SUA: Curtea Suprema a inceput ULTIMELE AUDIERI pentru CASATORIILE HOMOSEXUALE/ Marea Britanie: INCURAJAREA OSTENTATIVA A ADOPTIILOR CATRE CUPLURILE GAY. Nu a mai ramas NICIO AGENTIE DE ADOPTII care sa refuze “FAMILIA” HOMOSEXUALA/ Cum putem dezvolta ATENTIA? Interviu cu Virgiliu Gheorghe/ AVORTUL – DE CE NU SUNT TOATE VIETILE EGALE?

• Cultura Vietii:

SUA: Ultimele audieri la Curtea Supremă în cazul „căsătoriilor” între persoane de același sex

Marți 28 aprilie, Curtea Supremă de Justiție a SUA a ascultat pledoariile finale într-un caz care se va dovedi istoric prin modul în care va afecta legile căsătoriei din SUA, libertatea religioasă și viitorul familiei. Evident, decizia va avea implicații internaționale.

Deși „căsătoria” între persoane de același sex este acum legală în 37 de state din 51, e important de reținut că aceste legi au fost impuse în cele mai multe cazuri de decizii judecătorești (așa-sumitul activism judiciar). În numeroase state, deciziile instanțelor au anulat chiar referendumuri cetățenești care stabiliseră că doar bărbatul și femeia se pot căsători.

În cele din urmă, s-a ajuns la Curtea Supremă întrucât în Kentucky, Michigan, Ohio și Tennessee, Curtea federală de apel a respins pretențiile homosexualilor, iar aceștia au făcut recurs la instanța supremă. Aceasta trebuie acum să rezolve problema deciziilor în conflict printr-o decizie care să stabilească dacă așa-zisa „căsătorie gay” are sau nu temei în Constituția americană.

Dacă răspunsul este DA, atunci toate legile contrare din statele conservatoare vor deveni caduce, iar „căsătoria” gay va fi legalizată în toată țara. Subliniem, ÎMPOTRIVA VOINȚEI CETĂȚENILOR. Dacă răspunsul este NU, legile statale, atât cele permisive cât și cele restrictive, vor rămâne în vigoare iar homosexualii își vor continua oricum asaltul asupra căsătoriei pentru modificarea legilor din statele care mai apără căsătoria.

Marți, Curtea Supremă a luat în considerare două întrebări specifice:

1. Cere Constituția SUA statelor să legalizeze „mariajul” homosexual?
2. Cere Constituția SUA statelor care nu permit în acest moment astfel de căsătorii să recunoască „mariajele” gay încheiate în alte state?

La ambele chestiuni, majoritatea celor 9 judecători ai Curții Supreme par să-și fi stabilt deja poziția. Deloc surprinzător, de altfel, întrucât numirile judecătorilor sunt politice și se fac inclusiv în funcție de poziția privitor la probleme sociale de primă importanță, cum ar fi avortul (legalizat în SUA în 1974 tot prin Curtea Supremă) sau homosexualitatea. Mai exact, câte 4 de fiecare parte (4 „liberali” – termen care are cu totul alt înțeles în SUA decât în Europa și desemnează Stânga politică și socială – și 4 conservatori).

Cheia deciziei finale stă în cel de-al nouălea judecător, Anthony Kennedy, care a și dat votul decisiv în precedenta decizie prin care Curtea a anulat legea federală de protecție a căsătoriei (Defense of Marriage Act) în 2013. În expunerea argumentelor sale de atunci, totuși, Kennedy a întărit că problema definiției căsătoriei revine statelor și nu autorităților federale.

Cu alte cuvinte, hotărârea în această cauză de uriașă importanță inclusiv pentru libertatea religioasă stă pe umerii unui singur om.

Nu e foarte democratic, nu?

Transcripturile audierilor – partea I – partea a II-a.

Decizia Curții este așteptată pentru finalul lunii iunie.

Homosexualilor li se poate interzice să doneze sânge, spune Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Curtea Europeană de Justiție a decis, conform unei decizii publicate ieri, că riscurile de sănătate asociate cu comportamentul homosexual permit autorităților sanitare dintr-o țară să oprească de la donarea de sânge bărbații homosexuali.

Mai precis, Curtea de Justiție cu sediul la Luxemburg arată că interzicerea unei persoane homosexuale să doneze sânge nu constituie discriminare, ci este îndreptățită dacă se demonstrează că homosexualii reprezintă un risc de a contracta maladii contagioase precum HIV și dacă nu există metode mai bune pentru protejarea sănătății celor care urmează să primească sânge. Cu alte cuvinte, fiecare țară are dreptul să refuze acceptarea donatorilor de sânge homosexuali, în funcție de situația locală.

Prin această sentință, Curtea de justiție a UE (a nu se confunda cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului) a răspuns unei plângeri depuse la o instanță administrativă din Strassbourg, Franța, de un bărbat homosexual, după ce un medic i-a interzis să doneze sânge, invocând legislația franceză. Cazul a fost deferit în cele din urmă de guvernul francez Curții de Justiție a UE.

În decizia din cazul Geoffrey Léger contra Ministerului Afacerilor Sociale, Sănătății și Drepturilor femeii din Franța (C‑528/13), Curtea a luat în considerare printre altele faptul că jumătate din cazurile de infectare cu SIDA ca urmare a unui raport sexual în Frnța ultimilor ani s-au înregistrat la homosexuali – deși aceștia constituie un procent foarte mic din populație (sublinierile ne aparțin):

In the first place, as regards the assessment of whether there is a high risk of acquiring severe infectious diseases that can be transmitted by blood, account must be taken of the epidemiological situation in France, which has a very specific character, according to the French Government and the Commission, under reference to data supplied by the Institut de veille sanitaire français (French Institute for Public Health Surveillance). It is clear from those data that almost all HIV infections for the period from 2003 to 2008 were due to sexual relations, and that men who have had sexual relations with other men represent the population most affected, corresponding to 48% of new infections. In the same period,while the overall incidence of HIV infection has gone down, in particular as regards heterosexual relations, it has not diminished for men who have had sexual relations with other men. Furthermore, in the same period, they represented the population most affected by HIV infection, with an incidence rate of 1% per annum, which is 200 times greater than that for the heterosexual population in France.”

De altfel este de notorietate faptul că „minoritățile sexuale” constituie grupe de risc pentru anumite boli, organizațiile care reprezintă interesele acestora fiind „abonate” la fonduri precum Fondul Global de Combatere a HIV/SIDA, Tuberculozei si Malariei.

Reamintim că o lansare de carte programată a se desfășura la casa de Cultură a Studenților din București a fost anulată de autoritățile care patronează CCS din cauza faptului că respectiva carte, Fața nevăzută a homosexualității, atrăgea atența asupra patologiei homosexualității.

Parlamentul Irlandei de Nord a respins din nou legalizarea „căsătoriei” între persoane de același sex

Adunarea Irlandei de Nord (The Assembly), parlamentul acestei provincii încorporate în Regatul Unit, a respins pentru a patra oară în 3 ani, cu o mică majoritate, legalizarea  așa-zisei „căsătorii între persoane de același sex”. Rezultatul votului a fost de 49 la 47 voturi, cu 3 abțineri, contra unei moțiuni de redefinire a căsătoriei.

