DE AM CUNOASTE SI NOI CELE CE SUNT SPRE PACEA NOASTRA…/ Catehezele Sf. Neofit din Cipru la Duminica Floriilor: “S-A APROPIAT LIMANUL INVIERII. Sa nu lasam in jos panzele ravnei pana ce nu vom ajunge in portul acesta!”/ TU AI VREA SA MORI IN LOCUL MEU?

“Desi esti inca in viata, mori cate putin…”

“TREBUIA CA CINEVA SA MOARA: TU SAU EU…”

Materialul video poate fi urmarit si in romana, daca apasati pe butonul de subtitrari al Youtube. Cu toate ca este creat de heterodocsi, mesajul este bine facut si are un sens universal.

***

Doxologia:

Nicolae Pintilie: Tu ai vrea să mori în locul Meu?

„Întâmplarea a făcut ca un copilaș să fie adus, pentru prima dată la biserică, tocmai în joia sfintelor pătimiri. A stat de mânuța mamei și a auzit glasul Evangheliei: pălmuirile, biciuirea, scuipările, piroanele, sulița și Crucea, toate așa cum le-a îndurat Domnul. Sfârșindu-se slujba, toată lumea se îndrepta spre casă. Doar pruncului nu-i venea să plece, stând cu ochii ațintiți la Hristosul pironit pe lemn. «Mamă, dar de ce plecăm, căci El a murit ÎN LOCUL NOSTRU? De ce nu îl ajutăm să fie bine? Noi plecăm și Îl lăsam aici, singur și răstignit, în mijlocul Bisericii?»”.

În teologie, în predici, în textul cântărilor Sfintei Biserici folosim, de foarte multe ori, termenul de „răscumpărare” – „Răscumpăratu-ne-ai pe noi cu scump Sângele Tău, Hristoase Dumnezeule ”. Din păcate, folosim acest termen, de „răscumpărare”, din ce în ce mai des cu valențe filosofice, teoretice și scolastice. În esență, așa cum și-a dat singur seama pruncul din povestire, nu vorbim despre altceva decât despre moartea lui Hristos pentru noi.

Mistica, sensul dumnezeieștii Liturghii este tocmai acesta – Hristos se jertfește din nou și din nou, fiind cu totul prezent în elementele euharistice. Pâinea și vinul prefăcute prin marea rugăciune a epiclezei euharistice nu sunt închipuiri sau simboluri, ci Însuși Dumnezeu care se pogoară și se întâlnește cu sufletul creștinului îngenuncheat în Liturghie. CINEVA se jertfește, CINEVA moare pentru păcatele noastre, nu în mod simbolic, ci real. Este acolo cu toată slava dumnezeirii – „aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi – de Cruce, de groapă, de Învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta și cea de-a doua și slăvită iarăși venire, ale Tale, dintru ale Tale, Ție-ți aducem de toate și pentru toate”.

Realitatea este că Hristos a murit pe Golgota și se jertfește nesângeros, în fiecare Sfântă Liturghie. El, „Om al durerii și al suferinței” (Isaia 53,3), și-a pus „viața  răscumpărare pentru mulți” (Matei 20,28), neamul omenesc primind posibilitatea mântuirii. El a murit și noi am înviat, așa cum cântă Biserica. Ce a făcut ca Hristos să moară în locul nostru? Răspunsul  ni-l dă tot Sfânta Scriptură – „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca pe Fiul Cel Unul-Nascut L-a dat” (Ioan3,16).

Iubirea lui Hristos, ai cărei moștenitori suntem, este una jertfelnică: e dăruirea totală a sufletului, spre singurul folos al aproapelui – în care se descoperă chipul lui Dumnezeu. Teorie, am spune. Practic, câți dintre noi am putea, am avea curajul să murim în locul altuia? Ar fi o nebunie! Pentru că avem copii, familie, un viitor în față, vrem să mergem la nunțile nepoților, să apucăm bătrâneți liniștite. Să recunoaștem! Cu toții ne gândim la noi și la ai noștri! Însă, printre noi se mai găsesc și „nebuni” care îl urmează pe Hristos întru totul.

