Dosarul Kosovo si graba premierului Ponta

2-06-2015 7 minute ~~Sublinieri~~

B1TV: Președintele Georgiei îl critică pe predecesorul său: Mihail Saakașvili ”ne-a insultat țara” pentru că a acceptat să fie numit în fruntea regiunii ucrainene Odesa

Președintele georgian Ghiorghi Margvelașvili îl acuză pe predecesorul său, Mihail Saakașvili, că insultă Georgia, prin faptul că a acceptat să fie numit în fruntea regiunii ucrainene Odesa, după ce a primit cetățenia acestui stat, informează AFP.

“Acest comportament indecent este de înțeles. (…) (Mihail Saakașvili – n.r.) ne-a insultat țara (…) Există valori mai importante decât cariera, iar printre ele figurează naționalitatea țării sale”, a declarat Margvelașvili în cadrul unui interviu televizat.

Fostul lider georgian Mihail Saakașvili a primit cetățenia ucraineană la sfârșitul acestei săptămâni.

Conform legii georgiene, dacă un cetățean acceptă naționalitatea unei alte țări, o pierde automat pe cea a țării sale.

Pierderea cetățeniei trebuie totuși confirmată prin decret, lucru care nu s-a întâmplat până acum în cazul lui Saakașvili, astfel că acesta rămâne în continuare cetățean georgian.

“Va fi ca o sabie a lui Damocles pentru el. Va fi o decizie politică și o vom lua când vom dori”, a declarat ministrul justiției din Georgia, Tea Tsouloukiani.

Mihail Saakașvili a fost numit sâmbătă guvernator al regiunii strategice ucrainene Odesa, având drept obiectiv menținerea suveranității țării și lupta împotriva corupției.

Președinte al Georgiei între 2004 și 2013, Mihail Saakașvili, a venit la putere în urma “Revoluției trandafirilor” și a fost mereu un apropiat al autorităților prooccidentale ale Ucrainei.

Saakașvili este urmărit în justiție în Georgia pentru “abuz de putere”, însă acuză la rândul său persecuții politice.

Romania Libera: Ankara a livrat „arme pentru Statul Islamic“

Preşedintele turc, Erdogan, ameninţă presa de opoziţie, respectiv cotidianul Cumhuryet, după dezvăluirile făcute despre livrări de arme rebelilor extremişti sirieni şi SI făcute de serviciile secrete turce. La Paris s-a reunit coaliţia anti-Statul Islamic.

Cu o săptămână înaintea alegerilor legislative turce, cotidianul Cumhuryet a publicat fotografii şi un video care acreditează ipoteza – până acum dezminţită vehement de guvernul islamo-conservator de la Ankara – livrării de arme rebelilor extremişti sirieni la debutul anului 2014. „Consider că persoana care a scris acest articol exclusiv va plăti un preţ greu pentru asta (…) nu îl voi lăsa nepedepsit”, a avertizat Erdogan referindu-se la articolul din Cumhuryet. Liderul turc continuă războiul cu presa internă şi externă în această perioadă tensionată de campanie electorală înaintea alegerilor din 7 iunie. Prima răfuială a avut-o cu New York Times, în urmă cu o săptămână, acum a venit rândul Cumhuryet.

Ziarul de opoziţie a difuzat în ediţia print şi pe site-ul online imagini cu obuze de artilerie ascunse sub medicamente în camioane oficial închiriate de o organizaţie umanitară, interceptate în ianuarie 2014 de jandarmeria turcă în apropierea frontierei siriene. Potrivit Cumhuryet, camioanele interceptate transportau o mie de obuze de mortiere, 80.000 muniţii pentru arme de mare şi mic calibru şi sute de lansatoare de rachete.

De fabricaţie rusă, aceste materiale au fost furnizate de ţări din fostul bloc sovietic, precizează cotidianul turc de opoziţie. Dezvăluirea operaţiunii secrete este considerată de preşedinte şi oameni din guvern drept un „complot” din care fac parte cotidianul de opoziţie Cumhuryet şi organizaţia imamului Gulen, acuzaţi ca de obicei în toate cazurile care au deranjat puterea de la Ankara, inclusiv în perioada când Erdogan era prim-ministru.