Faptul că acest subiect continuă să apară iar și iar pe agenda politicienilor de aiurea evidențiază două aspecte: primo, forța strivitoare a lobby-ului care pretinde că „promovează drepturile LGBT” și care este decis să încerce ori de câte ori este nevoie până ce va reuși să distrugă familia prin legiferarea batjocurii numite „căsătorie gay”; secundo, nevoia urgentă a apărătorilor căsătoriei autentice și ai familiei din țările care nu au căzut victimă acestei orbiri colective de a-și pune adversarii în defensivă.

O astfel de inițiativă ar putea fi referendumul constituțional pentru protejarea căsătoriei, așa cum s-a făcut recent, pe calea inițiativei cetățenești sau pe cale politică în Croația,Ungaria și Slovacia, precum și prohibiția maternității surogat și a altor forme de trafic de copii utilizate de cuplurile gay pentru a deveni „părinți”.

• StiripentruViata: 

EXCLUSIV: Antonia Tully, SPUC, Marea Britanie – „Între persoane de acelaşi sex, scopul şi însuşi conceptul căsătoriei sunt întoarse pe dos”

Rep.: Recent, aţi conferenţiat în România despre experienţa părinţilor englezi cu orele de educaţie sexuală la care participă copiii lor. Aţi prezentat unele materiale educaţionale care se folosesc în şcolile publice din Marea Britanie şi care îi învaţă pe copii că pot adopta altă identitate sexuală, pregătindu-le mintea pentru acceptarea ideii că relaţiile între persoane de acelaşi sex sunt normale. Cum s-a ajuns aici?

În Marea Britanie, în 2013, s-a legalizat căsătoria între persoane de acelaşi sex, în ciuda masivelor proteste publice. Premierul David Cameron nu a vrut să asculte nicio obiecţie, iar legea a trecut de Camera Comunelor.

Societatea Britanică pentru Protecţia Copiilor Nenăscuţi (SPUC), pentru care lucrez, a organizat o campanie împotriva căsătoriei între persoane de acelaşi sex, din două motive:

1. În primul rând, instituţia căsătoriei între un bărbat şi o femeie este cea mai protectivă pentru copiii nenăscuţi. Un copil nenăscut prezintă un risc de patru până la cinci ori mai mare de a fi avortat [1] dacă a fost conceput în afara căsătoriei.
2. Al doilea mesaj al campaniei a fost că legalizarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex va fi imediat urmată de promovarea în şcoli a relaţiilor între persoane de acelaşi sex – şi chiar aşa s-a întâmplat.

Evident că, în timp ce în Parlament se discuta legea, mulţi au adoptat atitudinea: „Nu-mi pasă. Dacă doi oameni se iubesc şi vor să se căsătorească, nu mă afectează pe mine în niciun fel”. Dar ne afectează pe toţi, toată ţara, chiar dacă unii încă nu ne dăm seama de asta – iar cel mai afecaţi sunt părinţii care au copii la şcoală.

O serie de organizaţii care promovează drepturile homosexualilor au intrat în şcoli, pur şi simplu îndoctrinând copiii tineri şi uşor impresionabili cu ideea că nu este nicio diferenţă între căsătoria dintre bărbat şi femeie şi cea între persoane de acelaşi sex. Sunt câteva organizaţii care militează pentru drepturile homosexualilor şi care se duc în şcoli, pur şi simplu îndoctrinând copiii[2], care au o vârstă fragedă şi sunt uşor impresionabili, cu ideea că nu există nicio diferenţă între căsătoria dintre un bărbat şi o femeie şi cea dintre doi bărbaţi sau două femei. Cam aceasta este cultura promovată la ora actuală în Anglia.

Rep.: Cum explicaţi diferenţa majoră [3] dintre căsătoria heterosexuală şi aşa-zisa „căsătorie între persoane de acelaşi sex”? Unii nu mai par capabili a sesiza această diferenţă. Spun că e vorba de iubire şi atât.

Da, ideea că nu contează  dacă e vorba de un bărbat şi o femeie sau de doi bărbaţi ori de două femei este fundamental falsă. Dacă ne uităm la diferenţele de natură fiziologică [4] şi emoţională [5], relaţiile între doi bărbaţi nu sunt echivalente cu cele dintre un bărbat şi o femeie. Există tot mai multe dovezi documentate care arată efectele devastatoare de natură fiziologică ale relaţiilor homoesexuale [6], precum şi efectele la fel de periculoase asupra sănătăţii mentale ale acestui tip de relaţie [7].

Faţă de heterosexuali, la nivel fiziologic, dar şi mental, bărbaţii implicaţi în relaţii homosexuale active au o sănătate mai proastă.

În plus, odată ce înscrii cu literă de lege faptul că doi bărbaţi se pot căsători şi pot forma o familie, negi în mod automat dreptul copiilor din acea familie de a avea o mamă şi un tată. Acesta este miezul problemei. Ce înseamnă acasta pentru copii? În mod tradiţional, acolo unde e vorba de un bărbat şi o femeie dedicaţi unul celuilalt şi copilului prin căsătorie, copilul se bucură de o poziţie sigură, iar accentul cade pe copil în acel mariaj.

Dacă, însă, ai doi bărbaţi sau două femei într-o „căsătorie”, numai unul dintre cei doi va avea vreodată o legătură biologică cu copilul. Iar accentul se schimbă. „Căsătoria” între persoane de acelaşi sex înseamnă două persoane care îşi satisfac plăcerile sexuale, iar copilul vine abia pe locul doi, accentul principal nu mai cade pe el. Când copilul este produsul biologic al ambilor părinţi (un bărbat şi o femeie), ambele părţi ale mariajului manifestă un interes natural foarte puternic în copil şi bunăstarea acestuia. Nu aceeaşi situaţie avem în cazul „familiilor” formate din parteneri de acelaşi sex. În cazul lor, scopul şi însuşi conceptul căsătoriei sunt întoarse pe dos. Este important ce se întâmplă cu copiii.

Rep.: Practic, copilul serveşte cuplului homosexual, în timp ce, în cazul cuplului heterosexual, este cuplul cel care serveşte copilului.

Absolut! E foarte bine zis.

Desigur, argumentul homosexualilor este: „Păi când doi oameni se iubesc nu mai contează, pot creşte un copil foarte fericit”. Dar încep să apară dovezi şi studii care arată cum copiii crescuţi de cupluri de acelaşi sex nu se dezvoltă la fel de bine ca cei crescuţii de propriii părinţi biologici căsătoriţi – iar aceasta este valabil pe toate planurile: în ceea ce priveşte sănătatea, performanţele şcolare, echilibrul mintal, capacitatea de a progresa în viaţă. La toate aceste capitole, copiii care au crescut timp de 18 ani în familii formate din părinţii lor biologici au rezultate mai bune decât cei crescuţi de un singur părinte şi mult mai bune decât cei crescuţi de cuplurile de acelaşi sex.

Astfel, a le oferi acestor cupluri posibilitatea legală de a avea copii înseamnă a permite crearea deliberată de copii puşi într-o situaţie care îi dezavantajează [8].

Această situaţie nu se compară cu adopţia, de exemplu, unde un cuplu răspunde cu iubire la o nevoie deja existentă: părinţii naturali ai copilului nu pot avea grijă de el, iar cuplul preia această sarcină. Sau poate fi vorba de o mamă singură care nu şi-a dorit copilul, având o sarcină neplanificată, sau de o căsătorie eşuată, în care unul dintre părinţi rămâne să crească singur copilul.

