Reportaj “Gandul” in satul cu “29 BISERICI SI FARA CANALIZARE”. La parintele Nicolae Tanase acasa sau o LECTIE DE JURNALISM

• Gandul/ reportaj de Marian Sultanoiu: REPORTAJ GÂNDUL în satul cu 29 de biserici. Părintele Nicolae: „Pentru mine şi pentru satul Valea Plopului, Ceauşescu a murit definitiv”

Mi se pare normal să rămâi bouche bée, auzind că într-un sat din România, în care trăiesc vreo 900 de suflete, s-au strâns la un loc, nici mai mult nici mai puţin de 26 de biserici. Ba, că de fapt, cu toate, „sunt 28 şi acuma se construieşte a 29-a”.

Ca să ajungi în Valea Plopului, când vii dinspre Vălenii de Munte, faci dreapta, din şosea, şi cobori glonţ pe strada Odaie, până în centru, printre două biserici vecine: “Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” şi „Sf. Haralambie”. Aici, în centru, te opreşti ca să-ţi mai tragi sufletul şi să te-nchini la Dumnezeu, drept mulţumire c-ai ajuns întreg în poarta bisericii „Sf. Gheorghe”. O clădire albă, frumoasă, străjuită de brazi zvelţi şi două troiţe din lemn sculptat şi lăcuit.

Ei, de aici, din umbra cetinei, ai de ales: fie mergi în dreapta, către biserica parohială, „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”, iar de acolo, mai sus, la biserica cimitirului, „Adormirea Maicii Domnului”, trecând pe lângă bufet şi prin faţa bisericii „Sf. Nicolae”; fie o ţii drept înainte şi, după un pod, urci la biserica şcolii, cu hramul „Sf. Parascheva”, lăsându-l în urmă pe „Sf. Calinic de la Cernica” şi pe „fratele” său „Sf. Martin de Tours”, ba, chiar şi biserica nouă de lemn, din complexul Florile; fie o iei la stânga, pur şi simplu, treci de biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel”, ieşi în şosea şi treci, în drum spre Valea Screzii, pe „lângă” biserica din deal, „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul şi a celor 14.000 de prunci ucişi de Irod”.

N-aţi înţeles mare lucru?! Sincer să fiu, o bună bucată de timp, nici eu.

Un record de „Guinness Book”

Mi se pare normal să rămâi bouche bée, auzind că într-un sat din România s-au strâns la un loc, nici mai mult nici mai puţin de 26 de biserici. Ba, că de fapt, cu toate, „sunt 28 şi acuma se construieşte a 29-a”.

O fi „Muntele Athos”? „Poate că e oraş, domnule, şi n-am înţeles noi. Sau o comună mai pricopsită, cu vreo 10-15 sate. Asta ar mai explica…”. „Un sat, omule, un simplu sat cu vreo nouă sute de suflete. Ce mai, revine cam o biserică la 10 familii”, spun mirenii cârcotaşi.

Alţii, şi mai neduşi pe la biserici, îl fac cu ou şi cu oţet pe părintele paroh, Nicolae Tănase, în capul căruia se sparg toate. „Păi, da, că lui îi convine. Îi ţine pe oameni în obscurantism, ca să profite de ei. Da’ o canalizare, o apă, un drum, nişte spitale n-ar fi făcut. Parc-am fi în Evul Mediu…”, spun ei. „Aud că bisericile nici nu-s racordate la canalizare; ba, că unele nici n-ar avea autorizaţie de construcţie”, adaugă alţii.

Ce mai, să te ferească Dumnezeu de gura lumii!

