la calculator, la laptop sau la telefonul mobil. Internetul a devenit ceva esenţial pentru profesie, pentru şcoală, pentru viaţa socială, şi adeseori pentru toate trei. (…) În doar douăzeci de ani de când programatorul software Tim Berners-Lee a scris codul de program pentru World Wide Web, Internetul a ajuns mediul cel mai uzual de comunicare şi informare. Proporţiile utilizării sale sunt fără precedent, chiar şi după standardele mass-media din secolul XX. Proporţiile influenţei sale sunt şi ele la fel de uriaşe. (…)
Se pare că am ajuns, după cum preconizase McLuhan, la un punct de cotitură important în istoria noastră intelectuală şi culturală, la un moment de tranziţie între două modalităţi de gândire foarte diferite. (…) Mintea tradiţională – calmă, concentrată, ne-distrasă – începe să fie dată la o parte de un nou gen de minte, care are nevoie să ia şi să dea cu ţârâita informaţii în izbucniri scurte, dezlânate, adesea suprapunându-se – şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. (…)
În ultimele cinci secole, de când tiparul inventat de Gutenberg a popularizat cititul cărţilor, mintea secvenţială, literară s-a situat în centrul arte lor, ştiinţelor şi societăţii. Pe cât de suplă, tot pe atât de subtilă a fost mintea imaginativă a Renaşterii, mintea raţionalistă a lluminismului, mintea inventivă a Revoluţiei Industriale, ba chiar şi mintea subversivă a Modernismului. Dar aceasta ar putea să devină în curând mintea trecutului”.[5]
“Deşi eram înconjurat de zeci de mii de cărţi” – scrie mai departe acelaşi N. Carr- “nu-mi amintesc să fi simţit vreodată anxietatea simptomatică pentru ceea ce se cunoaşte astăzi sub numele de «supraîncărcare informaţională>>. Era ceva calmant în reticenţa tuturor acelor cărţi, în dorinţa lor de a aştepta ani, chiar decenii până să vină cititorul potrivit să le ia din raft. «Nu te grăbi», îmi şopteau cărţile cu glasurile lor prăfuite. «Noi nu ne ducem nicăieri»”.[6]
“Internetul mă transforma intr-un soi de maşină de procesat date”
“Am lucrat ca scriitor independent” – îşi aminteşte Carr – “de la începutul secolului XXI, scriind mai ales despre tehnologie, şi ştiu bine că publicarea unui articol sau a unei cărţi era o treabă înceată, care cerea multă implicare şi era adeseori frustrantă. Munceai ca un rob la un manuscris, îl
trimiteai la un editor şi, presupunând că nu îţi venea înapoi însoţit de o notă de respingere, trecea prin mai multe faze de edi tare, verificare şi corectură. Produsul finit nu apărea decât săptămâni sau luni mai târziu. Iar dacă era o carte, se putea să fii nevoit să aştepţi mai mult de un an până să o vezi tipărită. În schimb, blog-urile au scurtcircuitat întregul mecanism tradiţional de publicare. Scrii ceva la calculator, incluzi câteva link-uri, apeşi pe butonul “Publicare” şi lucrarea ta este deja acolo [pe Internet- n.n.], imediat, ca să o poată vedea toată lumea. [Astăzi aşadar toată lumea poate publica orice. Din păcate, în acest fel se pierde foarte mult din calitatea şi profesiona lismul de până la apariţia Internetului.- n.n.]
Poţi, de asemenea, să primeşti ceva ce rar aveai parte în cazul scrisului tradiţional: răspunsuri directe de la cititori, sub forma comentariilor, sau a link-urilor dacă şi cititorii îşi au propriul blog. Simţeam asta ca pe ceva nou şi eliberator. Şi cititul de pe Internet mi se părea nou şi eliberator. Hyperlink-urile şi motoarele de căutare furnizau o resursă infinită de cuvinte pe ecran, alături de imagini, sunete şi filmuleţe. (…) O apăsare pe un link ducea la alte zeci şi sute. Primeam e-mail-uri noi în fiecare minut sau la două minute. Mi-am facut conturi pe reţele de socializare precum MySpace şi Facebook, Digg şi Twitter. Am renunţat să-mi reînnoiesc abonamentele la ziare şi reviste. Cui îi mai trebuiau? Până îmi soseau ediţiile tipărite, ude de rouă, simţeam că ştiam deja toate ştirile.