Deşi în toate aceste cazuri există aspecte care nu sunt deloc ideale, nu se porneşte totuşi cu ideea de a plasa copiii într-un context defavorizant [9]. Practic, pentru cuplurile de acelaşi sex sunt creaţi copii în mod special, care astfel sunt plasaţi într-o situaţie care nu-i avantajează. Iar acum au apărut tot mai multe studii care dovedesc aceasta [10].

Dar să nu uităm că sunt foarte puţini copiii crescuţi de cupluri formate din persoane de acelaşi sex. Aşadar, e destul de dificil să obţii un eşantion suficient de reprezentativ de copii crescuţi de lesbiene sau „părinţi” gay. Şi totuşi studiile încep să apară. Până la urmă, despre asta este vorba: ce efect are asupra copiilor?

Rep.: Este adevărat că judecătorii din Marea Britanie preferă să dea copii spre adopţie cuplurilor gay?

Chiar aşa se întâmplă. Sunt agenţii de adopţie care le oferă în mod ostentativ copii cuplurilor gay. Dacă te uiţi pe websiteurile lor, vei vedea, de exemplu, că organizează Săptămâna Adopţiei Gay, invitând deliberat cuplurile gay să vină să adopte. Cu câţiva ani în urmă, aveam câteva agenţii de adopţie în Anglia şi Ţara Galilor care aparţineau de Biserica Catolică. Atunci când au fost forţate să plaseze copii în adopţie către cupluri gay, au preferat să taie legăturile cu Biserica. Aşa că acum nu mai avem nicio agenţie de adopţie catolică. Au renunţat toate la luptă şi plasează în adopţie copii cu cupluri gay, deoarece nu mai tebuie să respecte vederile Bisericii.

Desigur, legea i-a obligat, dar şi ei au renunţat prea uşor la luptă. Legea spunea că nu pot discrimina cuplurile gay. E foarte trist că în toată Anglia nu a rămas măcar o singură agenţie de adopţie care să se împotrivească acestei legi. Ba chiar într-o dioceză catolică se face şi strângere de fonduri în favoarea agenţiei care nu mai ţine de Biserică şi care le dă copii spre adopţie cuplurilor gay! Astfel, catolicii ajung să finanţeze această practică! Este un adevărat scandal.

Avem la ora actuală în Marea Britanie o cultură care nu permite să spui nimic despre homosexuali – nici cea mai neutră afirmaţie – fără să fii etichetat ca plin de ură şi homofob. Suntem într-o poziţie foarte ingrată.

Rep.: Acum câteva zile, designerii de modă Dolce & Gabbana au dat un interviu în care spuneau că singura familie este cea pe model tradiţional. Iar Sir Elton John le-a cerut să nu mai îndrăznească să îi numească “sintetici”pe copiii săi născuţi din mame surogat. Astfel, contrazicerea unei opinii şi dezavuarea unui mod de viaţă sunt interpretate ca atac la persoană de către cei care nu împărtăşesc acea opinie şi îşi conduc viaţa exact după cea opusă ei. Cum comentaţi?

E simpatic că cei doi, Dolce & Gabbana sunt ei înşişi homosexuali, aşa că situaţia devine uşor comică… Măcar recunosc cinstit un lucru: copiii au nevoie şi de mamă, şi de tată. Aţi caracterizat bine resorturile reacţiei iscate. Nu fac decât să spună adevărul şi tocmai asta inflamează comunitatea homosexualilor, iar acum s-a iscat o adevărată isterie a boicotului pentru produsele Dolce & Gabbana. Desigur, Elton John e o figură iconică. E împreună de multă vreme cu soţul său, David Furnish, cu care creşte doi copii.

Dar, din multe puncte de vedere, ei nu sunt reprezentativi pentru cuplurile de homosexuali, deoarece majoritatea nici nu se căsătoresc. Noi am urmărit cu mare atenţie ce s-a petrecut în ţările unde a fost legalizată „căsătoria” între persoane de acelaşi sex. În primul an, fiind ceva nou, au fost câţiva care s-au căsătorit. Apoi totul s-a dezumflat complet, din cauză că în însăşi natura relaţiilor homosexuale nu se înscriu monogamia şi fidelitatea – acestea nu fac parte din stilul lor de viaţă [11].

Rep.: Dar căsătoria între persoane de acelaşi sex este promovată exact aşa, după imaginea oferită de cuplul Elton John-David Furnish…

Da. Dar este complet falsă ideea că homosexualii stau în relaţii monogame. Nu fac asta. Iar acest lucru se reflectă în sănătatea lor sexuală [12]. De exemplu, rata de infectare cu HIV şi incidenţa SIDA sunt mult mai mari în comunitatea homosexualilor [13], deoarece au un stil de viaţă promiscuu. Dar desigur, o astfel de afirmaţie este profund incorectă politic, cu toate că ţine de fapte [14]. Nimeni nu îndrăzneşte să afirme public acest lucru în Marea Britanie.

Elton John are un statut iconic, dar nu reflectă cu adevărat cea mai mare parte a comunităţii homosexuale [15], care nu practică relaţiile pe termen lung [16].

Rep.: Atunci de ce pretind dreptul legal de a se căsători?

S-a discutat intens pe această temă în 2013. Se pare că presiunea de a legaliza căsătoria între persoane de acelaşi sex are mai degrabă scopul de a face un pas înainte cu lista de revendicări pentru drepturile persoanelor gay. Scopul este de fapt transformarea acestui stil de viaţă în ceva comun şi larg acceptat la nivelul societăţii, conducând la normalizarea lui. Exact acest mesaj ajunge la copiii din şcoli: homosexualitatea este la fel de normală ca şi heterosexualitatea. Copiii sunt uşor influenţabili şi nu înţeleg adevăratele implicaţii. Până cresc, nu mai ajung să gândească altfel decât că nu există nicio diferenţă între doi bărbaţi, respectiv două femei care se căsătoresc şi un bărbat şi o femeie care fac acelaşi lucru. Pentru că aşa vor fi fost învăţaţi să gândească.

Rep.: De ce nu vorbim despre următorii paşi pe această cale ? Căsătoria a fost până acum înţeleasă ca unire dintre un bărbat şi o femeie, în cadrul căreia are loc naşterea de copii.  În logica înţelegerii căsătoriei ca încununarea unei relaţii de iubire, apar ceremonii bizare, precum cea din august 2013 când, trei lesbiene din statul american Massachusetts, Doll, Brynn şi Kitten, au consfinţit o căsătorie în trei; sau cea de anul acesta, în ziua îndeobşte cunoscută sub numele Valentine Day, când trei bărbaţi gay din Thailanda, Joke, Bell şi Art, au devenit primul trio gay „căsătorit”. Şi să nu uităm că, în 2006, peste 300 de savanţi americani au semnat declaraţia Beyond Same-Sex Marriage („Dincolo de căsătoria între persoane de acelaşi sex”),  în care se afirmă că există şi alte „tipuri legitime de familie”, care ar trebui recunoscute ca atare de către stat: printre acestea, şi „gospodăriile formate din mai mulţi parteneri iubitori, dedicaţi unii altora”. Cum comentaţi aceasta?

Adesea se pretinde că dragostea e totul, ca în cântecul faimoasei formaţii Beatles, “All you need is love”.  Dar dragostea nu poate justifica orice combinaţie de persoane care formează o relaţie şi care pretind că aceasta echivalează cu o familie formată dintr-un bărbat, o femeie şi copiii lor.  Căsătoria pe viaţă dintre bărbat şi femeie are de a face, deisgur, cu dragostea, dar şi cu angajamemtul acestora faţă de copiii pe care îi concep.