Nici enoriaşii nu ştiu de ce

Pe urmă, nici creştinii din parohie nu par să fie, cu toţii, în cunoştinţă de cauză. Dacă-i întrebi care e rostul atâtor biserici la un loc, majoritatea spun că habar n-au; apoi se împart: unii susţin că „aşa a vrut Dumnezeu, a văzut că suntem noi mai credincioşi”; alţii, că „e treaba părintelui, că el ştie ce face, şi pe noi nu ne interesează că doar nu ne cer bisericile de mâncare”; vreo câţiva recunosc că „sunt cam multe, da’ acu’ ce să mai faci – le-a făcut, nu le-a făcut, gata!”; ba, chiar că „e bine că-s mai multe, că ne apără de rele – n-avem cutremure, inundaţii, accidente”; vreo câţiva susţin că „e o prostie, mai bine făcea un drum ca lumea, o canalizare”; alţi câţiva, că „ăia care spun că mai bine făcea un drum sunt proşti şi inculţi; ce treabă să aibă părintele cu drumul, ce el e primar?!”; cei din deal susţin că „aşa au vrut oamenii, care au auzit de părinte – au venit cu banii, ca să înalţe biserica lui Dumnezeu”; cei din vale, că „a avut fiecare om un dichis al lui, o durere, numai el ştie ce l-a-ndemnat”; unul crede, mai şoptit, că „ar putea fi „spălare de bani”, altul, că „părintele are asociaţie, o fi vreo şmecherie la mijloc, poţi să ştii?”.

Singur, Nea Lucică declară deschis, după un timp de chibzuinţă: „Auzi, eu zic că omul ăsta, părintele, are vreun canon de dus, bre; altfel nu se explică, mă-nţelegi?”.

Aşa că, fiecare înţelege după cum îl taie capul. Adevărul e că sunt multe biserici pentru o comunitate, mai degrabă, mică decât potrivită. Ceea ce te provoacă să cauţi o explicaţie, un răspuns, o certitudine.

De ce în Valea Plopului?

Un răspuns ar putea fi acela că paroh peste creştinii locului este părintele Nicolae Tănase, „un om deosebit”, după cum spun oamenii. „Nu ne-a făcut niciun rău cu bisericile. Ne-am trezit cu ele în sat. Vin străinii, vizitatorii. Nu întrebăm noi, satul, ce e cu ele…” povestesc ei.

„Eu îl ştiu de când a venit aici, la noi, prin ’76. A stat, la mine. Un băiat sărac, simplu, cu o bicicletă”, îmi spune, peste gard, o prahoveancă aprigă. „În ’77, cutremurul a dărâmat biserica, şi părintele a refăcut-o din temelii, cum fusese, fără voia comuniştilor. Noaptea lucra cu oamenii, iar peste zi, îl ajutau copiii satului”, îşi aminteşte altcineva.

După ce a ridicat biserica, enoriaşii au prins curaj şi încredere. Iar părintele, spun ei, era limpede că „nu lăsa lucrurile doar în voia Domnului şi a rugăciunii, ci se omoară el singur să le ducă la bun sfârşit”.

La începutul anilor 90, preotul, el însuşi tată a şase copii, a declanşat „cruciada” împotriva avortului. Mai întâi, prin puterea cuvântului; apoi, cât se poate de pragmatic. Sigur că viitoarele mame înţelegeau limpede, din predicile sale, şi păcatul săvârşit, dar şi pericolul fizic şi imediat căruia i se expun prin întreruperea de sarcină. Doar că „imposibilităţile” materiale erau, întotdeauna, de netrecut.

Aşa că părintele Tănase a trecut, chiar el, de la vorbă la faptă şi a înfiinţat, în 1994, Asociaţia „Pro-Vita, pentru născuţi şi nenăscuţi” – un ONG cu sediul în Valenii de Munte, Prahova.

De atunci, asociaţia îi are în grijă pe toţi copiii „născuţi în predica lui”, la fel ca şi pe ceilalţi, adunaţi de pe străzile şi uliţele altor localităţi din ţară, pe orfani şi pe cei pe care părinţii au simţit că nu-i mai pot ajuta. Se îngrijeşte şi de mame fără posibilităţi materiale, precum şi de cele alungate de la casele lor de teroare şi violenţă.