Obaid Sardar Khokhar. Un tânăr pakistanez, creștin al Bisericii Siriene Iacobite unite cu Roma. Soț și tată al unei fetițe de trei ani și al unui îngeraș, care este pe drum. Ca și noi, om cu familie și griji, luând în considerare situația unei țări în care, de 50 de ani, războiul nu se mai sfârșește. Așa cum notează World Watch Monitor, preluat apoi și de către cotidianul Christian Post, în ziua de 15 martie 2015, toată familia a mers la biserica Sfântului Ioan din localitatea Yahounabad – Pakistanul de Nord. Liniștea Liturghiei a fost tulburată de apariția în ușa bisericii a unui bărbat jihadist „îmbrăcat” cu câteva kilograme de dinamită! Intenția era clară – să înainteze spre mijlocul bisericii și acolo să se detoneze! Nu ne putem da seama ce au simțit cu toții, cler și popor, văzând sfârșitul în ușa bisericii!

În vâltoarea și în panica momentului, Obaid Sardar Khokhar l-a „îmbrățișat” pe soldat, reușind să îl trântească dincolo de ușa bisericii – acolo unde bomba a fost detonată… Khokhar a sfârșit Liturghia din acea duminică în Împărăția lui Dumnezeu.

Parcă ne rămân cuvintele în gât… Ce răscumpărare, ce mântuire, ce suflet pus pentru aproapele, când noi ne supărăm și vociferăm chiar și în biserică, atunci când cineva ne înghesuie, când stăm să luăm agheasmă, la praznicul Bobotezei! Repet: soț și tată, tânăr cu necazuri, fără multe școli, a înțeles că a fi creștin este să fii întru totul următor al lui Hristos. Nu știm la ce s-a gândit în acele clipe, putem doar presupune. Noi oare ce am fi făcut, dacă eram în acea biserică?

Cu siguranță că, în învălmășeală, au fost mulți care au căutat un colț – „poate aici explozia nu va ajunge!”. Este normal să fie așa, căci suntem doar oameni, nu „nebuni”! Și, totuși, dacă nu era „nebunul”, astăzi ziarele scriau despre câteva sute de creștini pakistanezi care au murit în explozia bisericii Sfântului Ioan din Yahounabad. Era o știre pe care, noi, europenii o citeam și o dădeam uitării în următoarea secundă!

Păi, ar zice cineva, „noi, ce putem face? Ei sunt acolo, noi aici, fiecare cu lumea sa, nu sunt eu de vină că ei s-au născut în Pakistan…”

Într-o oarecare măsură, afirmația este valabilă. Însă, putem învăța ceva… de câte ori vom mai participa la dumnezeiasca Liturghie, să avem conștiința că acolo, pe Sfânta Masă nu este simbol, nici aducere aminte, ci Însuși Hristos care se jertfește pe Sine, pentru ca noi să avem șansa mântuirii! Rămâne o singură întrebare, a Mântuitorului Hristos, dar și a lui Khokhar din Pakistan:

„Tu ai vrea să mori în locul Meu?”.

***

Cateheză la Duminica Floriilor,

Sfântul Neofit din Cipru

Cateheza a 11-a, a aceluiași la

Duminica Floriilor și la smochinul cel uscat

și la săptămâna mare și îndemnuri de folos,

Bincuvintează, părinte,

Frați și părinți ai acestei vii dată de Dumnezeu și sădită de Hristos, lucrând-o până în a șasea duminică din post, am ajuns deja și până la palmier ale cărui ramuri ținându-le în mâini cu mlădițe de măslin și scuturându-le, lăudăm finicul cel adevărat Care a înflorit mila și Care ne-a deșertat nouă mila măslinului Său, care este milostivirea Lui naturală, și Care a zdrobit porțile morții și Care a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile. Pentru aceea și noi, împreună cu pruncii aceia bucurându-ne acum, aducem împreună cu ei laudă și zicem și noi:

„Osana întru cei de sus, binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului”

și

„Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă, Osana întru cei de sus”, Mântuiește-ne pe noi Cel dintru înălțime.