„Familiile” formate din persoane de acelaşi sex nu fac decât să justifice „drepturile sexuale ale adulţilor”. Ele nu se formează în mod primordial cu scopul creşterii de copii. Dacă tot facem din copii o prioritate, să încurajăm plasarea lor într-un mediu familial care să le priască, respectiv, în familii formate din părinţii lor biologici căsătoriţi. Colegul meu, John Smeaton, de la Societatea Britanică pentru Protecţia Copiilor Nenăscuţi (SPUC), a afirmat recent într-o conferinţă susţinută în SUA: „Sacrificăm copiii pe altarul drepturilor sexuale ale adulţilor”.

Rep.: Relaţiile de tip homosexual devin tot mai vizibile în societate, iar recent i-aţiavertizat pe părinţii din România că acestea vor fi promovate în şcoli (inclusiv la orele de educaţie sexuală) ca o cultură alternativă care trebuie cunoscută sau chiar îmbrăţişată ca una legitimă. Credeţi că aceasta va duce la o răspândire mai amplă a comportamentului homosexual în societate?

Cred că face copiii foarte vulnerabili. Rămâne de văzut în ce măsură acest tip de educaţie va influenţa comportamentul ulterior. Dar senzaţia mea este că face copiii şi mai vulnerabili, mai ales dacă ne uităm la felul în care s-au petrecut lucrurile la noi cu educaţia sexuală, prin care copiii au fost hipersexualizaţi şi îndemnaţi prematur să-şi înceapă activitatea sexuală … Iar acum, în Marea Britanie, mai avem o tragedie – epidemia tăcută de boli cu transmitere sexuală.

Rep.: Această epidemie arată cea mai mare creştere a incidenţei BTS-urilor pe segmentul de vârstă în care se regăsesc adolescenţii şi tinerii de douăzeci şi ceva de ani [17], deci tocmai cei care au beneficiat de educaţie sexuală la şcoală…

Da. Iar tragedia cu acest tip de infecţii este că sunt asimptomatice. Mai ales la fete, al căror sistem reproducător este deschis şi mai vulnerabil, nu apar simptome. Problemele sunt depistate abia pe la 20-30 de ani, când vor să aibă copii.

Întorcându-ne la chestiunea homosexualităţii, cred că modul în care s-a început promovarea acesteia în şcolile publice britanice face copiii mult mai vulnerabili la adoptarea unui comportament homosexual. Îi dezorientează pe copii. Ei vor creşte fără să aibă o idee clară despre ce înseamnă să fii femeie, respectiv bărbat – deoarece se promovează ştergerea graniţelor dintre sexe.

Rep.: Dar se vorbea despre o predispoziţie genetică la relaţionarea de tip homosexual…

„Există o genă gay sau nu?” [18], este întrebarea prevalentă. Din ce am citit, răspunsul este nu[19]. Nu există o astfel de genă ca atare. Dar există o disciplină nouă, numită epigenetică, ce reprezintă o zonă ştiinţifică interdisciplinară complexă. Nu pretind că ştiu prea multe despre aceasta, dar în mare spune că factorii de mediu pot avea un impact profund asupra factorilor genetici. E un fel de combinaţie între natură şi creştere, nu o alegere exclusivă a unuia dintre cei doi factori. Unii devin predispuşi la comportament homosexual datorită unor factori de mediu precum creşterea, mai precis impactul emoţional asupra copilului în timpul creşterii. Ideea că te naşti gay la fel cum te naşti cu pielea neagră este tot mai puţin credibilă.

NOTE

[1] „La începutul anilor 2000, estimăm că 82% din avorturile la cerere au implicat femei necăsătorite, procent care în anii 1970 era de 60%. (…) În Japonia, … 89% din avorturile la cerere implicau femei necăsătorite în aceeaşi perioadă, în creştere de la 66% la finele anilor 1970. (…) În SUA, o treime din copiii concepuţi în afara căsătoriei sunt avortaţi, iar în Japonia (posibil cu mult mai mult) peste jumătate.” (din studiul „Marriage, Abortion, or Unwed Motherhood? How Women Evaluate Alternative Solutions to Premarital Pregnancies in Japan and the United States” de Ekaterina Hertog and Miho Iwasawa, în Journal of Family Issues, 5 iunie 2011, online la: http://www.sociology.ox.ac.uk/materials/people/ehertog/Hertog-and-Iwasawa2011.pdf)

[2] „Ne acuză că exploatăm copiii, iar noi le răspundem «NUUU! Nu vrem să îi învăţăm pe copii despre homosexualitate, jurăm! Nu e ca şi cum v-am recruta copiii sau aşa». Dar să fim sinceri—e o minciună. Noi chiar vrem ca educatorii să înveţe generaţiile viitoare de copii să accepte sexualitatea de tip queer. De fapt, însuşi viitorul nostru depinde de asta. (…) eu şi o mulţime de alţi oameni chiar vrem să îndoctrinăm, să recrutăm, să învăţăm şi să expunem copiii la sexualitatea de tip queer ŞI NU E NIMIC ÎN NEREGULĂ CU ASTA.” („Can We Please Just Start Admitting That We Do Actually Want To Indoctrinate Kids?” de Daniel Villarreal, în Queer, periodic de cultură LGBT, online la http://www.queerty.com/can-we-please-just-start-admitting-that-we-do-actually-want-to-indoctrinate-kids-20110512)

[3] Vezi studiul „Comparing the Lifestyles of Homosexual Couples to Married Couples”, de dr. Timothy J. Dailey, Family Research Council, 7 aprilie 2004, online la http://theroadtoemmaus.org/RdLb/22SxSo/PnSx/HSx/MarrHoVsHet.htm

[4] „Expunerea la spermă are efect imunosupresor local, mai ales la nivelul rectului.” (din studiul „Sexual transmission of human immunodeficiency virus: virus entry into the male and female genital tract” de N.J. Alexander, în publicaţia de specialitate Fertility and Sterility, nr. 54, iulie 1990, online la http://www.popline.org/node/556539)

[5] „Persoanele homosexuale active au înregistrat o incidenţă mai ridicată a tulburărilor de ordin psihiatric în comparaţie cu persoanele heterosexuale active. Bărbaţi homosexuali prezentau o incidenţă de trei ori mai mare (2.93 odds ratio) a tulburărilor de dispoziţie decât heterosexualii. Femeile homosexuale aveau o probabilitate de patru ori mai mare de a face abuz de substaţe decât cele heterosexuale (4.09 odds ratio). De 2,7 ori mai mulţi bărbaţi homosexuali decât heterosexuali au fost înregistraţi cu două sau mai multe tulburări psihice de-a lungul vieţii.” (din studiul „Same-sex sexual behavior and psychiatric disorders: findings from the Netherlands Mental Health Survey and Incidence Study – NEMESIS”, de T.G. Sandfort şi colaboratorii, în Archives of General Psychiatry, ianuarie 2001, online la http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/11146762)

[6] „Contactul sexual anal poate creşte în mod substanţial riscul de transmitere a virusului, chiar dacă partenerul infectat este sub tratament antiretroviral. (…) Contactul sexual anal neprotejat reprezintă o practică de înalt risc pentru transmiterea HIV.” (din studiul „HIV transmission risk through anal intercourse: systematic review, meta-analysis and implications for HIV prevention” de Rebecca F. Baggaley şi colaboratorii, în International Journal of Epidemiology, aprilie 2010, online la http://ije.oxfordjournals.org/content/early/2010/04/20/ije.dyq057.short)