Casa Verde

„Aici, la noi, sunt 52 de persoane. Şi copii, şi mămici, şi viitoare mămici. Avem şi câţiva bătrâni”, îmi spune una dintre cele cinci îngrijitoare care se ocupă de copiii „cazaţi” la „Casa Verde”, în Valea Plopului. Dar nu mă lasă să-i fotografiez; şi nici pe ea. „E mai bine aşa, fără poze. Credeţi-mă!”.

Pe lângă cei de la „casă”, alte zeci de prichindei sunt „arondaţi” familiilor din sat. „Oamenii au şi ei copiii lor, şi nu puţini. Vă daţi seama că nu le e uşor. Dar cu dragoste şi răbdare, lucrurile se rezolvă”.

„Casa Verde”, denumită astfel după culoarea tencuielii, a fost ridicată de „Pro-Vita cu sprijinul unor sponsori din Italia. „Copiii noştri, cei mai mici, merg la grădiniţa de peste drum, iar cei mari, la şcoala din deal. Tot acolo vin şi copiii de la Valea Screzii, din aşa-numita Tabără”, mai spune tânăra îngrijitoare.

În „Tabără”

„În Valea Screzii nu era nimic. Un islaz comunal. Eu i-am concesionat părintelui zona aia, şi aţi văzut ce a făcut acolo: un sat întreg. Dă de mâncare la 500 de suflete”, îmi spune fostul viceprimar al comunei Poseşti, domnul Niţă, pe care l-am găsit jucându-se cu nepoţelul în curtea şcolii.

„Omul a vrut să facă; asta e! Acuma, se trezesc tot felul de nemernici care să-l acuze. Ba că n-are aia, ba că n-are ailaltă! Da’ dacă făcea 28 de cârciumi, era mai bine?! Păi, de unde să facă el canalizare? De unde să aducă apă? Ce, asta era treaba lui? El cerşeşte, vorb-aia, ca să le dea de mâncare la copii şi la bătrâni. Restul, să mai facă şi alţii p-aci, prin sat!”, se înfierbântă vicele.

Administraţia, o problemă serioasă

Şi, „chiar dacă nu e treaba lui, neapărat”, părintele „se implică”, la ocazii, inclusiv în administraţie. „Magistrala de apă e gata, dar încă nu e dată în exploatare. Ca să ajute, părintele s-a implicat, şi aici, cât s-a putut. Între Nucşoara şi Valea Plopului, aproape de biserica veche, parohia a cedat primăriei un teren pentru construcţia staţiei de pompare, în speranţa că lucrurile vor fi gata cât mai curând”, îmi spune ginerele părintelui, Ionuţ Mavrichi, doctor în sociologie şi cercetator ştiinţific la Academie.

„Aţi fost la Valea Screzii şi aţi văzut cât s-a construit. Toate clădirile au apă curentă. A electrificat zona. A construit cabinet medical şi secţie de stomatologie. Vin acolo medici şi studenţi, unii din ţară, alţii de afară – din Italia, din Franţa. Mai mult, ce să facă? Cu ONG-ul nu poate atrage bani pentru lucrări administrative”, mai spune Mavrichi.

Vocea Părintelui

„Domnule, pentru mine şi pentru satul Valea Plopului, Ceauşescu a murit definitiv. Nu mă mai sperie criticile unora care ştiu lucrurile după ureche – îmi spune părintele.Înţeleg că am produs o mare supărare, pentru faptul că n-am racordat bisericile la sistemul de canalizare. Dar tot ce am construit, fie în Tabăra de copii din Valea Screzii, fie la „Casa Verde” sau în centrul nou înfiinţat, la „Florile”, are canalizare.