Ajunși, așadar, fraților, cum spuneam până la acest finic, așezându-ne la umbra Lui, să ne odihnim și să ne sârguim a ne împărtăși din dulcele Lui rod

„La umbra Lui am râvnit și am șezut, dulce este rodul Lui în gura mea”[1].

Să fugim, o, fraților de arșița cea pierzătoare a patimilor. Să fugim de sudorile faptelor rele. Să fugim de păcatul arzător dătător al focului celui veșnic. Să alergăm prin pocăință la umbra acestui finic. Să venim la via mântuitoarei pocăințe, ca să primim dinarul cel de care a fost vorba adeseori. Să venim la umbra odihnei sufletești. Căci aceasta fac și secerătorii și lucrătorii viei și orice lucrător asudat, fuge de arșiță, alergând înaintea pomului care-i stă înainte și prin umbra lui respinge arșița.

Pe aceștia, așadar, să-i imităm și noi în chip înțelegător și așezându-ne la umbra acestui finic, să ne odihnim, fiindcă și el, ostenindu-Se pentru mântuirea noastră, venind ieri în Betania, S-a odihnit – căci mergea pe jos venind din părțile Iordanului – și S-a odihnit acolo în ziua necazului Său: „Mă voi odihni”, zice, „în ziua necazului” Meu, întristându-Se și vărsând lacrimi pentru moartea prietenului Său Lazăr, „ca să mă urc la poporul” iudeilor, Ierusalimul „pribegiei Mele, fiindcă smochinul nu va mai rodi” moarte, precum în Adam și urmașii lui, nici nu va mai da din frunzele lui veșminte. Pentru aceea și smochinul acesta care Eu am binevoit să nu mai aibă rod la venirea Mea, nu mai vreau să rodească moarte și golătate. Căci a venit Viața și în Viață s-au îmbrăcat cei ce au fost botezați întru ea. Pentru aceea voi lua și smochinul, păcatul adică, și pe bună dreptate îl voi usca, tocmai ca să nu mai rodească prin plăcere moartea celor iubiți ai Mei, ci prin roade vrednice de pocăință să intre în viață iubitorii Vieții.

Să ne sârguim, așadar, fraților, și noi, să ne sârguim, ca prin sinceră pocăință să uscăm smochinul, care este păcatul, ca să nu mai rodească încă în noi roada plăcerii ucigătoare, nici odrăslirile răutății și vicleniei, să mergem împreună să lucrăm viile, sufletele noastre, nici să mai îngăduim să rodească spinii patimilor, ci odrăslirile vieții prin pocăință și fapte bune, pentru ca pentru binecuvântate pricini să fim învredniciți de binecuvântarea binecuvântatului Lucrător, ca un pământ bun și roditor, când va fi vremea.

„Căci țarina când absoarbe ploaia ce se coboară adeseori asupra ei și rodește iarba folositoare celor pentru care a fost muncită, primește binecuvântarea de la Dumnezeu. Dar dacă aduce spini și ciulini se face netrebnică și blestemul îi stă aproape, iar la urmă focul o așteaptă”[2].

Și de ajuns despre acestea.