[7] „Subeşantionul de persoane cu orientare homosexuală prezenta rate de tulburări mintale şi comportament suicidar de la 1,5 până la 12 ori mai înalte decât cei a căror orientare era exclusiv heterosexuală.” (din studiul „Sexual orientation and mental health in a birth cohort of young adults” de David M. Fergusson şi colaboratorii, în Psychological Medicine – publicaţie a Universităţii Cambridge din Marea Britanie -, nr. 7, iulie 2005, online la http://journals.cambridge.org/action/displayAbstract?fromPage=online&aid=315704&fileId=S0033291704004222)

[8] „69% din copiii crescuţi de mame lesbiene şi 57% din cei crescuţi de taţi gay au relatat că au primit ajutor social în copilărie, în timp ce acest procent este de numai 17% în cazul celor crescuţi de ambii lor părinţi biologici uniţi prin căsătorie; 38% din copiii crescuţi de cupluri de lesbiene se aflau la momentul studiului într-o schemă de ajutor social, în timp ce procentul celor crescuţi de cupluri heterosexuale căsătorite aflaţi în această situaţie era de numai 10%. Jumătate din cei crescuţi de părinţi heterosexuali căsătoriţi aveau o slujbă stabilă, dar numai un sfert din cei crescuţi de mame lesbiene. Aceştia din urmă s-au dovedit statistic mai predispuşi (19% vs. 8%) a apela la consiliere psihologică sau psihoterapie «pentru o problemă legată de anxietate, depresie, probleme de relaţionare etc»”.

„23% din copiii crescuţi de mame lesbiene au răspuns afirmativ la întrebarea dacă „un părinte sau îngrijitor adult i-a atins vreodată în mod sexual, i-a forţat să îl/o atingă în mod sexual sau i-a forţat să întreţină relaţii sexuale” – faţă de numai 2% din copiii crescuţi de părinţii lor biologici căsătoriţi (31% din fetele crescute de mame lesbiene au răspuns afirmativ la această întrebare – faţă de numai 3% din fetele crescute de părinţii lor biologici căsătoriţi).”

(Extrase din studiul „How different are the adult children of parents who have same-sex relationships? Findings from the New Family Structures Study” de Mark Regnerus, profesor de sociologie la Univesrsitatea din Texas, Austin, în Social Sciences Research, iulie 2012, online la http://www.ionainstitute.eu/pdfs/1-s2.0-S0049089X12000610-main.pdf)

[9] „Persoanele de orientare homosexuală au fost responsabile de 97% din cazurile de abuz fizic şi molestare asupra copiilor în cazurile de custodie aflate pe rol la Curtea de Apel în SUA.” (din studiul „Homosexual parents: a comparative forensic study of character and harms to children” de Paul Cameron şi Kirk Cameron, în revista Psychology Reports, vol. 82, 1998, online la http://www.amsciepub.com/doi/abs/10.2466/pr0.1998.82.3c.1155?journalCode=pr0)

[10] „Din 1.388 de necroloage consecutive apărute într-un ziar de largă circulaţie publicat de comunitatea homosexualilor, 87 de bărbaţi gay care muriseră aveau copii, durata medie de viaţă a acestor părinţi fiind de 47 de ani (în timp ce durata medie de viaţă a celorlalţi 1.267 care nu aveau copii a fost de 38 de ani).” (din studiul  „Homosexual parents” de Paul Cameron şi Kirk Cameron, în revista Adolescence, vol. 31, 1996, online la http://psycnet.apa.org/psycinfo/1996-07024-001)

[11] „Trei sferturi din cei intervievaţi au descris non-monogamia ca pe ceva pozitiv, spunând că le conferă o supapă sexuală fără să fie nevoiţi să mintă. Unii „jucau” independent, alţii în grupuri de trei (threesome), iar aproximativ 80% au convenit să îşi povestească unul celuilalt câteva detalii sau chiar totul despre aventurile lor; restul au preferat politica „nu mă-ntrebi, nu-ţi spun”. (din articolul „Many gay couples negotiate open relationships”, publicat în SF Gate, 16 iulie 2010, online la http://www.gaycouplesstudy.org/Many%20Gay%20Couples%20Negotiate%20Open%20%20Relationships%20-%20SFChronicle%20-%20071610.pdf)

[12] „Bărbaţii care fac sex cu alţi bărbaţi formează 75% din toate cazurile de sifilis primar şi secundar.” (comunicat oficial al CDC – Centrul American pentru Prevenţia şi Controlul Bolilor din 2012, accesibil online la http://www.cdc.gov/std/stats12/std-trends-508-2012.pdf)

[13] „Rata estimativă a incidenţei virusului HIV în SUA: în creştere cu 21% pe segmentul de vârstă 13–29 de ani, determinat de o creştere cu 34% în cazul tinerilor bărbaţi care fac sex cu bărbaţi.” (din studiul „Estimated HIV Incidence in the United States, 2006–2009”, publicat în PLOSone, 3 august 2011, online la http://journals.plos.org/plosone/article?id=10.1371/journal.pone.0017502)

[14] „86% din noile infectări cu HIV apar în parteneriatele [gay] stabile. Reducerea contagiozităţii cu 75-99% prin administrarea de medicamente antiretrovirale e contrabalansată de o creştere cu 50% a comportamentului de risc cu partenerul stabil.”

„Majoritatea noilor infecţii cu HIV în rândul homosexualilor din Amsterdam apar în relaţiile stabile.”

(din studiul „The contribution of steady and casual partnerships to the incidence of HIV infection among homosexual men in Amsterdam”, de M. Xiridou şi colaboratorii, publicat în revista AIDS,2 mai 2003, online la  http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/12700453 şi la http://journals.lww.com/aidsonline/Abstract/2003/05020/The_contribution_of_steady_and_casual_partnerships.12.aspx)

„Angajarea în comportamente sexuale riscante care favorizează transmiterea HIV poate fi percepută de unii ca o modalitate de a-şi dovedi încrederea în partener.” (din studiul „The paradox of trust for male couple: When risking is a part of loving” de P. Appleby şi oclaboratorii, publicat în revista Personal Relationships, 6/1999, 81-93)

[15] „Recensământul Online al Consumatorilor Gay şi Lesbiene din 2003-2004 a trecut în revistă stilul de viaţă al unui număr de 7.862 homosexuali. Dintre cei aflaţi într-o relaţie la momentul studiului, doar „15% îşi descriu relaţia ca durând de 12 ani sau mai de mult” („Largest Gay Study Examines 2004 Relationships”, GayWire Latest Breaking Releases, www.glcensus.org)

„Prin comparaţie, 66% din căsătoriile heterosexuale durează de la 10 ani în sus (din studiul „First Marriage Dissolution, Divorce and Remarriage: United States” de Matthew D. Bramlett and William D. Mosher, Advance Data/Date prealabile, National Center for Health Statistics, 31 mai 2001).