Am făcut foraje de mare adâncime şi avem apă pentru 417 suflete de copii, în Valea Screzii. Am cedat 2500 metri pătraţi de teren primarului, pentru a continua proiectul de introducere a apei în toată comuna. Căminul Cultural e în construcţie. Am ridicat un dispensar la care are acces toată lumea, nu doar copiii asistaţi de Centrul Social „Pro-Vita, pentru născuţi şi nenăscuţi” al Parohiei Valea Plopului. De asemenea, au acces la cabinetul dentar.

Construim un dispensar şi în Valea Plopului. Unde e problema? Unde e nemulţumirea? Ce să mai facem? În cele din urmă o să şi asfaltăm, dacă asta a mai rămas…”.

Din această postură, de „părinte-jucător”, parohul din Valea Plopului a devenit un personaj bine cunoscut în întreaga ţară şi pe continent. Gândul.info, prin campania „Salvează Crăciunul”, a adus, la rândul său, recunoaşterea explicită a eforturilor depuse de preot în sprijinul copiilor defavorizaţi, al mamelor cu probleme, al bătrânilor.

Realizările sale par să constituie motive convingătoare pentru credincioşi, care aleg să sponsorizeze construcţia de cămine, case sociale şi lăcaşe de cult în parohia părintelui Nicolae. Poate fi aceasta o explicaţie plauzibilă a „inflaţiei de biserici” de la Valea Plopului.

Bisericile parohiei, după devenirile lor

Iată câteva dintre poveştile acestor biserici, aşa cum apar ele în documentele şi monografiile locurilor, primite de la părintele Nicolae Tănase.

Biserica de lemn, „Adormirea Maicii Domnului”

„În cimitirul satului se află o bisericuţă cu adevărat minunată, care te vrăjeşte odată ajuns în faţa scărilor ce urcă spre pridvor.

În Condica parohiei, găsim următoarea însemnare, facută de Părintele Ioan Vasilescu prin anii 40, despre aceasta: Biserica Parohială Sfinţii Voievozi din Cătunul Valea Plopului, comuna Poseşti, judeţul Prahova, de bârne şi învelită cu şindrilă  se spune că a fost 200 (două sute) ani în comuna Bătrâni, jud. Prahova şi a umblat ca biserică ambulantă prin comuna Râncezi, judeţul Prahova şi este de 200 (două sute) de ani în cătunul Valea Plopului, fiind frecventată de 9 familii cât au fost la început toată parohia. S-a început în anul 1754, s-a sfinţit în anul 1757 şi s-a reparat în anul 1884.

Mai departe, găsim o însemnare a Părintelui Tănase, uimit de ceea ce un profesor localnic, stabilit la Timişoara – decedat între timp -, a descoperit: azi, 5 octombrie 1985, am aflat de la Tudor Constantin, fiu al satului, care lucrează la monografia acestuia, că bisericuţa capelă din cimitir ar data de la 1370, dată stabilită de profesorul Nicolae Iorga în 1927 când, însoţit de o comisie, a declarat-o monument istoric. Cu acest prilej s-a ridicat (contra sumei de 100 lei) de la Tăbăcioiu Gheorghe, din Tăbăcioi, un document pe piele de viţel, ce se află azi la Paris.

Avem deci părerea unui istoric de mare calibru şi o socotim ca fiind cea mai veridică, cu atât mai mult cu cât nu mai avem documentele pe baza cărora s-a făcut datarea”.

Biserica „Sf. Nicolae”

Chiar la baza cimitirului se află o biserică în construcţie, destul de impunătoare, cu o arhitectură cât se poate de originală, ridicată pe locul unde a fost o altă biserică, cu o istorie încărcată de tragism.

S-a început construcţia în anul 1911 şi s-a sfinţit în 30 noiembrie 1914. S-a dărâmat, în urma unei alunecări de teren.

Pe acel loc, Părintele Tănase a construit un atelier de tâmplărie în care se confecţionau şi obiecte interzise de regimul comunist (candele, rame pentru icoane, mobilier de biserici: catapetesme, străni, etc.), distrus şi el în urma unui incendiu.   