Căci Cel nepătimitor vine la patima cea de voie și Se silește să fie omorât pentru noi cu moarte dătătoare de viață.  Să ne omorâm și noi cu moarte pentru viață. Căci moare Acela ca să omoare moartea și pe noi să ne slobozească din moarte și stricăciune. „Să omorâm și noi mădularele noastre cele de pe pământ”, „adică desfrânarea, necurăția, pofta cea rea” și celelalte, precum poruncește dumnezeiescul Pavel. Hristos pentru păcatele noastre este predat la moarte: „Acesta păcatele multora a purtat”, zice Isaia, „și pentru păcatele noastre a fost dat la amară moarte”. Dar noi, măcar pentru noi înșine, să ne sârguim să dobândim viață, prin harul Aceluia și prin moartea Lui dătătoare de viață. Se apropie crucea Lui, moartea și îngroparea și Învierea cea dătătoare de viață. Veniți ca și noi, răstignindu-ne împreună cu El, să murim și, îngropându-ne cu El, să înviem cu El prin harul Lui. S-a apropiat, deja a venit Săptămâna Mare, întru care s-au săvârșit mari taine și fapte mai presus de minte în chip măreț și voit de Dumnezeu, pentru care se și numește, pe bună dreptate, Săptămâna Mare. Să ne sârguim și noi să facem mari fapte întru ea. Iar aceste mari fapte sunt: dragostea, postul, privegherea, rugăciunea curată, mărturisirea păcatelor, tăierea propriilor voiri, răbdare neiscoditoare, ascultare și viață curată în cuget smerit.  Căci cel ce este învrednicit să săvârșească acestea fie neîncetat, fie măcar în Săptămâna Mare aceasta, va fi învrednicit și el să săvârșească fapte mari și vrednice de Înviere. Se apropie Stăpânul casei, ca să răsplătească dinarul lucrătorilor viei Lui. Să lucrăm și noi cu tărie faptele viei, de care am pomenit mai sus, și vom lua și noi dinarul. S-a apropiat limanul dumnezeieștii Învieri. Să nu lăsăm în jos pânzele râvnei până ce nu vom ajunge în portul acesta și nu vom arunca ancora la țărmul lui. Dar fiindcă trebuie din pricina ostenelii privegherii să tăiem cuvântul nostru, ca să nu vă obosiți, iată deja îl întrerupem.

Căci în această Duminică strigă într-un glas profeții Sofonia și Zaharia, zicând:

„Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată împăratul tău vine la tine drept și biruitor; smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei”[3].

Iar în săptămâna următoare un înger dumnezeiesc va aduce în chip strălucit femeilor mironosițe vestea cea bună, plină de bucurie, a Învierii, zicând acestora: „Nu vă temeți voi”, ci, ducându-vă, „spuneți ucenicilor” și lui Petru care plânge cu amar pentru lepădarea lui, că a înviat Domnul, „precum v-a zis vouă”. Și Domnul întâlnindu-Se cu ele le va spune: „Bucurați-vă” și ducându-vă, „spuneți fraților Mei să se ducă în Galileea și acolo Mă vor vedea” de a Cărui vedere ne rugăm să fim învredniciți și noi toți cu harul Lui, iar voi, răspunzând, să ziceți: Amin, fie, fie.

[1] Cânt. cânt. 2, 3.

[2] Evr. 6, 7-8.

[3] Zah. 9, 9.

(Sfântul Neofit din Cipru, Cateheze monahale. Scrieri II)

traducere şi adaptare: Laura Enache

sursa: Sfântul Neofit din Cipru, Cateheze monahale. Scrieri II

*

Cateheză despre Săptămâna Floriilor (I)

Cateheza a 10-a, a aceluiași, despre

Cu ce se aseamănă slujba bisericească și despre săptămâna Floriilor

1. Frați și părinți, știți și voi că după ce au trecut cele cinci săptămâni de post, a venit a șasea întru care ne pregătim cu ramuri și mlădițe pentru întâmpinarea finicului celui de viață purtător către Care vom striga în cel mai evlavios chip și vom spune:

„Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”.

Dar acestea în Duminica următoare. Acum însă mă strădui să le fac cunoscută celor care poate nu știu, această sfântă sinaxă bisericească cinstită a noastră, pentru ca, înțelegând înălțimea ei și mărimea ei și cu ce se aseamănă, să alergăm cu râvnă și cu voie bună la sinaxa bisericească. Dar ca să nu creadă cineva că părerea noastră este o închipuire a minții noastre, vreau să arăt mărturii mai vechi privitoare la acest subiect. Vrând Dumnezeu să arate oamenilor că El este Creatorul tuturor și Dătătorul a toate și că făpturile Lui sunt datoare să-L cunoască pe Creatorul lor și că este o datorie să-L slăvească pe El, a îngăduit celor vechi să-I jertfească lui jertfe, de care El Însuși nu avea nevoie deloc și să ridice jertfelnice pentru jertfe de animale, preînchipuind adevăratul jertfelnic și dumnezeiasca jertfă a Mielului celui ce ridică păcatele noastre.