„Cuplurile de acelaşi sex au şanse de 3,1 ori mai mari de a se despărţi decât cuplurile heterosexuale care coabitează şi de 11,5 mai mari decât cuplurile heterosexuale căsătorite.” (din studiul „Income dynamics in couples and the dissolution of marriage and cohabitation” de Matthijs Kalmij şi colaboratorii, publicat în revista Demography, vol. 44, februarie 2007, online la http://www.baylorisr.org/wp-content/uploads/matthijs1.pdf)

„Majoritatea cercetărilor arată  că aproximativ două treimi din cuplurile de bărbaţi care durează de peste cinci ani sunt în mod deschis non-monogame (Shernoff,LCSW, 2007). Doar 12% nu «jucau» în afara relaţiei, conform studiului independent „Beyond Monogamy. Lessons from Long-Term Male Couples in Non-Monogamous Relationships” de autorii gay Blake Spears – specialist în studii de piaţă – şi Lanz Lowen – trainer motivaţional -, 10 februarie 2010, online la www.thecouplesstudy.com.

[16] „«Un parteneriat deschis [către relaţii cu persoane din afara acestuia] nu e incompatibil cu mariajul între persoane de acelaşi sex», a declarat [Blake] Spears, de 59 de ani [coautor al studiului „Beyond Monogamy. Lessons from Long-Term Male Couples in Non-Monogamous Relationships” / „Dincolo de monogamie. Lecţii de la cuplurile cu durată lungă aflate într-o relaţie non-monogamă”]. Cel puţin jumătate din cei intervievaţi erau căsătoriţi (…). „«Este o redefinire a căsătoriei», a spus Spears.” (din articolul „Many gay couples negotiate open relationships”, publicat în SF Gate, 16 iulie 2010, online la http://www.gaycouplesstudy.org/Many%20Gay%20Couples%20Negotiate%20Open%20%20Relationships%20-%20SFChronicle%20-%20071610.pdf)

[17] „Dintre persoanele heterosexuale diagnosticate în clinicile de medicină genito-urinară în 2013, tinerii (15-24 ani) prezentau cea mai mare rată de infecţii cu transmitere sexuală: 63% din cazurile de Chlamydia, 54% din veruci, 42% din cazurile de herpes genital şi 56% din cele de gonoree.”

„Şi bărbaţii gay prezentau un grad disproporţionat de incidenţă a BTS-urilor, ei formând 81% din cazurile de sifilis şi 63% din cele de gonoree din totalul de pacienţi de sex masculin ai clinicilor de sănătate genito-urinară. În acest grup, incidenţa gonoreei a crescut cu 26%, aproape dublu faţă de media naţională din SUA, ceea ce reprezintă un motiv de îngrijorare, deoarece tulpinile microbilor care o provoacă sunt tot mai rezistente la tratament.”

(din statisticile minsterului de sănătate britanic – comunicat oficial al Public Health of England din 17 iunie 2014, accesibil online la https://www.gov.uk/government/news/sexually-transmitted-infection-risk-in-england-is-greatest-in-gay-men-and-young-adults)

[18] „Am luat în considerare şi respins teoria evoluţionistă speculativă conform căreia ar exista efecte din naştere asupra preferinţei sexuale pentru persoane de acelaşi sex. Dimpotrivă, rezultatele noastre vin în sprijinul ipotezei că o socializare care nu pune accentul pe diferenţa dintre sexe în copilăria precoce şi preadolescenţă conduce la preferinţa ulterioară pentru relaţii romantice cu persoane de acelaşi sex.” (concluzia studiului „Opposite‐Sex Twins and Adolescent Same‐Sex Attraction” de Peter S. Bearman şi Hannah Brückner, publicat în  American Journal of Sociology, vol. 107, nr. 5/martie 2002, online la http://www.jstor.org/discover/10.1086/341906?sid=21106261349723&uid=4&uid=3738920&uid=2)

[19] „Studii recente postulează factorii biologici ca bază primară pentru orientarea sexuală. Totuşi, în prezent nu există dovezi care să susţină teoria biologică” (din meta-analiza „Human Sexual Orientation. The Biologic Theories Reappraised” / „Orientarea sexuală umană. Re-evaluarea teoriilor biologice” de Dr. William Byne şi Dr. Bruce Parsons, publicat în Archives of General Psychiatry, vol. 50, 1993, online lahttp://borngay.procon.org/sourcefiles/Byne_Study.pdf).

• Familia Ortodoxa:

„PREMISE ŞI SOLUŢII ÎN DEZVOLTAREA ATENŢIEI” – INTERVIU CU BIOFIZICIANUL VIRGILIU GHEORGHE

Cea de-a IX-a ediţie a Conferinţei „Ai copil. Învaţă să fii părinte” îl va avea ca invitat şi pe biofizicianul Virgiliu Gheorghe, doctor în bioetică, un specialist cunoscut publicului pasionat de propria dezvoltare. Pe 4 mai, începând cu orele 18.00, domnia sa va susţine, în Aula Magna a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, o prelegere cu tema „Premise şi soluţii în dezvoltarea atenţiei”. Am discutat cu Virgiliu Gheorghe despre atenţie, dar şi despre factorii care o perturbă şi cum pot fi eliminaţi.

– Ca să putem vorbi despre atenţie, ar fi bine să o definim pe înţelesul tuturor. Ce este atenţia, domnule Virgiliu Gheorghe?

– Nu cred că există cineva care să nu ştie ce este atenţia. Mai curând, cred că problema rezidă în faptul că puţini conştientizează care este importanţa dezvoltării acestei abilităţi  mentale pentru activitatea şi succesul de orice fel în viaţa unui om.

În cuvinte foarte puţine, atenţia reprezintă procesul prin care mintea omului se preocupă cu un anumit lucru cu o anumită activitate, eveniment sau chiar cu un anumit gând, aşadar cu un stimul exterior sau interior pe care le urmăreşte pe o anumită perioadă de timp. În toată această perioadă, când sunt prelucrate informaţiile provenind de la stimul respectiv, este inhibată într-o măsură mai mică sau mai mare procesarea informaţiei ce provine din cu totul alte direcţii.

– Există un instrument de măsură a atenţiei? Putem spune că atenţia se învaţă, se educă şi cum putem face aceste lucruri?

– Există diferite teste de măsurare a atenţiei, dar nu este uşor de realizat lucrul acesta pentru că atenţia este stimulată de interesul pe care îl provoacă un lucru anume, iar interesul este un factor subiectiv. Totuşi există metode care pot elimina aceste erori.

Atenţia se poate educa, desigur, prin activitate, prin trezirea interesului, prin muncă susţinută, aş putea spune că, la modul general, prin favorizarea dezvoltării cortexului prefrontal. Desigur, trebuie eliminaţi factorii perturbatori care pot submina dezvoltarea atenţiei, foarte prezenţi astăzi în viaţa copiilor noştri.

– Cum se inhibă atenţia la copil şi la adult? Care ar fi factorii perturbatori?

– Pot fi de natură emoţională sau cognitivă. Pot fi, să spunem, tehnologici şi interpersonali. Divorţul părinţilor scade nivelul de atenţie al copilului, de pildă. Cognitiv vorbind, dacă lecţiile de la şcoală sunt total neinteresante, elevul poate renunţa în general să mai fie atent la ore. Din punct de vedere tehnologic, vizionarea tv, calculatorul, tableta, în general ecranul, subminează dezvoltarea atenţiei, ca şi tot ceea ce astăzi presupune multitasking.

„Trebuie să-ţi şi placă tot ce faci, să-ţi stârnească interesul”

– Ce se întâmplă în lipsa atenţiei? Ce efecte ar putea avea pe termen lung lipsa atenţiei?