Reconstrucţia a fost posibilă datorită unui ctitor, care a suportat toate cheltuielile de până acum şi se pare că va duce la bun sfârşit ctitoria sa. Numele lui este Nicolae Diaconu şi este jurist în Statele Unite ale Americii, având biroul într-unul din turnurile gemene ale World Trade Center. În mod miraculos a reuşit să supravieţuiască atentatului terorist, întâmplare care l-a făcut să-şi schimbe viaţa, hotărând să se reîntoarcă în ţara natală şi să se călugărească într-una din mănăstirile din Moldova, probabil la Sihăstria. Pentru a mulţumi lui Dumnezeu şi sfântului său protector, s-a hotărât să rezidească această biserică, care va avea hramul Sfântul Ierarh Nicolae. Biserica va avea şi o utilitate specială, anume în ea se vor oficia slujbele din Sâmbetele morţilor, având în vedere că este destul de spaţioasă şi că se află la baza cimitirului.

Planul este o reluare mai mică, dar cu aceleaşi desăvârşite proporţii, a tipului Bisericii lui Neagoe Basarab de la Mănăstirea Argeşului.

Biserica Mare (parohială), „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”

„Construcţia Sfintei Biserici actuale din parohia Sfinţii Voievozi Valea Polpului, Plasa Vălenii de Munte, judeţul Prahova, s-a început în anul 1930. Iniţiativa a fost luată de Părintele paroh Avraam Teodorescu. Însă n-a putut să-şi pună în aplicare planul său, întrucât moare în ianuarie 1930. (…) După moartea Părintelui, Consiliul parohial a făcut formele cuvenite spre a pune în aplicare iniţiativa acestuia.

Soţii Spirea A. Vasile şi Filofteia Sp. Vasile au donat în acest scop suprafaţa de 836 mp, iar Nicolae C. A. Roşca, o suprafaţă de 119 mp, teren pentru construcţie.

În anul 1930 construcţia bisericii a început cu ajutorul donaţiilor sătenilor. A fost învelită cu tablă, tencuită în interior, cu bolţile făcute din scândură, pe care urma să se execute pictura.

În anul 1940, în urma cutremurului din 10 noiembrie, biserica a suferit avarii grave şi construcţia a fost oprită. Abia în anul 1944, în luna august, s-a început lucrarea de restaurare, care a durat până în anul 1947, în luna noiembrie fiind târnosită şi dată cultului. La cutremurul cel mare din 4 martie 1977, s-a dărâmat din temelii, fără ca să mai poată fi refăcută.

Părintele Tănase, sosit în parohie nu cu mult timp în urmă, a început prin a face curăţenie, sortând şi folosind din materiale pentru lucrările de reconstrucţie. În primăvara anului 1980 s-a înconjurat curtea bisericii cu un zid-gard făcut din piatra rezultată în urma dărâmării şi s-a făcut o fântână chiar lângă locul bisericii, pentru nevoile parohiei şi ale vecinilor, dar mai ales pentru lucrările de construcţie pe care doreau să le înceapă.

Deşi nu aveau nici un fel de permisiune din partea autorităţilor de stat, care nu voiau să audă de construcţia unei biserici din  temelii, mai ales de această mărime, într-o perioadă în care puterea comunistă, folosindu-se de fel şi fel de subterfugii mai mult sau mai puţin puerile, dărâma biserici şi mănăstiri, părintele a hotărât, de comun acord cu oamenii să pornească lucrările, cu toate riscurile împotrivirii regimului.

Astfel, până la 1 noiembrie 1980 s-a terminat de turnat centura de sub ferestre, iar până în ajunul praznicului s-a ajuns cu zidăria deasupra ferestrelor, turnându-se şi o parte din centură. Puţin câte puţin, deoarece se construia în ascuns, mai mult noaptea, fiind tot timpul atenţi să nu fie surprinşi, s-au ridicat toate zidurile, astfel încât la 18 aprilie s-a săvârşit slujba Învierii în biserica nou-construită, printre schele şi pietriş.