2. Și acestea și mai înainte de Moise și de Lege le săvârșeau în chip potrivit patriarhii și cei din vremea lor, dar lui Moise i-a poruncit Dumnezeu să facă un cort pe pământ în Silom după modelul celui din cer. Dar ca să arate că cele sfinte de pe pământ nu sunt toate apropiate tuturor, a poruncit să fie sfânta și sfânta sfintelor pentru ca sfânta să fie apropiată și accesibilă tuturor pentru rugăciune și slujbe – de aceea și dumnezeiescul Pavel numea acest prim cort „altar pământesc” – iar sfânta sfintelor era apropiată numai arhiereilor odată pe an și nu fără jertfă de sânge și în toată curăția arhierească. De aceea și dumnezeieștii noștri învățători inițiați fiind să curățească pe cel ce urmează să vină la preoție atât cât este cu putință, au rânduit, în chipul cel mai bun, ca cel ce este nevrednic de preoție să nu vină și să intre nepecetluit în Sfântul Altar.

3. Dar eu nu despre preoție, ci despre biserică și despre sinaxă am făgăduit mai înainte să vorbesc. Pentru aceea am și amintit de dumnezeiescul acela cort mozaic, pe care și Solomon imitându-l, a înălțat cu osteneală templul acela vestit și a făcut și el sfânta și sfânta sfintelor în el. Și pe acesta iarăși imitându-l fiii elinilor în chip rău, au zidit temple idolești întru care aveau loc și oracole demonice și se lucrau slujiri spurcate. Apoi iarăși, urmând Duhului Sfânt și tradițiilor apostolice, învățătorii corifei ai credinței ortodoxe au imitat și cortul mărturiei, și templul lui Solomon și au ridicat cu osteneală biserici spre slava lui Dumnezeu și mântuirea credincioșilor, unul episcop al Neocezareii, altul al Cezareei Cappadociei, iar altul al Nazianzului, altul al Bizantionului, altul al Ailiei și altul al Alexandriei și așa mai departe. Pe de o parte, imitând, cum s-a spus, cortul mărturiei și templul, pe de altă parte, și fiindcă L-au auzit pe Domnul numind templul casă părintească și casă de rugăciune au lăsat să se construiască mai multe biserici și să zugrăvească în acestea chipurile sfinților și numind altarele dumnezeiești Sfânta sfintelor au rânduit ca nu tuturor să fie accesibile acestea, întocmai ca cele din vechime și să se săvârșească în acestea jertfele cele fără de sânge și să se păstreze în ele sfintele vase. Dar pentru ca să nu-mi întind mai mult cuvântul despre acestea voi trece mai departe cu vederea multe din ele și voi spune pe scurt celui ce crede cum este și firea lucrului.