Black-out mediatic

Această operaţiune s-a transformat într-un scandal politic atunci când documente oficiale publicate pe Internet afirmau că acele camioane aparţineau serviciilor secrete turce – MIT – şi transportau arme şi muniţie destinate rebelilor islamişti sirieni în război contra preşedintelui sirian Bashar al-Assad. Suspectat de aliaţii occidentali că susţine aceste mişcări, între care şi organizaţia Statul Islamic, guvernul turc, pentru care regimul de la Damasc a devenit „oaia neagră”, a dezminţit întotdeauna aceste acuzaţii. Guvernul a impus un black-out mediatic, inclusiv asupra reţelelor sociale, asupra acestei afaceri şi a deschis o anchetă care a dus deja la plasarea în detenţie a 50 persoane, jandarmi, militari sau magistraţi.

Duminică seară, Erdogan a declarat că „aceste afirmaţii defăimătoare şi această operaţiune ilegală contra MIT constituie într-un anume mod un act de spionaj. Acest cotidian este şi el implicat în această activitate de spionaj”. La rândul său, premierul Ahmet Davutoglu a calificat acuzaţiile Cunhuryet ca „manipulare electorală”, făcută la o săptămână de scrutinul din 7 iunie.

Acum a fost deschisă o anchetă pentru „terorism” contra cotidianului Cumhuryet. Câteva ore după dezvăluirea făcută de Cumhuryet, un procuror din Istanbul a anunţat într-un comunicat deschiderea unei anchete judiciare pentru fapte de „terorism” contra cotidianului şi a cerut interzicerea publicării imaginilor care sunt „contrare realităţii”.

Un judecător a acedat imediat cererii şi a ordonat retragerea lor de pe Internet.

Preşedintele Recep Tayyip Erdogan a atribuit responsabilitatea acestui scandal organizaţiei imamului Fethullah Gulen, fostul său aliat pe care din iarna anului 2013 îl acuză că vrea înlăturarea guvernului. La jumătatea lunii mai, Erdogan declara că percheziţionarea camioanelor a reprezentat o „trădare”.

Reuniune la Paris

Reprezentanţii coaliţiei anti-Statul Islamic, condusă de Statele Unite, reuniţi la 2 iunie la Paris, vor aborda modul de recucerire a oraşului irakian Ramadi şi strategia de adoptat pentru împiedicarea avansării grupului jihadist în Irak şi Siria, cele circa 4.000 de raiduri efectuate în zece luni nereuşind să oprească jihadiştii.

În prezenţa premierului irakian, Haider Al-Abadi, a miniştrilor şi reprezentanţilor organizaţiilor internaţionale, reuniunea va analiza metoda actuală, care consistă în raiduri şi formarea soldaţilor irakieni sau a rebelilor sirieni moderaţi pentru acţiuni la sol. Dar raidurile nu au avut efect asupra „camioanelor bombă” ale SI şi eforturile de antrenare şi formare nu au împiedicat înfrângerea armatei irakiene la Ramadi şi în provincia Al-Anbar. Capturarea capitalei acestei provincii majoritar sunnite, la 17 mai, de către SI, urmată de cea a oraşului antic Palmira, în Siria, la 20 mai, constituie o înfrângere pentru coaliţia internaţională şi demonstrează rezistenţa grupării jihadiste.

Preşedintele american a recunoscut „un revers tactic”, dar a exclus pentru moment orice schimbare de strategie. Coaliţia condusă de americani a recunoscut totuşi necesitatea creşterii angajamentului în Irak şi eficacitatea strategiei sale în trei direcţii – loviturile aeriene, formarea şi echiparea forţelor armate irakiene şi includerea militară şi politică a forţelor locale sunnite.

SI, organizaţia sunnită ultra-radicală, a semănat teroarea în Irak, dar şi în Siria vecină, unde a respins forţele guvernamentale în centru şi în nord, fragmentând şi mai mult această ţară aflată în război de patru ani. De la ofensiva fulgerătoare lansată la 9 iunie 2014, SI, acuzat de crime contra umanităţii, a preluat controlul unor largi teritorii din Irak. În Siria, luna mai a fost cea mai sângeroasă de la debutul anului 2015 cu 6.657 morţi, în majoritate soldaţi şi jihadişti.