– Insuccesul şcolar mai întâi, pe urmă cel profesional. Nu poţi face nimic în viaţă satisfăcător fără capacitatea de a-ţi concentra atenţia. Ea constituie cureaua de transmisie care asigură legătura dintre minte şi lucrul urmărit pe parcursul oricărei activităţi. Fără această curea, oamenii nu mai pot procesa informaţia necesară desfăşurării cu succes a oricărui proces.

– Am vorbit despre inhibiţie. Ar fi interesant să aflăm şi cum stimulăm atenţia copiilor?

– Eu nu sunt atât pentru exerciţii, cât pentru asigurarea unui mediu propice dezvoltării psihologice a copilului, protejându-l în faţa factorilor de risc. Atenţia se dezvoltă în mod firesc, dacă nu există factori perturbatori majori în viaţa copilului. Desigur, prin stimularea unor activităţi se poate creşte nivelul de atenţie şi ajunge la performanţă. Muzica, de pildă. Un instrument muzical dezvoltă imens atenţia copiilor.

– Dacă la cei mici lucruri sunt clare, la adulţi cum este situaţia? Îşi pot spori atenţia? Ce ar trebui să facă zilnic?

– Sunt multe lucruri care pot ajuta. De la o alimentaţie bogată în vitamine, efort fizic zilnic, până la desfăşurarea periodică a unor activităţi care necesită atenţie. Trebuie să-ţi şi placă tot ce faci, să-ţi stârnească interesul. Desigur, credinţa ajută mult la dezvoltarea atenţiei. Rugăciunea presupune multă atenţie, dar nu este numai atât. Omul credincios care nădăjduieşte în Domnul nu mai are aceeaşi povară a grijilor şi împrăştierilor, ceea ce îl va face să fie cu mult mai atent la activităţile pe care le prestează într-un anumit moment.

„Este important să avem o credinţă vie şi lucrătoare”

– Vorbiţi foarte des despre efectele televizorului asupra copiilor. Ce se întâmplă când cei mici petrec prea multe ore în faţa ecranului?

– Mult, puţin, televizorul inhibă dezvoltarea atenţiei. Un studiu arată că fiecare oră petrecută în faţa televizorului până la vârsta de 3 ani creşte cu 30% problemele de atenţie după vârsta de 7 ani. În primii trei ani de viaţă, peste un anumit număr de ore petrecute în faţa ecranului există riscul apariţiei ADHD şi chiar al autismului.

– Dacă ar fi să oferiţi o reţetă pentru a avea copii bucuroşi, fericiţi, ce ingrediente ar trebui să conţină?

– E greu de spus în câteva cuvinte. În primul rând, dragoste şi o viaţă de familie armonioasă, fără certuri, măcar evitate cele petrecute în faţa copilului. Copiii au nevoie să fie ajutaţi să se dezvolte cât mai bine psihosomatic, să aibă un nivel educaţional cât mai bun, şi nu mă refer neapărat la note, ci să li se cultive, prin activităţi, abilităţile mentale superioare. Mai mult decât toate, este important să aibă o credinţă vie şi lucrătoare, şi nu acea educaţie moral-religioasă lipsită de viaţă, pentru că nu se întemeiază pe un model de existenţă evlavioasă a părinţilor, ci mai mult pe lecţii lipsite de credibilitate – tocmai pentru că viaţa acestora are foarte puţin din ceea ce înseamnă viaţa în Hristos.

Virgiliu Gheorghe este biofizician, doctor în bioetică al Universităţii Aristotel din Tesalonic, autor de carte şi un cunoscut speaker. A susţinut multe conferinţe în ţară cu o tematică largă dedicată sănătăţii fizice, mintale, psihologice şi sufleteşti.   

(Interviu realizat de Maria Poinescu)

EFECTELE DIVORȚULUI ASUPRA EDUCAȚIEI COPIILOR

„Cum rămâne cu sufletul? Siguranța unui suflet constă în dezordine sau mai degrabă într-o anumită ordine și proporție?“ – Socrate, Gorgias

Studiile arată un fapt evident: copiii suferă de pe urma divorțului. Unul din aspectele vieții sale care are de suferit este educația. Profesorii pot observa semne care trădează problemele din căminul copilului. Dezechilibrul din familie crează un dezechilibru și la nivel sufletesc. Fără o ordine spirituală, copilul devine stresat, tensionat și nu mai poate da randament la învățătură.

În primul rând, el nu se mai poate concentra din cauza conflictului de acasă ce îi produce un sentiment de nesiguranță și instabilitate. De aceea nu va vedea învățătura ca prioritate. Frica și mânia părinților se răsfrâng asupra copilului. O minte liniștită este eficientă într-un ambient relaxat. G. K. Chesterton afirmă că 50% din educație o asigură „ambientul“.

În al doilea rând, educația presupune curiozitate, bucurie și iubire pentru viață. Divorțul îi imprimă în inimă tristețea. Îl stoarce de energie. Profesorii observă o încetinire a sa, o slabă motivație. Din contră, bucuria unui cămin sănătos îl umple de bucurie pentru adevăr, bine și dorința de a-i face fericiți și pe cei din jur.

În al treilea rând, copilul devine dezorganizat. Nu își termină temele, nu este punctual, este foarte lent. Dacă trebuie să se împartă între două locuințe, două stiluri de viață, nu mai știe cum să împlinească așteptările părinților, care nu mai sunt coordonate; precum fac părinții care au aceleași idei și moduri de a trăi. Începe să fie din ce în mai dezamăgit, nu mai are voință.

Un copil nervos a exclamat: „Poți să-mi spui cine a inventat divorțul? Aș merge să-l caut ca să-l bag la închisoare!“ Copilul recunoaște răul ce provine din absența naturalului. Îi lipsește normalul, adică faptul de a-i avea pe amândoi părinți acasă, de a se bucura de amândoi.

Socrate explică în Gorgias că un suflet ordonat are putere asupra dorințelor și pasiunilor precum un vizitiu care ține în frâu caii de la trăsură. Copiii afectați de divorț nu mai pot să-și controleze furia și tristețea. Păcatul întunecă intelectul, de aceea un suflet dezordonat nu mai poate trăi în pace și armonie. Un copil tulburat nu se poate gândi la altceva decât la tristețea și suferința care îl macină zi și noapte.

Problemele educaționale sunt urmarea unui divorț la fel cum sunt lipsurile materiale sau profesorii mediocri. Cuvântul grec, skola, înseamnă și relaxare, timp liber într-o atmosferă de contemplație, mirare. Un copil ai cărui părinți divorțează sau care au divorțat deja poate trăi într-o astfel de stare? Numai bucuria de acasă i-ar putea hrăni dorința de a învăța și fericirea ce decurge din acest proces.

Autor: Dr. Mitchell Kalpakgian. Sursa: http://www.truthandcharityforum.org/divorces-effect-on-a-childs-education/. Prelucrare: Alexandra-Ramona Potroghir, Darul Vieții

Medicii avorţionişti îşi schimbă limbajul: „Nu mai consideraţi avortul ca fiind o alegere dificilă”

De ceva timp, medicii avorţionişti cred că una din luptele lor este o cauză pierdută: considerarea nenăscutului ca „non-uman”.

Așa trebuie să i se transmită mamei, în opinia unei lucrătoare de la un centru de avort, tocmai pentru ca negarea adevărului să nu conducă la o atitudine pro-viață.