Pe 24 mai au început ridicarea turlei centrale, iar în vară s-a început tencuirea în interior şi în exterior, care a fost terminată în vara anului următor, când s-a început şi pictura interioară. După ce s-au zidit şi turlele de deasupra cafasului, precum şi turnare fundaţiei şi a stâlpilor pridvorului, lucrările au fost sistate”.

Paraclisul „Sf. Spiridon”

„Deoarece era foarte dificil să facă slujbe pe perioada iernii în biserica cimitirului, iar în biserica mare imposibil, s-a construit o biserică pentru iarnă, chiar lângă „Sfinţii Voievozi”. Pentru a putea servi scopului propus, este foarte joasă, cu plafonul din scâdură aflat la numai 2,30 metri, îngustă de 3,50 metri, şi lungă de 20 de metri. Este realizată prin munca şi cu cheltuiala sătenilor, precum şi prin donaţii din exterior”.

Biserica de iarnă, „Sf. Ioan Botezătorul”

„Întrucât paraclisul Sfântului Spiridon a devenit neîncăpător, în anul 2000 s-a construit o altă biserică mult mai mare, gândită în aşa fel încât să poată fi încălzită corespunzător. Biserica are aproximativ 7 metri lăţime şi 20 lungime.

Biserica şi-a dovedit pe deplin utilitatea, numărul credincioşilor fiind acelaşi ca în perioadele mai călduroase, dacă nu cumva mai mare, dat fiind că iarna este mai puţină muncă de făcut pe lângă casă.

Aici se fac slujbele de după hramul bisericii mari şi până dinaintea Duminicii Floriilor.

Cea care a ctitorit în mare parte această biserică este doamna Speranţa Dumitrescu, care trăieşte, actualmente, în America”.

Biserica Eroilor, „Sf. Gheorghe”

„Este ridicată în anul 1996 pe locul unde s-a aflat troiţa eroilor. Terenul a fost donat de Vasile Dumitru cu soţia Smaranda şi de Maria Tăbăcioiu. Construcţia a durat câţiva ani şi s-au folosit materiale rămase toamna de la construcţiile făcute de Asociaţia „Pro-Vita”.

Este aşezată chiar în centrul satului şi prin forma, poziţia şi albeaţa ei întreruptă numai de cei câţiva brazi de care e înconjurată, este o adevărată podoabă. De dimensiuni mici, 3 metri lăţime şi 12m lungime, are formă treflată, cu o turlă centrală, înconjurată, ca şi la biserica mare, de stîlpi albi şi este încinsă cu un brâu simplu.

Pentru că a fost destinată slujbelor pentru copii, a fost amenajată corespunzător. Atunci când a fost posibil ca un preot să fie liber pentru aceasta, s-a făcut Sfânta Liturghie de fiecare dată numai cu copiii.

De fiecare an, de Ispas, când se face pomenirea eroilor, acum generalizată la nivelul întregii ţări, ca sărbătoare naţională, se face aici Sfânta Liturghie, la care participă şi şcolarii, după care are loc parastasul pentru eroii satului, urmat de momente artistice realizate de copii îndrumaţi de profesorii şi ei prezenţi. Veteranii în viaţă povestesc tuturor din cele petrecute în timpul luptelor. Sărbătoarea se termină cu o agapă făcută chiar în centrul satului, la baza crucii mari, simbol al biruinţei creştine”.

Biserica „Sf Apostoli Petru şi Pavel”

„În curtea fostului preot Ilie Macovschi, a cărui casă a fost cumpărată de asociaţie, s-a construit o altă biserică şi aceasta foarte frumoasă, pe cheltuiala doamnei Maria Liliana Vasilescu, în memoria victimelor regimului comunist în general şi a tatălui ei în special, Generalul Petre Vasilescu, dispărut fără urmă în închisorile comuniste, întrucât afirmase cu stăruinţă că Basarabia este pământ românesc. 