4. Căci este, este cu adevărat și această sfântă biserică cea mai clară imitație a cerului precum era și cortul mărturiei de care am vorbit și întru care era slujit Dumnezeu și vorbea Dumnezeu în cort cu văzătorul de Dumnezeu Moise. Pentru aceea și noi adunați fiind în acest cer pământesc, îi imităm pe cereștii și nematerialnicii aceia dănțuitori și cântăreți, dănțuind și noi, cei materialnici în acest cer și cântăm și slujim Lui Dumnezeu toți ca unul. Și așa cum în cer nu toți stau laolaltă pentru a cânta, ci cei mai mulți dintre aceștia sunt mai degrabă trimiși la ascultări, cum ar fi să păzească, să mântuiască, să hrănească, să răzbune, sau să aducă sufletele, la fel și noi, unii avem parte de rânduiala bisericească și starea în biserică, pentru a-i cânta lui Dumnezeu, în timp ce alții au primit a se ocupa cu ascultări în afară pentru cele mai necesare trebuințe. Pentru aceea fiecare dintre noi avem nevoie de multă atenție, ca să nu ne abatem. Și așa cum slujitorii cei de sus au privirea neabătută și neîmprăștiată și stau cu frică și cu bucurie și multă râvnă și Îl laudă pe Dumnezeu, la fel trebuie și noi cântăreții cei de jos cu frică și cu dor și bucurie să stăm în acest cer pământesc spre lauda lui Dumnezeu. Nu este vreodată întinăciune, nu este chip al păcatului la cântăreții cei de sus și, prin urmare, așa se cuvine și celor de jos să imite, după putere, faptul de a fi nematerialnic, neîntinat și iubitor de Dumnezeu care aparține celor de sus, fiindcă și unii, și alții au învățat să slujească și să-L laude pe Unul Dumnezeu. Iar aceia dintre ei care sunt trimiși la ascultare nu își fac voia lor, nu fac ceva fără voia lui Dumnezeu, nu se desprind deloc de dumnezeiasca dragoste. Iar aceia dintre noi rânduiți și trimiși la ascultare nu trebuie să facă ceva împotriva voii proestosului. De aceea se și numește chipul nostru îngeresc, ca să imităm și noi întru totul după putere petrecerea îngerească și să nu vă mire pe voi care auziți că suntem datori să-i imităm pe îngeri, de vreme ce suntem datori a-L imita pe Însuși Dumnezeu după al Cărui chip și suntem, „Fiți”, zice, „următori” ai lui Dumnezeu ca niște fii iubiți și iarăși „Fiți următori ai mei, precum și eu sunt al lui Hristos”. Este după chipul lui Dumnezeu și Îl imită pe Dumnezeu acela care de la sine însuși lucrează binele, acela care împărățește peste patimile cele necuvioase, cel ce își stăpânește orice pornire a mădularelor și le îndreaptă pe acestea spre limanul mântuirii. Căci îngeresc ne este chipul și trebuie să petrecem îngerește, ca nu cumva să-l întinăm pe acesta căci la nimic nu ne va folosi, la absolut nimic, această mare făgăduință, așa cum cu nimic nu i-a folosit pe îngerii care au păcătuit faptul că mai înainte de a fi demoni erau și se numeau îngeri, ci și mai mult pentru aceea au fost osândiți, fiindcă fiind învredniciți să aibă o fire nematerialnică și fără afecte, ei s-au întors de la ceea ce era mai bun la ceea ce era mai rău, nu fiind forțați de vreo silă, ci înșelându-se de voia cea rea. Și noi suntem numiți nu de lume, ci de Dumnezeu Însuși îngeri pământești și dacă petrecem în chip nevrednic de o asemenea vrednicie, vom fi osândiți mai rău decât răii din lume, tot așa cum demonii cei nematerialnici își adună loruși foc mai mult decât oamenii cei materialnici: Căci zice „focul veșnic, cel gătit diavolului și îngerilor lui”.

5. Iar dacă îi vine cuiva greu să audă acestea, să nu ne aducă nouă vreun reproș, fiindcă nu noi, nici cuvântul nostru, ci fapta fiecăruia și sârguința și voia fie îl vor slăvi împreună cu îngerii, fie îl vor condamna împreună cu demonii. Să nu fie ca cineva dintre noi să se arate atât de vinovat și de condamnat, ci fie ca noi toți să ne împărtășim de moștenirea dumnezeiască împreună cu îngerii și cu sfinții, fiindcă „și petrecerea noastră este în ceruri”. Pentru aceea să ne sârguim, fraților să cugetăm cele cerești, pe cele din ceruri să le dorim, pe cele din ceruri să le închipuim, pe cele din cer să le vedem duhovnicește și numaidecât, vorbind pe scurt, să ne adunăm comoară în ceruri „De unde și așteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfățișare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei sale”, adică nestricăcios și nemuritor și părtaș slavei Lui și împărăției Lui.