Undeva prin 2007 şarpele îndoielii s-a strecurat în paradisul meu informaţional. Am început să-mi dau seama că Internetul exercita asupra mea o influenţă mult mai puternică şi mai vastă decât avusese vreodată computerul meu pe vremea când nu aveam Internet. Şi nu era doar că petreceam atâta timp cu ochii în ecranul computerului! Şi nu era doar că atâtea obiceiuri mi se schimbau pe măsură ce deveneam tot mai dependent de site-urile şi de serviciile oferite de Internet! Ci însuşi modul în care îmi funcţiona creierul părea să se schimbe. Acela a fost momentul în care am început să mă îngrijorez pentru incapacitatea mea de a-mi mai concentra atenţia asupra unui singur lucru pe o perioadă mai mare de câteva minute.
La început am crezut că problema era un simptom al degradării minţii mele, aflate la o vârstă de mijloc. Însă mi-am dat seama că nu, creierul meu nu se afla doar în derivă. Era înfometat. Îmi cerea să fie hrănit, dar în felul în care-l hrănea Internetul- şi cu cât îl hrăneam mai mult, cu atât flămânzea mai mult. Chiar şi atunci când nu eram la calculator, tânjeam să-mi verific e-mail-ul, să apăs pe link-uri, să fac nişte căutări pe Google. Îmi doream să fiu conectat.
La fel cum Microsoft Word transformase într-un procesor uman de cuvinte, simţeam că Internetul mă transforma într-un soi de maşină de procesat datele de mare viteză, un fel de computer uman. Mi-era dor de creierul meu de altădată”[7]
Traducere şi adaptare: Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu
Note:
1 Nicholas Carr, The Shallows, Atlantic Books, 2010.
2 Scott Karp, The Evolution from Linear Thought to Networked Thought, Publishing 2.0 blog, 9 februarie 2008.
3 Bruce Friedman, How Google Is Changing Our Information-Seeking Behavior, Lab Sofi: News Blog, 6 februarie 2008.
4 Staccato este un ruvânt preluat în română din limba italiană, ce înseamnă sacadat.
5 Nicholas Carr, op. cit., pp. 5-10.
6 Nicholas Carr, op. cit., p. 12.
7 Nicholas Carr, op. cit., pp. 15-16.
***
EFECTELE INTERNETULUI ASUPRA ATENŢIEI, MEMORIEI, CONCENTRĂRII ŞI PERFORMANŢELOR ŞCOLARE (I)
Familia Ortodoxa nr. 6
Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu
Încă de acum două decenii, studiile au început să arate efectele dezastruoase pe care le poate avea asupra minţii umane Internetul folosit în exces. De atunci încoace s-au făcut zeci şi zeci de studii, toate arătând că, ori de câte ori intrăm online, pătrundem de fapt într-un mediu care promovează cititul în fugă, gânditul în grabă şi cu atenţia uşor de distras, precum şi învăţarea superficială.
Problema nu este neapărat că am avea cu toţii tendinţa de a folosi Internetul foarte des sau în mod obsesiv, ci faptul că Internetul este cel care oferă exact acel tip de stimuli senzoriali şi cognitivi (repetaţi, intenşi şi care creează dependenţă) despre care s-a dovedit că pot conduce la alterări puternice şi rapide ale circuitelor şi funcţiilor cerebrale.
În decursul unei zile, majoritatea dintre noi petrecem cel puţin o oră sau două pe Internet – uneori chiar mult mai mult de-atât –, iar în decursul acestui timp tindem să repetăm mereu aceleaşi acţiuni sau unele similare. Unele dintre acestea sunt cele fizice – scriem la tastatură, mişcăm de mouse şi îi apăsăm butonul stâng sau cel drept etc. Pe măsură ce realizăm aceste acţiuni, Internetul ne furnizează un set continuu de impulsuri către centrii corticali vizuali, somato-senzoriali şi auditivi. Internetul ne comandă atenţia cu mult mai multă insistenţă decât au făcut-o vreodată televizorul, radioul sau ziarul de dimineaţă. Iar problema este că Internetul ne acaparează atenţia doar ca să ne-o împrăştie.