Lucrările de construcţie s-au realizat în aproximativ o lună, pentru a face posibilă sfinţirea la sărbătoarea Buneivestiri din anul 2002. Are aproximativ 4 metri lăţime şi 12 metri lungime.

În această biserică se fac cu precădere slujbele de pomenire ale sfinţilor apostoli, dar nu numai”.

 Biserica „Sf. Haralambie”

„Este prima bisericuţă care te întâmpină, după ce intri în sat. Este mică, de aroximativ 3 metri lăţime şi 6 metri lungime, în formă de navă simplă, cu altarul circular, cu o deschidere şi mai mică. Este zidită în curtea unei case vechi, ce aparţine asociaţiei.

Ctitor al bisericuţei este binecunoscuta doamnă Nicolescu Coman Maria, fostă campioană mondială la volei feminin, care intenţionează să-şi facă cavoul tot aici”.

Biserica „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”

„Biserica se află pe colţ, vizavi de grădiniţa „veche”, şi are mai multe elemente distincte, între care existenţa unei încăperi cu funcţionalitate specifică: loc pentru catehumenii ce se botează. 

În curtea bisericii s-a început construcţia a două săli de clasă pentru o nouă grădiniţă.

Biserica „Sf. Calinic de la Cernica” şi „Sf. Martin de Tours”

„Pe uliţa şcolii, în curtea unei căsuţe vechi, propietate a parohiei, se află o bisericuţă mică, de formă dreptunghiulară, făcută din lemn, cu acoperişul drept, din şindrilă, şi  aşezată pe o fundaţie înaltă, din pietre de râu.

Ctitori sunt o tânără familie, mixtă (franco-belgiană), ortodoxă, care a petrecut aici o primăvară, fiind foarte impresionaţi de viaţa oamenilor. Au hotărât să facă această biserică cu patroni de ambele naţionalităţi pentru a întări astfel o legătură de suflet”. Astăzi, construiesc aici şi o casă în stilul, cu materiale şi cu unelte tradiţionale, care să fie folosită atât de ei, în scurtele lor vizite, cât şi de asociaţie”.

Biserica Şcolii, „Sf. Parascheva”

„În curtea şcolii se construieşte un paraclis mare, circa 4 metri lăţime şi 10 m lungime, pentru nevoile spirituale ale copiilor. Biserica va fi deschisă toată ziua, pentru ca elevii să poată intra pentru o scurtă rugăciune; este totodată un loc potrivit pentru desfăşurarea orelor de religie şi a altor lecţii cu caracter spiritual. Aici se fac liturghii cu prilejuri speciale: deschiderea şi închiderea anului şcolar, hram.

Şcoala se află tot pe un teren donat de parohie cu mult timp în urmă, locul fiind ales în deal, pentru a fi accesibil şi copiilor din Valea Screzii”.

Ctitorii acestei biserici sânt Generalul (de Securitate, spun sătenii) Ion Eftimie, fiica acestuia, Ruxandra-Anca şi nepoata Raluca, care au ridicat paraclisul în memoria soţiei generalului, Ana-Maria.

Părintele a mai construit, recent, în curtea şcolii un corp de clădire nou, cu destinaţia de bibliotecă.

Biserica „Sf. Nectarie”

Biserica se află pe o uliţă îngustă, după pod, în dreapta. Practic, e paraclisul unei case sociale în care o familie tânără, din sat, îngrijeşte şase copii, unul dintre ei cu dizabilităţi. „Cel mai mare, pe care l-am crescut de la cinci zile, împlineşte, în iulie, 18 ani; celălalt, de 16 ani, e la teologie, la liceu. Mai avem două fete, şi doi băieţi. Cel mai mic are nouă ani”, îmi spune Corina sau, cum îi spun copiii, „Mama Cuna”. Părinţii sociali mai au şi ei, acasă, doi copii, dar nu fac diferenţa. „Facem pentru ei tot ce putem, chiar dacă nu ne e foarte uşor. Şi, dacă n-ar fi părintele, care să ne sprijine, ne-ar fi chiar imposibil”.  

Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul şi a celor 14.000 de Prunci ucişi de Irod”

„Din şoseaua către Valea Screzii, se vede o bisericuţă aşezată pe deal, proiectată pe pădurile din preajmă. Deşi mică (3,5 metri pe 6 metri), se vede foarte bine, datorită pereţilor ei de un alb strălucitor, a acoperişului de tablă, vopsit în roşu cărămiziu, şi a crucilor vopsite cu bronz auriu.

Biserica este ctitorită de familia Liviu şi Florentina Constantin, pentru pomenirea fiului lor Mircea-Dan, decedat în urma căzăturii de pe un bloc, întâmplată în condiţii neelucidate.

Aici se pomenesc toţi cei care au murit de năpraznă, fără a putea să se pregătească pentru marea trecere. De asemenea, biserica este făcută şi pentru pomenirea copiilor morţi fără a fi fost botezaţi, incluzându-i deci şi pe pruncii avortaţi, despre care Biserica nu se poate pronunţa în ce parte sunt ei sălăşuiţi.

Pentru conştientizarea oamenilor despre grozăvia uciderii de prunci, Părintele intenţionează  să înfigă în pământ, de jur-împrejurul bisericii, lespezi de mormânt, sau chiar sicriaşe, pentru a crea astfel o imagine plastică a soartei acestor copii lipsiţi de lumina botezului şi a vieţii”.

Tot această familie de ctitori, de altfel cu posibilităţi financiare modeste, face masa de hram, pe 29 august, de câţiva ani, de când a fost ridicată biserica.

Panorama este minunată, privită de sus de lângă paraclis: de jur împrejur se văd văile pe care sânt aşezate satele Valea Screzii, Bătrâni şi Starchiojd, precum şi toată tabăra, aşezată la baza dealului.

Pe viitor se doreşte întemeierea aici a unei mici mănăstiri, date fiind pitorescul locului şi nevoia asociaţiei de personal de factură duhovnicească, animat de dragostea de semeni”.

Biserica Taberei

„Începută în vara anului 1997, tabăra a devenit în decursul timpului un adevărat sătuc Pro-Vita, care se extinde pe zi ce trece. Aceasta a fost realizată pentru ca asistaţii asociaţiei, copiii sătenilor, precum şi mulţi alţi copii cu situaţii sociale dificile, veniţi din alte părţi, să beneficieze de o vacanţă minunată, pregătită de asociaţie şi de animatori voluntari, atât din ţară, cât şi din străinătate.

Întrucât caracterul acestei vacanţe este unul creştin, era necesar un spaţiu liturgic, aşa că s-a construit încă de la început, în doar două săptămâni, o biserică din lemn, care ulterior a fost zidită. Are formă de cruce dreaptă şi este compartimentată cu două paraclise, în fiecare braţ al crucii şi un altar central. Biserica are deci 3 altare şi trei hramuri, toate prăznuite în timpul vacanţei de vară: Sf. Teodora de la Sihla (stânga), Sf. Ioan Iacov Hozevitul (dreapta) şi Sf. Martiri Brâncoveni (Constantin cu fiii săi şi sfetnicul Ianache), pentru altarul central. În această biserică, în special în Paraclisul Sfântului Ioan Iacov, amenajat corespunzător, chiar şi pentru iarnă, se fac sfinte Liturghii nu numai în timpul taberei de vară, ci şi în restul anului, în majoritatea Duminicilor şi sărbătorilor. Oficiază Părintele Cristian Manu, având la strană copiii asociaţiei.