(Sfântul Neofit din Cipru, Cateheze monahale. Scrieri II)

traducere şi adaptare: Laura Enache

sursa: Sfântul Neofit din Cipru, Cateheze monahale. Scrieri II

*

(Sfântul Neofit din Cipru, Cateheze monahale. Scrieri II)

traducere şi adaptare: Laura Enache

Sursa: Sfântul Neofit din Cipru, Cateheze monahale. Scrieri II

***

Predică la Duminica a VI-a din Post (a Floriilor) – Intrarea Domnului în Ierusalim – Sfântul Ioan Gură de Aur

“De-ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta, cele ce sunt către pacea ta” (Lc. 19. 42).

Păcătosul este cel mai nenorocit, când are pe pământ numai norocire. Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii, sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.

De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea Dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă? Cel înfrânat şi cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.

Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.

La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iar ce este boala şi rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.

Aţi înţeles ce zic eu? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o rană rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării, sau pe acela care întrebuinţează leacurile? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca.

De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală.

Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a. Şi cu toate acestea, tocmai pe dânsul trebuie să-l deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa? Îţi voi spune.

Când vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit?

Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin şi primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-l vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare.

Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea şi cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul şi focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc rana şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-l vindeca.

Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune.

Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iar când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.

Unii oameni se pedepsesc numai aici pe pământ, alţii se curăţă în această lume şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic.

Iar după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină? Nicidecum aceştia nu sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aici pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iar cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.

Şi pe un asemenea om, care trebuie să sufere în acea lume o pedeapsă atât de grozavă, îl veţi socoti oare fericit pentru traiul bun de pe pământ? Dacă unii se miră de norocirea celor prihăniţi, apoi judece ei, că şi răpitorii, prădătorii de biserici, ucigaşii, corsarii (hoţii de mare), înainte de a fi traşi la judecată, trăiesc întru desfătare şi îndestulare, se îmbogăţesc prin nenorocirea altora, adună comori nedrepte şi în toate zilele se îmbuibează.

Iar când judecătorul rosteşte hotărârea asupra lor, atunci se pedepsesc pentru toate acestea. Tot aşa se întâmplă şi celor ce ţin femei posadnice, mănâncă la mese îmbuibătoare, semeţii care înalţă sprâncenele şi batjocoresc pe cei săraci.

Când Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi şi va şedea pe tronul Său şi toată lumea se va aduna împrejurul Lui, atunci ei vor fi aduşi goi şi lipsiţi de toată mărirea lor, nu vor afla nici un mijlocitor şi fără milă vor fi aruncaţi în râul cel de foc.

De aceea, nu-i lăuda ca pe nişte norociţi pentru traiul lor cel bun pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel drept să nu-l socoteşti nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă-l ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăţie cerească.

Dar cum de nu este nici unul, veţi zice voi, care să se îndulcească de repaus atât aici cât şi dincolo? Aceasta, iubiţilor, nu poate să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputinţă. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate ele minte.

Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. Deşi nu l-ar apăsa sărăcia, totuşi el are a se lupta de-a pururea împotriva poftelor, iar aceasta nu este o mică muncă şi povară. Deşi nu l-ar chinui vreo boală, totuşi îl răneşte fierbinţeala mâniei; şi înfrânarea mâniei pricinuieşte dureri nu mici. Deşi n-ar veni asupra-i vreo nenorocire, totuşi el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele păcătoase; iar spre a înfrâna poftele cele nestăpânite, a birui ambiţia, a smeri semeţia, a se lepăda de dezmierdări şi a trăi cu o aspră înfrânare, se cere osteneală nu mică.

Cine însă nu face aceste şi alte asemenea lucruri, acela nu se poate mântui. Prin urmare, cerul nu se poate dobândi fără osteneală, fără luptă şi încercări. Dar aud întrebând: pentru ce oare Dumnezeu pedepseşte pe unii încă în lumea aceasta, iară pe alţii în cealaltă? Dacă ar pedepsi pe toţi încă din lumea aceasta, ar trebui să stârpească tot neamul omenesc, că toţi suntem căzuţi sub osânda judecăţii Dumnezeieşti. Iar dacă aici n-ar pedepsi pe nimenea, atunci cei mai mulţi ar fi şi mai uşuratici la minte, ar tăgădui pronia şi cârmuirea Dumnezeiască şi la ce treaptă de răutate nu s-ar sui ei?