În loc să ne concentrăm la informaţia care ni se transmite, atenţia ne zboară cu multă uşurinţă la orice altceva: la pâlpâirea monitorului, la imaginile şi culorile de pe site-ul respectiv, la zgomotele de afară etc. Distragerea continuă a atenţiei pe care o hrăneşte şi o încurajează Internetul este mult diferită de distragerile voite, temporare ale minţii atunci când cântărim o decizie. Mulţimea haotică de stimuli pe care îi oferă Internetul ne bombardează mintea, împiedicând-o să gândească profund şi creator. Creierele noastre se transformă pur şi simplu în unităţi de prelucrare a semnalelor, şi nimic mai mult![1]
Internetul: entuziasm fără acoperire
Nimeni nu s-a gândit însă la toate aceste aspecte atunci când s-a început să se introducă Internetul, cu mult entuziasm, în toate unităţile de învăţământ şi în toate domeniile de activitate. Mulţi învăţători şi profesori erau (şi mulţi încă mai sunt şi acum!) convinşi că învăţarea va fi mult stimulată de Internet şi de principiul pe care se bazează acesta: citirea informaţiilor sub formă de hypertext (text presărat cu link-uri – legături – către alte texte). Ei argumentau că hypertext-ul va întări capacitatea de gândire critică a elevilor, permiţându-le să vadă cu mai multă uşurinţă diverse situaţii, din mai multe puncte de vedere. Eliberaţi de constrângerile pe care le impune cuvântul tipărit, cititorii ar fi astfel capabili să facă tot felul de conexiuni de mare profunzime între diverse texte.
Însă cercetările în domeniu spun cu totul altceva. Descifrarea hypertext-ului îi încarcă substanţial din punct de vedere cognitiv pe cititori, slăbindu-le capacitatea de a înţelege şi de a reţine ceea ce citesc. Un studiu descoperea că persoanele care citeau informaţiile sub formă de hypertext începeau nu după multă vreme să devină distraţi, să clicheze pe diversele link-uri şi să treacă mereu de la o pagină de Internet la alta, în loc să rămână la aceeaşi pagină şi să o citească cu atenţie.
Un alt experiment arăta, de asemenea, că cei care citesc în format hypertext adeseori nu îşi mai pot aminti nici măcar ce anume au citit şi ce n-au citit. Într-un alt studiu, cercetătorii au împărţit în două un grup de persoane, punând fiecare subgrup să răspundă la o serie de întrebări cu ajutorul căutării printr-un set de documente. Un subgrup căuta prin documente electronice de tip hypertext (echivalent cu căutarea pe Internet), iar celălalt subgrup căuta prin documente scrise pe hârtie. Persoanele din cel de-al doilea grup, care au citit de pe foile de hârtie, au obţinut rezultate mult mai bune decât cele care au citit în format electronic[1].
Hypertext versus cuvânt tipărit: care este mai eficient?
De când hypertext-ul a ajuns pretutindeni, ca urmare a răspândirii Internetului, s-au înmulţit proporţional şi studiile care evidenţiază următorul fapt: cei ce citesc un text cu desfăşurare liniară (precum textul obişnuit dintr-o carte) înţeleg mai multe, reţin mai multe şi învaţă mai multe decât cei care citesc un text presărat cu link-uri, de pe Internet. Într-un experiment realizat de un alt grup de oameni de ştiinţă, aceştia i-au pus pe subiecţi să stea la calculator şi să facă o comparaţie a teoriilor cuprinse în două articole de pe Internet. Fiecare articol era alcătuit după aceeaşi structură şi fiecare avea trimiteri (link-uri) către celălalt articol, permiţându-i cititorului să treacă cu uşurinţă de la unul la altul pentru a compara teoriile cuprinse în cele două articole. Un alt grup de subiecţi a primit aceeaşi sarcină, însă de această dată articolele respective erau tipărite pe hârtie.