În realitate, nimeni nu s-a îndoit vreodată de ideea că încă din momentul concepției există o ființă nouă și diferită de femeia care o poartă în pântece. Dar, înainte de existența Internetului, datorită puternicului lobby pro-avort, ziarele și televiziunile nu puteau să distribuie ca mărturie imagini cu fetuși torturați și uciși. Internet-ul și lupta persistentă a instituțiilor și organizațiilor pro-viață au anihilat acea impunere ideologică și neștiințifică. Celor care susțin că femeia este cea care „ia decizia”, le este dificil să justifice ideea că cineva poate să „decidă” să omoare pe cineva (mai cu seamă pe cineva neajutorat și, cu atât mai mult, pe propriul copil), astfel încât prezintă situația ca fiind un drept al omului.

Nici vorbă de „decizie dificilă”

Aceasta este o situație atât de delicată, încât acum se desfășoară o campanie al cărui scop evident este acela de a înlătura noțiunea de umanitate și personalitate a fătului, dar și de a elimina orice valență morală atunci când este vine vorba de avort. Nu mai vorbiți despre avort ca despre „o decizie dificilă”, solicita Janet Harris pe 15 august, în paginile publicaţiei Washington Post. Dar nu cerea acest lucru susținătorilor vieții, ci propriilor colegi de breaslă adepți ai culturii morții, de la Plannet Parenthood (imperiul industrial al avortului).

„Atunci când comunitatea pro-alegere susține că avortul este o decizie dificilă, asta înseamnă că femeile au nevoie de ajutor pentru a lua o decizie, ceea ce deschide o poartă către legislația parentală în ceea ce privește consimțământul informat, condamnând avortul și pe femeile care au nevoie de el”, afirmă aceasta. Și adaugă, rece: „De cele mai multe ori, avortul nu este o decizie dificilă. În ceea ce mă privește, vă asigur că nu a fost vorba de așa ceva. “

Ea explică faptul că a rămas însărcinată cu prietenul ei la vârsta de 18 ani, la mijlocul anilor 80, și un lucru îi era foarte clar: „O sarcină nedorită mi-ar fi dat peste cap tot viitorul, complicând terminarea școlii și obținerea vieții independente și productive pe care mi-o doream”.

Așadar, nici vorbă de ceva „dificil”. Janet Harris înțelege că activiștii pro-viață folosesc acest adjectiv pentru a sensibiliza femeia care a comis o „crimă”. Dar ea critică faptul că cei care susțin avortul folosesc acest cuvânt: „Este o recunoaștere tacită a ideii că întreruperea unei sarcini este o problemă morală, care necesită o dezbatere etică. A afirma faptul că avortul este ´o decizie dificilă´ implică o dezbatere asupra întrebării <Fătul ar trebui să trăiască?>, ceea ce îi oferă statutul de ființă vie, punându-se astfel accentul pe făt, mai mult decât pe mamă.” Problema este mult mai simplă, concluzionează ea: „Pentru multe femei este o alegere simplă și, de cele mai multe ori, singura soluție practică.”

Viață umană și „entitatea non-autonomă”

Acesta este și motivul pentru care în ultimii ani s-a introdus cu ajutorul ONU ideea de „drepturi reproductive ale femeii” și, așa cum subliniază Wesley J. Smith în revista culturii conservatoare și pro-viaţă First Things, strategia legală a susţinătorilor avorturilor avortiste se concentrează asupra lor și asupra garanției lor de către state, dat fiind faptul că orice măsură de protecție a copilului nenăscut, oricât de minimă ar fi, dacă este eficientă, are ca efect închiderea centrelor de avort din cauza lipsei de rentabilitate, ceea ce se întâmplă la ora actuală în Statele Unite.

De aceea, altă susținătoare a avortului, Mary Elizabeth Williams, cronicar de top al portalului informativ Salon.com, a putut afirma liniștită într-un articol intitulat „Și ce se întâmplă dacă avortul pune capăt unei vieți?”, publicat la începutul anului 2013: „Cred că viața începe cu concepția. Și asta nu m-a împiedicat să fiu pro-alegere”.

Williams începe explicând cât de greu este pentru cei ce susțin avortul („pro-alegere”) să se așeze în fața celor pro-viață, pentru că nimănui nu îi convine să fie în partea dușmanilor vieții. Dar problema este că (afirmă după ce readuce dezbaterea în termeni de drepturi reproductive): „Aici este vorba despre realitatea dură în care trăim; nu toate viețile sunt egale… Un făt poate să fie o viață umană fără să aibă aceleași drepturi ca ale vieții mamei în al cărei corp trăiește. Ea deține controlul. Viața ei și ceea ce ea consideră a fi corect pentru împrejurările și sănătatea ei sunt în mod clar mult mai importante decât drepturile entității non-autonome care există în interiorul ei.”

Mai mult decât atât. Ea critică femeile care se contrazic atunci când se referă la „mulțimea de celule” pe care o avortează, dar după aceea vorbesc de „copiii” pe care îi au. Pentru cel mai distins activist anti-avort, Williams argumentează faptul că „un fetus nu poate fi catalogat drept o viață umană, decât atunci când este lăsat să se nască… Ești o ființă umană doar atunci când te naști? Sau doar când ești viu în afara uterului?”

Dar, desigur, viziunea sa este distinctă de cea a unui susținător pro-viață: trebuie să se accepte avortul cu înțelegerea și conștiința ideii că se elimină o ființă umană: „Și asta nu ar trebui să ne mai supere pe noi, cei care apărăm o libertate reproductivă fără limite”.

Traducere: Diana Stroe

Noi studii ştiinţifice contrazic argumentele susţinătorilor avorturilor

Suporterii avortului au susținut în mod frecvent că legile restrictive referitoare la avort conduc la rate crescute de mortalitate maternă. Dar un studiu nou coordonat de MELISA Institute și publicat în British Medical Journal (BMJ) a demontat acest mit în mod ferm.

Mai mult de 10 ani, MELISA Institute s-a aliat cu o întreagă echipă internațională de cercetători pentru a examina rata mortalității materne în 32 de state mexicane. 18 state au legi care să protejeze viața celor nenăscuți în orice circumstanță, în timp ce 14 aveau legi mai indulgente.

Scopul studiului era să determine impactul legilor avortului asupra mortalității materne. Ceea ce pare șocant pentru unii cititori este că în statele mexicane cu legi de interzicere a avortului există cu „23% mai puține situații de mortalitate maternă și cu 47% mai puține situații de mortalitate în urma complicațiilor unui avort. ‟

Pentru experții implicați în studiul MELISA, rezultatul nu a fost o surpriză. Dr. John Thorp, obstetrician și ginecolog și cercetător de la University of North Carolina at Chapel Hill, a citatstudii realizate în Chile și SUA care arată rezultate asemănătoare. Dacă legislația de interzicere a avortului îmbunătățește cu adevărat sănătatea maternă, ce factori măresc mortalitatea maternă? „Accesul la îngrijirea prenatală, asistare calificată la naștere și îngrijirea obstetricală de urgență‟ sunt cei mai importanți factori, conform Dr. Joseph Stanford de la Universitatea of Utah.

Alți factori includ „deosebiri în ceea de privește nivelul educației femeilor, rata fertilității, violența împotriva femeilor, sărăcia, malnutriția, expunerea la boli contagioase în timpul vârstei fertile a femeilor.‟ Nivelul mai ridicat de sărăcie și nivelul scăzut de educație sunt printre factorii cei mai semnificativi ai ratei crescute ale mortalității materne.

Traducere: Gabriela Mistreanu