De aceea Dumnezeu pedepseşte pe unii, pentru ca ei acum să se lase de păcat, iar în acea lume să primească o pedeapsă mai uşoară, sau cu totul să se elibereze de ea. Totodată, Dumnezeu voieşte ca prin pedeapsa şi nenorocirea unora să facă pe alţi păcătoşi mai înţelepţi. Iar pe alţii nu-i pedepseşte, nu le trimite nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea răbdării şi milostivirii celei Dumnezeieşti, să se ruşineze şi să intre în sine şi să se elibereze, atât de pedeapsa cea de acum, cât şi de cea viitoare.

Dacă însă ei totuşi rămân în păcatele lor şi nici măcar prin îndelung răbdarea lui Dumnezeu nu se îndreaptă, atunci pe dânşii îi aşteaptă o pedeapsă cu atât mai mare pentru îngrozitoarea lor uşurătate de minte.

Deci, iubiţilor, ştiind acum toate acestea, să luăm aminte la noi înşine cu toată stricteţea. Când Dumnezeu ne pedepseşte şi ne trimite o nenorocire, noi să-i aducem mulţumire; când ne aflăm bine şi norociţi, să gândim la siguranţa noastră şi deşteptaţi prin nenorocirea altora, să lăudăm şi să mărim pe Domnul, prin pocăinţă, înfrângere şi mărturisirea păcatelor.

Să lepădăm toate greşelile, pe care le-am săvârşit în lumea aceasta, cu toată râvna să ştergem toate petele sufletului şi să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărţi de lumea aceasta şi a intra în cealaltă curaţi şi pregătiţi, ca acolo să nu ne însoţim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui Avraam, îndulcindu-ne de bucuria cea nemuritoare. Căreia fie ca Dumnezeu să ne facă părtaşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

***

Să nu ai nădejdea ta la lume, fiindcă este lesne schimbăcioasă

Astăzi te iubeşte un boier şi-ţi făgăduieşte să-ţi facă mult bine, iar mâine întoarce dragostea în urâciune, şi te urmăreşte ca să te omoare. Şi acestea toate se fac, fiindcă lumea nu are nici o statornicie sau adevăr, cum s-a văzut lămurit nu numai la oamenii ceilalţi, ci şi la însuşi Stăpânul nostru când a intrat în Ierusalim şi L-a primit poporul cum are cinste şi slavă nemăsurată, şi în puţină vreme L-a batjocorit cu necinste şi defăimare. Duminică au ieşit în întâmpinarea Lui cu ramuri de finic şi cu stâlpări, şi Vineri L-au bătut fără omenie şi l-au rănit. Duminică au scos hainele lor şi le-au întins pe pământ, pe unde Stăpânul trecea, şi în a şasea au scos pe ale Lui şi cu totul gol l-au bătut. întâi îi ziceau: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”, iar pe urmă strigau lui Pilat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L pe El”. A intrat Duminică în cetate cu slavă şi cu cinste ca un Dumnezeu, şi Vineri a ieşit cu ruşine nemaipomenită şi L-au răstignit cu totul gol, ca pe un tâlhar şi om făcător de rele. Nu ţi se pare această schimbare şi prefacere a lumii atât de grabnică şi nestatornică? Nu avea nădejdea ta la lume, fiindcă este lesne schimbăcioasă. Numai în Stăpânul ai nădejdea ta, şi slujeşte Lui din tot sufletul tău, căci Acesta este Dătător foarte bogat, iar lumea este nemulţumitoare şi-ţi răsplăteşte rău pentru bine, după Proorocul: „Răsplătitu-mi-au rele în loc de bune”. Pentru bunătăţi vremelnice, lumea dă veşnică osândă, şi Domnul pentru puţina osteneală dăruieşte slavă, cinste şi veselie nesfârşită.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 250-251)