Cercetătorii au pornit de la ipoteza că cei care foloseau link-urile ar putea dobândi o înţelegere mai bogată a celor două teorii şi a diferenţelor dintre ele, în comparaţie cu cei care citeau paginile una câte una, de pe hârtie. Spre surprinderea lor, ipoteza de la care au pornit s-a dovedit a fi greşită. Subiecţii care au citit paginile de pe hârtie au avut un scor considerabil mai mare la chestionarul legat de textele citite decât aceia care clicau încoace şi încolo între pagini. Concluzia cercetătorilor a fost că link-urile constituie un factor ce împiedică învăţarea[2].
În cadrul unui alt studiu, doi oameni de ştiinţă canadieni au cerut unui grup de şaptezeci de persoane să citească o povestire scurtă. Grupul a fost împărţit în două: primul subgrup a citit povestirea în forma tradiţională de text tipărit pe hârtie; cel de-al doilea subgrup a citit textul în varianta cu link-uri, aşa cum se găseşte pe o pagină de Internet.
S-a constatat că celor care au citit în format hypertext le-a luat mai mult timp ca să citească povestirea; în plus, ei au fost mai confuzi şi nesiguri cu privire la ceea ce au citit. Trei sferturi dintre ei au afirmat că au întâmpinat dificultăţi în urmărirea textului – ceea ce s-a întâmplat doar cu unul din zece dintre cei care au citit textul pe hârtie. Unul dintre cei ce au citit în format hypertext se plângea: „Povestirea sărea de la un lucru la altul. Nu ştiu dacă era din vina hypertext-ului, dar după ce am urmat câteva link-uri, parcă dintr-odată povestirea nu mai curgea aşa cum trebuie, ci tot sărea la câte o idee nouă pe care nu reuşeam să o pricep”.
Aceiaşi cercetători au efectuat şi un al doilea test, de data aceasta folosind o povestire mult mai uşor de înţeles şi mai scurtă: „Păstrăvul” de Sean O’Faolain, însă cu acelaşi rezultat. Cei care au citit în format hypertext au acuzat mai multă confuzie în urmărirea textului, iar comentariile lor cu privire la subiectul povestirii au fost mult mai puţin detaliate şi mai puţin precise decât cele ale persoanelor care au citit textul de pe hârtie.
Concluzia cercetătorilor a fost că cititul de pe Internet descurajează cufundarea atentă şi profundă în lectură. Atenţia cititorilor – scriau ei – „a fost canalizată mai mult înspre hypertext şi funcţiile lui decât spre experienţa oferită de povestire”[3].
Cu alte cuvinte, potrivit comentariului analistului media Nicholas Carr, „însuşi mediul informaţional utilizat pentru a prezenta cuvintele a ascuns înţelesul cuvintelor”[4]. În numărul viitor vom vedea alte căi prin care Internetul ne poate distrage atenţia şi scădea puterea de concentrare, de memorare şi învăţare.
Note:
[1] Cf. Jean-François Rouet și Jarmo J. Levonen, Studying and Learning with Hypertext: Empirical Studies and Their Implications, Hypertext and Cognition, Erlbaum, 1996, pp. 16-20.
[2] Cf. D. S. Niederhauser, R. E. Reynolds, D. J. Salmen, P. Skolmoski, The Influence of Cognitive Load on Learning from Hypertext, Journal of Educational Computing Research, vol. 23, nr. 3, pp. 237-255, 2000.
[3] David S. Miall și Teresa Dobson, Reading Hypertext and the Experience of Literature, Journal of Digital Information, vol. 2, nr. 1, 13 august 2001.
[4] Nicholas Carr, The Shallows, Atlantic Books, 2010, p. 128.
Legaturi:
- AMPUTAREA AFECTIVA: consecinta folosirii excesive a calculatorului si mobilului/ ELECTRO-HIPERSENSIBILITATEA: noua boala provocata de expunerea la radiatiile telefoanelor si ale RETELELOR WI-FI
- Salvati copiii… de INTERNET, FACEBOOK si MONITOARE! (Studii internet & familie)
- COPILUL SI ECRANUL (de calculator, televizor s.a.): EFECTE DEVASTATOARE ASUPRA SANATATII FIZICE SI PSIHICE/ Dependenta de internet – posibila boala psihica/ CITIM COPIILOR POVESTI SAU LE PUNEM DESENE ANIMATE?