Adevarul: „Dosarul Kosovo“ în politica externă a României

Între priorităţile de politică externă ale României, ca membru UE, este sprijinirea integrării Serbiei ca membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. Contextul definit de Bruxelles pentru următorii cinci ani în ce priveşte EU enlargement oferă României răgazul necesar pentru a regândi în ce fel poziţia sa faţă de statutul Kosovo ajută traseul european al Serbiei.

de Rufin Zamfir

Derulate în umbra evenimentelor violente ce tocmai se încheiaseră în Macedonia (lăsând în urmă ample proteste de stradă) şi în contextul mai larg în care Bosnia şi Herzegovina aproape că nu mai găseşte raţiunea pentru a rămâne un stat – asta ca să nu mai amintim situaţia economică în Grecia sau poziţia Republicii Moldova ca ţintă uşoară în războiul hibrid dus de Rusia în regiune – lucrările SEECP au eşuat în a propune un set de soluţii sau măcar un cadru general în care statele implicate să treacă efectiv la o mai bună cooperare regională în beneficiul tuturor. Mai puţin de atât, chiar, declaraţiile liderilor de stat prezenţi în capitala Albaniei au fost cel puţin incongruente, dacă nu chiar contradictorii. Cum era de aşteptat, preşedinţia albaneză a SEECP (până în toamnă când ea va fi preluată pentru un an de Bulgaria) a folosit prilejul pentru a mai împinge un pic cauza independenţei Kosovo şi a imperativului recunoaşterii acestuia. Preşedintele bulgar (stat care a recunoscut independenţa fostei provincii autonome iugoslave) a replicat diplomatic arătând că o schimbare a configuraţiei graniţelor în Balcani nu este nici indicată şi nici de dorit pe acest moment. Premierul român, însă, consecvent convingerilor sale, a lăsat să se înţeleagă că România poate recunoaşte Kosovo „în curând”.

Validitatea declaraţiilor premierului român a fost apoi chestionată de presa din România, o parte susţinând lipsa unanimităţii preşedinte-premier pe subiect, alta – din contra – indicând un acord prealabil la care s-ar fi ajuns pe această temă. O parte din presă s-a mulţumit doar să sublinieze încă o dată amatorismul cu care preşedintele Iohannis îşi întocmeşte agenda de politică externă.

Mai importantă decât validitatea declaraţiilor şi a resorturilor ce stau în spatele lor este, însă, evaluarea oportunităţii gestului pe care acestea îl anunţă – decizia ireversibilă de recunoaştere a independenţei Kosovo.

În primul rând, problema este departe de a fi la fel de complicată cum era în urmă cu şapte ani pentru diplomaţia românească. Statutul României în interiorul organismelor internaţionale (UE şi NATO, în această speţă) nu mai e acelaşi. Nu mai suntem la început de drum, proaspăt ieşiţi din procesele epuizante de aderare şi obişnuiţi doar la o abordare tehnică, rigidă a proceselor de politică externă. România poate astăzi să-şi definească obiective strategice regionale în funcţie de interesele cu privire la profilul de ţară pe care vrea să îl transmită.

Retorica goală nu este suficientă. În plan intern, schimbarea rapoartelor de forţă la nivel politic (în doi paşi, întâi cu venirea la guvernare a forţelor pro-recunoaştere şi apoi cu plecarea de la preşedinţie a lui Traian Băsescu, cel care s-a exprimat deschis contra schimbării deciziei) reaşează procentele când vine vorba de Kosovo. Actualul prim-ministru şi liderul coaliţiei aflate la putere aduce cu sine o puternică opinie pro-recunoaşterea independenţei Kosovo.

Situaţia din plan extern, însă complică lucrurile. Anexarea Crimeei şi apoi confruntările armate din estul Ucrainei complică lucrurile în Europa până la un nivel la care orice schimbare de poziţie poate produce dezechilibre de nedorit în relaţia Uniunii Europene cu Rusia. Este posibil ca pe această etapă nici măcar UE sa nu îşi mai dorească o schimbare a poziţiei României. Nu mai vorbim de Serbia, aflată în plin proces de echilibrare a traseului european la care s-a angajat în Iulie 2014, pe de o parte, cu necesitatea menţinerii bunăvoinţei Rusiei în a-i acorda sprijin economic, pe de alta.