- ANXIETATEA, DEPRESIA SI DEPENDENTA in varianta web 2.0 (STUDII)/ Efectele stirilor si JOCURILOR VIOLENTE
- Atentie: cum ne poate innebuni Internetul? Efectele nebanuite ale dependentei de lumea virtuala/ CUM SE EXPLICA AGRESIVITATEA FORUMISTILOR?/ CV-ul, inlocuit de profilul online?
- COPILUL IN JUNGLA INTERNETULUI/ Interviu cu medicul Rodica Nanu: “TELEVIZORUL ESTE RAUFACATOR IN VIATA COPILULUI”. Sfaturi practice despre alaptarea si cresterea pruncilor/ PREMIEREA UNUI PROMOTOR AL INFANTICIDULUI (Stiri familie)
- ”ELEVII DIGITALI”: sau cum INDOBITOCESC tineretul noile tehnologii si internetul. ATENTIE, PARINTI… si nu numai!
- COPILARIA DIGITALA/ Retelele sociale: o forma de PORNOGRAFIE (stiri internet)
- Casatoria de proba/ GENERATIA RASFATATA, NARCISISTA SI IMBECILIZATA/ Cum sunt copiii si tinerii distrusi si dezumanizati de calculator si televizor. Cum se lasa barbatii si femeile reeducati intru curvie si rautate/ RUSIA CASTREAZA PEDOFILII (Stiri familie)
- Dependenta de tehnologie afecteaza grav creierul: JOCURILE PE COMPUTER POT DUCE LA DEMENTA (studiu)
- Noi boli digitale: INSOMNIA electronica, diminuarea EMPATIEI si incapacitatea distingerii intre BINE si RAU, SMOGUL INFORMATIONAL si CYBERUTOPISMUL (STUDII)
- Capcanele si bolile generatiei digitale (Stiri internet)
- “COMERCIALIZAREA COPILARIEI” – documentar despre transformarea copiilor in TINTE DE MARKETING (VIDEO)
***
- VIRGILIU GHEORGHE la “Garantat 100%” (TVR) despre efectele televizorului si calculatorului asupra dezvoltarii psihice a copiilor (VIDEO)
- Conferinta Virgiliu Gheorghe: DEZVOLTAREA SI FUNCTIONAREA CREIERULUI COPIILOR SI TINERILOR DE AZI (video)
- VIRGILIU GHEORGHE – conferinta video despre MECANISMELE DE MODELARE SI CONTROL AL IDENTITATII OMULUI CONTEMPORAN PRIN MASS-MEDIA
Eu cred ca testul are legatura mai mult cu mediul sau suportul textului si cu felul in care acesta este structurat decat cu faptul ca a fost sau nu citit de pe internet.
Puteti lua, spre exemplu, manualele alternative moderne care multe dintre ele sunt formatate dupa principii neliniare. Textul devine brusc extrem de spart in bucati, extrem de greu de urmarit si inteles. Iar asta chiar daca este scris pe hartie si nu pe ecran.
Sigur, se poate spune ca pe internet gasesti aproape numai text prezentat in acest format lucru care iti poate afecta capacitatea de a-l urmari sau intelege corespunzator. Dar, inca o data, chestia asta are legatura cu felul in care informatia tinde sa fie prezentata in epoca in care traim, nu cu folosirea internetul in sine.
@Lucian:
S-ar putea sa aiba si cu internetul. Eu am observat ”pe pielea mea”: acelasi text, in acelasi format, il procesez altfel (mai bine) pe suport scris decat pe internet (si sunt obisnuita cu procesul de prelucrare a informatiei, prin forta imprejurarilor).
Nu stiu nici eu de ce, dar am observat asta mai demult, e un fapt.
@ doroteea
Pai da, dar ce intelegi mai exact cand spui “decat pe internet” ? 🙂
Poate ar fi mai potrivit sa spunem “decat pe calculator”. Cu asta da, pot fi de acord, intrucat citirea unui text de pe un ecran electronic este intr-adevar substantial mai dificila pt. ochi si pt. creier decat citirea aceluiasi text de pe hartie (in exact acelasi format; sa zicem, o carte electronica, un pdf citit in full-screen).