Inventarul problemelor multe şi complicate

Decizia Bucureştiului nu poate şi nici nu trebuie luată independent de interesele organismelor internaţionale din care România face parte, de climatul geopolitic regional sau de situaţia internă când vine vorba de coagularea unei decizii ireversibile. Concluzia pe care se desprinde, totuşi, în urma celor analizate mai sus este că în mod categoric România trebuie să iasă din faza rigidă în care se află, fie că asta va însemna recunoaşterea (la momentul oportun şi în perfectă armonie cu interesele NATO şi UE, nu pe grabă!) sau pregătirea aparatului de stat pentru asumarea unui profil important în regiunea Balcanilor şi pentru creşterea prezenţei în interiorul negocierilor pentru normalizarea relaţiilor în Balcani (includem aici şi calendarul european al Serbiei).

Altfel spus, cea mai înţeleaptă poziţie pare a fi aceea în care “ne declarăm dispuşi la recunoaşterea independenţei Kosovo, la un moment oportun şi în acord cu toţi cei implicaţi“. Momentul formalizării hotărârii nu trebuie grăbit, el putând fi făcut sub auspicii mai favorabile decât cele actuale.

Recunoaşterea independenţei Kosovo de către România poate obliga Bruxelles-ul la un efort de re-echilibrare a politicilor sale în Balcani. Schimbarea poziţiei Bucureştiului, pe acest moment când UE tocmai şi-a acordat un moment de respiro de cinci ani ar putea părea disonantă şi nu ar aduce beneficii prea mari României. UE nu îşi doreşte o problemă suplimentară, Serbia nu va mai înţelege dacă România îi este sau nu prieten, Kosovo însuşi nu va putea beneficia de pe urma unei decizii ce nu va fi primită cu entuziasm în plan internaţional (şi nu va motiva pe alţii să-şi reconsidere poziţia).

NATO ar putea să nu fie prea dornic să salute o decizie a Bucureştiului care va fi urmată cel mai probabil de reacţii dure din partea Moscovei. O schimbare radicală şi ireversibilă a Bucureştiului riscă să fie calificată drept zgomot suplimentar în războiul declaraţiilor NATO – Rusia (cu frontul lui mai mic UE – Rusia).

Cum s-a arătat, noua configurare a eşicherului politic de la Bucureşti indică, pentru moment, o revigorare a curentului favorabil recunoaşterii independenţei Kosovo. Evident, mult mai simple şi mai clare ar fi fost lucrurile dacă Victor Ponta ar fi câştigat alegerile. Câştigarea preşedinţiei de căte Klaus Iohannis, candidatul dreptei şi, cel puţin formal, urmaşul Liberalilor români care la momentul 2008 se declaraseră împotriva recunoaşterii Kosovo, poate aduce însă o amânare pe termen nedefinit a re-punerii în discuţie în Parlament a schimbării deciziei. Tehnic vorbind, cel puţin, preşedintele este acela care validează decizia Parlamentului şi o face aplicabilă. Deci, până când premierul Ponta nu va ajunge la un pact cu preşedintele Iohannis pe politica externă a României, schimbarea deciziei cu privire la independenţa Kosovo nu poate fi luată în discuţie la Bucureşti. Opinia noastră este că apartenenţa noului preşedinte la un grup minoritar (cel german) nu poate fi, în acest context, speculată, dat fiind că minoritatea germană din România, spre deosebire de cea maghiară, nu a avut o poziţie tranşant pro-recunoaşterea independenţei Kosovo.

Într-un est tot mai fluid, marcat de anexarea Crimeei de către Rusia, de conflictul care a urmat apoi în Ucraina, rolul României este unul de maximă importanţă. Să ne mulţumim doar cu statutul de executant şi să aşteptăm să ni se indice ce şi cum şi când să facem s-ar putea dovedi păgubos pentru profilul de ţară pe care România are acum şansa să şi-l formeze.

Luarea în discuţiei a schimbării atitudinii faţă de independenţa Kosovo este doar unul dintre paşii pe care Bucureştiul îi are de parcurs pe această cale. Declaraţiile pro-recunoaşterea independenţei făcute de premierul Victor Ponta trebuie însoţite, însă, de acţiuni bine cântărite. Oportunitatea de a juca un rol important este însoţită de riscul de expunere dincolo de capacitatea de contracarare.

Este bine să ne angajăm la schimbări, este greşit să le grăbim.