Dar ce legatura are “internetul” in toata chestia asta ? 🙂
Poate avea, daca textul este citit, pe internet, in contextul unui site web care are o tona de alte meniuri si portiuni de continut pe acolo care iti distrag atentia si ii transmit creierului o stare de fragmentare (chiar daca tu incerci sa le ignori si text-ul este afisat undeva in stanga, cum este, spre exemplu, pe acest site).
Dar altfel …
PS: De pe o tableta buna, de exemplu, am observat ca textele se citesc MULT mai bine decat de pe un ecran de monitor. O fi si din cauza contrastului, a luminozitatii sau poate a tehnologiei retina (sau a ceva similar tehnologiei retina) pe care o folosesc: http://en.wikipedia.org/wiki/Retina_Display . Nu e ca de pe hartie dar oricum, e f. aproape.
@Lucian:
Da, corect. 🙂
Am observat ca rar mai gasesti un copil caruia sa-i placa sa citeasca o carte tiparita. Cititul in sine solicita prea mult intelectul, mai ales imaginatia cititorului. In cel mai bun caz tinerii vor un rezumat foarte scurt al cartii. Nu mai au rabdare, si poate nici puterea de concentrare care se impune, pentru a o citi din scoarta in scoarta. S-au obisnuit cu asimiliarea informatiei sub forma vizuala (filme sau poze). Cum poti insa descrie un caracter doar prin imagini? Sa ne mai miram de promovabilitatea scazuta la bacalaureat? Mai grav, cred ca asta se doreste, o cat de curand viitoare omenire “reeducata” (a se citi nauca, ignoranta si atee, adica usor de controlat). Priviti in metrou, sali de asteptare, autobuze si scoli ca sa vedeti tinerii petrecandu-si timpul liber cu ochii in “smartfonuri”, “aipeduri” si alte gadgeturi tehnologice de ars neuronii. Situatia e deja grava si va fi si mai grava, caci randul somerilor se ingroasa, criza continua (desi pe ici pe colo pare ca apar semne de redresare) iar situatiei externe inflamabile ii lipseste doar scanteia pentru a exploda catre telul final: al treilea razboi mondial (si ultimul).
@ cineva
E adevarat ce spui. Invatamantul romanesc este insa si extrem de invechit. Adica ok, felul de a procesa informatia s-a schimbat. Bun. N-ai ce face in legatura cu asta decat daca te muti in codru. Iar daca nu te muti in codru, atunci trebuie, in mediul in care traiesti, sa incerci sa scoti ce e mai bun din “materialul” uman pe care il ai.
Exista metode pedagogice care pot ajusta aceasta tendinta a tinerilor de rezumare a si o pot canaliza intr-o directie pozitiva. Dar la noi nu se doreste asta caci noi trebuie sa fim un popor de sclavi, controlati eventual prin tehnologie, nu niste oameni cu capul pe umeri, capabili sa stapaneasca tehnologia pentru a o folosi in avantajul lor (economic, social, medical, educational, etc).
Si atunci se forteaza impunerea unor curicule care nu mai au de cel putin 10 ani nicio legatura cu lumea in care traim => dezastrul din invatamant.
@Lucian:
sa specific: am observat ca, in general, cand citesc un text in format electronic (sic! 🙂 ) am tendinta sa il citesc “in diagonala”, sintetic. Ori cu cartea rareori mi se intampla asta.
Si mie mi se pare ca informatia (ma refer la cea “bruta”) ar trebui simplificata si sintetizata – inclusiv cea din carti. In domeniul meu, de ex – cel juridic – se scrie in general nesintetic, mult si, uneori, aiurea. E extrem de obositor!
In fine, e clar ca s-a schimbat ceva fundamental in modul in care procesam informatia, de cand cu calculatorul si internetul.
@ doroteea
Esti jurist sau avocat ?
@Lucian:
dap.
Nu mai stiu exact cum este invatamantul din Romania, dar sper ca mai exista lecturi obligatorii, la clasele 1-12. In Franta, cel putin, exista.